Cuprins

Simona Ilea Pop, Ştiri din viaţa cetăţii şi a parohiei noastre������������������������������ 3

Pr. Dr. Ioan Tănase Chiș, Crucea... sau Taina orizonturilor atinse����������������� 4
Prof. Ciprian Maier, Arianismul și Sinodul I Ecumenic��������������������������������� 6
Pr. Dr. Mihai Pop, Învierea Domnului – calea către veșnicie������������������������������ 8
Andreea Nemeş, Despre minte��������������������������������������������������������������������� 10
Fotograf Ovidiu Muraru, Din viața parohiei������������������������������������������� 12
Mirela Boțan, Lytta Basset, Dorința de a întoarce pagina – dincolo de iertare��� 14
Arhim. Samuel Cristea, Obiceiul acoperirii capului în biserică de către femei15
Adrian Mărginean, Lemnul viu – Arta creștină maramureșeană.
Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil”, Rozavlea������������������������������������������� 17
Trainer Bogdan Oltean, Misiunea în viață: Eu cum îmi descopăr chemarea și
cariera ideal������������������������������������������������������������������������������������������������� 19
Instit. Graţiela Agrişan, Aripi de îngeraş�������������������������������������������������� 21
 Știri din viața cetății și a parohiei noastre
Simona Ilea Pop
• Studiu biblic în fiecare duminică
seara – un nou proiect al parohiei ortodoxe
din Cetatea Fetei. Din luna martie a aces-
tui an se desfăşoară în parohia floreşteană
cu hramul Tuturor Sfinţilor un program
de studiu biblic pentru toți cei interesați
de cunoașterea mai amănunțită a Sfintei
Scripturi. Programul constă în lecturarea
textului biblic și explicarea lui. Prezentările
pe diverse teme sunt realizate cu mijloace
audio și video în scopul unei mai bune
înțelegeri a evenimentelor prezentate. Par-
ticipanții pot adresa întrebări, prezentarea
fiind urmată de o rundă de discuții libere
pe diverse teme duhovnicești. Noul proiect
inițiat de parohia Tuturor Sfinților din
Florești are loc în fiecare duminică, de la
ora 1800, după slujba de seară.
• Lucrări intense la centura de ocolire
a Floreștiului. Constructorul și-a început
în forță activitatea la viitorul drum de
legătură – varianta Sud. În prezent, munci-
torii se află în zona Vivo (intersecție drum
– bretea DN), iar în perioada următoare
vor avansa spre strada Crizantemelor. Din
acest motiv, drumurile din zonă au devenit
impracticabile. Pentru a veni în sprijinul
locuitorilor din zona Magnoliei și mai ales
din zona Narciselor, autoritățile locale au
creat un drum de legătură între cele două
străzi, a transmis, primarul Horia Șulea.
• Noi demersuri pentru construirea
spitalului regional de urgență. Consiliul
Județean Cluj a găzduit prima ședință
tehnică de lucru în vederea urgentării
finalizării studiului de fezabilitate pentru
construirea Spitalului Regional de Urgență
Cluj. Acesta ar urma să fie gata până cel
târziu în luna octombrie 2018, astfel încât,
la finele acestui an să fie depusă la Comi-
sia Europeană aplicația pentru obținerea
finanțării nerambursabile în cuantum de
50.000.000 de euro.
• Continuă lucrările și pe Autostrada
A3 de la Gilău. Din datele oferite de
constructorul autostrăzii, începând de
acum și până la vară se va lucra cu efective
sporite și în program prelungit, inclusiv
duminica, la ciotul de autostradă de pe raza
comunei Gilău. Porțiunea vizată măsoară
766 metri și presupune realizarea unui
pod care va conecta lotului vecin, gata
din noiembrie 2017, de restul autostrăzii
A3 Gilău-Câmpia Turzii. În prezent pe
Ştiri
șantierul autostrăzii de la Gilău lucrează
100 de oameni, termenul prevăzut pentru
încheierea lucrărilor fiind luna august
2018.
• Lucia di Lammermoor la Opera Na-
țională din Cluj. Iubitorii de muzică de
operă pot viziona în această perioadă pe
scena Operei clujene, spectacolul Lucia
di Lammermoor de Gaetano Donizzeti, o
operă în patru acte pe un libret de Salvatore
Cammarano, după romanul The bride of
Lammermoor de Sir Walter Scott. Din
distribuție: Adela Zaharia, Florin Guzgă,
Bogdan Baciu. Dirijor: David Crescenzi.
Regia artistică, decorurile și costumele:
Mario de Carlo, cu participarea Orchestrei, 3
Corului și Ansamblului de Balet al Operei
Naționale Române Cluj-Napoca.

 Crucea... sau Taina orizonturilor atinse
Ioan Tănase Chiș
O stare fundamentală
Mulțumirea este modul propriu de
existență al creștinilor. Raportându-ne în
mod constant la Dumnezeu nu ne putem
concepe altfel zilele decât mulțumindu-I
și doar pentru simplul fapt că ne-a adus
la existență. Or acesta este un argument
deja suficient.
Sfânta Liturghie însă ne mai recomandă
ceva, oferindu-ne astfel argumente supli-
mentare: „să Îi mulțumim lui Dumnezeu
pentru binefacerile știute și neștiute”; ne-
întârziind să creeze totodată şi ambianţa
liturgică a mulţumirii, ca stare interioară
determinantă a creştinului ferm angajat
duhovniceşte: „Cu vrednicie și cu dreptate
Călăuza sufletului
este a-Ți cânta Ție, pe Tine a Te binecuvân-
ta, pe Tine a Te lăuda, Ție a-Ți mulțumi,
Ție a ne închina în tot locul stăpânirii
Tale.” În felul acesta, creştinul, ca tipologie
umană socială, repliază omul modern în
starea lui genuină, redesenând reţeta lui
de fericire: „...tipul omului modern [...],
omul redus şi descentrat. [...] Omul de azi
confundă complexitatea cu complicaţia;
acesta este numele adevărat al stării sale
interioare şi sociale. De aceea este atât de
nefericit [...], este mereu nemulţumit”.1
Cu toate acestea știm că viața omului
este țesută și cu firul durerii și atunci, pe
fondul suferințelor proprii sau al suferin-
ței din lume, ne putem întreba retoric şi
legitim cum poate fi mulțumirea modul
4 nostru propriu de existență? Nu cumva
ar trebui puse în balanță binefacerile și
durerile și mai apoi să ne lansăm în opinii
1
Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, în vo-
lumul Preludii, Predania, Bucureşti, 2011, p. 13.
fundamentale cu privire la această chesti-
une? Suntem, de altfel, și mai contrariați
la auzul cuvintelor Sf. Ap. Pavel: „Dați
mulțumire pentru toate, căci aceasta este
voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus
pentru voi” (I Tes 5,18). Pentru toate, chiar
și pentru încercările noastre, întărind astfel
afirmația că mulțumirea este modul nostru
propriu de existență.
De fapt, Sf. Ap. Pavel ne ajută să deslu-
șim marea noastră dilemă, deoarece pentru
noi, cei ce suntem ai lui Hristos, mul-
țumirea coincide cu jertfa. Mulțumirea
presupune dăruire, iar dăruirea înseamnă
jertfă. Aceasta este Taina Crucii și a urmării
lui Hristos. Doar din postura de oameni ai
Crucii, vom deveni oameni ai Învierii. Or
aceasta este însăși esența Sfintei Liturghii:
Dumnezeu ne-a iubit întâi și El va răsplăti
mai pe urmă... când va socoti jertfa noastră.
De acest aspect ne încredințează pă-
rintele Arsenie Papacioc: „Dumnezeu este
prea mare ca să nu prețuiască o inimă care
se junghie pentru El. E prea iubitor ca să
rămână dator. E prea dăruitor ca să-ți dea
mai puțin decât Împărăția Lui”.
Un om al Crucii – un fiu al Învierii2
Potrivit referatului biblic al creării pri-
milor oameni (protopărinții noștri Adam
și Eva) știm că fiinţa umană are o consti-
tuție dihotomică, adică o structură mixtă
compusă din două elemente diferite: trup
și suflet, structură care îi conferă omului
calitatea și statutul de microcosmos. În
baza dihotomiei sale dobândite prin cre-
ație, persoana umană are, d.p.d.v. ființial,
2
Arhim. Arsenie Papacioc, Veșnicia ascunsă
într-o clipă, Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 165.
cel puțin două dimensiuni: materială și
spirituală.
Opera de mântuire a lumii realizată
de către Fiul lui Dumnezeu întrupat și
„tensiunea dinamică spre Dumnezeu”3 a
fiecărui om angajat în urcușul duhovnicesc
deschid perspectiva omului lăuntric și di-
mensiunile acestuia, ca să putem înțelege
împreună cu toți sfinții care este: „lărgimea
și lungimea și înălțimea și adâncimea”
(Ef. 3,18). Sfântul Apostol Pavel admite
dimensiunea lăuntrică a persoanei umane
(„După omul cel lăuntric mă bucur de
legea lui Dumnezeu” cf. Rom. 7,22) și nu
doar o admite, ci chiar subliniază pereni-
tatea acesteia în fața efemerității trupului,
omul lui lăuntric simțindu-se stăpânit de
sentimentul veșniciei, și fiind astfel activ
în cultivarea dimensiunii sale lăuntrice:
„Chiar dacă omul nostru cel din afară se
trece, cel dinăuntru însă se înnoiește din
zi în zi” (II Cor. 4,16).
Înnoirea de care ne vorbește Sfântul
Pavel începe la Botez și continuă într-un
efort susținut de identificare spirituală
cu Hristos, de însușire a dispozițiilor lă-
untrice ale lui Hristos.4 Omul lăuntric se
cunoaște după idealurile spre care tinde
iar idealul creștinului este acesta: „Să în-
fățișăm pe tot omul desăvârșit în Hristos
Iisus, adică fiecare să asimileze în ființa sa
toate puterile sfințitoare ce i le comunică
Hristos, pe măsura capacității sale, să-și
împletească haina personalității din firele
de aur ale sfințeniei lui Hristos”.5 Sfântul
Ioan Scărarul aduce un elogiu celor care
3
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spirituali-
tatea ortodoxă, Ascetica și mistica, I.B.M.B.O.R.,
București, 1992, p. 312.
4
Cf. Mitropolitul Nicolae Mladin, Hristos
– viața noastră, Asceza și mistica paulină, Deisis,
Sibiu, 2012, p. 162.
5
Ibidem, p. 163.
se înscriu și pășesc înspre acest ideal: „Nu
le este necunoscută [...] acestora dragostea
urcușului. [...] Fericit este cel ce nădăjdu-
iește. De trei ori fericit este cel ce, voind,
a ajuns înger”.6
Omul lăuntric se caracterizează prin
această dinamică resimțită ca tensiune spre
înălțimi. Nota în care o face este sublimul
iar nu norma; o face deplin și nu porțio-
nat. Bătaia aripilor este efortul personal;
virtuțile sunt curenți de aer ascendenți iar
fortificarea este adierea Duhului Sfânt.
Orizontul: sfințenia; și acest orizont este
menirea sa, construcția întregii sale vieți.
Un veritabil Testament duhovnicesc:
„Mergând pe drumul cel mare și bun
împotriva chemărilor rușinoase și como-
de ale firii, încă fiind pe drum, te simți
mult eliberat de conștiință și inima ta se
Călăuza sufletului
consideră oarecum ajunsă, se bucură și
încep să iasă din ea puteri de viață având
cu plinătate în ea harul cel mult liniștitor.
Să nu îți muncești conștiința singur,
mergând la puterea ta spre desăvârșire, că
nu ai ajuns sau că nu se poate ajunge ușor.
Lupta este de o viață, nu te iscodi sin-
gur, smerește-te, că văzând silința ta, dar și
liniștea ta [...] te va stăpâni un sentiment
al veșniciei și acesta, iubite frate, nu este
puțin lucru. Să veghezi mereu asupra ta
fără niciun duh înălțător și oriunde te
vei găsi față de marile chemări, inima ta
se va bucura și cu rugăciunile Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, vei rămâne un
om al Crucii – un fiu al Învierii”.7

5
6
Sfântul Ioan Scărarul, Scara Dumnezeiescului
urcuș, în Filocalia, Vol. IX, Humanitas, București,
2011, p. 340.
7
Arhim. Arsenie Papacioc, op. cit., pp. 164-165.
 Arianismul și Sinodul I Ecumenic
Ciprian Maier
L a începutul secolului al IV-lea, creşti-
nismul a intrat în legalitate prin docu-
mentul cunoscut în istorie sub denumirea
de Edictul de la Milano (Edictum Medi-
olanense). Aşa cum reiese şi din articolul
trecut, acest document, elaborat în anul
313 de către împăraţii Constantin cel Mare
şi Licinius, a creat cadrul legal pentru ca
toţi supuşii lor să-şi poată manifesta public
devoţiunea faţă de divinitate, după cum
îi îndeamnă conştiinţa.
După anul 316, Constantin îl va învin-
ge şi exila pe Licinius, considerându-se din
acest moment trimisul lui Dumnezeu şi
protectorul creştinismului. Scoţând în evi-
denţă dreptul divin al regilor de a guverna,
Historia ecclesiastica
împăratul a dorit să îmbine creştinismul cu
ideologia romană privitoare la guvernarea
statului. Constantin a introdus o serie de
legi noi, influenţate de preceptele creştine
şi a intervenit în administrarea Bisericii şi
în chestiuni fundamentale de credinţă.1
Cu toate acestea, împăratul Constan-
tin a învăţat curând, pe propria piele, că
adepţii creştinismului erau înclinaţi să
pericliteze unitatea proclamată de religia
lor. Primul exemplu a fost schisma rigo-
ristă ce se referea la reprimirea în Biserică
a celor care s-au lepădat de creştinism în
timpul persecuţiilor şi care s-au căit mai
apoi. Episcopul de Alexandria i-a iertat
pe creştinii ce s-au căit, fapt ce a dus la
reacţia episcopului Melitius de Lycopolis
care, nemulţumit, a întemeiat o ierarhie
6 eclezială rivală, ceea ce a dus la o scindare a
Bisericii din Alexandria. Un alt episod ase-
mănător va scinda Biserica nord-africană,
1
Marea Istorie Ilustrată a Lumii, vol. 2, Litera
Internaţional, București, 2009, p. 54.
în anul 314, sub conducerea episcopului
Donatus (schisma donastică), care nu a
recunoscut alegerea în fruntea Bisericii
din Cartagina a episcopului Caecilian,
recunoscut şi susţinut de Bisericile din
Roma şi din alte părţi.2
Cea mai mare dispută apărută în ca-
drul Bisericii creştine a fost prima mare
erezie, arianismul, izbucnită în Biserica
din Alexandria. Un preot auster şi talentat,
pe nume Arie, era preocupat să prezinte
credinţa creştină într-un mod acceptabil
din punct de vedere intelectual pentru
contemporanii săi. Pentru a reuşi în acest
demers, trebuia să lupte cu vechea proble-
mă platonică a naturii lui Dumnezeu. Dacă
Dumnezeu este etern şi incognoscibil, aşa
cum îl înfăţişase Platon, Iisus Hristos nu
poate fi Dumnezeu în acelaşi sens, din
moment ce noi ştim despre El şi despre
faptele Lui prin intermediul evangheliilor.
Din moment ce Dumnezeul suprem este
Unul, înseamnă că Hristos trebuie cumva
să vină după şi să fie altul decât Tatăl, chiar
dacă acceptăm că a fost creat sau născut
înaintea tuturor lumilor. Potrivnicii lui Arie
l-au acuzat că folosea ca slogan expresia „a
fost o vreme când El nu era.” Mai mult,
din moment ce Tatăl este indivizibil, nu
poate să-l fi creat pe Fiul din El însuşi;
de aceea, dacă Fiul a fost creat înaintea
tuturor lucrurilor, consecinţa logică ar fi
că El a fost creat din nimic.3
Iată deci cum arăta Iisus Hristos în
viziunea lui Arie: inferior sau subordonat
2
Diarmaid MacCulloch, Istoria creştinismului,
traducere de Cornelia Dumitru și Mihai Chirilă,
Polirom, Iași, 2011, pp. 207-209.
3
Ibidem, p. 209.
Tatălui (cum fuseseră înclinaţi să spună
Origen şi alţi scriitori mai timpurii) şi
creat de Tatăl din nimic. Arie era moşte-
nitorul lui Origen în multe privinţe şi ar
trebui să-l socotim în rândul teologilor
cu o perspectivă alexandrină. Arie a găsit
cu siguranţă adepţi înflăcăraţi printre ale-
xandrinii de rând, pe care i-a învăţat prin
cântece simple despre ideile lui, fapt ce a
condus în jurul anului 318 la o opoziţie
furibundă în Alexandria, care îl includea
şi pe episcopul său Alexandru.4
Fiind condamnat de un sinod (conciliu
local) de episcopi egipteni, Arie a făcut apel
la un număr foarte mare de prieteni din
zone mai îndepărtate, nu în ultimul rând la
episcopul Eusebiu al Nicomidiei, un oraş
care până la întemeierea Constantinopo-
lului fusese capitala imperială orientală.
Episcopul, şiret şi bun politician, se afla
într-o poziţie care îi permitea să strângă
mulţi susţinători pentru Arie, astfel încât
disputa a început să se extindă la toată
Biserica din estul bazinului mediteranean.
După ce îşi eliminase ultimul rival imperial
(Licinius) Constantin îşi consolida acum
puterea în Răsărit şi era hotărât să-i reu-
nească pe clericii dezbinaţi. De aceea s-a
simţit îmboldit să încerce tactica folosită
la Arles cu un deceniu înainte, convocând
un conciliu de episcopi pentru rezolvarea
disputei, însă primele planuri de a aduna în
anul 324 un conciliu în oraşul Ancyra au
fost dejucate de duşmanii lui Arie. Aceştia
s-au folosit de prilejul morţii episcopului
Antiohiei pentru a se aduna acolo, atât
ca să-l aleagă ca episcop al acestei dioce-
ze-cheie pe unul din susţinătorii lor, cât
şi să condamne, o dată în plus, ideile lui
Arie. În plus, au promulgat un test despre
care au pretins că era un crez definitiv:
4
Ibidem, pp. 209-210.
un precedent pentru multe alte declaraţii
oficiale care aveau să aibă aceeaşi pretenţie.5
Furios, Constantin a convocat un con-
ciliu la care nimic nu putea merge prost.
A ales oraşul Niceea (astăzi oraşul Iznik)
situat convenabil în apropierea cartierului
său general din Nicomidia. Unii isto-
rici cred că el a prezidat efectiv conciliul.
Constantin a fost cel care probabil la re-
comandarea consilierului său în probleme
ecleziale (un episcop spaniol Hosius sau
Ossius de Cordoba) a propus un articol
cât se poate de semnificativ în crezul care
a apărut ca urmare a acordului conciliului:
afirmaţia că Fiul este „de o fiinţă/substanţă
(homousios) cu Tatăl”. În faţa prezenţei
de temut a împăratului, acest articol nu
putea întâmpina prea multă opoziţie, fi-
ind amintiţi doar doi episcopi care s-au
Historia ecclesiastica
împotrivit. La acest consiliu s-au discutat
şi multe alte chestiuni controversate din
viaţa Bisericii. Ele includeau întâietatea
printre episcopii de frunte, o interdicţie
privitoare la practicarea împrumutului cu
camătă de către clerici şi una la promovarea
prea grăbită a noilor convertiţi la episcopat,
reconcilierea schismaticilor, ba chiar şi o
interzicere a hirotonirii ca preoţi a celor
care deveniseră eunuci de bună voie.6
Potrivit tradiţiei creştine la acest prim
conciliu sau sinod general (ecumenic) au
participat 318 episcopi delegaţi din toată
lumea creştină. Cu toată această prezenţă
numeroasă nu s-a reuşit să se obţină un
consens general în Biserica creştină, ho-
tărârile luate acum vor duce în secolele
următoare la alte dispute care vor scinda
şi mai mult creştinismul. 7

5
Ibidem.
6
Ibidem.
 Învierea Domnului – calea către veșnicie
Mihai Pop
O mul, deşi creat de Dumnezeu sub spec-
trul veşniciei, nu conştientizează acest
mare dar cu care a fost înzestrat. Având
sădit chipul lui Dumnezeu în actualitate, în
manifestare, scopul ultim al fiinţei umane
Sfinți și sărbători
este asemănarea cu Creatorul său. Aşadar,
atât partea care există în om, cât şi partea
spre care tinde îl leagă de veşnicie. Totuşi
cel mai mare duşman al omului este tim-
pul, nerăbdător şi impasibil. Timpul este
înspăimântător pentru că îi aminteşte omu-
lui că este trecător, că urma paşilor lui va
fi ştearsă şi că memoria lui nu se va păstra.
Istoria, de altfel, nu este decât o înşiruire
a suferinţei umane, punctele de cotitură
ale umanităţii fiind adesea momente de
apogeu ale suferinţei. „Timpul e moarte,
spaţiul e luptă şi mişcarea e suferinţă”,
spunea Mihai Eminescu.
Blaise Pascal, cugetând la problema
timpului afirma: „Prezentul nu este nici-
odată scopul nostru: trecutul şi prezentul
sunt mijloacele noastre – singur viitorul
8 ne este scop. În consecință, noi nu trăim
niciodată, ci doar sperăm să trăim; şi fiind
mereu dispuşi să fim fericiţi, inevitabil, nu
vom fi niciodată”. Făcând mereu planuri,
ratăm clipa concretă pe care o trăim. Con-
centrându-ne la proiecţiile vieţii noastre,
sacrificăm concretul. Toate acestea pentru
faptul că timpul vieţii noastre se găseşte
sub auspiciile păcatului. Păcatele care ne
invadează mintea, trupul şi simţurile, în-
cearcă să şteargă pecetea veşniciei din om.
Ne apasă pentru a privi spre pământul care
în gândul multora înseamnă dezagregare
şi nimicire, aceia uitând că mormântul
gol în care a fost aşezat trupul lui Hristos
s-a arătat izvor de viaţă şi de lumină, mai
înfrumuseţat decât raiul şi decât cămara
împărătească.
Ce s-a întâmplat cu prezentul, cu evan-
ghelicul astăzi, cuvânt drag omului atunci
când îl aude rostit de Însuşi Dumnezeu?
Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, cu-
vinte care răsună peste veacuri ca o chemare
către timpul apropierii de Dumnezeu. S-a
pierdut nădejdea omului de a gusta bucuria
veşniciei? Această năzuinţă a omului o
regăsim încă din Vechiul Testament, un
exemplu în acest sens fiind psalmul 118
care are ca temă legea dumnezeiască expri-
mată prin cuvinte ca fărădelege, poruncă,
făgăduință, înțelepciune, cale, judecată.
Psalmul subliniază evlavia pe care trebuie
să o aibă omul față de Dumnezeu şi invită
la o meditație despre viața și despre sfâr-
șitul ei. Ne oprim asupra câtorva dintre
stihurile acestuia:
„Fericiți cei fără prihană în cale, care
umblă în legea Domnului” – un îndemn
la viaţă curată, la urmarea poruncilor lui
Dumnezeu.
„Aprins e sufletul meu de dorirea ju-
decăților Tale, în toată vremea” – îndemn
la a trăi timpul pe care-l avem cu gândul
la judecata lui Dumnezeu.
„Că m-am făcut ca un foale la fum,
dar îndreptările Tale nu le-am uitat” – deşi
omul se moleșește de desfătare și firea tru-
pului se umflă, conştiinţa sa nu se pierde.
„Al Tău sunt eu, mântuiește-mă, că
îndreptările Tale am căutat” – nădejdea
mântuirii celui care caută calea lui Dum-
nezeu.
„Plecat-am inima mea ca să fac în-
dreptările Tale în veac, spre răsplătire”
– efortul de a urma poruncile lui Dum-
nezeu pentru a câştiga adevărata răsplată:
bucuria veșnică.
„Vremea este să lucreze Domnul, că
oamenii au stricat legea Ta” – se invocă
Timpul lui Dumnezeu, lucrarea Lui în
umanitate pentru a o salva de la strică-
ciunea veșnică.
Şi Dumnezeu aşa a făcut, împlinind
făgăduinţa dată omului căzut sub greutatea
păcatului. Prin Învierea Sa, Domnul a
biruit pe doi dintre cei mai aprigi vrăjmaşi
ai omului: moartea şi păcatul, doi vrăjmaşi
născuţi din neascultare, necunoscuţi până
atunci în starea paradisiacă a primilor oa-
meni. Acolo unde nu se cunoaşte moartea
nu există frica, iar unde nu se cunoaşte
păcatul, nu s-a născut nici ruşinea din
păcat. Frica şi rușinea au venit împreună cu
păcatul, omul s-a îndepărtat de Dumnezeu
intrând sub spectrul morţii. Până atunci,
glasul lui Dumnezeu era pentru om izvor
de curaj şi de bucurie, după cădere acelaşi
glas a adus slăbiciunea, groaza şi moartea.
Până atunci Adam se ştia înveşmântat în
acoperământul fără de moarte al îngerilor,
după cădere s-a găsit pe sine stricat de
păcat, jefuit şi pângărit.
Hristos este Cel care a adus oamenilor
vindecarea pentru boala care se află dincolo
de toate bolile – pentru păcat, originea
suferinţelor trupeşti şi sufleteşti ale omu-
lui. El este leacul bine lucrător împotriva
păcatului. Dacă oamenii păcătuiesc, fac
aceasta pentru că nu au luat acel leac, unul
şi numai unul, împotriva bolii aducătoare
de moarte. Veacurile ne arată, prin mii şi
mii de glasuri, că cei care folosesc acest
leac se tămăduiesc şi se fac întregi.
Biruinţa lui Hristos este singura biru-
inţă care aduce bucurie întregii lumi, chiar
Sfinţi şi sărbători
de la începuturi până la sfârşit. Numai
biruinţa lui Hristos umple toate sufletele
oamenilor cu bucurie de neînvins. Este
o biruinţă plină de taină, descoperită în
acelaşi timp întregii omeniri, celor vii
şi celor morţi. O biruință plină de dar,
tămăduitoare şi mântuitoare pentru vecii
vecilor, care mântuieşte oamenii de rău
şi îi face fără de păcat şi fără de moarte,
pentru că nemurirea lipsită de păcat aduce
bucuria fără de margini. Prin Învierea
Lui, Hristos a biruit păcatul şi moartea, a
stricat împărăţia întunericului izbăvindu-i
pe oamenii cei înrobiți de timpul atât de
nemilos în viziunea unora.
Hristos a inviat!

9
 Despre minte
Andreea Nemeş
„Bătrânul Ieronim le repeta mereu
fiilor săi duhovnicești: «Fiți atenți la min-
tea voastră. Nu o înrobiți cu nimic. Eu
însumi regret că am construit biserici, că
mi-am înrobit mintea cu multe griji și
am împiedicat-o să se roage.» Și adăugă:
«Fiți foarte atenți cu mintea voastră. Nu
o împovărați cu tristețea și cu probleme
inutile. Când apa este curată și liniștită, tu
vezi până-n adâncime și poți observa chiar
și o pietricică. La fel este și cu mintea.» [...]
Paza minții este o condiție a rugăciu-
nii. Bătrânul Iosif Isihastul, cu o bogată
experiență din Sfântul Munte, zicea: «O
rugăciune fără atenție și trezvie este o
Florilegium patristicum
pierdere de timp, o muncă fără răsplată.
Noi trebuie să fim atenți asupra simțurilor,
a celor lăuntrice și a celor din afară. Căci
fără această atenție, mintea și puterile
sufletului se răspândesc în lucruri deșarte
și obișnuite – ca și apa murdară ce curge
pe drum. Nimeni nu se poate ridica spre
înălțimi dacă nu urăște lucrurile pămân-
tești. Adesea ne rugăm și mintea noastră
se împrăștie la lucrurile ce-i plac, este
atrasă de obișnuit. De aceea trebuie să ne
forțăm pentru a ne reculege și a fi atenți
la cuvintele rugăciunii.» [...]
Referitor la mintea care se împrăștie în
timpul rugăciunii, Bătrânul Ieronim zice:
«N-are importanță că mintea scapă adesea,
departe de rugăciune și de cuvintele pe care
le pronunțăm. Să fim atenți ca noi să nu
10 ne împrăștiem! Ea va reveni. Mintea se
aseamănă cu un pui mic. El fuge încoace,
fuge încolo, nu rămâne aproape de mama
lui, care este legată de un loc. Dar când
s-a obosit, el revine să se odihnească și să
doarmă la picioarele ei.» [...]
În timpul rugăciunii ni se perindă în
minte chipul diferitelor persoane. Ieronim,
Bătrânul din Egina, dădea sfatul: «Dacă o
persoană, oricine ar fi, se interpune între
tine și Hristos, respinge imediat această
imagine. Căci ea răpește mintea care tre-
buie să fie întreagă la Dumnezeu.» [...]
Asupra lucrării minții, Bătrânul Iosif
zicea: «Mintea hrănește sufletul. Tot ce ea
aude sau vede, bun ori rău, face să coboare
în inimă, care este centrul puterilor spiri-
tuale și fizice ale omului.» [...]
Același Bătrân zicea despre minte:
«Când mintea omului se purifică și se
iluminează – căci ea are propria sa ilu-
minare, independența de harul divin, cu
ajutorul căruia, cum zic Părinții, ea vede
mai departe decât dracii – ea primește,
în plus, iluminarea harului divin, până
acolo încât acesta poate locui constant
în ea și-i acordă vedenii și contemplații.
Dacă omul are dorința de a vedea și învăța
câteva lucruri ce-l interesează, poate să
ceară acestea în rugăciune; harul va lucra
pentru a-i împlini cererea.»”1
*
„Multă putere vom avea și mult bine
vom face și nouă și altora, dacă, orice ni s-ar
întâmpla, vom zice: «Doamne, te iubesc!»
Dacă vreun necaz se abate asupra noas-
tră, căutând a ne tulbura liniștea, să zicem
Doamne, te iubesc! – și necazul se șterge.
Dacă vreo supărare mai mare cearcă
să ne atingă temelia credinței, să zicem
Doamne, te iubesc! – și supărarea se în-
moaie, iar credința rămâne tare.
1
Dionysios Tatsis, Cuvintele bătrânilor, tradu-
cere de Andrei Andreicuț, Reîntregirea, Alba-Iulia,
2004, pp. 39-41.
 Dacă încercare mare se abate asupra
noastră, cuprinzându-ne ființa ca într-un
vifor de răzvrătire, să zicem Doamne, te
iubesc! – și viforul se potolește încetul cu
încetul până ce pacea se așază din nou în
duhul nostru.
Și tot așa, regula asta e bună și la bu-
curii.
De vreo îmbucurare vine spre inima
noastră cercând a ne trufi, să zicem: Doam-
ne, te iubesc! – și de îndată bucuria va fi
sfințită, iar trufia nu va intra nicidecum
în inimile noastre.
Dacă, și mai mult, avem vreo izbândă
frumoasă în căile Domnului să zicem:
Doamne, te iubesc! – ca nu cumva crezân-
du-ne puternici în credință, să cădem.
Și așa, la bine sau la rău, să zicem
Doamne, te iubesc! – ca toate ale noastre
să fie sfințite și păzite de lumina și dragostea
lui Dumnezeu.”2
*
„Fără atenţie şi fără paza minţii cu
neputinţă este a ne mântui.”3
2
Al. Lascarov-Moldoveanu, Cartea cu pilde, Cu-
getarea-Georgescu Delafras, București, 2011, p. 71.
3
Sfântul Petru Damaschin, în Filocalia, vol.
5, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
*
„Trezvia minţii este un meşteşug du-
hovnicesc care, cu ajutorul lui Dumnezeu,
izbăveşte pe om de gânduri, de cuvinte şi
de fapte rele. [...] Trezvia este calea a toată
virtutea şi porunca lui Dumnezeu.”4
*
„Așadar, un mod de trezvie e să-ți
supraveghezi des fantezia, adică atacul,
pentru că fără fantezie Satana nu poate
să creeze gânduri și să le înfățișeze minții
spre amăgire mincinoasă.
Un altul [mod al trezviei] constă în
a avea inima totdeauna tăcând adânc și
liniștită în orice gând și a ne ruga.
Un altul, a chema încontinuu pe Dom-
nul Iisus Hristos în ajutor, cu smerenie.
Iar un alt mod, a avea pomenirea morții
neîncetat în suflet.”5
Florilegium patristicum

I.B.M.B.O.R., București, 1976, p. 67.
4
Sfântul Isihie Sinaitul, în Filocalia, vol. 4,
traducere de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Tipografia
arhidiecezană, Sibiu, 1948, p. 42.
5
Isihie Preotul, în Patericul sinait, Dimitrios G.
Tsamis, traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, ediția
a II-a, Deisis, Sibiu, 2010, p. 118.
11
 Din viața parohiei...

Școala parohială Mitropolitul Bartolomeu, anul școlar 2017-2018, semestrul al II-lea

12
 Din viața parohiei...

11 martie 2018 – Program de studiu biblic

13
 Lytta Basset, Dorința de a întoarce pagina – dincolo de iertare
Mirela Boțan
îîn ndare
numărul anterior am început o abor-
a scrierilor Lyttei Basset, astfel că
numărul curent ne oprim asupra unei
alte cărți de referință, Dorința de a întoarce
pagina – dincolo de iertare.
La originea tuturor conștientizărilor
noastre, a proceselor de iertare, a nevoii de
a înțelege de unde vine durerea, se află cel
mai adesea o nevoie, o nemulțumire, un
dezechilibru interior, o dure-
re adâncă, pe care le resimțim
fie în relația cu noi înșine, fie
în relațiile cu ceilalți. Banali-
zarea sau tăgăduirea suferin-
țelor noastre nu sunt soluții și
nici nu ne ajută să avansăm.
Odată ce am identificat dure-
Recenzie
rea, se pune întrebarea cum
ieșim de acolo?, cum reușim
să întoarcem pagina? Cel mai
adesea rezistențele noastre
se fac simțite atunci când
căutăm la rădăcina proble-
mei pentru a ști ce avem de
iertat și pentru a trăi liberi.
Recurgem la argumente precum „că n-a
venit încă timpul”, „nu am cui să-i spun
și să înțeleagă” sau „nu am dreptul să mă
plâng când văd câte se petrec în lume”. Tot
acest demers și această decizie de a parcurge
drumul înapoi trebuie înfăptuite cu respect
față de sine pentru a avea rezultate. Autoa-
rea invocă atât de argumentat citări din
14 Biblie pentru a susține atitudinea noastră
față de noi înșine în aceste momente, de
la luciditate, la mânie, la neputință, la
autocompasiune și până la înțelegere și
bucuria de a face pace cu noi înșine.
„Cum este posibil un asemenea miracol?
Pentru că Dumnezeu locuiește în acel copil
din noi aflat în deznădejde. În tradiția creș-
tină, Dumnezeu a venit la oameni ascuns
într-un copil neajutorat care se numea Iisus.
Până la moartea lui în tortură, în abisul
durerii și al abandonării, Iisus n-a renegat
niciodată copilul din el: partea cea mai
vulnerabilă, era Dumnezeu din el. Iar când,
în dimineața Învierii, a fost
văzut de o serie de martori,
toți au înțeles că nu va putea fi
ucis niciodată Dumnezeu din
om: partea fragilă a copilului
era în același timp veșnică și
indestructibilă. Într-o zi voi ști
că, îngrijindu-mi rana, eu am
avut grijă de Dumnezeu din
mine, am vegheat asupra aces-
tei «împărății a lui Dumnezeu
care este în interiorul meu.»”
Mergând mai departe în
procesul iertării și al dorinței
de a întoarce o pagină a vieții
noastre pentru a înainta li-
beri, Lytta Basset surprinde atât de frumos,
asemeni unei nevoi determinante, impera-
tivitatea îngrijirii propriei răni: „cuvântul
lui Iisus lasă să se înțelegă că maniera mea
de a iubi pe aproapele meu se aseamănă cu
maniera mea de a mă iubi. Îngrijind rana
mea, îmi dau seama că devin mai sensibil
la partea rănită a celuilalt. Până la această
profunzime a adevărului meu va fi nevoie
să cobor. Fără aceasta, nu voi întâlni partea
rănită din celălalt.”1

1
Fragmente preluate în traducerea noastră. Lectu-
ra lărgită se poate citi pe: http://www.ceruldinnoi.ro.
 Obiceiul acoperirii capului în biserică de către femei
Samuel Cristea
D ragi cititori, avem onoarea de a-l avea
ca invitat pe părintele arhimandrit
Samuel Cristea, duhovnic la Seminarul
Teologic Ortodox din Cluj-Napoca, ală-
turi de care vom dezbate câteva probleme
duhovnicești, de-a lungul acestui an.
Robert Kovacs: Părinte Samuel, foarte
mulți preoți recomandă femeilor să vină la
biserică cu capul acoperit. Ce puteți să ne
spuneți despre acest obicei?
Are el un fundament biblic
sau nu?
Samuel Cristea: Desi-
gur că acest obicei are un
fundament biblic și o să
vi-l și citesc; este un text
din epitstola I către Corin-
teni a Sf. Ap. Pavel din cap.
11, v. 3-16: „Vreau însă ca
voi să știți că Hristos este
capul oricărui bărbat, iar
capul femeii este bărbatul,
iar capul lui Hristos este
Dumnezeu. Orice bărbat
care se roagă sau profetizea-
ză având capul acoperit, îsi
face capul de rușine; iar orice femeie care se
roagă sau profetizează cu capul neacoperit,
își face capul de rușine, căci tot una este ca
și cum ar fi rasă. Că dacă o femeie nu se
acoperă cu văl, atunci să se tundă! Dar dacă
pentru o femeie e rușinos să se tundă ori
să se radă, atunci să-și pună văl! Bărbatul
nu trebuie să-și acopere capul, de vreme
ce el este chip și slavă a lui Dumnezeu;
dar femeia este slava bărbatului – pentru
că nu bărbatul este din femeie, ci femeia
din bărbat, și pentru că nu bărbatul a
fost zidit pentru femeie, ci femeia pentru
bărbat. De aceea femeia este datoare să
aibă văl pe capul său, de dragul îngerilor.
Totuși, întru Domnul nici femeia fără
bărbat și nici bărbatul fără femeie, fiindcă
așa cum femeia este din bărbat, tot astfel
și bărbatul este prin femeie; și toate sunt
de la Dumnezeu. Judecați voi înșivă: e
cuviincios oare ca o femeie să se roage lui
Dumnezeu cu capul desco-
perit? Oare nu însăși firea
va învața că pentru bărbat
e rușinos dacă-și poartă pă-
rul lung, în timp ce dacă
femeia-și poartă părul lung
Oameni, trăiri, fapte
e spre slava ei? Căci părul
i-a fost dat ca acoperământ.
Iar dacă i se pare cuiva că
pentru asta trebuie să se
certe, noi nu avem un astfel
de obicei, și nici Biserici-
le lui Dumnezeu.” Cum
vedem, textul acesta al Sf.
Pavel este 100% în favoarea
obiceiului acoperirii capu-
lui de către femei atunci
când se roagă. Nici nu vorbește de fapt
despre rugăciunea publică sau particulară,
ci despre rugăciune în general.
R.K.: Poate ar trebui să ne oprim puțin
asupra contextului în care Sf. Pavel a făcut
afirmația respectivă.
S.C.: În primul rând trebuie să remarc
faptul că acoperirea capului de către femei 15
atunci când se roagă nu este o chestiune
dogmatică, nu este o chestiune de credin-
ță, ci se referă la niște obiceiuri practice
din comunitatea creștină de atunci, din
 primul secol. Cum putem observa, în
privința bărbaților lucrurile nu s-au prea
schimbat, ei continuă să se roage având
capul descoperit. În ce le privește pe femei,
lucrurile s-au schimbat în timp, datorită
schimbărilor apărute în societate sau în
mentalitatea socială. Cred că Sf. Pavel,
atunci când recomandă femeilor să se
roage cu capul acoperit, pleacă tocmai de
la faptul că în vremea aceea se considera
că o femeie cu demnitate nu se prezintă
în public cu capul descoperit. Pe atunci
femeile care îndrăzneau să se prezinte așa
nu erau socotite niște femei decente. Cu
timpul lucrurile s-au schimbat în funcție
de societate. Astăzi nimeni nu se mai miră,
cu atât mai mult nu se scandalizează, dacă
vede o femeie cu capul descoperit rugân-
du-se în biserică.
Oameni, trăiri, fapte
Aș vrea să vă dau un exemplu: dacă
veți merge în Rusia sau în diaspora Rusi-
ei, veți observa că toate femeile au capul
acoperit la biserică, dar dacă veți merge în
Grecia sau în biserici ortodoxe grecești nu
veți vedea nici măcar o femeie cu capul
acoperit, ci toate sunt cu capul descope-
rit. De ce grecoaicele merg la biserică cu
capul descoperit? Din cauza contextului
în care au trăit. Trăind un timp destul de
lung sub ocupație otomană musulmană,
în care știm foarte bine că femeile nu
au voie să-și arate părul, tocmai pentru
a se diferenția de femeile musulmane,
grecoaicele creștine ortodoxe au început
să respingă acoperirea capului. Și până
în zilele noastre practică acest lucru, spre
deosebire de rusoaice care țin la obiceiul
16 acoperirii capului cu sfințenie.
La noi lucrurile sunt amestecate, poate
așa cum suntem și noi... la noi vom vedea
și femei cu capul acoperit și cu capul des-
coperit. Dar cred că asta nu contează. Nu
cred că trebuie să facem o problemă din
acoperirea sau neacoperirea capului de către
femei în biserică. Cred că fiecare trebuie să
facă așa cum se simte bine în biserică. Asta
ține și de înțelegerea fiecărei femei referitor
la obiceiul acoperirii capului. Cine simte
că așa se poate ruga mai bine, s-o facă în
continuare. Pentru cine este o problemă să
vină cu capul descoperit, nu trebuie să-și
facă griji pentru că nimeni nu cred că se
scandalizează în zilele noastre dacă vede
la slujbă o femeie cu capul neacoperit. De
fapt ceea ce contează în primul rând este
decența. Sigur că dacă cineva ar participa
la slujbe nu doar cu capul descoperit, ci
și cu o coafură extravagantă care ar atrage
atenția tuturor, acesta nu mai este un lucru
bun și de dorit. Dar vreau să mai spun că
tot Sf. Ap. Pavel spune în epistola către
Galateni, în capitolul 3, v. 28 că: “voi toți
[bărbații și femeile] una sunteți în Hristos.”
Iar într-o altă epistolă, anume în epistola I
către Timotei, în cap. 2, v. 9 pune accen-
tul tocmai pe ceea ce spuneam înainte,
adică pe decență: „asemenea și femeile în
îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-și lor
podoabă din sfială și din cumințenie, nu
din păr împletit și din aur sau din mărgă-
ritare sau din veșminte de mult preț, ci din
fapte bune precum se cuvine unor femei
care se fac mărturie de evlavie.”
Așadar noi trebuie să căutăm în primul
rând decența și mai ales inima curată,
pentru că la inimă caută Dumnezeu și nu
neapărat la aspectul exterior.
R. K.: Prin urmare toate aceste lucruri
exterioare trebuie să ne ajute de fapt ca noi
să ne putem ruga și să intrăm într-o co-
muniune cu Dumnezeu și nu sunt pentru
altceva. Părinte arhimandrit, vă mulțumim!
Interviu realizat de Pr. Robert Kovacs

 Lemnul viu – arta creștină maramureșeană
Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil”, Rozavlea
Adrian Mărginean

I ubiți cititori! Nu-i așa că Maramureșul care are hramul „Sfinții Arhangheli Mihail
merită fiecare secundă petrecută aici? și Gavriil”. La originea numelui comunei
Consider că introducerea în spiritul creș- Rozavlea stau mai multe legende. Numele
tin maramureșean nu se putea face mai localității ar putea deriva din slavonul
bine decât prin intermediul bisericii „Sf. Rozavlete, care însemna „a se revărsa”
Nicolae” de la Bogdan Vodă, însă acest sau de la sărbătoarea Rusaliilor. Bătrânii
monument nu este nici pe departe singurul susțin însă că numele localității este dat
reprezentativ pentru acest colț de țară mi- de o legendă. Aceștia povestesc cum, odi-
nunat! Tocmai acest lucru mă fascinează! nioară, Maramureșul Istoric a fost locuit
Anume că în Maramureș găsești la tot pasul de oameni uriași. Cu timpul, în acel loc a
expresia creștinătății îmbinată atât de bine rămas doar un bătrân, care avea o fiică, pe
cu meșteșugul îmblânzirii lemnului care nume Rozalia. Plimbându-se pe malurile
este păstrat viu totuși! Da! Aici lemnul Izei, fata a întâlnit un tânar frumos, dar
încă vorbește! Și are multe de zis. Nu pitic, de care s-a îndrăgostit. Pentru a
face excepție nici comuna Rozavlea cu a putea fi împreună, fata s-a rugat să fie mai
ei biserică de lemn din prima jumătate a mică, iar flăcăul mai mare. Ruga lor a fost

Turism religios
sec. al XVIII-lea, și anume din anul 1717, ascultată și cei doi au făcut nuntă mare.
Se spune că din cei doi s-au născut primii
locuitori ai satului, motiv pentru care co-
muna a primit numele de Rozalia, devenit
ulterior Rozavlea. În vremea cnezatelor și
voievodatelor, Rozavlea a făcut parte din
cnezatul de vale al Bogdăneștilor, fiind
menționată printre satele stăpânite de Iuga,
fratele lui Bogdan, înainte de anul 1353, an
în care se dă fiilor lui Iuga, Ștefan și Ioan.
După anul 1424, așezarea devine centrul
domeniilor urmașilor lui Iuga „possessio
Rozalya”. Biserica dateaza din anul 1717
și, după tradiție, a fost adusă dintr-o altă
localitate maramureșeană și ridicată pe
locul vechii biserici din lemn distrusă de
tătari. Tot prin tradiție, Rozavlea fiind
domeniu voievodal, a avut și o mănăstire, 17
până astăzi existând în partea de jos a loca-
lității locuri denumite ca „șesul mănăstirii”
și „dealul călugărului”. Biserica Rozavlea
se află la aproape jumătatea distanței dru-
mului dintre Borșa și Sighetu Marmației,
 pe drumul județean DJ 186. Biserica dă
impresia de grandiozitate, prin turla înaltă
și prin acoperișul ascuțit, cu două rânduri
de streșini. Absida poligonală a altarului e
acoperită cu propriul acoperiș ușor mai co-
borât. Intrarea în biserică se face printr-un
portal deschis spre fațada vestică, unde se
poate observa o pictură exterioară foarte
rară, Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul.
Pictura este mult deteriorată din cauza
expunerii sale la mediu. Cel mai vizibil e
fundalul desenului arhitectural, cu arcuri
rotunde, cu ceva roșu vestimentar și pe
chipuri și cu o parte din inscripții.
Picturile interioare au fost aplicate pe
materiale textile atașate de bolți și de pereți,
peste varul preparat. E posibil ca Ioan Plo-
hod să fi făcut picturile originale, în secolul
al XVIII-lea, iar lucrările ulterioare să se
fi făcut în jurul anului 1825. Picturile au
fost aranjate în frize și în scene individuale
și sunt colorate viu și adesea contrastant.
Adesea, fundalurile sunt scene dezvoltate
total despre peisaje și compoziții ale arhi-
tecturii vestice, ambele folosite cu succes
pentru a crea sentimentul cantității și al
profunzimii. Inscripțiile sunt în română,
scrise în alfabet chirilic.
Pronaosul are obișnuitul tavan plat
al bisericilor din lemn. Tema principală,
ca aproape întotdeauna, este Judecata de
Apoi, pe peretele vestic, în jurul ușii de
intrare, continuându-se pe peretele nordic.
Pe bolta din naos se află Sfânta Treime,
iar în colțuri se află Evangheliștii scriind.
Părțile inferioare ale bolții arată pe partea
nordică Scara lui Iacob și un peisaj ușor
18 unduios cu numeroși copaci. Pe partea
sudică sunt Sf. Ilie și Carul cu Foc și Sf.
Ilie prinzându-și tunica, în același peisaj
deluros. Catapeteasma, care separă altarul
de naos, combină armonios sculptura și
pictura. Sunt expuse icoanele obișnuite
și regiștri celor mai multe din celelalte
catapetesme. În timpul primelor decenii
ale secolului al XX-lea, noi icoane pictate
au fost așezate pe structura sculptată în
lemn, în stil baroc. Altarul are un spațiu
poligonal și în această biserică tavanul
este plat, iar picturile nu se pot desluși.
Picturile de pe pereți au fost curățate și vă
așteaptă, dragi cititori, pentru a le admira.
Din punct de vedere turistic, comuna
are multe de oferit. Comuna Rozavlea
dispune de un potențial turistic format de
datinile, obiceiurile și tradițiile populare
transmise din generație în generație, de-a
lungul veacurilor. Pe teritoriul comunei
pe lângă biserica din lemn, declarată mo-
nument istoric și intrată în patrimoniul
UNESCO mai sunt și porțile din lemn
cioplit sau obiecte de artă populară din
lemn demne de admirat. O veche tradiție
în arta populară a țesutului covoarelor a
fost reînviată în ultimii ani de învățătoarea
Orzac Maria, împreună cu mama și fiicele
ei. Aceste covoare, căutate mai ales de
turiștii străini, dar și români, au format
obiectul unor expoziții în județ și în țară, cu
prilejul unor manifestari cultural-artistice.
Zona este pertinentă turismului, în special
agroturismului, peisajele pitorești, pro-
dusele ecologice, ospitalitatea oamenilor
fiind puncte de atracție pentru avalanșele
de turiști români și străini care vizitează
localitatea. În componența comunei Ro-
zavlea intră și satul Salta, o comunitate
relativ izolată, dar cu un potențial turistic
deosebit, comunitate care vă va vrăji cu
farmecul ei. Așadar, drum bun!1

1
Sursa: www.turismland.ro, data accesării:
20 februarie 2018.
 Misiunea în viață: Eu cum îmi descopăr
chemarea și cariera ideală?
Bogdan Oltean
S alut! Mă bucur că am din nou ocazia descoperi misiunea ta personală. Fără să
să stau de vorbă cu tine. De vorbă cu mai trebuiască să te chinui să o cauți în
tine e un fel de a spune bineînțeles, dar alte părți sau să trebuiască să treacă ani de
mă bucur că am ocazia să împărtășesc zile până o găsești. Sună bine? În regulă!
cu tine o idee care cred că ne privește pe De ce am vrea să ne găsim misiunea
fiecare dintre noi. Anume, ideea misiunii personală în primul rand?
personale. Pentru că ne aduce bucurie!
Ai auzit mai mult ca sigur de Mark Ne aduce bucurie? Da! Misiunea perso-
Twain, nu-i așa? Știi... faimosul autor al nală a noastră, a fiecăruia este o direcție în
cărțiilor „Aventurile lui Tom Sawyer” și viață care ne aduce bucurie. O direcție în
„Aventurile lui Huckleberry Finn” cele viață... bine, Bogdane,... m-ai pierdut total!
două cărți care reprezintă o emblemă ade- O direcție în viață nu înseamnă decât
vărată a copilăriei. Dacă nu ai auzit de o serie de activități care ne duc spre un
ele, ți le recomand din suflet, reprezintă singur rezultat comun.
copilăriile și aveturile a doi puștani care Iar acel rezultat comun, în acest caz, ne

Amprente pe suflet adolescentin

trebuiau să își ocupe timpul într-o vreme aduce bucurie. Hai să îți dau un exemplu:
fără internet sau telefoane. O să le iubești! un medic, ce direcție are în viață? Care
Dar îți spuneam de Mark Twain. Mark este rezultatul pe care îl caută? Să vindece
Twain are un citat care sună în felul urmă- oameni, așa-i? Mai degrabă să ajute oamenii
tor: „Sunt două momente importante în să se vindece. Un programator ce direcție
viața unui om, momentul în care se naște are în viață? Care este rezultatul pe care îl
și momentul în care află de ce.” caută? Să aducă o îmbunătățire în viața
După părerea mea, acest citat spune celor din jur. Să ajute oamenii să ducă o
foarte multe. Spune mai ales faptul că viață mai bună prin crearea de noi programe
indiferent cine ești, cât de mic sau mare, care fac viața mai ușoară. Un profesor ce
băiat sau fată, copil sau adult ai un anumit direcție are în viață? Să educe copiii. Adică
scop pentru care te-ai născut. să ajute copiii sau adulții să învețe ce au
Unii dintre noi îl află foarte repede, nevoie ca să reușească în ceea ce își doresc.
alții mai târziu, iar alții deloc. Nu pentru Toți medicii, programatorii sau pro-
că nu ar exista, ci pentru că nici măcar nu fesorii gândesc așa? Nici vorbă! O să îți
au știut că trebuia să îl caute. spun un pic mai târziu de ce.
Adevărul este că trăim într-o lume Ce au în comun toate aceste trei exem-
agitată. E foarte ușor acum să îți fie atrasă ple? În fiecare dintre aceste trei exemple
atenția într-o parte sau în alta și poate fi cel care își alege direcția este util pentru
uneori chiar greu să îți păstrezi atenția ceilalți. Este folositor. 19
suficient de mult ca să te înțelegi mai bine. Poți să ajungi să ai aceeași profesie și
De aceea, ca să economisești timp, dacă să nu gândesti așa? Absolut! Sunt chiar
citești aceste câteva rânduri în continuare, foarte mulți care gândesc diferit! La ce se
o să afli un mod foarte rapid în care să îți gândesc acei oameni mai mult? Păi la cum
 să câștige și ce să aibă în viață: bani, mașini,
haine, cum să fie ei mai buni decât ceilalți.
Și șansele sunt că majoritatea dintre ei au
ajuns la aceste profesii pentru că au văzut
pe alții care „câștigă bine” sau „au un loc
de muncă sigur” și au zis „vreau și eu!”
Este o problemă cu stilul acesta de
gândire? Da. Care sunt șansele să se plic-
tisească la lucru o persoană care vrea doar
să primească, spre deosebire de cea care
pornește la lucru cu gândul să ajute în
primul rând? Toate!
Care sunt șansele ca o persoană care
lucrează doar să primescă ceva să depășească
provocări atunci când apar dificultăți și este
nevoie de un efort suplimentar?
Cât de mult ne motivează de fapt un
obiect, fie el bani sau alte bunuri, când e
Amprente pe suflet adolescentin
vorba de a renunța la confortul nostru de
moment, mai ales când succesul va avea
loc de abia peste o perioadă lungă de timp,
poate ani de zile?
Sunt și persoane care rămân motivate,
dar sunt foarte puține în comprație cu cei
care preferă confortul de moment. Ești
de acord?
Ce se întâmplă cu persoanele care
„lucrează” să primească ceva, atunci când
trebuie să învete, să se dezvolte, să crească?
Le este foarte greu! Și poate că vor reuși la
început, când încă nu au acel lucru dorit,
dar după aceea? Când au primit ceea ce
și-au dorit, sau când nevoia de confort
este mai mare, o să renunțe.
Și acest lucru se poate întâmpla chiar și
în domenii care sunt potrivite pentru acele
persoane. Pentru că nu tot ce ai de făcut „la
20 serviciu” este distractiv, chiar dacă domeniul,
per ansamblu, îți place. Iar în aceste cazuri
o să apară gândul „păi nu am chef să fac
asta...” Și uite așa, gând cu gând cu acțiune,
te trezești că nu mai ai chef să lucrezi deloc,
deși este un domeniu care îți place.
În schimb persoanele care își doresc să
ajute cum o să gândească? Ok, am ajutat
o persoană, gata mi-a ajuns... Niciodată!
Scopul lor personal este să ajute! Iar când
gândești așa, întotdeauna o să fie cineva
care are nevoie de ajutorul tău.
Ai auzit de persoane care, deși au multe
diplome, își caută locuri de muncă, dar
nici cum nu reușesc să le găsească?? De
ce se întâmplă acest lucru? Pentru că se
concentrează pe a primi un loc de muncă în
loc să se concentreze pe a fi folositori pentru
oamenii care oferă acel loc de muncă.
Observi diferența? Sunt sigur că ob-
servi! Pentru că doar persoanele istețe citesc
aceste rânduri!
Cum poți să fii folositor? Cum vrei!!!
Dar dacă tot ai ocazia să alegi, n-ar fi mai
fain să alegi un domeniu care să îți placă?
De ce să devii foarte bun la a face un lucru
care nu îți place, chiar dacă îi ajută pe
ceilalți? Aceasta ar fi rețeta nefericirii și a
mediocrității. Cu siguranță o să găsească
pe cineva să îi ajute. Iar acea persoană va
lucra pentru că iubește să facă asta și o să
devină mult mai bună decât tine și va face
asta cu ușurință. De ce? Pentru că iubește
să facă ce face. Iar când iubim să facem ceea
ce facem, munca dispare și devine o joacă!
„Alege să faci ceva ce iubești și nu va
trebui să muncești o zi din viața ta!” Con-
fucius – înțelept chinez (551-479 î.Hr.)
Sper că ai găsit folositor acest articol!
Dacă ai întrebări despre misiune personală
sau despre workshop-ul de 90 de minute pe
care îl țin pe tema aceasta, trimite-mi un
mesaj pe bogdan@bogdanoltean.ro.
Până atunci rămâi cu bine și mult suc-
ces în descoperirea misiunii tale personale!

 Aripi de îngeraş
Graţiela Agrişan
Legenda mănăstirii Arnota
- o candelă agățată de cer -
„Suntem în anul Domnului 1633,
prin aceste mândre plaiuri valahe. Codrii
fără de capăt se întind cât cuprinde pri-
virea. Suntem aici, la poalele munților,
dar nu-ndrăznim încă a urca. Aerul rece
al pădurii ne taie răsuflarea. Doi munți
stau parcă la sfat, ca doi bătrâni uitați de
timp, iar printre ei trece Valea Bistriței,
strecurându-se printre bolovani și pietre.
Dar ce se aude?... Un tropot de cal, ce
vine în grabă mare, de departe, din vale.
Și deodată, din întunecimea unui pâlc de
pădure, țâșnește un roib mândru și puter-
nic, ce-l poartă în șa chiar pe Domnul țării,
pe Matei Vodă. Bulgări de pământ răscolit
sar din copitele armăsarului, ce gonește ca
săgeata slobozită din arcul întins.
Voievodul îi dă pinteni și armăsarul
începe să urce coasta muntelui. Iar din
urmă-i se aud alte tropote și țipete.
A părăsit în grabă cetatea domnească
și a luat drumul codrilor, căutând să scape
cu viață, căci turcii vor să-l omoare, pentru
o pricină născocită. Acum sunt pe urmele
lui, gata-gata să-l ajungă. Armăsarul e prea
obosit de atâta goană.
Domnul privește în jur, căutând o
cale de scăpare, dar nu mai are încotro
s-o apuce. Pune mâna pe mânerul sabiei,
gata s-o scoată și să-i întâmpine pe turci
așa cum merită.
Aripi de îngeraş
Nu-i este teamă de moarte, căci e ostaș
plămădit în multe lupte. Dar, în adâncul
inimii, simte un mare regret, căci de prea
puțină vreme este domn și avea planuri
mărețe pentru țara sa. Câte ar mai fi vrut
să facă și să lase în urma sa...
Deodată, dintr-un tufiș îl strigă un
ostaș de-al său, un arnăut ce l-a urmărit și el
pe domn, cu gând să-l scape de primejdie.
- Repede, Măria Ta, scoate-ți iute man-
tia domnească și sari aici, în frunziș! Acum!
Arnăutul își aruncă mantia domnitoru-
lui pe umerii săi, încălecă dintr-o săritură
pe calul voievodului și o porni în galop
De aici, din ascunzătoarea verde de
frunze și ramuri, Matei Basarab îi vede pe
turci cum apar în goană și, dând pinteni
cailor, îl ajung pe arnăutul lui credincios. 21
Și, de ciudă că au pierdut urma domni-
torului, îi retează capul arnăutului, oștean
preacurajos, ce nu și-ar fi trădat stăpânul
nici măcar în schimbul vieții.
 Vodă, lăcrimând, rămâne ascuns. Mult
ar vrea să sară din ascunzătoare și să facă
prăpăd printre turci, dar știe că țara are
nevoie de el, că scăpând acum, va putea
lupta mai târziu așa cum se cuvine, în
fruntea oastei, să le arate turcilor de ce-s
în stare românii.
Iar în amintirea ostașului său credin-
cios, Matei Basarab a ridicat pe locurile
acestea o mănăstire micuță, dar întru totul
plăcută și bine chibzuită, căreia i-a pus
numele Arnota1, spre po-
menirea arnăutului.
Omul acela nu l-a salvat
doar pe Vodă, ci și poporul
și țara sa. Căci mult bine
s-a revărsat mai apoi peste
români prin domnia marelui
Matei Basarab.
Când urci spre mănăsti-
Aripi de îngeraş
rea Arnota, sufletul tău parcă
urcă spre cer. Ochii cuprind
frumuseți dumnezeiești, iar
inima îți bate mai repede,
căci aici e o parte din istoria,
credința și sufletul nostru
românesc.”2
Să aflăm mai multe
l Sf. Mănăstire Arnota
a fost ctitorită de Matei Basarab între anii
1633-1636 și este unul dintre cele mai
importante monumente de istorie și artă
medievală din România;
l Domnitorul Constantin Brânco-
veanu a adăugat bisericii un frumos pridvor
22
1
Foto 1: Sf. Mănăstire Arnota (p. 21), foto 2:
Mormântul domnitorului Matei Basarab (p. 21),
foto 3: Matei Vodă Basarab – frescă din biserica
mănăstirii Arnota (p. 22).
2
Leon Magdan, Victorița Magdan, Legendele
Mănăstirilor, vol. I, Mateiaș, București, 2011,
pp. 26-31.
cu turlă. Amândoi ctitorii au îngrijit-o
cu multă dragoste, înzestrând-o cu sfinte
moaște neprețuite și cu picturi de mare
valoare;
l Matei Vodă Basarab a fost unul
dintre cei mai de seamă domni ai acestui
neam. Unii istorici îl consideră „cel mai
mare ctitor ortodox al poporului român.”
Multe biserici și mănăstiri a ridicat din
temelie sau le-a restaurat, atât în țară, cât
și la Muntele Athos (în 1645 a plătit taxele
întregului Munte Athos, ce
avea mari datorii către Poarta
Otomană);
l Tot domnitorul Ma-
tei Basarab a introdus limba
română, în locul celei slavo-
ne, în viața bisericească (de
atunci slujbele religioase se
țin în limba română);
l Atunci când Matei
Basarab s-a împăcat cu Va-
sile Lupu, domnitorul Mol-
dovei, au hotărât ca fiecare
să zidească în țara celuilalt
câte o frumoasă mănăstire, ca
mărturie a împăcării. Așa se
face că domnul Vasile Lupu a
zidit, la Târgoviște, Mănăsti-
rea Stelea, iar Matei Basarab
a ridicat, în Moldova, Mănăstirea Soveja;
l Mormântul domnitorului Matei
Basarab (+1654) se află la Mănăstirea Ar-
nota, piatra sculptată în marmură fiind de
o mare valoare artistică și istorică, fiind
singura mărturie rămasă a echipamentului
militar din acel veac. Foarte valoroase sunt
și ușile bisericii, minunat sculptate în lemn
de castan, dar mai ales pictura originală,
ce s-a păstrat până în zilele noastre.
