CUPRINS

• MARCEL AGRIŞAN, Scurt istoric al parohiei.

In memoriam Bartolomeu Anania ........................................................... 2
• NICOLAE TURCAN, Meditaţii la Postul Mare .................................... 6
• ADRIAN PODARU, Recenzie: Sfântul Iustin Popovici,
Omul şi Dumnezeul-Om. Abisurile şi culmile filozofiei .................. 8
• CLAUDIU MORUŢAN, Învierea Domnului ......................................... 9
• DECEBAL GOREA, Călăuza sufletului ................................................ 11
• IULIU GOREA, Curiozităţi biblice ....................................................... 13
• GRAŢIELA AGRIŞAN, Aripi de îngeraş ............................................. 14

SCURT ISTORIC AL PAROHIEI

2006 a fost anul cel mai greu, fiind anul începutului, dar şi perioada marilor
bucurii pe care le-am trăit prin cunoaşterea noilor enoriaşi. Aveam să descopăr că
mulţi dintre ei aveau o foarte bună pregătire, în diferite profesii, că viaţa morală nu le
era indiferentă, că erau dornici de a avea o biserică unde să se roage şi în care să se
nască sentimentul apartenenţei la o comunitate duhovnicească şi prin ea la cea socială
a Floreştiului, că toate acestea îi vor face să se simtă acasă. Cu ocazia primei
manifestări oficiale a parohiei, care a coincis cu primul hram, aveam începutul unei
noi comunităţi, o strană oarecum organizată şi un paraclis în care slujbele se ţineau cu
cuviinţa şi cu solemnitatea necesare, spre uimirea celor invitaţi. Ziua Tuturor Sfinţilor
din acel an, mi-a rămas în amintire ca o frumoasă binecuvântare a acestora.
Între 2007-2008 s-au început şi definitivat lucrările la biserica din lemn,
concepută după stilul tradiţional maramureşan, fiind ajutaţi în mod special de
Primăria comunei Floreşti. Meşterii care au lucrat la edificarea ei sunt din Bârsana
Maramureşului, recomandaţi de stareţa vestitei mănăstiri de acolo. Poarta de la
intrare, gardul şi aleile s-au născut atunci. Sfinţirea a fost oficiată de Preasfinţitul
Vasile cu ocazia Vecerniei hramului din 2008. Tot în acea zi de 21 iunie, au fost
binecuvântate troiţa din piatră – ridicată în cinstea martirilor ortodocşi morţi în
închisorile comuniste – şi locul special pentru jertfa lumânărilor. Datorită faptului că
zona era nepopulată, biserica nu a fost gândită ca să cuprindă în ea un număr foarte
mare de credincioşi. Odată cu explozia imobiliară, enoriaşii s-au înmulţit, bisericuţa
devenind neîncăpătoare, motiv pentru care, la sfârşitul lui 2008 s-a construit altarul de
vară. Aici se oficiază slujbele în perioada caldă. Sfinţirea noului prestol a făcut-o
Preasfinţitul Irineu la hramul din anul 2010, când a binecuvântat şi mozaicurile din
ocniţele lumânărarului şi când, a făcut prima hirotonie în biserica noastră, sfinţind un
diacon.

2
 Părintele Decebal a intrat în echipa noastră duhovnicească, la mijlocul lui
octombrie 2010, ca expresie a purtării de grijă a Tuturor Sfinţilor. Împreună sperăm
să realizăm proiecte viitoare: biserica mare, casa parohială şi altele care vor apărea.
Le aduc mulţumiri tuturor celor care cu timp şi fără de timp, s-au implicat în naşterea
a ceea ce acum cunoaştem ca fiind Parohia ortodoxă Cetatea Fetei.

IN MEMORIAM BARTOLOMEU ANANIA

În data de 31 ianuarie 2011 IPS Bartolomeu, Părintele nostru, a încetat din
viaţă. Plecarea lui spre veşnicie a întristat sufletele multor oameni. A fost unul dintre
cei mai mari oameni pe care Biserica Ortodoxă Română i-a avut. Vă prezentăm pe
scurt secvenţe din biografia sa, în special activităţile pe care le-a avut în cadrul BOR:
Valeriu Anania s-a născut la data de 18 martie 1921 din părinţii Ana şi Vasile Anania,
în comuna Glăvile Piteşteana, jud.Vâlcea. A urmat şcoala primară în satul natal, apoi
cursul secundar l-a făcut la Bucureşti. S-a înscris la Seminarul Teologic Central din
Bucureşti ale cărui cursuri le-a urmat în perioada 1933-1941. A frecventat şi cursurile
liceelor „Dimitrie Cantemir” şi „Mihai Viteazul” din capitală, luându-şi bacalaureatul
în urma examenului susţinut la liceul „Mihai Viteazul” (1943).
În anul 1941 a fost arestat o lună de zile pentru participarea la funeraliile unui
comandant legionar. Mărturiseşte în continuare înaltul prelat: ...După trei săptămâni
am fost eliberat, dar în cazierul meu a rămas fişa cu calificativul „legionar”, un
stigmat de care, orice ai face, nu scapi o viaţă întreagă. Nu am făcut parte niciodată
dintr-un partid politic, dar am fost şi am rămas pe dreapta".
La 2 februarie 1942 s-a călugărit la Mănăstirea Antim din Bucureşti, dându-i-se
numele de Bartolomeu. În acelaşi an, la 15 martie, a fost hirotonit ierodiacon. Ajunge
apoi student la Facultatea de Medicină şi la Conservatorul de Muzică din Cluj în
toamna anului 1944, după ce Nordul Ardealului, cedat Ungariei în urma Dictatului de
la Viena, este retrocedat României. Aici, ca preşedinte al studenţilor din Centrul
Studenţesc „Petru Maior”, a organizat şi condus greva studenţească cu caracter
anticomunist, contra guvernului condus de Petru Groza la 6 martie 1946 şi totodată
antirevizionistă împotriva celor care nu erau de acord cu revenirea Ardealului la
România. Din cauza organizării acestei greve a fost exmatriculat.
Între anii 1948-1949 a fost intendent la Palatul Patriarhal, iar apoi, între anii
1949-1950, inspector patriarhal pentru învăţământul bisericesc. Între anii 1950-1951 a
fost asistent la catedra de Istorie Bisericească Universală la Institutul Teologic
Universitar din Bucureşti, iar între 1951-1952, decan al Centrului de Îndrumare
Misionară şi Socială a Clerului, la Curtea de Argeş. În perioada 1952-1958 a deţinut
funcţia de director al bibliotecii patriarhale din Bucureşti. În anul 1958 a fost din nou
arestat, sub acuzaţia de activitate legionară înainte de 23 august 1944. A fost
condamnat de către Tribunalul Militar Ploieşti, la 25 de ani de muncă silnică pentru
"uneltire contra ordinii sociale". În timpul detenţiei i-a murit mama, iar el a fost
3
înştiinţat de acest fapt de către fratele lui, închis şi el în aceeaşi închisoare. În 1964 a
fost eliberat, împreună cu alţi deţinuţi politici, în urma unui decret dat de autorităţi de
desfiinţare a detenţiei politice.
În anul 1966 a fost trimis de către BOR în SUA, unde a îndeplinit mai multe
funcţii în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române: secretar eparhial, consilier
cultural, secretar general al Congresului bisericesc, director al Serviciului
„Publicaţii”. În anul 1967 a fost hirotonit ieromonah de către Arhiepiscopul Victorin,
acordându-i-se din partea Sfântului Sinod rangul de arhimandrit. A ţinut numeroase
conferinţe şi a făcut parte din mai multe delegaţii ale Bisericii Ortodoxe Române
peste hotare. Este membru fondator al Comitetului Sălii Româneşti din Detroit,
avându-l ca invitat la dineul de promovare din 21 mai 1976, pe laureatul Premiului
Nobel, Geoge Emil Palade.
După reîntoarcerea în ţară, între anii 1976-1982 a fost director al Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. În anul 1982 se va retrage la
Mănăstirea Văratec, pentru a se dedica scrisului. Operei sale scriitoriceşti, deosebit de
bogate, va adăuga una de excepţie: diortosirea şi adnotarea Sfintei Scripturi după
Septuaginta, într-o limbă frumoasă şi curgătoare. Această lucrare o va elabora şi
desăvârşi după alegerea ca Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, la 21
ianuarie 1993. După cum mărturiseşte singur, această operă i-a solicitat peste zece ani
de muncă de ocnaş. Biblia aceasta, tipărită în anul 2001 a devenit şi ediţia jubiliară a
Sfântului Sinod. Din martie 2006, Arhiepiscopul Bartolomeu devine Mitropolit al
Clujului, Albei, Crişanei şi Mramureşului.
O caracterizare a personalităţii sale multiple, i-a fost făcută de Preasfinţitul
Părinte Irineu Bistriţeanul cu ocazia slujbei de înmormântare din 3 februarie 2011, în
cuvântarea sa, ţinută în numele nostru al tuturor. O publicăm în cele ce urmează:
„Cu inimile cernite de durere şi în cântări duhovniceşti şi rugăciuni, ne despărţim astăzi de
Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu al cărui suflet şi-a luat zborul spre <<ţara veşniciei>>. Îl
plâng acum preoţii şi-l plâng credincioşii, îl regretăm toţi. Dar noi îl plângem cu nădejde. Nădejdea
noastră este ancorată în Hristos, Care a transformat mormântul în uşă spre eternitate, şi ne
îndreptăţeşte astăzi să privim moartea în faţă şi să cântăm Hristos a înviat din morţi cu moartea pe
moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.
În urmă cu 18 ani, tot la început de februarie şi tot în această catedrală, Părintele Bartolomeu
era investit de mâna Proniei cu demnitatea de Chiriarh al Clujului, fiind primit cu încredere şi
entuziasm de tot poporul. Înţelegând voia lui Dumnezeu, a ascultat spunând: Biserica nu m-a
chemat la uşor, ci la greu!. Şi-a asumat jertfa, şi viaţa sa a devenit o ţarină roditoare de valori
netrecătoare. Arhiereul înţelept a înţeles că a fi conducător nu-i o sarcină uşoară, fiindcă acesta
trebuie să cuprindă o întreagă umanitate în fiinţa sa. Dar, împodobit cu o tărie morală formidabilă,
Înaltpreasfinţitul Părinte s-a dovedit neîntrecut slujitor al lui Hristos şi iconom al tainelor lui
Dumnezeu (cf. I Cor. 4, 1). Viaţa sa a ars ca o lumânare din propria-i substanţă, pentru a lumina şi a
zidi pe alţii.
Grăuntele de bine şi frumos pe care-l purta în inimă l-a dezvăluit şi l-a crescut din dragostea
ce a avut-o pentru oameni. Întreaga sa viaţă, fiindu-i o simfonie a iubirii concretizată prin

4
propovăduire şi pastoraţie, parcă-l auzeam spunând cu Sfântul Ioan Gură Aur: În ochii mei, nimic
nu este mai frumos decât slujirea.
Slujirea şi-a exercitat-o prin etos misionar autentic, prin activitatea omiletică, prin
diortosirea Bibliei şi prin bogata sa operă literară. Arhiereul clujean era într-adevăr un iscusit
cuvântător de Dumnezeu, o trâmbiţă a adevărului revelat, care înălţa şi transfigura pe cei ce-l
ascultau. Această teologhisire era alimentată de cuvântul Sfintei Scripturi, pe care a revizuit-o, a
tălmăcit-o şi a comentat-o, muncind intens pentru aceasta vreme de 11 ani.
Cărturarul şi scriitorul talentat, în toate scrierile sale literare a comprimat rostiri
sentenţioase, izvorâte din înţelepciunea de veacuri. A ilustrat un stil rafinat, meditativ, colocvial,
elegiac, uneori ironic şi sarcastic prin care a redat coordonate profunde şi discrete ale existenţei
umane. De asemenea, a îmbinat cu talent literar viziunile teologice cu cele folclorice, evidenţiind
măreţia spaţiului nostru etnic.
Ca Arhiepiscop al Clujului, Părintele nostru Bartolomeu a luptat pentru dezvoltarea
activităţii pastorale a clerului şi pentru diversificarea ei în funcţie de cerinţele actuale ale societăţii.
Totodată, a luptat pentru implicarea Bisericii în acţiunile de asistenţă socială organizată, pentru
refacerea legăturilor dintre Biserică şi cultură, pentru îndrumarea expresă a tineretului şi pentru
dezvoltarea relaţiilor ecumenice practice.
Cu bravură apostolică, Mitropolitul nostru a întreţinut impulsul religiozităţii, instaurând
cultul pentru adevăr şi recunoaşterea valorilor drept piedestal pentru sănătatea şi normalitatea unui
popor. În urmă cu 18 ani spunea: Suntem îndatoraţi să lucrăm şi să luptăm deopotrivă pentru
Biserică şi neam. În inima Ardealului, trebuie să fim în întregime oameni ai Bisericii şi oameni ai
neamului; altfel nu ne facem datoria.
Acum, ilustrul arhipăstor a fost chemat acasă la Dumnezeu. Lucrarea sa pe pământ s-a
încheiat. El a plecat să-şi primească răsplata veşnică. Dumnezeu l-a cules din grădina lumii, pe
acest mare ierarh ca pe o floare aleasă în buchetul Sfântului Sinod, cum îl numea Preafericitul
Părinte Patriarh Daniel. Îi mulţumim Preafericirii Sale că în aceste momente triste este alături de
noi cu cuvânt de îmbărbătare şi cu povaţă înţeleaptă.
Rog pe Bunul Dumnezeu să vă mângâie pe toţi, păstori şi păstoriţi ai Eparhiei noastre care,
cu regret profund, vă luaţi rămas-bun de la preaiubitul Părinte Bartolomeu. Îl rog pe Hristos,
Arhiereul veşnic, să-i ierte slujitorului său, arhiereului Bartolomeu, tot ce a greşit ca un om în
această viaţă şi să aşeze sufletul său nobil în ceata drepţilor. Veşnica lui pomenire! Amin.”
MARCEL AGRIŞAN

5
 MEDITAŢII LA POSTUL MARE
Sacrificiul de sine. Postul este, în primul rând, un sacrificiu de sine. Nu e uşor să
renunţi la multe din lucrurile care îţi fac plăcere şi pe care le crezi indispensabile pentru
fericirea ta. Să faci milostenie din ceea ce-ţi prisoseşte e o faptă bună care aduce mântuire şi-i
bucură pe cei aflaţi în lipsuri; dar să renunţi la ceva care ţi se pare că te reprezintă, că e totuna
cu persoana ta, e de o greutate mult mai mare. Renunţarea postului înseamnă ruperea din sine
însuţi a ceea ce credeai că eşti, fără să fii de fapt. Căci nu suntem nici mâncărurile alese pe
care le preferăm, nici băuturile cu care ne îndulcim, nici pornirile spre desfrânare care ni se
pare uneori că ne definesc trupul şi întreaga noastră persoană. Dar nu vom şti acest lucru fără
post. Postul înseamnă să te apropii de definiţia ta adevărată, veşnică şi să nu te mai defineşti
prin cele ce pier. Înseamnă să întrezăreşti ceea ce ai putea fi, ceea ce Dumnezeu ar vrea să fii,
dacă n-ai fi rob şi dependent de atâtea şi atâtea lucruri.
Conştientizarea dependenţei. Abia prin post este conştientizată dependenţa noastră de
lume, cât de adâncă este ea. Până când nu renunţi la ceva care îţi susţinea viaţa şi îţi făcea
plăcere nu înţelegi cât de mult te hrăneşti doar cu pâine, uitând de cuvântul lui Dumnezeu.
Foamea după Dumnezeu se stinge în absenţa suferinţei, iar postul este o suferinţă asumată de
bună voie nu din motive masochiste, nu pentru că iubim suferinţa, ci pentru că natura noastră
căzută nu poate fi vindecată altfel. Nu struneşti pornirile trupului fără efort şi, în general, nu-ţi
poţi aprinde foamea după Dumnezeu dacă trândăvia, neştiinţa şi uitarea sunt felul tău de a fi.
Postul ne dezvăluie că suntem morţi duhovniceşte, ne arată neputinţa noastră de a fi în afara
dependenţelor noastre de tot ce este lumesc. Şi dacă vom rămâne doar lumeşti, vom pieri odată
cu lumea care piere.
Nevoia mântuirii. Astfel necesitatea mântuirii devine mai clară, fiindcă de obicei omul
nici măcar nu ştie că are nevoie de mântuire. Doar în cele mai grave momente ale vieţii, în
cele mai adânci deznădejdi, în greutăţi şi necazuri care ne aruncă la limita fiinţei noastre ne
dăm seama că fără ajutor ne pierdem. Prin post ne întâlnim cu limitele noastre. În lupta
împotriva plăcerilor, a obişnuinţelor noastre de zi cu zi, înţelegem că suntem prizonierii lumii
şi că doar Dumnezeu ne poate salva. Foamea după mâncare conştientizează foamea de
6
Dumnezeu. Oricât de multe lucruri ar consuma şi ar aduna omul ca să-şi împlinească toate
dorinţele, el tot nu se va sătura; va încerca doar să-şi potolească nevoia după Dumnezeu cu tot
felul de lucruri finite, dar deznădejdea îi va fi mereu aproape. Dorul infinit după Dumnezeu nu
poate fi stins cu cele pieritoare. Postul este asceză, nevoinţă, luptă cu sine însuşi, îndepărtare
de lucrurile lumii, cele din afara noastră şi cele din gândurile noastre.
Pierderea lumii. Prin post, distanţa faţă de lume creşte. E ca şi cum lumea însăşi ar
intra în criză. Chiar dacă pare prea mult spus, este vorba de acea lume care nu l-a cunoscut pe
Fiul lui Dumnezeu, de acea lume pe care diavolul se crede stăpân şi, totodată, de lumea pe
care fiecare o poartă în sine însuşi. Fiecare om are lumea lui personală, formată în primul rând
din familie, cercul de prieteni, dar şi din tot felul de false valori, către care dorinţele noastre se
îndreaptă. Unii sunt iubitori de arginţi, alţii iubitori de plăceri, unii mânioşi, alţii deznădăjduiţi,
fiecare având prin propriile sale patimi o configuraţie unică a lumii personale. Pentru Sf. Isaac
Sirul lumea chiar asta însemna, mulţimea patimilor; de aceea fuga de lume pe care o practică
monahii şi orice creştin atunci când posteşte cu adevărat, înseamnă mai întâi de toate
depărtarea de patimi şi de păcate, ale pântecelui, ale vorbirii în deşert, ale privirii pline de
dorinţă etc. Căci lumea personală e dată în primul rând de valorile pe care le considerăm
importante şi în funcţie de care ne desfăşurăm, fie că vrem, fie că nu vrem viaţa. Postul nu
doar conştientizează dependenţa noastră faţă de tot ceea ce înseamnă lumea noastră, ci mai
mult, prin faptul că dorinţele cele multe şi adeseori necugetate sunt tăiate, el ne învaţă
libertatea. Una e libertatea rea – să faci ce vrei şi cum te taie capul – şi altceva este libertate
adevărată, în care să ai puterea să faci binele, atunci când trebuie, fără să te laşi târât şi
împiedicat de patimile tale. A putea să-ţi înfrângi dorinţa cea rea, a putea să lupţi cu patimile
înseamnă a avea un exerciţiu care începe cu postul. De aceea postul este nu numai trupesc, ci
şi spiritual.
Regăsirea lumii în Dumnezeu. Să însemne oare acest lucru că lumea creată de
Dumnezeu este rea? Şi că Dumnezeu nu avea dreptate atunci când, la sfârşitul fiecărei zile a
creaţiei, conchidea că toate erau bune foarte? Nicidecum. Lumea e dar al lui Dumnezeu pentru
om, numai că omul nu mai are conştiinţa acestui lucru. Patimile au întunecat raţiunea şi omul
crede că trebuie doar să apuce şi să consume lumea în diverse chipuri. Postul însănătoşeşte
omul şi-i deschide ochii să vadă darul lui Dumnezeu. Prin abţinerea de la anumite mâncăruri,
de exemplu, acele mâncăruri se arată în adevărata lor lumină, ca dar. Abia în distanţa postului
poţi să-ţi dai seama că Dumnezeu e cel ce le dăruieşte şi atunci ele devin un prilej de
mulţumire şi de rugăciune către Cel Prea Înalt. Mâncarea de la care te abţii devine un prilej
pentru dialogul cu Dumnezeu, iar lumea se dezvăluie astfel ca o imensă carte pe care sunt
scrise cuvintele dragostei divine. Nu poţi regăsi lumea în simplitatea ei decât dacă patimile
care te făceau orb, transformându-te într-un consumator grăbit, nu slăbesc. Iar postul chiar
acest lucru reuşeşte: să te apropie de Dumnezeu, atunci când, fără să vrei şi fără să ştii, te-ai
pierdut printre lucrurile lumii, devenind lumesc până în suflet. Părinţii de altădată îşi măsurau
virtutea după tăria şi asprimea postului. Iar lumea era pentru ei un prilej de contemplaţie a
Celui care a creat-o. Însă la contemplaţie nu se poate ajunge fără făptuire, adică fără post.
Postul cel Mare – călătorie către Înviere. Postul cel Mare este o călătorie
duhovnicească înspre Paşte, o pregătire pentru Învierea Domnului şi pentru învierea viitoare a
fiecăruia. Timpul sfânt al celor şase săptămâni de post dinaintea marii sărbători nu poate trece
fără înaintarea pe calea cea strâmtă care duce la viaţă. E o cale a tristeţii postului, dar această
tristeţe este strălucitoare şi aducătoare de bucurie, după cum spunea Sf. Ioan Scărarul. Slujbele
7
din Postul Mare o solemnitate aparte, plină de doliu dar şi de linişte, o linişte care se transmite
celui ce rabdă lungimea şi oboseala lor. Dacă intri în biserică încărcat de gândurile şi de grijile
vieţii în timpul unor asemenea slujbe, aceste gânduri se liniştesc încet-încet, lumea rămâne
afară, tot mai îndepărtată şi sufletul se hrăneşte cu pacea lui Hristos. Renunţarea la mâncăruri
îşi găseşte astfel în rugăciune adevăratul ei scop, fiindcă postul nu-i un simplu regim
alimentar, ci o transformare a sufletului şi a vieţii, o pocăinţă. În biserică stând, auzim
cuvintele din Triod: Postindu-ne, fraţilor, trupeşte, să ne postim şi duhovniceşte. Să dezlegăm
toată legătura nedreptăţii. Să rupem încurcăturile tocmelilor celor silnice. Tot înscrisul
nedrept să-l spargem. Să dăm flămânzilor pâine şi pe săracii cei fără case să-i aducem în
casele noastre; ca să luăm de la Hristos Dumnezeu mare milă (vezi Alexander Schmemann,
Postul cel mare, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995). Aceste cuvinte ne învaţă cum să
postim, înmulţind faptele cele bune faţă de aproapele nostru şi înmulţind rugăciunea.
Participarea la slujbele bisericii, în măsura în care putem, spovedania şi împărtăşania, toate
acestea fac parte din firescul Postului Mare. Prin ele călătoria către Paşte ajunge cu bine la
sfârşit, iar noi putem participa la lumina şi bucuria Învierii Domnului cu conştiinţa că suntem
părtaşii acestei mari minuni, pe care nădăjduim cu toţii s-o ajungem în veacul ce va să vină.
NICOLAE TURCAN
SFÂNTUL IUSTIN POPOVICI, Omul şi Dumnezeul-Om.
Abisurile şi culmile filozofiei, ediţia a 2-a, revizuită, Ed. Sofia, Ed.
Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2010, 280 p.
Dacă data trecută vă propuneam o carte ce cuprinde experienţele directe,
mistice, ale omului cu Dumnezeu, transpuse în limbajul omenesc incapabil până la
capăt să exprime astfel de experienţe, de data aceasta vă propun o mică culegere de
texte care se constituie într-un efort de situare şi de definire a specificului Ortodoxiei
în contextul modernismului, al catolicismului şi al ecumenismului protestant, ca şi al
umanismelor de tot felul, aflate la adăpostul sintagmei „what is politically correct”.
Împotriva papismului catolicist, împotriva ecumenismului protestant, împotriva
naţionalismului ortodox, dar şi împotriva umanismelor construite aparent din dragoste
de oameni, în realitate însă fiind dezumanizatoare şi chiar demonice – toate acestea
având în comun sacrificarea Adevărului –, autorul afirmă răspicat că Adevărul trebuie
rostit cu orice preţ, chiar dacă se taie în carne vie, chiar dacă preţul acestei rostiri este
viaţa celui ce Îl rosteşte. Minciuna, erezia, falsitatea trebuie demascate nu printr-o
critică ucigătoare, ci printr-una făcută în duhul smereniei, spre zidire şi cu speranţa
unei schimbări a minţii, a unei autentice metanoia. Singura Cale a ieşirii din
angoasele de care este măcinat omul modern, dar şi a potolirii dorului după o
nemurire plină de sens şi comuniune, este calea Dumnezeu-Omului, a lui Iisus Hristos
întrupat, înviat şi înălţat. „Moartea lui Dumnezeu”, proclamată de Nietzsche la
sfârşitul secolului al XIX-lea şi salutată de minţile luminate ca momentul de la care,
în sfârşit, omul poate să-şi realizeze deplin potenţele şi să-şi trăiască adecvat viaţa,
descătuşat de toate constrângerile pe care religia creştină i le impusese, s-a dovedit a
fi, de fapt, moartea omului. Centralitatea omului, substituită centralităţii lui
8
Dumnezeu, s-a dovedit de semeni-ucigătoare, de semeni-exterminatoare. În absenţa
lui Dumnezeu, omul nu poate construi, pentru semenii săi, decât lagăre de
exterminare (a nu se înţelege acest termen doar cu referire la trup, ci mai ales cu
referire la suflet: un rai pământesc, chiar de-ar fi posibil în absenţa lui Dumnezeu –
visul pe care îl visa, pentru umanitate, Marele Inchizitor din romanul dostoievskian
„Fraţii Karamazov” – este trist, căci după moarte urmează un întuneric veşnic şi rece,
pe care sufletul îl trăieşte în deplină singurătate). Orice edificiu mântuitor, ne spune
Sf. Iustin Popovici, nu se poate clădi decât pe Adevăr, nu poate fi altfel decât
Hristocentric! Va fi un edificiu în care suferinţa este o realitate prezentă, dar de
această suferinţă omul locuit de Dumnezeul-Om Iisus Hristos nu va fi răpus, ci
transformat pentru Duminica Învierii.
În contextul afirmării şi militării fără limite pentru drepturile omului, această
carte vine să ne reamintească faptul că adevăratele drepturi ale omului trebuie să se
configureze neapărat în consonanţă cu învăţătura Dumnezeului-Om.
ADRIAN PODARU
ÎNVIEREA DOMNULUI
Termenul „Paşte” sau „Paşti”, corect în ambele forme, desemnează cea mai
importantă sărbătoare creştină şi anume Învierea Domnului. Aceasta este fundamentul
credinţei, învăţăturii şi spiritualităţii creştine, conform Sfântului Apostol Pavel care
afirma: dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră,
zadarnică şi credinţa voastră (I Cor. 15,14).
Ca şi în cazul altor sărbători creştine, termenul folosit pentru a desemna timpul
sacru, provine din alte vremi şi era folosit pentru a desemna alte realităţi şi
evenimente. În cazul de faţă, termenul „Paşti”, provine de la ebraicul „Pesah”, termen
care la început, pe când poporul evreu se afla în robia egipteană, dădea nume unei
sărbători în cadrul căreia, fiecare familie jertfea un ied ori miel, de parte bărbătească,
fără meteahnă. Carnea era consumată de către membrii familiei, iar cu sângele jertfei
era însemnat tocul uşii, ca semn al credincioşiei faţă de Dumnezeul lor. Odată cu
ieşirea din robia egipteană, această sărbătoare încorporează şi acest eveniment. Cu
timpul, ea este unită cu o altă mare sărbătoare legată de istoria exodului, anume cu
sărbătoarea Azimelor, care, calendaristic vorbind, continuă sărbătoarea Paştelui. Deşi
distincte la început, cele două sărbători s-au contopit pentru a da naştere marii
sărbători pascale iudaice, cu ritualuri şi obiceiuri bine stabilite, care persistă până în
ziua de astăzi.
Înrudirea terminologică între sărbătoarea evreiască şi cea creştină rezultă din
faptul că evenimentele reale al Patimilor, Morţii şi Învierii Domnului Iisus Hristos,
coincid cu sărbătoarea Paştilor din acel an. Dar pentru că nicio trecere nu se face
subit, în cazul primilor creştini, recrutaţi dintre evrei, această celebrare a Cinei se
substituia vechii mese pascale evreieşti din seara zilei de 14 Nisan (Aprilie), masă
care, la început, purta, doar ea, denumirea de Paşti în sensul propriu al cuvântului. Şi
9
precum la evrei această numire s-a aplicat mai târziu la întreaga sărbătoare a
azimelor, care ţinea şapte zile (14 Nisan seara – 21 Nisan seara), tot aşa şi la creştini
ea a trecut de la comemorarea Sfintei Cine la aceea a morţii şi a Învierii Domnului.
Mai târziu, în primele trei-patru veacuri se vor prăznui Paştile Crucii, (comemorarea
Patimilor lui Hristos) şi Paştile Învierii (sărbătorirea Învierii Domnului).
Pentru creştini, Sărbătoarea Paştilor reprezintă biruinţa vieţii asupra morţii,
descoperirea tainei din veac ascunse, după cum exprimă textele liturgice. Învierea
Domnului reprezintă punctul culminant în răscumpărarea şi restaurarea omului,
acţiune realizată după planul lui Dumnezeu şi făgăduită de către El încă din momentul
căderii protopărinţilor Adam şi Eva.
Importanţa sărbătorii este arătată şi prin faptul că evenimentul Învierii nu este
prăznuit doar o singură dată pe an, la Paşti, ci la fiecare serviciu religios. Mai cu
seamă, în cadrul Proscomidiei, unde darurile de pâine şi vin sunt pregătite pentru
transformarea în Trupul şi Sângele Domnului şi în cadrul Sfintei Liturghii unde
transformarea are loc în chip real, există o întrega rememorare a evenimentelor
istoriei mântuirii, începând cu Naşterea Mântuitorului şi culminând cu Învierea Sa.
Ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat
din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; Căci dacă
am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii
Lui. Aşa şi voi, socotiti-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în
Hristos Iisus, Domnul nostru. Aceasta este cea mai clară explicaţie, oferită de
apostolul Pavel, în Epistola către Romani, capitolul 6, cu privire la roadele pe care le
aduce jertfa culminată cu Învierea. Hristos a înviat şi a biruit, făcând prin aceasta
întreaga umanitate, biruitoare asupra morţii . În perspectiva nouă a vieţii creştine,
credem şi biruim prin Moartea şi Învierea lui Hristos, murim pentru a învia prin Botez
şi înviem pentru a trăi în veci cu Hristos. Prin suferinţă şi moarte ne bucurăm de
înviere; prin Înviere ne bucurăm şi triumfăm în triumful lui Hristos, ca triumf al
nostru. El a murit pentru noi şi a triumfat pentru noi. În Moartea Lui stă mântuirea
noastră, în Învierea Lui stă biruinţa noastră.
CLAUDIU MORUŢAN

10
 CĂLĂUZA SUFLETULUI1
• Sfânta Spovedanie
Ori de câte ori vei cădea, ridică-te şi te vei mântui. Cred că aceste cuvinte ale
Mântuitorului ilustrează cel mai bine atitudinea creştină autentică în faţa păcatului.
Orice păcat pe care-l săvârşim, indiferent dacă e mai mare sau mai mic, ne
îndepărtează de Dumnezeu şi ne cufundă treptat într-un întuneric de beznă absolută.
Nu e important că ai căzut în păcat, e un lucru omenesc, ci important e să te ridici şi
să te întorci la Dumnezeu. El este bun, drept şi iertător şi aşteaptă să te întorci.
Întotdeauna există o cale de întoarcere spre El şi niciodată nu e o stavilă în calea
acestei întoarceri, de aceea oricât de mari ar fi păcatele tale, niciodată să nu disperi! O
frumoasă rugăciune din canonul Împărtăşirii spune: ştiu, Mântuitorule, că altul ca
mine n-a greşit Ţie, nici a făcut faptele pe care le-am făcut eu, dar şi aceasta ştiu că
mărimea greşealelor mele şi mulţimea păcatelor mele nu covârşesc răbdarea cea
multă a Dumnezeului meu, nici iubirea Lui de oameni cea înaltă.
Întoarcerea adevărată la Dumnezeu se face în primul rând prin căinţă pentru
păcatele făcute, iar apoi prin mărturisirea lor cu adâncă smerenie în Taina
Spovedaniei. Iertarea o primim de la Dumnezeu, prin dezlegarea duhovnicului –
11
Rubrica destinata intrebarilor legate de problemele spirituale ale cititorilor nostri. Intrebarile pot fi adresate
prin intermediul cutiei asezate in biserica in acest scop sau pe adresa de e-mail: cetateafetei@yahoo.com.
11
instrumentul prin care El lucrează. Nu ne rămâne decât să împlinim canonul de
spovedanie, dacă l-am primit, şi să ne străduim cât mai mult să ne schimbăm viaţa în
bine. Până la urmă mântuirea se câştigă printr-o neobosită luptă cu păcatul.
Întrucât aceasta e o rubrică eminamente practică şi întrucât am constatat că
mulţi credincioşi nu ştiu ce să spună în scaunul spovedaniei, fie pentru că a trecut
prea mult timp de la ultima mărturisire şi au uitat păcatele săvârşite, fie pentru că pur
şi simplu nu au conştiinţa că anumite fapte sunt păcate, vom da o listă a păcatelor mai
frecvente, menită să fie un mic ghid de spovedanie:
Păcatele împotriva Duhului Sfânt: (1) Necredinţa sau nepăsarea faţă de
Dumnezeu; (2) Ura împotriva lui Dumnezeu; (3) Deznădejdea în milostivirea lui
Dumnezeu şi în purtarea Lui de grijă, dar şi încrederea prea mare în bunătatea lui
Dumnezeu, care te face să săvârşeşti păcate, socotind că El te va ierta chiar dacă nu te
îndrepţi; Păcatele de moarte: (1) Mândria; (2) Iubirea de argint şi zgârcenia; (3)
Desfrânarea; (4) Zavistia (ura, invidia, viclenia, perfidia); (5) Lăcomia (neînfranarea,
îmbuibarea); (6) Mânia (supărarea, ţinerea de minte a răului); (7) Lenea; Păcatele
strigătoare la cer: (1) Uciderea unui om cu voie sau fără voie şi avortul, îndemnul la
avort; (2) sodomia (desfrâul împotriva firii); (3) asuprirea săracilor, a văduvelor şi a
orfanilor; (4) oprierea plăţii lucrătorilor; (5) batjocorirea părinţilor; Alte păcate:
furtul, minciuna, bătaia, beţia, fumatul, vrăjitoria, înjurătura, blestemul, mita, lipsa
milosteniei, încrederea în horoscop, drogurile, jocurile de noroc, clevetirea, înşelarea,
luarea cametei, batjocura, ura, adulterul, ferirea de a face copii, malahia (masturbarea)
• Site-uri ortodoxe. Un mic ghid al mănăstirilor din preajma Clujului
Vom prezenta în continuare o listă cu site-uri ortodoxe, pe care le recomandăm
cititorilor noştri: www.patriarhia.ro
www.basilica.ro
www.arhiepiscopia-ort-cluj.org
http://catehism.ortodoxiatinerilor.ro
www.credo.ro/catehism.php
www.sfaturiortodoxe.ro
www.crestinortodox.ro
http://orthodoxwiki.org
www.ortodoxiatinerilor.ro
http://prediciaudio.wordpress.com
http://logos.md/rom
www.sfintii-inchisorilor.ro
http://acatistier.webs.com
Pe teritoriul Arhiepiscopiei noastre se găsesc 23 de mănăstiri: 12 de călugări şi
11 de maici. O listă a acestor mănăstiri puteţi găsi pe site-ul: www.manastiriortodoxe.ro.
În continuare vom da câteva informaţii referitoare la unele din aceste mănăstiri:
dintre ele, cea mai importantă e socotită a fi mănăstirea „Adormirea Maicii
Domnului” – Nicula, unul din cele mai mari centre de pelerinaj ale ţării noastre,
situată la aproximativ 50 km de Cluj-Napoca, în direcţia Gherla. Numele mănăstirii
provine de la pustnicul Nicolae, care a vieţuit în această zonă în sec. XVI. Prima
12
atestare documentară a unei sihăstrii la Nicula datează din 1552. Mănăstirea Nicula e
cunoscută în special datorită icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, pictată
în 1681 de meşterul Luca din Iclod, care se găseşte în biserica de zid a mănăstirii.
Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” – Floreşti este una dintre
cele mai apropiate de Cluj, ea fiind situată la numai 8,5 km în direcţia Floreşti-Tăuţi.
Este o mănăstire mai nouă, datând din anul 1994, însă cu o viaţă duhovnicească
intensă, fapt ce a atras foarte mulţi pelerini, în special din Cluj-Napoca.
Mănăstirea „Sfânta Treime” – Feleac este de asemenea foarte aproape de
Cluj-Napoca, la numai 8 km în direcţia Turda. Biserica mănăstirii, construită în stil
moldovenesc este aşezată în mijlocul comunei Feleacu, fiind o continuare a vechii
mănăstiri „Sfânta Troiţă”, atestată documentar în Feleac pe la anul 1581, mănăstire
care servea drept reşedinţă a episcopilor (mitropoliţilor) de Feleac. În incinta
mănăstirii actuale se găseşte vechea biserică mitropolitană din Feleac, ctitorie a
voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt (1488).
La aproximativ 110 km de Cluj-Napoca, în direcţia Dej-Beclean-Salva se
găseşte mănăstirea „Izvorul Tămăduirii” – Salva. Aşezamântul monahal a fost
edificat în 1994 în apropirere de platoul Mocirla, unde a fost martirizat Sfântul
Atanasie Todoran din Bichigiu, prin tragere pe roată. Biserica de zid a mănăstirii se
remarcă în mod deosebit prin stilul arhitectonic brâncovenesc şi pictura neo-bizantină
de o rară frumuseţe.
DECEBAL GOREA
CURIOZITĂŢI BIBLICE
• Procesul Domnului
Procesul Domnului, desfăşurat la data de 14 Nisan, anul 33, a avut mai multe
vicii de procedură, pe care le vom enumera: (1) deşi numărul membrilor Sinedriului
(tribunalul iudaic) era de 70, la procesul Domnului nu au fost convocaţi toţi; (2)
procesul a avut loc cu mult înainte de răsăritul soarelui, fapt ce reprezenta o încălcare
a Legii iudaice; (3) lui Iisus nu I s-a dat niciun apărător, ceea ce contravenea legilor
romane; (4) nu a fost ascultat niciun martor favorabil Domnului; (5) au fost tocmiţi şi
instruiţi martori mincinoşi, care au fost plătiţi pentru a mărturisi strâmb.
• Locul răstignirii lui Iisus
Tradiţia spune că pe dealul Golgotei, cu peste 2000 de ani înaintea Răstignirii
Domnului, Noe a îngropat căpăţâna (craniul) lui Adam, pe care o luase cu el în arcă.
De atunci dealul a primit şi numele de ,,Dealul Căpăţânii”. Crucea Domnului a fost
înfiptă chiar deasupra mormântului primului om, iar sângele sfânt, prelingându-se pe
lemn, a pătruns în pământ, udând capul lui Adam. Strămosul a fost înştiinţat astfel că
mult-aşteptata zi a răscumpărării, făgăduită în grădina Edenului (Facere 3,15), a sosit.
• Icoanele nefăcute-de-mână
Potrivit Tradiţiei, în istoria creştinismului există două „icoane
nefăcute-de-mână” (acheiropoietoi), care au fost prototipurile
„obiective” ale icoanelor actuale ale lui Hristos. Prima este imaginea
feţei lui Hristos imprimată pe pânză, în cursul vieţii Sale pământeşti
13
şi trimisă regelui Abgar al Edessei, iar a doua este imaginea feţei lui
Hristos în chinuri, imprimată pe prosopul
cu care S-a sters pe faţă în drumul spre Golgota. Aceasta din urma este cunoscută şi
sub numele de „Vera icona” (a Veronicăi), amintind de femeia care I-a întins lui Iisus
prosopul pentru a Se sterge. Gestul Veronicăi nu a fost doar unul de compasiune, ci şi
de recunoştinţă pentru faptul că Iisus o vindecase de o boala stânjenitoare – curgerea
sângelui – de care suferise timp de 12 ani (Matei 9,20-22). Din momentul vindecării
sale, Veronica a devenit una dintre femeile care L-au însoţit pe Iisus până la moarte.
Marama pe care s-a imprimat în chip miraculos imaginea feţei Domnului a avut
efecte taumaturgice de-a lungul timpului. Atât ei, cât şi celeilalte icoane amintite, li s-
au atribuit intervenţii divine spectaculoase în cursul „cruciadei” dusă de Imperiul
bizantin împotriva perşilor: salvarea cetăţii Edessa de asediul persan din 544 sau
victoria bizantină de la Arzamon din 586. Transferată solemn în 586 de la
Kamouliana la Constantinopol, în 622 una din cele două icoane este purtată de aici de
însuşi împăratul Herakleios în fruntea armatelor sale care în 628 vor distruge militar
Imperiul persan. În 944 ea va fi dusă de la Edessa la Constantinopol de unde dispare
la 1204 în timpul Cruciadei a IV-a. (Diac. Prof. Dr. Ioan I. Ică jr., „Iconologia bizantină între politică
imperială şi sfinţenie monahală”, studiu introductiv la Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos prototip al icoanei
Sale, Ed. Deisis, Alba Iulia, 1994, p. 14-15
IULIU GOREA
ARIPI DE INGERAŞ
PROBLEME CREŞTINE DE LOGICĂ ŞI PERSPICACITATE
Undeva, în creierul munţilor se afla un schit unde vieţuiau doar patru călugări.
Ei aveau în spatele chiliilor un mic petic de grădină unde cultivau legume. Doar că
bucăţica de pământ era îngrădită într-o parte de un colţ de stâncă, în alta de zidul
chiliilor, dincoace de drumul ce urca anevoios până la schit.... dar mai bine să vă arăt
schiţa grădinii: Într-o zi, pe când stăteau toţi patru la masă, cel mai
tânăr dintre călugări zise:
- În curând vine primăvara şi trebuie să începem
lucrul în grădină. Eu zic să împărţim suprafaţa în
patru părţi egale şi fiecare să lucreze câte una. Toată
grădina are 48 de metri pătraţi, deci ne vor reveni
câte 12 metri pentru fiecare. Apoi fiecare va îngriji
bucăţica lui cum va găsi de cuviinţă şi cum se va
pricepe mai bine.
- Ei, dragule, eu sunt de acord – zise cel mai bătrân
dintre ei – însa cu o condiţie: să împărţim grădina în
patru părti identice, atât ca formă, cât
14
 şi ca suprafaţă.
Cum credeţi c-au procedat?
GHICITORI CREŞTINE
1. E trimis de Dumnezeu 3. Care-i sfânta mănăstire
Şi-i ocrotitorul tău. Loc de-aleasă pomenire,
Totdeauna ţi-e aproape Unde Ştefan, Domnul Sfânt,
Şi în zi şi-n miez de noapte. Şi-a ales loc de mormânt?
2. Cine îţi aduce-aminte 4. Mama sau bunica-l face,
Zilele când să posteşti? Îl frământă şi îl coace;
Sărbători şi zile sfinte Cu stafide, nuci sau mac,
Unde oare le găseşti? Aţi ghicit! E ..................
JOCURI PENTRU TOŢI COPIII ISTEŢI
 Încearcă să trasezi aceste cruci pe hârtie, fără să ridici creionul,
de la început,
până la sfârşit!

 Se dau trei consoane consecutive din alfabet: L, M, N şi trei

vocale: A, I, U.
Folosind doar aceste litere, formaţi cel puţin 5 cuvinte creştin – ortodoxe.De exemplu:
• numele unui sfânt
• „fenomen” de Paşte
15
 • sentiment creştin
• formulă folosită în rugăciuni şi slujbe
• verbul dărniciei creştine
POEZII ORTODOXE PENTRU COPII:
Rugăciune de mulţumire
Câte stele sunt pe cer, Câţi fulgi cad iarna din nori.....
Câte frunze cresc şi pier, De atâtea mii de ori,
Câte flori sunt pe câmpii Doamne, Ţie-Ţi mulţumim!
Şi câţi struguri sunt în vii, Pentru toate, Te iubim!
Câţi peşti mici sunt într-un râu,
Câte spice sunt de grâu,
GÂNDUL CEL BUN
Îndreptându-se spre casă, un ţăran a găsit la marginea drumului, pe câmp, un
sac plin cu porumb. Uitându-se el de jur-împrejur, s-a hotărât să-l ia acasă, fiindcă i-ar
fi prins tare bine şi oricum nu-l vedea nimeni. S-a mai uitat o dată înainte, înapoi, în
dreapta şi în stânga şi s-a aplecat să ia sacul.
Dar deodată s-a oprit, amintindu-şi că într-o singură direcţie nu s-a uitat: în sus!
Privind cerul, lasă acolo sacul şi, zâmbind, îşi continuă liniştit drumul spre casă,
spunând: „Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat gândul cel bun! E drept că aş fi avut
mare nevoie de un sac cu porumb, dar mai mult am nevoie de un cuget curat şi
liniştit!”
CONCURS
Începând cu acest număr, revista noastră lansează un concurs de creaţie
literară! Trimite-ne poezii sau povestiri creştine, scrise de tine; le poti pune în caseta
special pregatită pentru tine, care se află în biserica noastră sau le poţi trimite pe
adresa de e-mail: cetateafetei@yahoo.com. Nu uita să-ţi scrii clar numele şi nr. tău de
telefon, ca să putem lua legătura cu tine! Cele mai frumoase creaţii literare vor fi
publicate în numărul viitor al revistei şi vor fi premiate de Paşti, în biserică!
Răspunsuri:
PROBLEME – fiecare din cele 4 bucăţi mai mici este în forma
literei L, de fapt o replică micşorată a întregii grădini mari
GHICITORI – îngerul păzitor, calendarul, Mănăstirea Putna,
cozonacul
JOCURI - (Sfântul) Mina, Lumina (de Paşte), mila, amin, a milui
GRAŢIELA AGRIŞAN

16
17