Arhimandritul Ioanichie Bălan unul dintre cei mai

importanți duhovnici şi scriitori ai monahismului românesc

Părintele Ioanichie Bălan s-a născut în data de 10 februarie 1930 în localitatea

Stănița, județul Neamt, primind, la Botez, numele de Ioan.

După ce a absolvit Liceul comercial din Roman, în 4 noiembrie 1949, a venit la

Mănăstirea Sihăstria. Este tuns în monahism la data de 14 aprilie 1953 și este
hirotonit diacon la data de 15 aprilie 1953. Între 1949-1971 îndeplinește în
Mănăstirea Sihăstria ascultările de casier, contabil, secretar și ghid al
mănăstirii.

Între anii 1971-1990, când comuniştii  făceau nenumărate schimbări şi presiuni

asupra vieţii bisericeşti, părintele Ioanichie Bălan se mută la Mănăstirea
Bistriţă, judeţul Neamţ. Cu acest prilej, între anii 1971-1975, el urmează
cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, pe care le termină cu lucrarea
intitulată „Chipuri de călugări îmbunătăţiţi din mănăstirile nemţene”.

În ziua de 2 februarie 1979, ierodiaconul Ioanichie Bălan este hirotonit preot,

de către vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist. Mai apoi, în anul 1984, el va
fi numit protosinghel, iar în anul 1992, arhimandrit. Abia în anul 1990 va reveni
la Mănăstirea Sihăstria, unde îşi va continua activitatea misionară şi
publicistică.

Părintele Ioanichie Bălan a trecut la cele veşnice în dată de 22 noiembrie

2007, în chilia sa din Mănăstirea Sihăstria, la vârsta de 77 de ani.

https://doxologia.ro/arhimandritul-ioanichie-balan, data accesării:13.10.2021

Când Duhul Sfânt stă omului în ajutor
PĂRINTELE CONSTANTIN NECULA 

Nu pot povesti cartea. Ar fi inadecvat cu totul. Dar trebuie să vă mărturisesc că, prin
lectura paginilor, am gustat deplin din literatura patristică de odinioară,
din Pateric și Sbornic, din Filocalie și din istoriile cele vechi ale constituirii Raiului încă
de pe pământ.

Chiar dacă a apărut de mult ediția a II-a, în 2010, îmi iau inima în rugăciune și vă aduc aminte
o carte: Mi-e dor de Cer. Viața Părintelui Ioanichie Bălan (Ed. Mănăstirii Sihăstria, 559
pg.). Ediția aceasta, pe care o țin la îndemână pentru a reciti din ea pasaje, îngrijită de
Părintele Arhimandrit Petru Bălan, este devenirea întru ființă monahală a unuia dintre cei mai
frumoși Părinți Duhovnicești ai României moderne: Părintele Ioanichie Bălan, farul de lumină
de la Sihăstria.

Pentru cei care l-am cunoscut, fie și în câteva seri de dialog și prietenie, cartea nu e o surpriză.
Pornind de la un Jurnal al Părintelui, în care își consemnează primele evadări din cotidianul
vremii comuniste spre lumea dumnezeiască a mănăstirii. Copilăria, oamenii care i-au marcat
creșterea duhovnicească dintâi, întâlnirile providențiale din parcursul său pre-monahal și apoi,
desigur, monahal. Nu pot povesti cartea. Ar fi inadecvat cu totul. Dar trebuie să vă
mărturisesc că, prin lectura paginilor, am gustat deplin din literatura patristică de odinioară,
din Pateric și Sbornic, din Filocalie și din istoriile cele vechi ale constituirii Raiului încă de
pe pământ.

Întâlnirea cu Părintele Ilie Cleopa, pe atunci stareț la Sihăstria și apoi mutarea acestuia la
Mănăstirea Slatina, începuturile vieții sale monahale sub efigia duhovnicească a neuitatului
Părinte Ioil sau a minunii de om care a fost Părintele Paisie, momentul călugăriei la
Mănăstirea Neamț – pentru generația nouă din biserică, lecție de smerire și adăugire la trupul
tainic al monahismului românesc – o inspirată lecție de Har, viața de zi cu zi în taina
Sihăstriei și a creștinismului românesc supus presiunii comuniste, creșterea sa în lucrarea
preoției și a duhovniciei.

Învățăcel și învățat, deopotrivă, Părintele Ioanichie Bălan povestește și apoi se lasă povestit.
Un demers pe care îl vedem deseori împlinit în lucrarea de memorie a Bisericii din ultimii ani.
Nu pentru a dovedi cele trăite de înaintași, pe care credincioșii cu adevărat le cunosc, ci
pentru a reda generațiilor viitoare amintirea luptei celei bune pentru Hristos și Biserică.
Lectorul atent va descoperi, cu bucurie cred, o iconografie de oameni minunați ale căror
chipuri – surprinse în fotografii de preț – luminează parcă și mai mult textul. Două capitole
finale, Mărturii  (pp. 418-516) și Cuvinte de folos (pp. 517-558), întregesc un tezaur de
gândire al unui om contemporan nouă, dar și cu mult peste lumea ce trăim. Când se stingea, la
22 noiembrie 2007, după 58 de ani de nevoință monahală, Ortodoxiei românești i se așeza
întru așteptarea Învierii unul dintre cei mai străluciți în smerenie propovăduitori.

Sursa: tribuna.ro
https://doxologia.ro/cand-duhul-sfant-sta-omului-ajutor , data accesării: 13.07.2021
Părintele Ioanichie Bălan s-a născut în data de 10 februarie 1930 în localitatea
Stănița, județul Neamt, primind, la Botez, numele de Ioan.

După ce a absolvit Liceul comercial din Roman, în 4 noiembrie 1949, a venit la

Mănăstirea Sihăstria. Este tuns în monahism la data de 14 aprilie 1953 și este
hirotonit diacon la data de 15 aprilie 1953. Între 1949-1971 îndeplinește în
Mănăstirea Sihăstria ascultările de casier, contabil, secretar și ghid al mănăstirii.

Între anii 1971-1990, când comuniştii  făceau nenumărate schimbări şi presiuni

asupra vieţii bisericeşti, părintele Ioanichie Bălan se mută la Mănăstirea Bistriţă,
judeţul Neamţ. Cu acest prilej, între anii 1971-1975, el urmează cursurile Facultăţii de
Teologie din Bucureşti, pe care le termină cu lucrarea intitulată „Chipuri de călugări
îmbunătăţiţi din mănăstirile nemţene”.

În ziua de 2 februarie 1979, ierodiaconul Ioanichie Bălan este hirotonit preot, de către
vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist. Mai apoi, în anul 1984, el va fi numit
protosinghel, iar în anul 1992, arhimandrit. Abia în anul 1990 va reveni la Mănăstirea
Sihăstria, unde îşi va continua activitatea misionară şi publicistică.

Părintele Ioanichie Bălan a trecut la cele veşnice în dată de 22 noiembrie 2007, în

chilia sa din Mănăstirea Sihăstria, la vârsta de 77 de ani.

„Vreţi să mai rămână România Românie? Întoarceţi-vă la ortodoxie, la Biserică, la

ţinuta morală decentă, cinstită a românilor dintotdeauna. Faceţi un comitet, mergeţi
duminica pe la spitale, la casele de bătrâni, ajutaţi cu cuvântul, mângâiaţi, sfătuiţi,
Mergeţi la mănăstiri, la preoţi bătrâni care să vă lumineze, să vă binecuvânteze, să
vă călăuzească. Ortodoxia activă e o misiune”, spunea părintele Ioanichie.

https://doxologia.ro/90-de-ani-de-la-nasterea-parintelui-ioanichie-balan, data accesării: 13.10.2021

Întâlnire cu troița de duhovnici ai Sihăstriei

și cu starețul lor
ARHIMANDRITUL MIHAIL DANILIUC PUNCTE DE VEDERE

Preasfințitul Părinte Calinic Botoșăneanul: „Rugăciunile pentru cei pomeniți sunt și

expresia dragostei fiecăruia dintre noi față de semenii noștri, care pătrunde până în
Veșnicie. Dragostea faţă de Părinții Sihăstriei ne-a adunat în această comuniune. Acum
vorbim despre niște Cuvioși și ne rugăm pentru ei, dar va veni vremea când vom vorbi
despre niște Sfinți și ne vom ruga lor”.
Foto: Pr. Silviu Cluci

Sihăstria: o așezare monastică având adânci rădăcini în istoria și spiritualitatea neamului

nostru, care a marcat în chip fericit viața Bisericii lui Hristos din România în ultimele două
secole. Însuși drumul până la cunoscuta obşte nemțeană, adăpostit și șerpuit pe valea
buclucașei Ozane, iar apoi a singuraticului pârâu Secu, pare unul de inițiere în tainele vieţuirii
îngereşti: monahismul nu reprezintă o izolare de lume, ci o rugă neîncetată pentru ea;
călugărul nu se însingurează și nu fuge de responsabilități ci, dimpotrivă, stabilește priorități
ce privesc Cereasca Împărăție, iar prin rugăciune se află în comuniune cu toți. Dintr-o astfel
de perspectivă, rostul lui este de a aduce printre semeni bucuria prezenţei lui Dumnezeu, de a
face pământul cer, iar nicidecum cerul, pământ. De aceea, ori de câte ori parcurgi drumul spre
mănăstire, cu popas la măreața ctitorie a familiei Ureche, chinovia Secu, faci o incursiune în
însăși istoria monahismului moldav dar, deopotrivă, mergi și la harismaticii părinți Paisie,
Cleopa, Ioanichie ori Victorin – mutaţi deja la cereştile locaşuri – care au marcat în chip
providențial viața Sihăstriei în ultimul veac. Dacă până nu demult te puteai întâlni cu ei fizic,
acum ei veghează din cer locul unde au trudit în urcușul către patria cerească.

La o astfel de întâlnire am participat sâmbătă, 2 decembrie, când s-a săvârșit slujba de

pomenire a celor patru Cuvioși, ce încă din timpul vieții purtau aură de sfințenie. Nu este
greu de înțeles de ce s-a hotărnicit pentru pomenirea lor data de 2 decembrie: în anul 1998, pe
2 ale lui Undrea, iscusitul duhovnic din Sihăstria Neamțului, Cleopa Ilie, și-a început
călătoria către Raiul pe care ni-l dorea tuturora, prin arhicunoscuta-i sintagmă „Mânca-v-ar
Raiul!”. Tot anul acesta se împlinesc 27 de ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Paisie
Olaru, 10 ani de la a Părintelui Ioanichie Bălan și 3 ani de la a Părintelui Victorin Oanele,
neobositul și înțeleptul stareț al mănăstirii.

Drumul, de astă dată proaspăt înveșmântat în mantia omătului, reprezenta un arc peste timp și
spațiu. De acolo, din înaltul cerului, troița de iscusiți duhovnici și misionari ai Sihăstriei,
alături de starețul lor, le-au pregătit o întâmpinare pe măsură celor veniţi la întâlnirea cu ei.
Totul părea desprins din poveste. Zăpada neprihănită parcă te îmbia să pășești cu sfială într-o
lume nepământeană, unde tuspatru au coborât la mult râvnita „revedere”. În Ortodoxie,
slujbele dedicate repausaţilor poartă în ele pecetea dragostei, deoarece o iubire autentică n-o
poate risipi nici măcar moartea. De aceea, cultul celor „mutaţi de la noi” face parte din viața
noastră. Numeroşi fii ai Bisericii, ajunși la neclintita credință și simțire că pomenirile și
facerile de bine în numele celor „plecați” constituie expresia afecțiunii noastre pentru ei şi
după strămutarea lor în Veșnicie, poartă mai multă grijă celor adormiți decât își poartă loruși.
Aprinderea de lumânări, metaniile, îngenuncherile, îngrijirea mormintelor, faptele de
milostenie, slujbele de pomenire și altele asemenea, toate lasă să se vadă cât de dragi le sunt
credincioșilor ortodocși cei vremelnic așezați sub brazda străbunului pământ. Eminescu,
îndrăznind să spună că sintagma „pământul românesc e pământ sfânt și sfințit”, de la această
realitate a pornit. Câți sfinți nu stau „în țara de sub țară”, întru așteptarea nemitarnicului
Judecător!?

Pentru așa întâlnire s-au adunat la Sihăstria, întru comuniune și rugăciune, mulțime de
credincioși, sobor de preoți și diaconi care, alături de obște, au primit în mijlocul lor pe
Episcopul Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, Preasfințitul Părinte Calinic Botoșăneanul. Într-o
ambianță profund duhovnicească s-a oficiat dumnezeiasca Liturghie, în cadrul căreia au fost
pomeniți cei patru călugări sihăstrieni, iar la final s-a săvârșit slujba parastasului. Cu lumânări
în mâni, purtând în suflete necurmata nădejde a revederii cu cei repausați, pelerinii, dar și
soborul de preoți și diaconi, având în mijlocul lor pe vlădicul Calinic, s-au rugat ca Dumnezeu
să le rânduiască acestora „un colțişor de Rai”, după cum adesea spunea și ne dorea iscusitul
și harismaticul Părinte Paisie. După îndătinata rugăciune, părintele arhimandrit Clement
Haralam, eclesiarhul catedralei patriarhale din București, a evocat în calde cuvinte pe Cuvioșii
Sihăstriei, pe care i-a cunoscut și prețuit.

În cuvântul de învățătură de la finalul slujbei, Preasfințitul Părinte Calinic a rostit o sintetică și

profundă omilie referitoare la necesitatea cultului celor adormiți, ca expresie a iubirii noastre
faţă de cei dragi trecuţi în Veșnicie, dar și a stăruitoarei dorințe ca ei să se bucure de părtășia
luminii și păcii Preasfintei Treimi. După ce a expus temeiurile scripturistice ale rugăciunilor
de pomenire, vlădicul a așezat la inima pelerinilor și a soborului de slujitori motivația prin
iubire a acestor rânduieli, așa cum reiese din slujba Sfintei Liturghii. Cuvintele Mântuitorului
Hristos „aceasta să faceți spre pomenirea Mea” ne învață că pomenirea, amintirea și
actualizarea a ceea El a înfăptuit pentru mântuirea noastră nu se face parțial, ci total. Deci ne
amintim nu doar de cruce, ci și de groapă, dar și de „învierea cea de a treia zi, de suirea la
ceruri, de șederea cea de-a dreapta și de cea de-a doua și slăvită iarăși venire”, după cum
glăsuiește o frumoasă rugăciune din cadrul dumnezeieștii Liturghii.

Preasfințitul a specificat în al său cuvânt: „Aceste pomeniri reprezintă legătura

indestructibilă dintre Biserica luptătoare și cea biruitoare. Rugăciunile pentru cei
pomeniți sunt și expresia dragostei fiecăruia dintre noi față de semenii noștri, care
pătrunde până în Veșnicie. Dragostea faţă de Părinții Sihăstriei ne-a adunat în această
comuniune. Acum vorbim despre niște Cuvioși și ne rugăm pentru ei, dar va veni
vremea când vom vorbi despre niște Sfinți și ne vom ruga lor”.

După ce s-au săvârșit toate, cler și popor am urcat tihnitul drumeag spre cimitirul chinoviei,
unde Preasfințitul Părinte Calinic a oficiat un trisaghion în memoria celor pomeniți. Am
plecat apoi într-ale noastre, neuitând cuvintele vizionare ale Preasfinției Sale: „Fie ca timpul
să se arate îngăduitor cu noi, ca să ajungem la momentul când cei patru Cuvioși ai
Sihăstriei să fie trecuți în calendarul Bisericii noastre dreptmăritoare, alături de ceilalți
sfinți odrăsliți de Sfânta noastră Ortodoxie”. 

https://doxologia.ro/puncte-de-vedere/intalnire-cu-troita-de-duhovnici-ai-sihastriei-cu-staretul-lor,
data accesării: 13.10.2021
O întâlnire cu Părintele Ioanichie Bălan
PR. CONSTANTIN STURZU PUNCTE DE VEDERE

Aş putea spune că abia în ultima vreme, când alternez timpul dedicat misiunii cu cel de
la scaunul de spovedanie, încep să înţeleg ce a vrut să spună Părintele Ioanichie. E foarte
important fiecare suflet în parte pe care-l poţi ajuta să (re)găsească calea către
Dumnezeu, dar e la fel de important şi să arunci cuvântul Domnului ca un năvod peste
lumea cea largă, ca măcar pe vreunul dintre cei risipiţi să-i pescuieşti.

Acum o săptămână, la Stăniţa (o comună din judeţul Neamţ, aflată la aproximativ 23 de km

de Roman) a avut loc un Simpozion naţional dedicat unor "mari duhovnici, oameni de
cultură şi păstori de suflete" originari din această aşezare mai puţin cunoscută publicului
larg. Comuna Stăniţa a dat, de-a lungul timpului, cel puţin 35 de preoţi şi călugări sau
călugăriţe (consemnaţi într-o cronică întocmită, acum câţiva ani, de Pr. Florin Ţuscanu), unii
dintre ei foarte cunoscuţi, precum Părintele Ioanichie Bălan (1930-2007) de la Mănăstirea
Sihăstria, Părintele Vichentie Mălău (1887-1945) de la Mănăstirea Secu, Părintele Costache
Buzdugan (care a fost, vreme de 15 ani, consilier cultural al Arhiepiscopiei Iaşilor) ori,
actualmente, IPS Ioachim, Arhiepiscop al Romanului şi Bacăului, sau stareţa Mănăstirii
Văratec, Maica Iosefina Giosan. Mai mult, în localităţile din apropierea Stăniţei s-au născut
şi alte binecunoscute personalităţi bisericeşti, cum ar fi Părintele Iachint Unciuleac (1924-
1998), fost stareţ al Mănăstirii Putna, născut în satul Mănăstirea, sau IPS Ciprian,
Arhiepiscop al Buzăului şi Vrancei, născut la Suhuleţ. E, aşadar, o zonă binecuvântată, un loc
în care mă retrag ori de câte ori am ocazia, în casa bunicii mele, Elena (Domnul să o
odihnească în pace!), un spaţiu în care gust dintr-o tihnă asemănătoare cu cea din mănăstirile
în care rugăciunea nu încetează niciodată. De altfel, deşi sunt romaşcan de origine, eu mă
consider mai degrabă fiu al Chicirei, unul dintre satele componente ale comunei Stăniţa (din
acest sătuc, acum de doar vreo 60 de familii, s-au îndreptat, cu ani în urmă, către mănăstire, şi
două tinere care acum sunt maici în obştea mănăstirii ieşene Frumoasa). Spun că sunt fiu al
acestor locuri pentru că aici am copilărit, aici am învăţat, sub îndrumarea bunicii, să mă rog,
să fac metanii, să postesc, să citesc din cărţi sfinte... Tot aici m-am spovedit pentru prima dată
şi m-am împărtăşit – cu alte cuvinte aici m-am născut întru Hristos. Iar dacă ar fi să-mi
evaluez din perspectivă cristică viaţa de până acum, aş putea spune că, pentru mine,
Betleemul Iudeii este Chicirea Stăniţei, Nazaretul este Romanul, Taborul este Mănăstirea
Sihăstria şi, dacă azi aş trece la Domnul, aş spune că Iaşul îmi este Ierusalim.

La Simpozionul amintit mai sus, am evocat prima mea întâlnire cu Părintele Ioanichie Bălan.
Era în luna decembrie a anului 1996. Veneam după câteva luni de frământare, în care luasem
decizia de a-mi schimba viaţa (o dată cu depărtarea de locul copilăriei, mă depărtasem şi de
Dumnezeu). Deşi încă eram student la Filosofie, în ultimul an, luasem decizia de a studia
Teologia. Mă retrăsesem, de câteva zile, la Mănăstirea Sihăstria, acolo unde tot gustam, cu
nesaţ, din lumina taborică ce înconjura chipul Părintelui Cleopa Ilie. Doream cu ardoare să
mă spovedesc (n-o mai făcusem de cel puţin 10 ani!) şi am îndrăznit să merg la Părintele
Ioanichie, pe care-l ştiam că e din comună cu noi. M-a primit, atunci când mi-a venit rândul,
dar a fost categoric cu mine: "Dacă ai televizor în cameră, nu avem ce vorbi". M-a izbit
intransigenţa sa cu privire la acest mijloc de comunicare. Mai târziu, ca în privinţa multor
altor subiecte, aveam să-i dau dreptate: multe suflete au fost vătămate prin intermediul
televiziunilor care, cu excepţiile de rigoare, promovează mai degrabă valori şi atitudini
imorale, necreştineşti. Mi-a acordat, apoi, interviul pe care mi-l doream pentru revista "Strict
studenţesc" (la acea vreme, singura publicaţie a studenţilor din Iaşi), dar m-a refuzat când a
fost vorba să mă spovedească: "N-am timp să spovedesc, eu trebuie să scriu cărţi; poporul
acesta are nevoie de cărţi!". A fost un alt cuvânt greu de digerat pentru mine şi pe care nu l-
am înţeles atunci. Bineînţeles, nu m-a lăsat fără îndrumare, ci m-a încredinţat vecinului său,
Părintele Serapion, care tocmai se întorsese de la Muntele Athos şi care m-a primit imediat
sub epitrahil.

Aş putea spune că abia în ultima vreme, când alternez timpul dedicat misiunii cu cel de la
scaunul de spovedanie, încep să înţeleg ce a vrut să spună Părintele Ioanichie. E foarte
important fiecare suflet în parte pe care-l poţi ajuta să (re)găsească calea către Dumnezeu, dar
e la fel de important şi să arunci cuvântul Domnului ca un năvod peste lumea cea largă, ca
măcar pe vreunul dintre cei risipiţi să-i pescuieşti. Părintele Ioanichie Bălan este unul dintre
cei care au fructificat la maximum "talantul" scrisului. A fost un adevărat jurnalist creştin,
sensibil la orice oportunitate de a consemna vieţi de sinaxar, dialoguri sau întâmplări cu
oameni îmbunătăţiţi şi bineplăcuţi lui Dumnezeu. Într-un fel, este
urmaşul Părintelui  Nicodim Măndiţă, neobositul misionar din perioada interbelică şi din
prima parte a dictaturii comuniste (în timpul unui regim care limitase drastic tipărirea şi
difuzarea de publicaţii "mistice", acest Părinte a dezvoltat o impresionantă reţea de difuzare
ilegală de carte religioasă; când au fost arestaţi membrii reţelei, în 1964, autorităţile comuniste
au descoperit peste 500.000 de volume în patru depozite clandestine).

Părintele Ioanichie Bălan a scris, în plin regim ateu, lucrări precum "Patericul

românesc" sau "Convorbiri duhovniceşti", iar după 1990 a avut ideea de a iniţia serii
precum "Ne vorbeşte Părintele Cleopa". Este unul dintre cei mai traduşi scriitori bisericeşti
de la noi, dintre zecile de titluri publicate, lucrarea sa cea mai tipărită este "Viaţa Părintelui
Cleopa", cartea fiind tradusă în limbi precum engleza, franceza, italiana, greaca, rusa, sârba,
poloneza, finandeza, chineza sau araba! Şi Părintele Nicodim Măndiţă, şi Părintele Ioanichie
Bălan trebuie lecturaţi, înţeleşi şi apreciaţi în contextul specific epocii în care şi-au desfăşurat
lucrarea. Ei pot fi imitaţi şi urmaţi ca râvnă şi ca inteligenţă duhovnicească, ca spirit
jurnalistic şi ca mod de a identifica priorităţi misionare de strictă actualitate, fructificând
curajos puţinele posibilităţi editoriale ale acelor timpuri. Depinde de noi, cei de azi, să facem
din radio, TV, ziar, internet tot atâtea locuri în care omul să întâlnească cuvântul lui
Dumnezeu. Dar să nu ne mărginim doar la aceste mijloace de comunicare, deja clasice. Spre
exemplu, de câteva luni de zile, un preot din zona Bacăului, trimite la sute de persoane mesaje
pe telefonul mobil conţinând câte un scurt cuvânt de folos. Alţi creştini inventivi au ales să
picteze pe blocul în care locuiesc câte un cuvânt din Sfânta Scriptură sau dintr-un Părinte
contemporan. Ce alte mijloace, mai "nonconformiste", de binevestire a Împărăţiei mai
cunoaşteţi? Aş fi foarte bucuros dacă mi le-aţi împărtăşi pe
adresa sturzuconstantin@gmail.com. La cum a evoluat comunicarea, mai ales din punct de
vedere tehnic, cred că un inventar al tuturor posibilelor câmpuri misionare este extrem de
necesar pentru oamenii Bisericii.

https://doxologia.ro/puncte-de-vedere/o-intalnire-cu-parintele-ioanichie-balan, data accesării:

13.10.2021

Dacă uitai să-ţi spui un păcat, ţi-l amintea Părintele, în timp ce corecta
cărţi”
MARIA BURLĂ INTERVIU

Părintele Ioanichie Bălan a fost toată viața sa un neobosit slujitor al cuvântului ce

zidește suflete. A cercetat, a întrebat, a scris și a înscris în inimile calde sâmburele
Adevărului și al dragostei. 
Foto: Crina Zamfirescu

Până la 20 de ani, Părintele Arsenie îl citise pe Dostoievski cuvânt cu cuvânt. Toate cărţile i
le-a sorbit. De ce? Fiindcă acolo se vorbeşte despre Dumnezeu, se vorbeşte despre o
desăvârşire. „Căutam desăvârşirea aceasta însetat, foarte însetat. Dumnezeu așa m-a
atras: cu iubirea Lui, nimic altceva”, mărturisește sfinția sa. La 20 de ani, Părintele Ioanichie
Bălan l-a înveșmântat în haina Botezului și de atunci și până ce a plecat la cele veșnice, l-a
purtat sub aripa sa de duhovnic.

Cum vi-l amintiți pe Părintele Ioanichie?

Ca o pară de foc duhovnicească. Mă duceam la spovedit la Părintele şi Sfinţia sa, în acelaşi

timp, corecta Vieţile Sfinţilor. Făcea lucrurile acestea concomitent și dacă uitai să-ţi spui un
păcat, ţi-l amintea Părintele corectând cărţi. Odată am înnoptat la el şi dimineaţă iarăşi am
fost la chilia lui, să iau binecuvântare de plecare. M-a primit. Era vară afară, părinţii adunau
fân. Chiar sub geamul lui era un călugăr care grebla şi care a început să cânte Cuvine-se cu
adevărat să te fericim pe Tine, Născătoare de Dumnezeu. Cea pururea fericită şi prea
nevinovată, şi Maica Dumnezeului nostru... şi în clipa aceea au ţâşnit lacrimi din ochii
Părintelui Ioanichie. Fără nici un cuvânt, au ţâşnit lacrimile. Iată iubirea Părintelui faţă de
Maica Domnului, faţă de Dumnezeu!

https://doxologia.ro/viata-bisericii/interviu/daca-uitai-sa-ti-spui-un-pacat-ti-l-amintea-parintele-
corectand-carti, data acesării: 13.10.2021
Părintele arhimandrit Ioanichie Bălan a trecut în veșnicie în data
de 22 noiembrie 2007 la vârsta de 77 de ani. Duminică se
împlinesc 13 ani de la moartea sa.

„Părintele Arhimandrit Ioanichie Bălan, rămâne pentru noi toți, o prezență

mângâietoare de cuget și de suflet, precum și un slujitor vrednic al Bisericii
strămoșești”, a spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în mesajul
transmis la înmormântarea sa.

Părintele Ioanichie s-a născut în data de 10 februarie 1930 în localitatea

Stănița, județul Neamt, primind, la Botez, numele de Ioan.

După ce a absolvit Liceul comercial din Roman, în 4 noiembrie 1949, a venit

la Mănăstirea Sihăstria. A fost tuns în monahism în data de 14 aprilie 1953
și hirotonit diacon la data de 15 aprilie 1953. Între 1949-1971 îndeplinește în
Mănăstirea Sihăstria ascultările de casier, contabil, secretar și ghid al
mănăstirii.

Între anii 1971-1990, când comuniştii  făceau nenumărate schimbări şi

presiuni asupra vieţii bisericeşti, părintele Ioanichie Bălan se mută la
Mănăstirea Bistriţă, judeţul Neamţ. Cu acest prilej, între anii 1971-1975,
urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, pe care le încheie cu
lucrarea intitulată „Chipuri de călugări îmbunătăţiţi din mănăstirile
nemţene”.

În ziua de 2 februarie 1979, ierodiaconul Ioanichie Bălan este hirotonit

preot de Patriarhul Teoctist. Mai apoi, în anul 1984, el va fi numit
protosinghel, iar în anul 1992, arhimandrit. Abia în anul 1990 va reveni la
Mănăstirea Sihăstria, unde îşi va continua activitatea misionară şi
publicistică.

În cei aproape 60 de ani de viață monahală, Arhimandritul Ioanichie Bălan

s-a evidențiat ca un mărturisitor al credinței în timpul regimului comunist.

A fost, totodată, și un istoric recunoscut al vieții monahale, impunându-se

în cultura românească prin cărțile sale „Patericul Românesc”, „Vetre de
sihăstrie românească”, „Viața Părintelui Cleopa”, „Părintele Paisie
Duhovnicul” etc.
Arhimandritul Ioanichie Bălan a rămas în memoria creștinilor ca unul
dintre marii duhovnici ai Ortodoxiei românești.

Este înmormântat la Mănăstirea nemțeană Sihăstria.

https://basilica.ro/au-trecut-13-ani-de-la-moartea-parintelui-ioanichie-balan/ , data accesării:

14.10.2021

Arhimandritul Ioanichie Bălan (din botez Ioan) s-a născut la 10 februarie

1930, în Stăniţa, judeţul Neamţ.

A absolvit Liceul comercial din Roman (1949). După absolvire a venit la

Mănăstirea Sihăstria. A fost tuns în monahism la 14 aprilie 1953 şi a fost
hirotonit diacon la 15 aprilie 1953.

La Sihăstria a îndeplinit, în perioada 1949-1971, ascultările de casier,

contabil, secretar şi ghid al mănăstirii. Ascultările de ghid şi contabil-casier
le-a îndeplinit şi la Mănăstirea Bistriţa-Neamţ, unde s-a mutat în perioada
1971-1990.

Între anii 1971-1975, părintele Ioanichie Bălan a urmat cursurile Facultăţii

de Teologie din Bucureşti, pe care le-a terminat cu lucrarea "Chipuri de
călugări îmbunătăţiţi din mănăstirile nemţene".

În 2 februarie 1979, ierodiaconul Ioanichie Bălan a fost hirotonit preot, de

către patriarhul Teoctist (1986-2007). În 1984, a fost numit protosinghel, iar
în anul 1992, arhimandrit.

A revenit la Mănăstirea Sihăstria, în 1990, unde îşi va continua activitatea

misionară şi publicistică.

Din lucrările sale: "Patericul românesc", a apărut în cinci ediţii, din 1980,
ultima apariţie a fost în 2011, tradus în limbile greacă, franceză şi engleză;
"Vetre de sihăstrie românească", Bucureşti, 1981; "Convorbiri
duhovniceşti", vol. I, 1984, vol. II, 1988 (reeditate în 1991 şi 1993); "Mărturii
româneşti la locurile Sfinte", 1986 (ed. a II-a, sub titlul "Pelerinaj la Locurile
Sfinte", 1992); "Părintele Paisie duhovnicul", Iaşi, 1993; "Părintele Cleopa
duhovnicul", Iaşi, 1994; "Convorbiri cu teologi ortodocşi străini", Iaşi, 1994.
A reeditat Vieţile Sfinţilor în 12 Volume, după ediţia mitropolitului Grigorie
Dascălul de la Bucureşti şi Căldăruşani din 1834-1836.

Părintele Ioanichie Bălan a trecut la cele veşnice în 22 noiembrie 2007, în

chilia sa din Mănăstirea Sihăstria, la vârsta de 77 de ani. (surse:
"Dicţionarul Teologilor Români", pr. prof. univ. dr. Mircea Păcurariu, 1996;
doxologia.ro) AGERPRES/(Documentare - Mariana Zbora-Ciurel, editor:
Liviu-Ioan Tatu)
https://www.agerpres.ro/documentare/2021/01/06/o-personalitate-pe-zi-arhimandrit-ioanichie-
balan--638306, data accesării: 14.10.2021
Arhim. Ioanichie
Bălan
 
 

IOANICHIE BĂLAN (din botez Ioan), arhimandrit. N. 10 februarie 1930 în Stăniţa, jud.

Neamţ, † 22 noiembrie 2007 în Mănăstirea Sihăstria. Studii la Liceul Comercial din Roman,
apoi la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti. Frate la Mănăstirea Sihăstria (1949);
călugărit şi hirotonit ierodiacon (1953), cu diferite responsabilităţi în mănăstirile Sihăstria şi
Bistriţa-Neamţ. Hirotonit ieromonah în 1979, hirotesit protosingel (1987), apoi arhimandrit
(1992). Din 1990 pensionar şi reaşezat la Mănăstirea Sihăstria. Lucrări: Patericul românesc
(1980, reeditat în mai multe rânduri; cu ediţii în limbile greacă-1984, franceză-1986 şi
engleză-1994); Vetre de sihăstrie românească (1981); Convorbiri duhovniceşti (vol. I – 1984,
tradus şi în limbile greacă, italiană şi engleză; vol. II – 1988); Mărturii româneşti la Locurile
Sfinte (1986); Călăuză ortodoxă în Biserică (1992); Călăuză ortodoxă în familie şi societate
(1993); Rânduiala Sfintei Spovedanii şi a Sfintei Împărtăşanii (1993); Părintele Paisie
duhovnicul (1993); Părintele Cleopa duhovnicul (1994); Convorbiri duhovniceşti cu teologi
ortodocşi din străinătate (1995); Sinaxar general ortodox – Dicţionar aghiografic (1998);
Sfintele icoane făcătoare de minuni din România (1999); Sfintele moaşte din România (1999);
Viaţa părintelui Cleopa (1999); Patericul mănăstirilor nemţene (2001); Sfânta Teodora de la
Sihla. Floarea duhovnicească a Moldovei (2004); Sfântul episcop Ioan, mare sihastru în
Munţii Carpaţi; Ieroschimonahul Ioanichie Moroi, egumenul Sihăstriei (2007); Predici la
Postul Mare (2008) ş.a. A reeditat Vieţile Sfinţilor în 12 volume după ediţia Sfântului
Mitropolit Grigorie Dascălul de la Bucureşti şi Căldăruşani din 1834-1836. Autor al mai
multor broşuri cu caracter moralizator.

https://edituradoxologia.ro/autor/arhim-ioanichie-balan, data accesării: 14.10.2021

Arhimandrit Ioanichie Balan

     Părintele Ioanichie Bălan a fost un cunoscut duhovnic. S-a născut la 10
februarie 1930 în Stănița, județul Neamț şi a trecut la cele veşnice pe 22
noiembrie 2007, fiind înmormântat la Mănăstirea Sihăstria.
     A absolvit Liceul comercial din Roman, iar 20 de ani mai târziu urmează cursurile Institutului Teologic
Universitar din București pe care îl absolvă cu licența „Chipuri de călugări îmbunătățiți din mănăstirile
nemțene“.
     A intrat în Mănăstirea Sihăstria imediat după terminarea liceului, în 1949. Se tunde în monahism la data
de 14 aprilie 1953 și este hirotonit diacon la data de 15 aprilie 1953. Între 1949 – 1971 îndeplinește în
Mănăstirea Sihăstria funcţiile de casier, contabil, secretar și ghid al mănăstirii. Începând cu anul 1955 se
face remarcat ca un bun predicator și, mai ales, ca un apreciat scriitor. Între 1971 – 1990, sub presiunea
autorităților comuniste, ierodiaconul Ioanichie Bălan este transferat la Mănăstirea Bistrița, județul Neamț,
între anii 1971 – 1975. A fost hirotonit ieromonah de către IPS Teoctist pe 2 februarie 1979, hirotesit apoi
protosinghel în 1984 și arhimandrit în 1992. În 1990 revine la Mănăstirea Sihăstria unde își continuă
activitatea misionară de popularizare a credinței ortodoxe.
     Volume tipărite: Patericul românesc (București, 1980), Vetre de sihăstrie românească (București, 1981),
Convorbiri duhovnicești (vol. I, Ed. Episcopiei Romanului, 1984; vol. II, 1988), Mărturii românești la
locurile Sfinte (Ed. Episcopiei Romanului 1986), Istorioare duhovnicești (1991), Călăuza ortodoxă în
biserică (Iași, 1992), Călăuza ortodoxă în familie și societate (Iași, 1993), Rânduiala Sfintei Spovedanii și a
Sfintei împărtășanii (Iași, 1993), Părintele Paisie duhovnicul, (Iași, 1993), Părintele Cleopa duhovnicul
(Iași, 1994), Convorbiri cu teologi ortodocși străini (Iași, 1994), Viața Părintelui Cleopa (1999), Sfinte
Moaște din România (1999), Sfinte Icoane făcătoare de minuni din România (1999), Versuri duhovnicești
(2006 și 2008).
     Este editor al mai multor volume, printre care: Viețile Sfinților în 12 volume, după ediția mitropolitului
Grigorie Dascălul de la București și Căldărușani din 1834 – 1836, „Cuvinte duhovnicești“ (1992) şi
„Puterea Sfântului Maslu“ (1993).
https://www.agaton.ro/autor/190/arhimandrit-ioanichie-balan, data accesării: 14.10.2021

Arhim. Ioanichie Bălan –

un părinte al
monahismului românesc
10 Februarie 2020 
✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului
 

Arhim. Ioanichie Balan (10.02.1930 - 22.11.2007)

Arhim. Ioanichie Balan (10.02.1930 - 22.11.2007)

Arhim. Ioanichie Balan la hirotoniea întru arhiereu a IPS Părinte Ioachim (1 mai 2000))
 Arhim. Ioanichie Balan la hirotoniea întru arhiereu a IPS Părinte Ioachim (1 mai
2000))

Arhim. Ioanichie Balan (10.02.1930 - 22.11.2007)

Arhim. Ioanichie Balan (10.02.1930 - 22.11.2007)

Arhim. Ioanichie Balan la hirotoniea întru arhiereu a IPS Părinte Ioachim (1 mai 2000))
Arhim. Ioanichie Balan la hirotoniea întru arhiereu a IPS Părinte Ioachim (1 mai
2000))

Arhim. Ioanichie Balan (10.02.1930 - 22.11.2007)

Arhim. Ioanichie Balan (10.02.1930 - 22.11.2007)

Astăzi se împlinesc 10 ani de la trecerea la cele veșnice a părintelui arhimandrit

Ioanichie Bălan.
Părintele Ioanichie a fost un călugăr complex. Oricât de bine ar şti cineva să facă
sinteză, nu cred că ar reuşi să structureze în câteva cuvinte viaţa şi activităţile multiple
ale acestui Părinte. Și aceasta cu atât mai puțin pentru cineva care l-a cunoscut destul de
bine și i-a stat aproape. De fapt sunt situații când tăcerea și discreția prietenilor pot
transmite mult mai mult decât încercările biografilor. Călugărul adună frumusețea
creației în care Dumnezeu l-a lăsat martorul prezenței Sale și în liniștea plecării lui din
lumea aceasta se poate vedea nimicnicia zbuciumului uman în căutarea a ceva a cărui
formă și conținut s-au aflat de la începutul existenței sale în el.

Călugărul este atletul lui Hristos, care a ieșit biruitor din lupta cu sine și a făcut din ființa sa
templu al prezenței lui Hristos. Viețuirea sa în lumea aceasta este o anticipare a viețuirii în
Împărăția lui Dumnezeu, iar ceea ce împlinește în lumea aceasta nu este altceva decât urma
pașilor lăsată în tina acestui veac trecător. De aceea, în ceea ce-l privește pe părintele
Ioanichie, nu mă angajez să etalez toate faptele lui bune şi să fac o evaluare a lor. Voi încerca
doar să schiţez un succint portret, reamintind o parte dintre împlinirile şi calităţile sale
sufleteşti, fiind convins că pe toate celelalte Bunul Dumnezeu le ştie, iar ucenicii, cei ce l-au
cunoscut şi i-au stat în prejmă, vor medita şi vor consemna ulterior, în detaliu, mulţimea
activităţilor din parcursul terestru, plin de virtuţi, a acestui minunat cuvios.
 

Fiu al meleagurilor romașcane

Părintele Ioanichie a fost unul dintre cei mai luminaţi părinţi ai monahismului românesc de la
sfârşitul mileniului al doilea şi începutul celui de-al treilea. Cei mai mulţi dintre noi, atunci
când îl întâlneam, ni se părea că din faţa lui iradia o lumină suavă ce lăsa impresia unei
teofanii permanente. Era imposibil să nu-l recunoşti dintr-o mulţime de călugări. Aş îndrăzni
să-i asociez faţa şi statura cu cea a Sfântului Ioan Iacob cu care s-a asemănat în preocupările
cărturărești şi virtuţi. În transparența chipului său parcă reuşeai mai uşor să defineşti ce este
omul în sine ca fiinţă psiho-somatică, creată după chipul şi asemănarera lui Dumnezeu.

Părintele Ioanichie s-a născut la 10 februarie 1930, în satul Stăniţa, fiind al doilea copil din cei
nouă câţi au adus pe lume Costache şi Ileana Bălan. Elementul esenţial, pe care părinţii săi,
creştini autentici, l-au sădit în inima şi sufetul lui, a fost credinţa în Dumnezeu. Întrucât
cunosc bine satul şi casa în care s-a născut, aş putea spune că pruncia şi frageda tinereţe a
părintelui s-au desfăşurat la umbra Bisericii „Sf. Nicolae” din Stăniţa. Acest fapt a fost
determinant pentru viaţa lui ulterioară. De pe băncile şcolii primare, Ioan Bălan, cum a s-a
numit la botez, avea să se remarce ca un intelectual de excepţie. În perioada celui de-al Doilea
Război Mondial a urmat cursurile Liceului Economic din municipiul Roman, studii care
aveau să-l recomande ca pe un foarte bun chivernisitor (manager, am spune noi astăzi) al
treburilor bisericeşti de mai târziu. La puţin timp după terminarea studiilor, în anul 1949, avea
să se îndrepte către Sfânta Mănăstire Sihăstria, acest paradis terestru, unde avea să se
pregătească asiduu pentru intrarea în Paradisul ceresc. Odată cu plecarea sa la mănăstire, noi
cei din rudenia sa, nu am mai avut prelejul să-l mai vedem, pentru că ani îndelungaţi nu a mai
venit în satul său de baştină. Timpurile deveniseră tulburi pentru Biserică. Plecarea sa la
mănăstire a coincis cu instaurarea în Romania a regimului totalitar-ateu comunist. Biserica a
fost constrânsă să-şi desfăşoare o brumă din misiuinea sa eternă doar în careul puţinelor
lăcaşuri de închinare care mai scăpaseră braţului secular. Mănăstirile erau în mare majoritate
închise, iar călugării supuşi unui regim dictatorial şi forţaţi să plece în lume.

Monah cu metania la Mănăstirea Sihăstria

În acest context auster şi-a început viaţa monahală părintele Ioanichie. Providenţa a făcut ca
această mănăstire să nu fie desfiinţată de comunişti, ci transformată într-un loc de recluziune
pentru monahii bătrâni ai mănăstirilor închise. Astfel, la Sihăstria ajunseseră monahi de înaltă
ţinută duhovnicească, pentru că a fi „gheronta”, înseamnă a avea o experienţă duhovnicească
aparte. Părintele Ioanichie avea să se inspire din modul lor de viaţă, devenid un riguros trăitor
al vieţii în Hristos, prin puterea Duhului Sfânt, şi un fervent următor al regulilor şi predaniilor
Sfinţilor Părinți. Părinţi ca Ioanichie Moroi, Vichentie Mălău, (consătean cu părintele)
Părintele Ioil, Galaction Ilie, Gherasim Cârjă, Cleopa Ilie, Paisie Olarul, Paisie Nichitencu,
Veniamin Iorga, Partenie Buşcu, Caliopie Apetrei, Petroniu Tănase, etc., la care se pot adăuga
şi alţii din mănăstirile nemţele şi nu numai, au devenit paradigme pentru Părintele Ioanichie,
la umbra cărora s-a format, cu care a lucrat cele duhovniceşti şi pe care i-a descris apoi cu
multă veneraţie în lucrarea sa de pionerat pentru spiritualitatea românească - Patericul
Românesc.

Dacă m-ați întreba de când îl cunosct pe acest minunat părinte, nu v-aș putea spune că din
copilările, căci atunci când m-am născut părintele era de mult timp plecat la mănăstire. L-am
întâlnit în anul 1969, când mama mea, Anica, Dumnezeu s-o ierte, de aceeaşi vârstă cu
Părintele, m-a adus la mănăstire, în ziua de 8 septembrie, şi m-a încredinţat părintelui
Ioanichie. Din acel moment, chiar dacă mi s-au încredinţat diferite responsabilităţi în Biserică,
consider că nu m-am mai despărţit de dânsul, cum şi de toţi părinţii pe care i-am cunoscut în
primii ani de viaţă monastică, la Sihăstria. Dacă Părintele Ioanichie s-a adăpat din izvoarele
duhovniceşti ale părinţilor de aici, de la un timp el a devenit însuşi izvorul, nu numai pentru
mine, ci și pentru mulţi alţii care i-au stat în prejmă.

Anul 1971, pentru părintele, a fost anul deportării. A fost silit să părăsească Sihăstria, fiind
dus la Mănăstirea Bistriţa. Nu Mănăstirea Bistriţa era un loc de domiciliu forţat pentru
părintele, deoarece, pentru monah, orice colț din univers este mărturia prezenței lui
Dumnezeu, ci maniera de a-l obliga să-şi părăsească mănăstirea sa de metanie, locul regăsirii
de sine, care devenise parte integrantă a existenței sale, unde se recunoaștea cel mai bine și
care îi oferea o oarecare siguranță. L-am urmat în aceste peregrinări. Dar Părintele tânjea
totdeauna după sihăstria sa. În anul 1980, sub binecuvântarea Patriarhului Iustin, pe atunci
Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, a scos la lumină Patericul românesc. Părintele nu a putut
să scrie pe pagina de gardă doar Mănăstirea Bistriţa, ci Sihăstria-Bistriţa. De asemenea și pe
cea de-a doua sa capodoperă, Vetre de sihăstrie românească. Nu a avut niciodată conştiinţa că
a părăsit mănăstirea sa de metanie, la care s-a reîntors când timpurile au devenit mai blânde,
după 1990.

Părintele Ioanichie, pedagog creștin și doctor de suflete

Între timp a fost hirotonit preot de fericitul întru pomenire, patriarhul Teoctist. Din acel
moment, Părintele Ioanichie, pe lângă atributul de mare scriitor de cărţi duhovnicești, l-a
adăugat și pe cel de mare duhovnic. Alături de alţi duhovnici iscusiţi a participat la
salvgardarea spiritualităţii poporului român oprimat. Câţi monahi, monahii, credincioşi de
toate categoriile sociale s-au împărtăşit din învăţăturile şi sfaturile părintelui Ioanichie, este
greu de spus. Doar Dumnezeu le ştie numărul. În orice caz, Părintele a strălucit ca o lumină în
întuneric şi întunericul nu a putut s-o cuprindă. Părintele Ioanichie parcă sfida regimul
totalitar al epocii comuniste şi se preocupa de sănătatea spirituală a credincioşilor şi ucenicilor
care l-au urmat, asupra cărora exercita o paternitate duhovnicească specifică timpului de
atunci.

Pentru Părintele Ioanichie, fiecare om, fiecare călugăr, frate de mănăstire, era unic şi nu făcea
niciodată o ierarhizare a persoanelor care-i păşeau pragul chiliei sale, totdeauna modestă, dar
plină de cărţi şi de lumină. Din faţa lui iluminată şi din ochii lui scânteietori de lumină lină,
izvora totdeauna linişte şi siguranţă. Prin chilia lui au trecut nu numai creştini simpli, ci și
oameni din păturile înalte ale societăţii: poeţi, scriitori, profesori, doctori etc. Este
binecunoscută prietenia sa cu poetul Ioan Alexandru, cu Părintele Dumitru Stăniloae,
Părintele Constantin Galeriu şi cu mulţi alţii. Pe fiecare îl primea ca pe un frate trimis de
Hristos. În vorba lui dulce, dar fermă, puteai distinge cu uşurinţă chipul marelui duhovnic de
la care oricine obţinea alinare sufletească şi trupească. Până şi mustrarea lui devenea
mângâiere. În toţi cei aproape 60 de ani de viaţă consacrată lui Hristos, el s-a uitat pe sine şi a
făcut totul pentru cei din jurul său, pentru mănăstirea sa, pentru Biserica din care făcea parte,
pentru monahismul româneasc, în speţă, pentru Dumnezeu.

A trăit 77 de ani. Dar, în toţi aceşti ani nu a precupeţit niciun efort pentru ca Hristos să fie
lăudat şi propovăduit. Timpul pe care Dumnezeu i l-a dăruit să-l petreacă pe acest pământ, l-a
răscumpărat cu desăvârşire. „Nu pierdeţi vremea îndumnezeirii” spunea Sf. Grigorie de
Nazianz. Părintele Ioanichie nu a pierdut acest timp, ci l-a transfigurat. A lucrat cu timp și fără
timp, până când o boală necruţătoare i-a răpus sănătatea. În ultima perioadă părintele n-a mai
lucrat, căci, de acum avea cine să lucreze. Îşi împlinise rolul de părinte misionar şi pedagog
creştin. Avea ucenici destui care-i deprinseseră duhovnicia şi lucrarea. El se pregătea pentru
„marea înserare”, care a venit odată cu sărbătoarea închinată Intrării Maicii Domnului în
templul din Ierusalim. Probabil Părintele avea o tainică relaţie cu Maica Domnului, de aceea
cred că Fecioara a dorit să intre împreună cu el în templul Ierusalimului celui de sus. Vârsta
lui împlinită pe acest pământ se compune dintr-un număr care are doi de 7. Şapte este
simbolul plinătăţii, dar şi al timpului arbitrar al lumii acesteia. De altfel, şi anul mântuirii sale,
când Dumnezeu a dispus plecarea sa din această viaţă trecătoare, cupriunde şi el un „7”
(2007). Anul următor însă, în care ar fi trebuit să intre, cum şi cel astronomic, al mântuirii, are
în compoziţia sa un 8, căci, logic, după 7 vine 8. Părintele, în 2008, putea împlini 78 de ani.
N-a mai fost să fie, căci Dumnezeu a rânduit ca el să intre în ziua a 8-a, nu în cel de-al 78-lea
an al vieţii sale pământești.

Cinstit în mod deosebit în eparhia Romanului și Bacăului

Întrucât Părintele Ioanichie s-a născut ca fiu spiritual al Eparhiei Romanului și Bacăului a
păstrat o legătură specială cu Episcopia şi ierarhii săi. În timpurile cele mai grele, prin editura
Episcopiei Romanului, Părintele Ioanichie a publicat mai toate cărţile pe care le-a
scris: Pelerianj la Locurile sfinte, Convorbiri duhovniceşti, culminând cu editarea celor l2
volume ale Vieţilor Sfintilor, diortosite de părintele și sfidând parcă, prin această lucrare,
regimul comunist de tristă amintire.

În contextul declarării anului 2015, de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,
ca An Comemorativ al marilor păstori de suflete din eparhii și ca An Omagial al parohiei și
mănăstirii,  în localitatea Stănița, localitatea sa natală, la inițiativa Noastră, a fost organizat un
simpozion dedicat părintelui. Cu acest prilej a fost omagiată personalitatea sa de către părinți
viețuitori în mănăstirile moldave și a fost ridicat un bust comemorativ și inaugurată biblioteca
ce-i poartă numele, ca omagiu și recunoștință manifestate pentru eforturile sale de a face
cunoscută viața și opera părinților duhovnicești ai creștinătății și pentru ca tinerii să poată
identifica și un altfel de model existențial în timpurile atât de nesigure pe care le traversăm.
(fragment din volumul Panteonul sufletului meu: portrete de preoți, monahi și monahii,
Editura Filocalia, 2016)

https://eprb.ro/arhim-ioanichie-balan-un-parinte-al-monahismului-romanesc, data accesării:

14.10.2021
Părintele Ioanichie Bălan – Călugărul

Iubite frate muritor,

De vei vedea un călător
Cu hainele cernite, singurel.
Desculț, flămând
Şi însetat
Te rog să ai milă de el
Că poate-i un călugăr!

De întîlneşti la vreo răscruce

Un om străin, ce-ar vrea s-apuce…
Departe, undeva în lume…
De-l vezi mereu
Oftând din greu
Să nu-l întrebi atunci de nume,
Că poate-i un călugăr!

De vei vedea trecând prin sat

Un om cu capul aplecat
C-o traistă goală în mâna lui
Te rog acum
Să-i ieşi în drum
Şi un cuvânt mai bun să-i spui
Că poate-i un călugăr!

Sau când e frig şi plouă afară,

De vei vedea că așteaptă-n gară
Un călător înfrigurat
Nu-l judeca
Cu gura ta
De ce e trist şi-ngândurat
Că poate-i un călugăr!

De vei vedea în multe rânduri

Un om la muncă stând pe gânduri
Privind cu ochii-n depărtare,
Mereu tăcut și abătut
Nu-l întreba ce cată-n zare,
Că poate-i un călugar!

Iubitul meu, nu te-ndoi,

Ci, dacă tu vei întâlni
Un om în lume fără rost
Ce plânge-ades
Neînţeles,
Să ştii, iubitul meu, c-a fost
În viaţa lui călugăr.

C-acela care a trăit

Şi-n mănăstire-a-mbătrânit,
Orice i-ai spune şi i-ai da,
Să nu socoți
Că o să poți
Să-i schimbi cumva inima sa,
Că el e tot călugar!

De-i vei cânta de bucurie

De asta el nu vrea să ştie.
De jale de îi vei cânta,
El tot mereu,
Oftând din greu,
Plângând încet va suspina
Cu lacrimi de călugar!

Deci nu căta să-i mângâi plânsul,

Ci roagă-te şi tu cu dânsul,
Căci el de-atâta pribegie,
De toţi uitat
Şi-ndepărtat,
Va suspina după pustie
Căci este tot călugar!
Iar dacă lumea-l va-nşela,
Tu, frate, nu te bucura,
Nici să vorbeşti de el oricui,
Căci el oricând
Mustrat de gând,
Se va scula din calea lui
Căci încă-i tot călugar!

Iar dacă va îmbătrâni

Şi-n lume frate, va muri,
Să-l pui atunci într-un mormânt,
Şi nimănui
Să nu mai spui
Că sub acest străin pământ
Se află un călugăr!

Notă: Aceste versuri au fost scrise după decretul comunist 410/1959, prin
care mai multe mii de călugări şi maici au fost scoşi din mănăstire.
Părintele Ioanichie ne povestea că pe drumul spre vechile mănăstiri puteai
vedea deseori tineri şi mai puţin tineri, mergînd cu capul plecat, cu privirea
tristă, dar cu ochii plini de nădejde că se vor întîlni iarăşi, fie şi pentru un
ceas, două, cu duhovnicii lor şi cu sfintele slujbe ale bătrînelor noastre
mănăstiri. Această poezie s-a răspîndit “ilegal” printre monahii şi
credincioşii din anii 1959-1964 şi devenise corp delict pentru securiştii şi
miliţienii statului comunist.
Mănăstirea Petru Vodă
Arhimandritul Ioanichie Bălan (+22 nov. 2007) –
Despre bogăţia poporului român

Luaţi aminte! Să nu cumva să uităm aceasta: întîi, să nu adunăm bogăţii

multe. Ştim că mare parte sîntem săraci, ştim foarte bine situaţia – şi-a ţării
şi-a altor ţări, chiar; dar vorbesc de noi. Dar dacă frăţiile voastre vă veţi ţine
de Biserica lui Dumnezeu şi veţi iubi sfintele slujbe şi vă veţi spovedi regulat
şi veţi ţine sfintele posturi, după putere – unu-i mai bolnav, dar preotul ştie
să-i facă o dezlegare, nu-i aşa, altu-i mai bătrîn, altu-i gata de moarte – şi
dacă se ţin cu toţi legaţi de sfînta Biserică şi nu vor uita de ceasul morţii şi o
să veniţi regulat – la 2-3 luni cel mult să fiţi iară spovediţi (ultimele păcate,
nu o mai luăm iar de la copilărie, [doar] ultimele), la acelaşi duhovnic (nu te
duci din loc în loc, că e greu, azi la unul, mîine la altul; cît poţi, mai mult la
acelaşi duhovnic, să te legi de el măcar cîţiva ani, să prinzi ceva de la el şi
să te pună pe drumul cel bun) şi, dacă ne vom sili şi la sfînta Împărtăşanie,
şi dacă vom face şi noi o faptă bună, care înseamnă înainte de toate sfînta
rugăciune, milostenia – care are mare putere – smerenia, împăcarea cu toţi
– atunci sigur Dumnezeu nu ne va lăsa în mîna urîţilor acelora, a cumpliţilor
diavoli care umplu văzduhul. Dacă am şti noi, şi dacă am vedea cu ochii cîţi
demoni se învîrt prin văzduhuri şi în locuri pustii şi fără apă, şi prin sate, şi
prin oraşe unde sunt case de păcate, tot felul de păcate pe care le-am mai
amintit, ne-am înfricoşa şi poate am muri de frică. Dar Dumnezeu ne cruţă
ca să nu vedem, şi să înţelegem şi să credem cuvîntul Evangheliei şi să ne
temem de păcat, nu de diavol, de păcat să ne temem. Degeaba mă tem de
diavol, dacă de păcat nu mă las! Diavolul meu nu-i cela care vine să mă
ispitească, diavolul meu e patima din mine; omul care nu poate lăsa beţia
are un drac în el, (fără să vă supăraţi niciunul); care nu se lăsă de desfrîu
are un diavol într-însul – trebuie să-l părăsească, altfel moare cu el şi se
duce cu cei răi prin lume acolo unde sunt toţi diavolii; omul care înjură de
cele sfinte şi huleşte şi trăieşte în păcate şi în fumat şi în tot felul de răutăţi
şi nu are grijă de copilaşii lui, de casa lui şi-şi bate soţia şi intră toate
păcatele în casele lor, ei bine, toţi aceştia, dacă nu ne-om pocăi, dacă nu
ne-om smeri, dacă nu ne-om spovedi, dacă nu le-om părăsi, mergem în
mîna celor fără nume, în adîncul adîncului din iad.

Iubiţi fraţi, care ar fi concluzia Evangheliei de astăzi, sau ce trebuia să facă

acest bogat zgîrcit, nemilostiv, ca să nu ajungă în iad ci să urmeze lui
Hristos? Ştiţi ce trebuia să facă? Ceea ce n-a făcut: milostenia. Cel care nu
are – ce să-i mai ceri, săracul? El face bine cu un cuvînt: că îndeamnă pe
un vecin, pe o soră, pe o creştină: “Soro, eu sărac, tu săracă, dar să
mergem la Biserică”. Îi dai un sfat de suflet. Dacă ai mai mult şi material, îi
dai şi o bucată de pîine, hăinuţe şi ceva din toată inima ta, şi ai făcut
milostenie. Dacă bogatul făcea milostenie nu-i spunea Hristos: Nebunule! şi
nu-l trimitea în iad să-l dea în mîinile demonilor; or, nu a făcut-o! A uitat cea
mai mare fapta bună care, după sfînta rugăciune şi după credinţa
ortodoxă curată, este milostenia. Aşa spun toţi Sfinţii Părinţi: cel mai uşor
se mîntuiesc creştinii milostivi. Nu filozofii creştini care ştiu toată teologia
(mulţi o mai ştiu, şi pe de rost, şi scriu la cărţi de rup pămîntul), dar ce te
faci, cu ce te ajută dacă tu nu ai milostenie? Cel mai uşor se mîntuiesc
creştinii milostivi! Creştinii ortodocşi care iubesc Biserica, smerită
spovedanie, care se apropie cu lacrimi de Sfînta Împărtăşanie şi care, din
prea-putinul lor, dau săracului, lipsitului, văduvei, omului care zace şi-i
mîncat de viermi, de boală, de necaz şi de deznădejde. Milostenia nu
numai materială (să nu-nţelegeţi numai bani, bani..) ci-i şi milostenie
sufletească. E mai mare milostenia sufletească decît cea trupească, sau
materială, pentru că e mai scump sufletul decît trupul.

De aceea noi îndemnăm, ca o concluzie a Evangheliei de astăzi, iubiţi

fraţi, să vă iubiţi unii pe alţii! România va trăi atîta timp cît românii s-or
ţine de biserici, de mănăstiri, de muncă cinstită şi n-or umbla după
averi. Cei din apusuri, care au nu ştiu cîte averi credeţi că sunt mai fericiţi
ca noi? Nicidecum! Să nu aveţi fericirea celor din occident! Noi mai ştim, şi-
am mai văzut. Cea mai mare fericire o are mama mea, săraca, dacă mai
trăieşte, şi bunica, dacă mai este încă astăzi, care se roagă 2-3-4 ore
seara, noaptea, în miez de noapte la Dumnezeu, şi are şi ea o bucăţică de
pîine acolo, un pesmet, o bucată de mămăligă cu o ceapă, şi asta e averea
ei. Dar averea mare a poporului nostru nu este bogăţia materială – deşi ne-
a dat Dumnezeul nostru o ţară extraordinar de frumoasă, nu se găseşte o
altă ţară mai bogată – dar bogăţia românului nu sunt munţii şi averile
materiale, bogăţia creştinilor noştri ortodocşi este credinţa curată în
Dumnezeu, sînt faptele cele bune, este sfînta smerenie, este neadormita
rugăciune pe care trebuie să o facem, este grija de aproapele, şi grija
pentru cei morţi (ei n-au ce să mai facă, nu se mai pot ajuta). Aşa încît, cam
acestea ar fi cîteva din darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu şi cu care noi
ne putem îmbogăţi. Nu averi multe, nu maşini multe, nu case cu etaje, toate
acestea sunt nimicuri, sînt minciună. Căsuţa ta săracă, dar înăuntru plină
de lumină, de o icoană, o candelă dacă este şi ai untdelemn şi pentru ea, o
lumînărică aprinsă, două lacrimi la rugăciune, smerenia mamei, cuminţenia
tatei, blîndeţea copiilor, fecioria fetelor, binecuvîntarea lui Dumnezeu,
dragostea de Biserică şi de mănăstiri, şi smerită cugetare întru toate, iată
averea noastră! Iată bogăţia noastră!

Nu ne trebuie bogăţia nebunilor – adică a acelor ca cel din Evanghelie – nu

ne trebuie bogăţia care e furată de ici şi de colo! Nu ne trebuie casele lor,
nici banii lor, nici averile lor! Bogăţia noastră, averea noastră, tezaurul
sufletului nostru este dreapta credinţă ortodoxă pe care o atacă – n-aţi
văzut? – în toate ziarele aproape, o atacă cei care nu sunt ortodocşi. Nu
ortodocşii, să nu credeţi! Toţi cei care vorbesc împotriva Bisericii ortodoxe
sînt aceia care nu sunt ortodocşi, cei care cred în bani. Iar pentru ca să
înjure Biserica ortodoxă iau mii de dolari. Dar să ştiţi, cu mîna pe Biblie vă
spun, că aceşti bani nici pentru colivă nu o să le ajungă! Pentru că nu cu
noi se luptă, se luptă cu Hristos, se luptă cu Sfînta Cruce, se luptă cu Maica
Domnului!

Noi avem credinţa aceasta de 2.000 de ani şi, pentru smerenia noastră, ne
va pomeni pe noi Domnul! Iar cînd ne-om mîndri şi ne-om îngîmfa, şi ne-om
lăuda, şi-om alerga după averi – vai de capul nostru! – pierim şi noi şi ţara
asta! Deci, România atîta dăinuieşte: cît românii din ea, mame şi tati,
preoţi şi călugări, tineri şi bătrîni se vor ţine de Hristos, de Biserică,
vor trăi în dragoste şi în iubire, nu în cîrteală şi în ură şi duşmănie, ci
se vor ajuta unul pe altul şi vor face milostenie!

Să facem milostenie, ca să nu ne spună Dumnezeu: Nebunule de om, de

ce n-ai făcut milostenie? Nu ştii că milostenia iartă mulţime de păcate, cum
spune la Evanghelie? De ce n-ai cercetat un bolnav? N-ai bani; dar nu poţi
să mergi la văduva de peste drum să vezi dacă nu moare de frig, să-i faci
oleacă de foc, să-i duci un măr, o pară, ceva? Vezi? De ce n-ai dat un
cuvînt bun sau o carte la un vecin pe care – uite! – l-au vînat sectanţii? De
ce stai numai la cîrciumi, şi numai la cleveteală, şi la vorbărie la portiţă? Nu
mai e vremea de stat la portiţă, fraţi români şi fraţi creştini! E vremea să ne
rugăm! Vremea s-a scurtat, anii cei grei s-au apropiat şi noi trebuie să ieşim
din această nebunie a materiei şi a banilor şi a politicii şi a tuturor, şi să ne
legăm de bogăţia lui Hristos! Iar averea lui Hristos este – am spus –
dreapta credinţă, este rugăciunea către Preasfînta Născătoare de
Dumnezeu care salvează lumea, este puterea Sfintei Cruci, este Sfînta
Liturghie care se face zilnic la mănăstiri şi la sărbători în cele 10.000 de
biserici din România. Bogăţia noastră este smerenia, milostenia, trăirea în
dragoste, în frică de Dumnezeu şi celelalte daruri.

Cu aceste cîteva gînduri să rugăm pe Bunul nostru Mîntuitor şi Dumnezeu

să ne întărească să parcurgem viaţa întreagă, nu numai postul să îl postim
şi pe urmă hai să ne îmbătăm, ci să ne ducem viaţa întreagă în rugăciune,
în post, în spovedanie, în milostenie şi în împăcare. Să ne ajute bunul
Dumnezeu să scape ţara noastră de toţi văzuţii şi nevăzuţii vrăjmaşi, şi pe
noi toţi, care credem cu dreapta credinţă în Hristos, să ne binecuvînteze.
https://manastirea.petru-voda.ro/2015/11/22/arhimandritul-ioanichie-balan-22-nov-2007-despre-
bogatia-poporului-roman/, data accesării: 14.10.2021

Mănăstirea Petru Vodă

Părintele Ioanichie Bălan – 7 ani de la mutarea la cele
veşnice

Azi, 22 Noiembrie, se împlinesc 7 ani de la plecarea la Domnului a

părintelelui Ioanichie Bălan (n. 10 februarie 1930, Stănița, județul Neamț
– d. 22 noiembrie 2007, Mănăstirea Sihăstria), cunoscutul duhovnic și
arhimandrit român care ne-a lăsat o carte de căpătâi a Ortodoxiei
Române, “Patericul românesc”. După ce a absolvit Liceul comercial din
Roman, la 4 noiembrie 1949 a venit la Mănăstirea Sihăstria. Se tunde în
monahism la data de 14 aprilie 1953. Între anii 1949-1971 îndeplinește în
Mănăstirea Sihăstria ascultările de casier, contabil, secretar și ghid al
mănăstirii. Începînd cu anul 1955 se face remarcat ca un bun predicator
și, mai ales, ca un apreciat scriitor. Între 1971-1990, sub presiunea
autorităților comuniste, ierodiaconul Ioanichie Bălan este transferat la
Mănăstirea Bistrița din judeţul Neamţ, pentru că Sihăstria a devenit un
soi de azil de bătrâni, mai mulţi monahi fiind aduşi acolo de la mănăstirile
şi schiturile închise de comunişti. Întoarcerea în Sihăstria a obştii de
monahi a Mănăstirii Slatina, după 1959, i-a adus aproape pe cel care i-a
rămas duhovnic până la moartea sa din anul 1990, Părintele
Ieroschimonah Paisie Olaru.

Dragostea dumnezeiască şi rugăciunea neîncetată a acestui părinte l-au

povăţuit şi ocrotit neîncetat, făcându-ise izvor de neîncetate fapte bune.
Astfel, după 1971 a fost scos din Mănăstirea Sihăstria şi mutat la
Mănăstirea Bistriţa, lângă Piatra Neamţ, datorită predicilor sale foarte
înflăcărate. Regimul trebuia să-l ţină sub control pe cel despre care se
spunea că vorbeşte cu atâta putere, dar aducându-l la Piatra Neamţ, nu
a făcut decât să-l facă şi mai cunoscut creştinilor. Aici Părintele Justin
Pârvu i-a fost vecin de chilie, după ce cu ani înainte îl cunoscuse la
Roman, înainte de arestarea sa din 1948. În Mănăstirea Bistriţa a
publicat prima carte, o monografie dedicată acestei mănăstiri. De aici a
fost trimis la Bucureşti, pentru a face Facultatea de Teologie, la
rugămintea Patriarhului Iustinian. Între 1971-1975 urmează cursurile
Institutului Teologic Universitar din Bucureşti pe care îl absolvă cu licența
„Chipuri de călugări îmbunătățiți din mănăstirile nemțene“. A fost hirotonit
ieromonah de către IPS Teoctist la 2 februarie 1979, hirotesit apoi
protosinghel în 1984 și arhimandrit în1992. În 1990 revine la mănăstirea
Sihăstria unde își continuă activitatea misionară de popularizare a
credinței ortodoxe. Considerat un “element antisocial”, “mistic”, părintele
Ioanichie fiind urmărit sistematic de Securitate şi avertizat în numeroase
rânduri. La începutul anilor 70, un securist “vigilant” caută în
documentele părintelui şi dă de manuscrisul “Patericului”, lucrarea fiind
apoi “recenzată” de un “expert” politruc, din punctul de vedere al
ideologiei comuniste, acesta propunând Securităţii interzicerea publicării,
deoarece considera că lucrarea prezenta un caracter antisocial. Iată ce
scria în referatul său politrucul:

“Toată lucrarea ridică la rang de nobleţe sufletească izolarea,

neparticiparea la viaţa de toate zilele, retragerea în contemplaţie, sărăcie
şi umilinţă, oferind exemple numeroase de oameni din popor care au
procedat astfel şi care, până la urmă, au fost remarcaţi de Dumnezeu.
Autorul vorbeşte de revelaţii divine, de transfigurări, trecând sub tăcere
faptul că majoritatea acestor sfinţi erau de fapt bolnavi mintali sau
epileptici, ale căror halucinaţii şi crize sunt considerate momente de
intrare în legătură cu divinitatea. Lucrarea nu este antistatală prin intenţia
autorului, ci prin mania sa mistică. Este însă o carte profund antisocială
care derutează minţile simple şi care, în mod indirect, abate de la calea
activităţii constructive, de la ambianţa sănătoasă de a-ţi crea fericirea
prin muncă şi cinste. Circulaţia (oricât de restrânsă) a acestor lucrări este
absolut neindicată şi reprezintă o modalitate clandestină de influenţare a
poporului în direcţia misticismului, ignoranţei şi izolării sociale. (…) Totul
este o însăilare de mituri religioase, care falsifică realitatea socială de la
noi. Chiar dacă autorităţile bisericeşti au aprobat această carte, ea nu
are valoare pentru cultura românească, ci este un simplu instrument de
misticizare, un mijloc de tulburare a oamenilor simpli”.

Până la urmă, părintele Ioanichie a fost lăsat în pace, însă circulaţia

“Patericului românesc” a fost în continuare strict controlată, ca nu cumva
să stimuleze “atitudini antisocial”. Efectul a fost invers: lucrarea a devenit
celebră, dorită, căutată, devenind unul din instrumentele ieşirii la liman
din întunericul comunist. Părintele Ioanichie Bălan trece la Domnul la 22
noiembrie 2007 şi este înmormântat la cimitirul Mănăstirii Sihăstria. A
scris: Patericul românesc; Vetre de sihăstrie românească (București);
Convorbiri duhovnicești (vol. I şi II, Ed. Episcopiei Romanului,); Mărturii
românești la locurile Sfinte (Ed. Episcopiei Romanului Istorioare
duhovnicești (1991); Călăuza ortodoxă în biserică; Călăuza ortodoxă în
familie și societate (Iași); Rînduiala Sfintei Spovedanii și a Sfintei
împărtășanii (Iași); Părintele Paisie duhovnicul, (Iași, 1993); Părintele
Cleopa duhovnicul (Iași, Convorbiri cu teologi ortodocși străini (Iași,
1994); Viața Părintelui Cleopa (1999); Sfinte Moaște din România
(1999); Sfinte Icoane făcătoare de minuni din România (1999); Versuri
duhovnicești (2006 și 2008).
https://manastirea.petru-voda.ro/2014/11/22/parintele-ioanichie-balan-7-ani-de-la-mutarea-la-cele-
vesnice/, data accesării: 14.10.2021
S-a înălţat la ceruri

Părintele arhimandrit Ioanichie Bălan a fost înmormântat la

Mănăstirea Sihăstria
Slujba înmormântării a fost oficiată sâmbătă, 24 noiembrie, în biserica mare a mănăstirii de
către un sobor de ierarhi, avându-l în frunte pe PS Casian, episcopul Dunării de Jos, care a
prezentat un mesaj din partea PF Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi
Locţiitor de Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. Din soborul de ierarhi au mai făcut parte PS
Calinic Botoşăneanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, şi PS Ioachim Băcăuanul, arhiereu
vicar al Episcopiei Romanului. Sicriul cu trupul neînsufleţit al părintelui a fost purtat pentru
ultima oară în jurul bisericii mănăstirii, pentru ca apoi să fie condus la locul de îngropare din
cimitirul Mănăstirii Sihăstria. În cuvântul rostit la finalul slujbei, PS Casian, episcop al Dunării
de Jos, a evocat personalitatea părintelui Ioanichie Bălan: „Parintele Ioanichie a arătat bogăţia
dragostei sale venind la mănăstirea noastră de metanie, şi acoperindu-ne cu darul său, mai
întâi de toate de a fi un cunoscător nu doar al istoricului mănăstirilor şi nu doar al biografiilor
vieţilor de sfinţi, ci ca un trăitor autentic în fiecare obşte şi ca fiu al Mântuitorului şi al
Bisericii, căutând în fiecare obşte monahală mai întâi duhul în cea mai curată rânduială
bisericească şi în cel mai autentic duh al tradiţiei ortodoxe monahale româneşti, iar pe sfinţi
arătându-i nu doar ca pe nişte persoane care au trăit cândva şi care ne-au lăsat doar opera şi
icoane, ci arătându-ne pe sfinţi ca o prezenţă vie şi autentică a Mântuitorului, Care este viu şi
sfânt în sfinţii Săi”.

La rândul său, PS Ioachim Băcăuanul, arhiereu vicar al Episcopiei Romanului, a adresat câteva
gânduri legate de părintele Ioanichie Balan şi, de asemenea, a transmis un mesaj din partea PS
Episcop Eftimie: 'Astăzi este zi de Paşte. Întrucât părintele s-a născut ca fiu spiritual al
Episcopiei Romanului, a păstrat o legătură specială cu episcopia şi ierarhii săi. În timpurile cele
mai grele, prin editura Episcopiei Romanului, părintele Ioanichie a publicat mai multe cărţi pe
care le-a scris în anii trecuţi. Parcă a sfidat regimul ateu comunist şi a dăruit credincioşilor
aceste nestemate ale Ortodoxiei româneşti'.

Din partea obştii Mănăstirii Sihăstria a vorbit părintele stareţ Victorin Oanele, care a amintit
despre contextul în care a început a predica părintele Ioanichie Balan: 'Având de la Dumnezeu
şi darul cuvântului, dar stând în umbra stareţului său - părintele Cleopa, nu îndrăznea să ţină
cuvânt de învăţătură credincioşilor până când marele nostru predicator şi duhovnic - părintele
Cleopa, cunoscând darul pe care îl avea părintele Ioanichie, la o Sf. Liturghie, deschizând uşile
împărăteşti l-a scos forţat în faţa poporului pentru a predica. De atunci nu a încetat să reverse
peste cei care îl ascultau din darul pe care îl primise de la Dumnezeu'. Părintele arhimandrit
Ioanichie Bălan de la Mănăstirea Sihăstria a trecut la cele veşnice în cursul nopţii de miercuri
spre joi, la vârsta de 77 de ani.

Cine a fost părintele Ioanichie Bălan?

La vârsta de 19 ani a intrat ca frate în Mănăstirea Sihăstria, unde a fost călugărit şi hirotonit
diacon în aprilie 1953. A fost casier, contabil, secretar şi ghid al acestei mănăstiri. În 1992 a
fost ridicat la rangul de arhimandrit. Părintele Ioanichie Bălan este autorul mai multor lucrări
privitoare la monahismul românesc, dintre care menţionăm cele 12 volume din 'Vieţile
Sfinţilor'. Personalitatea părintelui Ioanichie Bălan ne-a fost evocată de către părintele
arhimandrit Timotei Aioanei, exarh cultural al Arhiepiscopiei Iaşilor: 'Ioanichie Bălan, unul
dintre cei mai cunoscuţi monahi din Biserica Ortodoxă Română, şi-a început viaţa călugarească
în Mănăstirea Sihăstria şi apoi ca duhovnic misionar în Mănăstirea Bistriţa, iar după anul 1990
revenind la mănăstirea de metanie - Sihăstria. În viaţa părintelui Ioanichie Bălan trebuie să
vedem grija lui deosebită faţă de monahii de altădată şi Bisericii noastre. Părintele a făcut o
lucrare de pionierat în monahismul românesc, el scoţând din vechile cronici şi documente
chipuri de monahi îmbunătăţiţi, unii dintre ei cu o pilduitoare viaţă şi cu cuvinte de învăţătură'.

Repere din viaţa părintelui Ioanichie Bălan

Principalele repere din viaţa părintelui Ioanichie Bălan ne-au fost prezentate de către părintele
Petru Bălan, secretar al Mănăstirii Sihăstria:
'S-a născut în localitatea Staniţa - judeţul Neamţ, la 10 februarie 1930, fiind al doilea copil din
cei nouă ai părinţilor Constantin şi Elena. A urmat şcoala generală în satul natal, după care a
studiat la Liceul Comercial din Roman. În anul 1949 a intrat ca vieţuitor în obştea Mănăstirii
Sihăstria - judeţul Neamţ, fiind călugărit în anul 1953, având ca frate de călugărie pe PS
Epifanie Norocel, episcopul Buzăului şi Vrancei. În 1953 a fost hirotonit în diacon, având
diferite ascultări în Mănastirea Sihăstria. În 1971 a fost transferat la Mănăstirea Bistriţa, de
lângă Piatra Neamţ, până în anul 1990, când s-a întors la Mănăstirea Sihăstria. Între 1971 - 1975
a făcut Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, lucrarea de licenţă purtând titlul: 'Chipuri
de călugări îmbunătăţiţi în mănăstirile nemţene'. A fost cunoscut ca un scriitor prolific, un
mare duhovnic, în perioada comunistă scriind foarte multe cărţi, cum ar fi: 'Patericul
românesc', 'Vetre de sihăstrie romanească', 'Convorbiri duhovniceşti' (3 vol.) şi multe alte cărţi
de folos duhovnicesc'.
Dumnezeu să-l odihnească în pace! (Trinitas)
În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de
caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul
articolului Părintele arhimandrit Ioanichie Bălan a fost înmormântat la Mănăstirea Sihăstria.

Citeşte mai mult pe Monitorul de Suceava: https://www.monitorulsv.ro/Religie/2007-11-

26/Parintele-arhimandrit-Ioanichie-Balan-a-fost-inmormantat-la-Manastirea-
Sihastria#ixzz79HvipDbj
Follow us: @monitorulsv on Twitter | Monitorul.de.Suceava on Facebook
http://www.marturisitorii.ro/category/martiri-marturisitori/parintele-ioanichie-balan/