Simona Ilea Pop,

Știri����������������������������������������������������������������������������������������������������� 3
Pr. Lect. Univ. Dr. Adrian Podaru,
Scurtă incursiune în motivațiile vieții călugărești������������������������������������ 4
PS Teofil de Iberia,
Călăuză pentru suflet���������������������������������������������������������������������������� 7
Pr. Decebal Gorea,
Cunoașterea lui Dumnezeu – cale spre mântuire������������������������������������� 8
Prof. Aurelian Cosma,
Începuturile Reformei. Martin Luther (I)��������������������������������������������� 10
Fotograf Ovidiu Muraru,
Din viața parohiei������������������������������������������������������������������������������ 12
Ciprian Tehei,
„Atunci am gândit că piere lumea, da’ ne-o păzit Dumnezó”����������������� 14
Cosmina Matei,
Sfântul Antonie cel Mare (251-356)���������������������������������������������������� 18
Camelia Hâncu,
Vasile Voiculescu, Toiagul minunilor���������������������������������������������������� 19
Adrian Mărginean,
Munți ai credinței. Banatul montan. Mănăstirea „Sfânta Ana” – Orșova�� 21
Trainer Bogdan Oltean,
Cum îi fac pe ceilalți să mă considere un om valoros?���������������������������� 23
Instit. Graţiela Agrişan,
Aripi de îngeraş���������������������������������������������������������������������������������� 25

Ötiri
Simona Ilea Pop
• La Biserica Tuturor Sfinților – Florești
continuă serile dedicate Studiul biblic. În
această perioadă cei interesați de cunoaște-
rea mai amănunțită a Sfintei Scripturi pot
aprofunda împreună, în biserica parohială
din Cetatea Fetei, Evanghelia după Ioan,
explicațiile fiind susținute de proiecții video
și audio. Inițiat de către preoții parohiei
floreştene în urmă cu aproape trei ani, pro-
iectul destinat studiului biblic a oferit până
acum credincioșilor tâlcuiri la Evanghelii
după Matei, Marcu, Luca și o parte din
Evanghelia după Ioan. Întâlnirile continuă,
ca de obicei, în biserică, în fiecare seară de
duminică, după slujba vecerniei.
• Musulmanii pot ajuta la construirea
de biserici creștine în Egipt. Decizia apar-
ține Marelui Muftiu al Egiptului, Shawki
Allam, care a emis de curând o hotărâre
prin care musulmanii vor putea să presteze
contra cost, lucrări de construcție la bise-
ricile creștine din țară. Vestea este privită
cu speranță de către creștinii din întreaga
lume, după ce Consiliul Guvernamental
al Miniștrilor din Egipt a emis un plan ce
prevedea alocarea în anul 2020 de terenuri
pentru construcția a 10 noi biserici creștine
în mai multe orașe egiptene. Acestea se
adaugă altor 34 de biserici aflate în prezent
în fază de construcție. Președintele egiptean
Abdel Fattah al-Sisi a inaugurat în anul 2018
într-un sat din Egiptul de Sus „Biserica
Martirilor Credinței și Patriei”, în memoria
creștinilor copți decapitați de ISIS în Libia.
În anul 2019, tot el a aprobat construirea
Catedralei cu hramul Nașterea Domnului,
în noua capitală administrativă a Egiptului,
alături de moscheea centrală din oraș. La
Stiri
acestea se adaugă lucrări de restaurare la
numeroase situri istorice aparținând Bisericii
copte, precum și refacerea traseului de 2.000
de mile, făcut de Sfânta Familie cu Pruncul
Iisus, în fuga lor din calea regelui Irod.
• Hala Pieței Florești, o viitoare piață
locală pentru floreșteni. Propunerea apar-
ține noului administrator al Halei Pieței
Florești, Cristian Stupar, care a declarat
într-un interviu pentru site-ul Floresti24,
că producătorii autohtoni și cei din pro-
ximitatea Floreștiului sunt așteptați să
ocupe cele 15 mese duble puse la dispoziție
pentru a-și valorifica produsele. Conform
sursei citate, în curând, în interiorul halei
se vor deschide două magazine cu profil
alimentar, unul specializat în comercia-
lizarea produselor lactate-brânzeturi, iar
celălalt, o băcănie, axată pe vânzarea cărnii
și a produselor din carne.
• Pasionații de astronomie au acum
ocazia de „a păși pe Marte”. În cadrul
expoziției Space In The City, care are loc în
această perioadă la Cluj-Napoca, iubitorii
spațiului au ocazia să își testeze abilitățile
proprii, chiar în simulatoarele concepute
pentru antrenamentele astronauților. În
plus, în cadrul evenimentului, vizitatorii
pot vedea și chiar atinge exponate unice,
printre care un exemplar de pe Lună. O
experiență unică ce promite o călătorie
interactivă prin istoria explorării spațiului,
de la care nu trebuie să lipsească vizitatorii
de toate vârstele, fascinați de spațiu. Ex-
poziția are loc în Parcul Industrial Tetarom
1 din Cluj-Napoca, până în data 16 mai.
🖋
3
Editorial
Scurt[ incursiune ]n motivaüiile vieüii c[lug[reöti
Adrian Podaru
„Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi
cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi
intra la El şi voi cina cu el şi el cu Mine”
(Apoc. 3, 20).
itat sugestiv, după părerea noastră,
pentru a ilustra chemarea Dom-
nului.1 Pentru că, fără îndoială,
Dumnezeu ne cheamă pe toţi, fără excepţie,
la un festin boieresc, pe care, însă, îl or-
ganizează în propria noastră locuinţă. De
aceea nu poate intra nepoftit. Şi nici nu
vrea. E prea discret să dea buzna; pe de altă
parte, atitudinea Lui demască preţuirea pe
care omul o are în ochii Domnului, înalta
lui demnitate şi valoare.
De data aceasta, de partea cealaltă a
uşii e un om foarte sensibil la chemarea
oaspetelui. A auzit această chemare de
multe ori, poate de când era mic, şi i-a
trebuit ceva timp până să îşi dea seama
ce vrea să însemne asta. O incapacitate
funciară de a se integra în lumea aceasta
i-a deschis mai repede ochii. Pelerinajele la
mănăstire, mai ales de Sfântă Mărie Mare,
l-au săgetat până în abisurile viscerale ale
sufletului. Încetul cu încetul, a descoperit
că acolo îi este locul. Şi într-o dimineaţă,
în hohotele de plâns ale mamei sale, a luat
drumul de neîntors al mănăstirii.
Ne cerem scuze lectorului pentru aceas-
tă introducere poate nu tocmai la locul
ei, însă sperăm că funcţia autocathartică
a acestui proemiu să constituie un motiv
suficient pentru a fi iertaţi.
În Evanghelia după Matei citim că Iisus
a fost ispitit de diavolul în pustie (4, 1-11).
1
Text scris în anul 2000, pe vremea studenției
autorului.
4
Ispitele urmează o traiectorie ascendentă
şi culminează, în cea de a treia, cu un pact
megafaustian: renunţarea la dumnezeire în
schimbul stăpânirii acestei lumi. Iisus nu
neagă că diavolul este stăpânitorul acestei
lumi, însă refuză prompt oferta. „Lumea
aceasta e creaţia lui Dumnezeu, dar lumea
contaminată prin păcat şi intrată în com-
plicitate cu diavolul, lumea aceasta – care
nu mai e cea originară – lumea pe care
Satana i-o oferă şi i-o aşterne la picioarele
lui Hristos ca fiind a lui şi având dreptul
s-o dea cui voieşte, întrucât nu e decât
imagine secundară, deformată, deviată – şi
care-i iluzie, pe care ţăranii şi târgoveţii o
văd, o cred cârciumă, dar Don Quijote o
ştie că e castel – e lumea lui.”2
Călugărul nu se simte bine în lumea
aceasta; a te simţi bine în prezenţa cuiva
e deja un act de comuniune. Lupus homo
homini3: această maximă i s-a verificat de
prea multe ori în viaţa sa de dinainte de
călugărie, pentru a rămâne impasibil. Re-
tragerea lui din lume i se conturează tot mai
clar ca singura opţiune posibilă. Mulţi o
văd ca un act de laşitate şi de egoism. Puţini
îi înţeleg resorturile intime. „Călugărul nu
s-a retras din lume pentru a lucra egoist la
mântuirea sa, ci munceşte să se lepede de
egoismul său, pentru a câştiga prin Sfântul
Duh mila lui Dumnezeu, care adună pe
toţi oamenii într-un singur trup. Menirea
sa este, deci, profund ecleziastică (a se
înţelege adjectivul în sensul său primar,
cf. ε)κκλεσί/α – adunarea poporului prin
2
Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Dacia,
Cluj-Napoca, 1999, p. 88.
3
„Omul [este] lup pentru om”, celebră afirmaţie
din comedia Asinaria de Plautus.

convocare), dar ea se săvârşeşte în isihasm,
adică în retragere, în tăcere, în anonimat.”4
„Termometrul” care indică tempe-
ratura religioasă a sufletului său, adică
rugăciunea5, stă să se spargă. O definiţie
extraordinară a rugăciunii (pe care nu o
putem cataloga decât revelată) o avem la
Teofan Zăvorâtul: Rugăciunea este suspinul
inimii după Dumnezeu. Din acest suspin
„de neostoit” decurge şi hotărârea de a se
face călugăr. Rugăciunea lui e cuvânt rănit
nu pentru că e cauzată de bucuriile sau
necazurile lumeşti, ci fiindcă simte un dor
sfâşâietor după „plimbările în fapt de seară,
printre pomii raiului, la braţ cu bunul
Dumnezeu”. Un refren îi ţârâie mereu în
urechi şi în inimă: „Căci jugul Meu e bun
şi povara Mea e uşoară” (Matei, 11, 30).
La intrarea sa în mănăstire, călugărul
„votează”: cu sărăcia, cu fecioria şi cu as-
cultarea de bună voie. Probabil că primele
două sunt mai degrabă comune şi le putem
găsi şi în viaţa mireană. Însă ascultarea
de bună voie, tăierea voii proprii, e ceva
aproape „nefiresc”. Ea înseamnă smerire,
kenoză, umilire şi umilinţe, loviri, scuipări,
coroane de spini... iar la capătul tutu-
ror acestora, minunea Învierii. Călugărul
se smereşte pentru a primi două virtuţi
capitale: pocăinţa şi dragostea. Pocăinţa
are privirea întoarsă spre propriul suflet,
spre sine însuşi; dragostea, dimpotrivă,
îşi întinde tentaculele spre Dumnezeu şi
spre ceilalţi. Smerenia călugărului îl duce
pe acesta la luciditate (căci în oamenii
4
Ieromonah Macarios, Mănăstirea Simonos
Petra, Sf. Munte Athos, în Arhim. Ioanichie Bălan,
Convorbiri duhovniceşti cu teologi ortodocşi din
străinătate, vol.III, Ed. Mitropoliei Moldovei şi
Bucovinei, Iaşi, 1995.
5
Cf. J. Toussaert, Le sentiment religieux..., în
D. Radosav, Sentimentul religios la români, Dacia,
Cluj-Napoca, 1997, p. 79.
Editorial
smeriţi, Dumnezeu se revelează): el se
vede în toată splendoarea „împuţiciunii”
sale, dar mai vede şi că Dumnezeu iubeşte
această împuţiciune cu o dragoste nesfâr-
şită. Şi atunci îşi vine în sine. E momentul
întoarcerii fiului risipitor din Evanghelie.
El cere cu smerenie, în virtutea lucidită-
ţii pe care a dobândit-o, să fie primit ca
slugă. Statutul nu mai are importanţă.
Ceea ce este important e să se găsească în
proximitatea Tatălui, în comuniune cu el
(Bine ne este nouă să fim aici, a spus Petru
în momentul Schimbării la Faţă; să facem
trei colibe). Însă Tatăl îl repune în calitatea
de „conaş”, pentru că Tatăl e întotdeauna
gentleman, boier (N. Steinhardt); El dă
întotdeauna din belşug. Ruşinat de atâta
bunătate, călugărul, conştient acum de
iubirea nebună a lui Dumnezeu, va începe
să iubească şi el cu o dragoste asemănătoare.
Patimile îi devin străine.
În pilda fiului risipitor mai e o repli-
că care merită toată atenţia: „Căci mort
era şi a înviat!” Din această perspectivă,
călugărul poartă prin viaţa sa mărturia că
moartea a fost învinsă. El este din veacul
ce va să vie. Mort pentru această lume, el
este pentru noi o prezenţă descinsă din
Împărăţia Cerurilor. De aceea atrage atât
de irezistibil, pentru că nutreşte speran-
ţele noastre eshatologic-soteriologice. „În
faţa călugărului simţi că trăieşti cele din
urmă timpuri şi că eşti judecat. Te judecă
dragostea lui, pe care tu n-o meriţi. Pute-
rea sa de pătrundere, privirea sa limpede
nu te mustră. Înţelegi astfel modul în
care Dumnezeu va judeca lumea. Înţelegi,
de asemenea, în ce fel este interpretată
doctrina creştină a nemuririi, cum vor fi
trupurile înviate. Lucrurile din prezent
şi din viitor se explică nu prin cugetare,
ci prin apariţia, prin manifestarea vieţii.
5
Editorial
Te afli în faţa unei epifanii, în faţa unei
adevărate antropofanii.”6
Călugărul s-a retras din lume pentru
a deveni întru Fiinţă (Constantin Noica).
Dezideratul lui e rugăciunea continuă –
nu o bolboroseală ce curge de pe vârful
buzelor, în timp ce cu mintea şi cu inima
e aiurea, ci o comuniune conştientă şi
voită cu „Cel ce este” şi cu „Dumnezeu
este iubire” (singurele definiţii ale lui
Dumnezeu din Scriptură). Rugăciunea
nu cunoaşte nici obstacole geografice,
nici curgerea timpului. Prin rugăciune,
călugărul intră în comuniunea universa-
lă. El respiră „Doamne Iisuse Hristoase,
miluieşte-mă”, interiorizându-L astfel pe
Hristos şi făcându-L paznicul inimii îm-
potriva primejdiilor care bântuie împrejur.
Deşi a părăsit lumea, el nu uită lumea.
Rugăciunea lui pentru lume, pentru toţi
semenii, se împlineşte discret, aşa cum
discretă e şi trecerea lui prin această viaţă.
Dincolo de lumea vizibilului şi a expli-
cabilului e cea a invizibilului şi a inexpli-
cabilului. Acolo acţionează rugăciunea
lui. Călugărul nu trebuie să fie neapărat
prezent în mijlocul lumii pentru a fi de
folos acesteia. Să ne amintim de vindecarea
slugii sutaşului Corneliu. Nu a fost nevoie
ca Hristos să meargă la casa acestuia. A zis
doar cu cuvântul şi sluga s-a făcut sănătoasă
(Luca 7, 1-10). Cuvântul e atotputernic
şi Hristos nu rămâne surd la rugăciunea
prietenilor Săi (pentru că nu mai suntem
slugi, ci prieteni – Ev. după Ioan 15, 14).
Călugărul te mângîie. Şi dacă, faţă de
activism, el pare inutil, totuşi el e cel care
te luminează şi te lămureşte. Înaintea lui
simţi pace şi siguranţă. În jurul lui toţi sunt
plini de lumină. Incertitudinile se risipesc.
6
Arhim. Vasile Gondikakis, în Arhim. Ioanichie
Bălan, op.cit.,p. 19.
6
În raport cu oamenii, călugărul este ceea
ce era Orfeu în raport cu natura. Pe unde
trece, călugărul îmbucură, binecuvântează,
îmblânzeşte.
Două povestiri din Pateric vin să exemp-
lifice spusele noastre . Ambele au în centrul
atenţiei figuri exemplare de călugări. Cel
dintâi rămâne în chilia lui, însă la el vin
puzderie de oameni. Toţi întreabă, caută
răspunsuri, soluţii, după care pleacă. Unul
însă vine în mod regulat: e vizitatorul tăcut,
care nu pune niciodată nicio întrebare. Într-o
zi, călugărul îl întreabă de ce tace de fiecare
dată. Iar el răspunde: „mi-e de ajuns să vă văd
pentru ca toate neliniştile mele să dispară”.
Al doilea călugăr coboară din când în
când în cetate după treburi şi răspunde
interpelărilor cu multă blândeţe. O cur-
tezană obişnuieşte să-i dea milostenii şi
să-l asculte cu plăcere, deşi nu renunţă
la modul ei de viaţă. Până cînd într-o zi,
după ce bătrânul îi vorbise, ea îl întreabă:
„Părinte, este ispăşire?” Iar el: „Este”. Atât.
Ea l-a urmat pe loc şi a dus-o la o mănăstire
de femei, în pustie.
Fiinţă paradoxală, călugărul trăieşte în
acelaşi timp Vinerea Mare şi Duminica
Sfintelor Paşti. El îşi poartă moartea în
cârcă. Gândul la moarte este eficace în
menţinerea stării de smerire, nu pentru că
îi e frică de ce o să se întâmple dincolo, ci
pentru că îi reaminteşte că el e cauza morţii,
că el a lăsat moartea să intre în lume, prin
neascultarea dintru începuturi. Gândul
la moarte îl ruşinează. Fiind în prezenţa
Domnului, atitudinea lui firească este cu
ochii în pământ: îi vine greu să se uite în
ochii Lui. Însă Hristos plonjează în inima
lui şi îşi face acolo culcuş. De unde, mai
apoi, iradiază lumina Învierii, o lumină
lină a sfintei slave.
🖋

Cäläuzä pentru suflet
PS Teofil de Iberia
• De ce este îngăduită existența răului și
a bolilor? De ce este atât de mântuitoare
suferința?1
Răul nu are o esență proprie. El este
consecința abaterii făpturilor raționale și
libere de la calea binelui, de la calea lui
Dumnezeu. Dacă un om bolnav nu ar avea
simptome, nu ar ști că este bolnav și nu ar
face nimic în vederea tămăduirii. La fel și
omul, dacă nu ar suferi, nu ar ști că nu se
află pe drumul cel bun și nu ar face nimic
pentru îndreptarea lui. Suferința și boala sunt
o binecuvântare pentru omul căzut din har.
• Vedem atâtea dezastre azi: revolte, în-
grădirea libertății, pandemie etc. Credeți că
sunt semne ale sfârșitului? Și dacă da, ce ar
trebui să facem ca să avem pace în acest haos?
Sfârșitul lumii a început odată cu în-
temeierea Bisericii. Creștinul, deși trăiește
în lume, el nu mai aparține acestei lumi.
La botez s-a lepădat de lume și s-a unit cu
Hristos. Pacea noastră înseamnă, așadar, a fi
mereu în comuniune cu Mântuitorul Iisus
Hristos, prin sfintele Taine, rugăciune
neîncetată și săvârșirea faptelor bune.
• În trecut aveam râvnă pentru rugăciune.
De la o vreme această stare s-a diminuat.
Pur și simplu nu mai simt nevoia să mă rog.
Ce aș putea face ca să redobândesc din nou
râvna pentru rugăciune?
Atunci când avem râvnă pentru ru-
găciune este un semn că suntem într-o
perioadă de har mai îmbelșugat. Harul face
ca rugăciunea să fie plăcută și ușoară. Când
1
Rubrică în care răspundem întrebărilor duhov-
nicești ale cititorilor noștri. Întrebările pot fi adresate
prin intermediul cutiei aflate în biserică în acest scop
sau pe adresa de e-mail: cetateafetei@yahoo.com.
C[l[uza pentru suflet
harul se retrage, toate cele duhovnicești
devin foarte greu de împlinit. Este nevoie
de efort de voință pentru a continua ceea
ce am deprins în timp de har, în aceasta
arătându-se mai mult partea noastră. Tot
ce facem cu osteneală este foarte prețios în
ochii lui Dumnezeu și ne ajută și pe noi
să prețuim darurile Lui, purtând grijă să
nu le mai pierdem cu ușurință.
• Ce părere aveți despre mutatul împreună
înainte de căsătorie?
Desfrânarea este un păcat împotri-
va iubirii. Ea nu întărește dragostea, ci o
slăbește. Prin urmare, locuirea împreună
înainte de căsătorie ar fi posibilă în anumite
circumstanțe, doar dacă cei doi ar fi dispuși
să trăiască în abstinență până la cununie.
• Unul din cele mai controversate subiecte
este legat de interzicerea femeii la preoție.
De ce în religia ortodoxă femeii nu îi este
permis să fie hirotonită?
A fost bunăvoința Mântuitorului
Hristos să cheme la slujirea preoțească
doar partea bărbătească. Aceasta nu este
o înjosire a femeii. După chipul Maicii
Domnului, femeia este chemată să nască
și să crească slujitori vrednici pentru altarul
Noului Legământ.
🖋
7
Catehism
Cunoaöterea lui Dumnezeu – cale spre mântuire
Decebal Gorea
nul al XI-lea de apariție a revistei
noastre aduce o rubrică nouă –
Catehism – care își propune să ne
prezinte învățătura de credință ortodoxă
într-o manieră scolastică, cu scopul de a
ne ajuta să o cunoaștem și de a clădi un
fundament teoretic al credinței trăite. În
acest număr vom vorbi despre descoperirea
lui Dumnezeu ca premisă a mântuirii.
În viziunea Bisericii omul este o ființă
dihotomică, având trup, pe care-l primeș-
te în urma zămislirii, și suflet dăruit de
Dumnezeu. Cele două sunt împreună din
prima clipă a concepției până în momentul
morții biologice, când se despart vremelnic,
urmând să se reîntâlnească la învierea cea
de obște, de la sfârșitul veacurilor. Atunci
sufletele vor reintra în trupurile înviate, iar
oamenii în integritatea ființei lor, trup și
suflet, se vor înfățișa la Judecata universală,
pentru a primi răsplata veșnică, cuvenită
modului în care și-au trăit viața.
De aceea nimic nu ar trebui să fie mai
important pentru noi în lumea aceasta
decât dobândirea mântuirii. În acest sens
Mântuitorul întreba: „ce-i folosește omului
să câștige lumea întreagă și să-și păgubească
sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în
schimb pentru sufletul său?” (Mc. 8, 36-37).
Definiție
Mântuirea este eliberarea din robia
păcatului și dobândirea vieții de veci în
Hristos. Acest lucru a devenit posibil omu-
lui datorită operei de mântuire a Mântui-
torului Hristos, începută prin Întruparea
Sa și culminată prin Jertfa, Învierea și
Înălțarea la ceruri. Prin toate acestea toți
oamenii au dobândit mântuirea în mod
8
obiectiv, însă această mântuire se însușește
de către fiecare om în parte prin conlu-
crarea cu harul lui Dumnezeu, credința și
faptele sale bune, aici intervenind voința și
efortul omului. Despre aceste condiții ale
mântuirii vom vorbi însă într-un număr
viitor. Până atunci dorim să amintim faptul
că Dumnezeu ne cheamă la mântuire pe
toți, căci El „voiește ca toți oamenii să se
mântuiască și la cunoștința adevărului să
vină” (I Tim. 2, 4).
Descoperirea dumnezeiască
Adevărul care ne poate conduce spre
mântuire a fost descoperit oamenilor de
Dumnezeu și păstrat intact, fără adaosuri
sau omisiuni, în învățătura Bisericii Orto-
doxe. Deși mulți relativizează apartenența
confesională, spunând că există un singur
Dumnezeu pentru toți și că nu ar conta con-
fesiunea din care facem parte, pentru că toți
credem în același Dumnezeu, considerăm
că mărturisirea dreaptă/adevărată, cea care
păstrează intact modul în care Dumnezeu
S-a revelat, din care decurge apoi cinstirea
dreaptă adresată lui Dumnezeu, este esențial
pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu, voia
și lucrarea Lui, a ne apropia de El și a ne
atinge scopul final – mântuirea.
Posibilitatea descoperirii divine
În unele religii e negată posibilitatea
descoperirii divine, Dumnezeu fiind privit
ca o putere nepersonală, veșnică, neschim-
bătoare, care nu s-ar fi putut apropia de cel
mărginit, trupesc, schimbător. În creștinism
însă Dumnezeu e privit ca o ființă persona-
lă, care a ținut mereu legătura cu oamenii,
descoperindu-li-Se din iubire. El nu e nici-

odată prea sus sau prea departe, pentru că
El sălășluiește și în inimile noastre.
Revelația naturală
De-a lungul vremii, Dumnezeu S-a
descoperit tuturor oamenilor. Teologia
distinge însă două moduri în care s-a făcut
această descoperire: natural și supranatural.
Prin revelația naturală sau firească se
înțelege comoara de învățături pe care firea
omenească ni le dezvăluie despre existența
și unele însușiri ale lui Dumnezeu. Astfel,
natura în mijlocul căreia trăim ne spune
că este Cineva care a făcut-o; mintea ne
spune că ceea ce există trebuie să aibă și un
Creator; ordinea și frumusețea desăvârșită
ne arată lucrarea unui Ziditor atotputernic.
Așa încât toți oamenii pot avea o cunoaș-
tere, cel puțin elementară, despre existența
lui Dumnezeu. De aceea Ap. Pavel spunea
că: „încă de la facerea lumii, cele nevăzute
ale Lui – adică veșnica Sa putere și dum-
nezeirea – prin cugetare se văd din făpturi,
așa că ei (cei necredincioși, păgânii n.n.)
n-au cuvânt de apărare” (Rom. 1, 20).
Revelația supranaturală
Pe lângă această cale firească mai pu-
tem vorbi și de una supranaturală sau mai
presus de fire. Ea se referă la descoperirea
unor adevăruri în mod direct de Dum-
nezeu unor oameni aleși, care la rândul
lor au transmis-o celor care au dorit să o
primească. Astfel, Dumnezeu le-a vorbit
oamenilor prin patriarhi, Moise, drepții
și prorocii Vechiului Testament, care au
vestit cuvântul Său în sânul poporului
evreu, revelația culminând prin Însuși Fiul
lui Dumnezeu întrupat, Domnul nostru
Iisus Hristos, „Lumina cea adevărată, care
venind în lume, luminează pe tot omul” (cf.
Ioan 1, 9). Mântuitorul a răspândit în lume
Catehism
descoperirea dumnezeiască prin Apostolii
Săi în Biserica pe care a întemeiat-o și care
a intrat în istorie odată cu Cinzecimea.
Autenticitatea revelației
Una dintre problemele care ar putea fi
ridicate de revelația divină este cea a auten-
ticității. Aceasta poate fi probată pe două
căi: una personală, care implică credința,
și a doua care se află în cuprinsul revela-
ției. Credința e socotită ca descoperire.
Ea singură îngăduie omului să-L vadă pe
Dumnezeu. Doar ea ne poate duce într-o
lume mai presus de fire și îi dă puterea de
a distinge între ceea ce e omenesc și ceea
ce e mai presus de om.
A doua cale se află în revelația însăși.
Ea ține de anumite semne pe care le putem
distinge: înălțimea învățăturilor desco-
perite, curăția lor dumnezeiască, puterea
de a schimba în bine pe oameni. Aceste
semne lăuntrice pot fi înțelese doar când
descoperirea e cunoscută și cercetată cu
smerenie și evlavie. Sunt însă și semne
exterioare – minuni, profeții – care vin
să autentifice la rândul lor descoperirea.
Modul cel mai frecvent în care s-a făcut
descoperirea supranaturală celor aleși a fost
printr-o luminare deosebită dată sufletului,
pe care acesta n-ar fi putut-o câștiga prin
puterea cugetării sale. Această luminare și
puterea de a primi anumite adevăruri ale
revelației poartă numele de insuflare sau
inspirație divină. Adeseori cei care au fost
insuflați de Dumnezeu au așternut în scris
adevărurile primite. Așa a luat naștere Sfân-
ta Scriptură care, alături de Sfânta Tradiție,
alcătuiesc tezaurul revelației divine. Dar
despre ele vom vorbi în numere viitoare.1
🖋
1
Sursa: Învățătura de credință ortodoxă, ediția
a III-a revăzută, Renașterea, Cluj-Napoca, 2003,
pp. 9-22.
9
Historia ecclesiastica
Începuturile Reformei. Martin Luther (I)
Aurelian Cosma
16 aprilie 1521. Un călugăr, preot și
profesor de teologie din Wittenberg, își
făcea intrarea în orașul Worms, situat pe
malul Rhinului, pe teritoriul Germaniei
de astăzi. Se numea Martin Luther, iar
scrierile sale suscitaseră, în ultimii 4-5
ani, vii dispute și discuții aprinse care
amenințau unitatea Bisericii de Apus. În
ziua următoare, acesta avea să se înfățișeze
împăratului Carol al V-lea și celor adunați
la dieta imperială (corpul deliberativ al
Sfântului Imperiu Romano-German) pen-
tru a-și preciza poziția față de mai multe
afirmații extrase din scrierile sale, pe care
Biserica Romei le considera greșite. Care
era însă contextul în care acest călugăr –
până în urmă cu câțiva ani obscur – își
făcea apariția la Worms?
Ceea ce numim Germania primei ju-
mătăți a secolului al XVI-lea (sau Sfântul
Imperiu Roman ori Romano-German) era,
de fapt, o monarhie descentralizată, com-
pusă din principate, ducate, comitate și
alte subunități politico-administrative,
cuprinzând și teritorii din Italia, Boemia
și Burgundia. Principii germani, numiți
și electori pentru că îl alegeau pe împărat,
stăpâneau asupra propriilor teritorii. Dintre
cei aproximativ 10 milioane de locuitori,
cam unu din zece locuia la oraș, restul în
mediul rural. Credința dominantă secole
de-a rândul era aceea a unui dat divin: o
împărăție, o credință, un împărat. Era, de
fapt, ideea care ținea această monarhie și pe
locuitorii ei împreună și care acum părea
să fie amenințată de disputele generate de
ideile profesorului din Wittenberg.
Inițial, Martin Luther criticase doar
ceea ce considera a fi fost unele practici
10
religioase abuzive. Nu era nici primul, nici
ultimul care constatase neorânduielile din
cadrul Bisericii. Cu ocazia unei călătorii
la Roma în anul 1510, a fost dezamăgit
de decăderea vieții religioase de aici, de
opulența reședințelor papei și a Curiei
Romane precum și de imoralitatea unor
membri ai clerului. Prilejul primelor dis-
pute pe care Luther le-a avut cu Biserica,
al cărei membru era, s-a ivit în anul 1516,
când Johann Tetzel, un călugăr din ordinul
dominicanilor a fost trimis în Germa-
nia să vândă indulgențe, strângând astfel
fonduri pentru reconstrucția bazilicii Sf.
Petru din Roma. Indulgența era, conform
învățăturii Bisericii Apusene, o practică ce
viza ridicarea pedepsei temporale datorată
păcatelor deja iertate, prin anumite fapte
pe care credinciosul le făcea. De obicei
era vorba de citirea uneia sau mai multor
rugăciuni, călătorii la locurile sfinte sau acte
de binefacere. În epoca medievală târzie,
indulgențele erau adesea folosite pentru
susținerea organizațiilor și instituțiilor de
caritate, precum și a spitalelor.1 Problema
a apărut atunci când vânzarea acestora a
devenit o practică abuzivă, fără restricții,
iar credincioșilor li se promitea scurtarea
suferințelor proprii sau ale rudelor lor
din purgatoriu în schimbul unor sume de
bani, abuzurile fiind comise mai cu seamă
de către cei care făceau propriu-zis aceste
colecte. Astfel, în data de 31 octombrie
1517, Martin Luther îi scria Arhiepisco-
pului de Mainz, Albrecht de Brandenburg
1
David Michael D’Andrea, Civic Christianity in
Renaissance Italy: The Hospital of Treviso, 1400-1530,
University of Rochester Press, Martlesham-New
York, 2007, p. 15.

(al cărui comisar general era Johann Tetzel),
protestând împotriva modului în care se
făcea vânzarea de indulgențe. În scrisoare,
Luther a inclus o copie a uneia din scrierile
sale, Disputatio pro declaratione virtutis
indulgentiarum, care avea să fie cunoscută
sub numele de Cele 95 de teze. Nimic ne-
obișnuit. Era o practică a acelor vremuri
în mediul academic ca un profesor, de
exemplu, să facă public sub această formă
un set de sentințe, afirmații, teze pentru a
le supune dezbaterii cu aceia care vor dori
să le citească. Astfel, cel care le formula
și le făcea publice era relativ convins de
adevărul lor și îi invita pe ceilalți să își
exprime punctul de vedere asupra temei
dezbătute. Este de la sine înțeles că acest
punct de vedere putea fi diferit de cel pe
care-l exprimase inițiatorul dezbaterii.
Citind cele 95 de teze, nu observăm vreo
intenție a autorului de a ataca nici Biserica,
nici papalitatea. Nu sunt puse sub semnul
întrebării dogmele catolice. Pe de altă parte,
Luther adoptă pe alocuri un ton mai aspru
și lansează o întrebare, în teza nr. 86, care
nu putea rămâne fără urmări: „De ce oare
construiește papa – a cărui avere este astăzi
mai mare decât a celui mai bogat Crassus
(n.n. aluzie la Crassus, om politic roman,
considerat cel mai bogat în Roma acelor
vremuri) – biserica Sf. Petru cu banii cre-
dincioșilor săraci și nu cu banii proprii?”2
În cursul aceluiași an, cele 95 de teze
au fost tipărite în mai multe localități de
pe teritoriul Sf. Imperiu și traduse de pri-
eteni de-ai lui Luther în limba germană în
2
Hans J. Hillerbrand, Martin Luther: Indul-
gences and salvation, în Encyclopædia Britannica,
2007, la https://www.britannica.com/biography/
Martin-Luther/The-indulgences-controversy, data
accesării: 5 martie 2021.
Historia ecclesiastica
ianuarie 1518.3 În două săptămâni, copii
ale acestei traduceri au început să circule,
ajungând din Germania în Franța, Anglia
și Italia până în prima parte a anului 1519.
Au urmat încă trei lucrări publicate în anul
următor. Arhiepiscopul de Mainz nu i-a
dat niciun răspuns lui Luther, ci a înaintat
tezele pontifului roman, care, la rândul său,
fiind obișnuit cu reformatorii, a acționat
încet, cu multă grijă. În anii următori,
Leon al X-lea a încercat să îl determine să
își modifice punctul de vedere prin con-
fruntări cu mai mulți teologi susținători
ai papalității. Dintre acestea, notabilă este
disputa cu legatul papal, cardinalul Cajetan
în octombrie 1518, în cadrul dietei impe-
riale de la Augsburg. Confruntarea dintre
cei doi, în special despre dreptul papei de
a emite indulgențe, a degenerat și nu a
avut rezultatul scontat. Cajetan primise de
altfel instrucțiuni de la Roma să-l aresteze
pe teologul din Wittenberg, în cazul în
care acesta nu va retracta. Legatul papal se
abținu însă de la aceasta, iar Luther reuși
să iasă din oraș cu ajutorul unui călugăr
carmelit. Printre opozanții săi se afla și
Johannes Eck, care a organizat o dispută
între el și Andreas Karlstadt la Leipzig în
vara anului 1519. În cadrul acestei dispute,
Luther a ajuns la un moment dat să afirme
că papei nu i s-a conferit prin evanghelie în
exclusivitate dreptul de a interpreta Scrip-
turile. Nici pontiful roman, nici sinoadele
bisericești nu erau, potrivit lui, infailibile.
O asemenea afirmație avea să adâncească
controversa, având drept urmare – după
cum vom vedea în numărul următor –
amenințarea cu excomunicarea.
🖋
3
Martin Brecht, Martin Luther, traducere
de James L. Schaaf, Fortress Press, Philadelphia,
1985-93, 1, pp. 204-205.
11
Din viata parohiei

6 ianuarie 2021 – Boboteaza

12
 Din viata parohiei
februarie 2021 – Biserica de zid a parohiei. Stadiul actual al lucrărilor

Sfânta Liturghie în prag de primăvară

13
Marturia credintei traite
Crucea eroilor de pe Coasta Mare – Lita
„Atunci am gândit cä piere lumea, da’ ne-o päzit Dumnezó”
Ciprian Tehei
timați cititori, începem această
nouă rubrică a revistei noastre,
cu gândul de a vă aduce în aten-
ție modele de trăire, exemple de viață și
credință. Pornim de la premisa că fiecare
încercare a vieții are în ea un sâmbure de
pedagogie, atât pentru cel care trece prin
ea, cât și pentru cei cărora li se dezvăluie
ceea ce s-a întâmplat.
Trăim în această perioadă provocări
legate de sănătate sau libertatea de mișcare
și nu sunt puțini cei care se plâng de aceste
încercări asemănându-le cu un veritabil
„război”. Așa că, ni s-a părut un demers
util să vedem ce înseamnă cu adevărat un
război și cum au trăit unii poate cea mai
dramatică experiență de viață pe care o
poate avea un om. Am avut privilegiul să
vorbim cu trei supraviețuitori ai Celui de-al
Doilea Război Mondial și cu un tânăr pa-
sionat de arheologie și un bun cunoscător
al evenimentelor din acea perioadă.
Vă propun să vă amintiți ce ați studiat
la școală, ceea ce poate ați citit despre acest
subiect, toate filmele și serialele vizionate
pe această temă și să ne însoțiți în satul
Lita, de la poalele Apusenilor acolo unde
i-am găsit pe Ioan Ilea „Oancea” (86 ani),
Crucița Ilea (89 ani) și Maria Ilea (82
14
ani). Toți trei, copii fiind, au experimentat
realitățile crude ale războiului: frica, distru-
gerea, refugiul în munți, bombardamente,
foamea, dorul de cei dragi, moartea.
David Tonea (29 ani) – pasionatul de
istorie
David e un tânăr cu o preocupare cu
totul aparte. De mic copil a fost pasionat
de arheologie, devenind detectorist au-
torizat și, chiar dacă nu a făcut studii de
specialitate, e cel care cunoaște cel mai bine
dealurile din jurul satului, descoperind
de-a lungul anilor foarte multe obiecte.
A citit mult, a discutat cu bătrânii satului
și e cel mai în măsură să ne introducă în
evenimentele din toamna anului 1944.
„La 5 septembrie trupele hortiste și
germane au spart granița provizorie de la
Vlaha, instituită în urma Dictatului de la
Viena. Au întâmpinat rezistența Plutonului
fix Hășdate, însă acesta era format din
localnici rezerviști, foarte slab echipați
care, deși au rezistat eroic 3-4 ore, au fost
uciși toți cu excepția comandantului lor,
profesorul Dumitru Tăuțan, care a fost
luat prizonier, grav rănit fiind. Soldații
Axei au fost opriți de trupele române și de
sovietici în zona Buru. În zonă era Divizia

2 Munte Română și trupe din Corpul 35
Armată Sovietic. Satul nostru era practic
pe linia frontului. S-au dat bătălii mari,
trupele hortiste și germane fiind respinse
înspre nord, spre Cluj.
Peste 80 de bărbați apți de serviciul
militar au fost pe front începând cu 1941.
S-au întors foarte puțini... mulți au murit
la Cotul Donului, au dispărut sau au fost
luați prizonieri.
După 5 septembrie populația s-a re-
fugiat la munte, mai ales femeile și copiii.
Preotul și primarul s-au alăturat refugiați-
lor. S-au reîntors în sat înainte de 15-17
septembrie, iar atunci când linia frontului a
ajuns în Lita, mulți s-au reîntors în munți.
O parte s-au reîntors la munte, alții au
rămas. Atât trupele hortiste și germane, cât
și cele sovietice au luat mulți prizonieri,
mulți murind în prizonierat. Au jefuit
gospodăriile și au comis o serie de abuzuri
și crime. Luptele au durat în zonă până la
8 octombrie.
Eu am căutat în zonă și am găsit foarte
multe urme ale acelor zile și obiecte legate
de luptele grele... multe tuburi de cartușe,
piese de la bordul unui avion sovietic pră-
bușit, căștile militarilor și altele. Dar cel
mai mult mă încântă obiectele personale
ale celor care au fost pe-aici: periuță de
dinți, gamele, monede de toate felurile,
decorații, insigne, o pensulă improvizată
dintr-un tub de cartuș sau o brichetă.”
Ioan Ilea „Oancea” – curajosul băiat
de la oi
Domnul Ioan Ilea este un personaj
în adevăratul sens al cuvântului. Are un
talent extraordinar de a povesti și a fost
fascinant modul cinematografic în care
ne-a descris ceea ce a trăit în acele zile.
Cu suspans și umor, dar și cu emoție și
Marturia credintei traite
lacrimi în ochi a reușit să ne facă părtași
la ceea ce a simțit atunci.
„În război am fost de 9 ani, eram ciorâng
(= băiat care ajuta ciobanul n.n.) la oi...
atunci toți oamenii aveau turme de oi...
oamenii de pe două uliți țineau cioban și cio-
râng; nu aveau cățel de întors oile ca acum.
Într-o zi (5 sept. n.n.) eram cu oile la
câmp și o venit la noi un om. S-o oprit și
o zis: Îi un mare bai, eu vă spun dvs. că să
începe războiu până pă mâine o să vedeți
dvs. cum vin ungurii cu nemții și ocupă
tăți oamenii și vă ia animale.
Și ce să vedeți... a doua zi, pă la 9
dimineața era plin dealul unul după altul,
șir de cătane. Fieștecare și-o pus ce-o avut
în ocol: porci, găini, oi... le-o pus în car și
am fugit tot satul la munte. Eram fricoși,
nici nu ne-o trebuit de mâncare. Oamenii
s-au povestit ca până sara să iasă tăți din
sate și să fugă la munte.”
Timp de două zile cei trei ciobani
ai satului au condus cele 1500 de oi în
munți. Acolo, refugiații au stat între două
săptămâni și o lună. Localnicii i-au ajutat.
„Ne-o dat Dumnezó o gazdă tare bună...
ne-o zis să stăm cu oile la ei că acolo nu
ne face nimeni nimic. Ne dădea în toată
dimineața și seara de mâncare. Pă munții
ăia era plin de români.”
15
David Tonea
Marturia credintei traite
Întorși în sat, după sosirea armatelor
ruse, localnicii s-au trezit prinși între liniile
frontului. Oancea evocă momentul unui
bombardament: „Și când s-o pornit să
tragă, ai gândit că nu mai îi pământ, numai
foc și pară... săreau pietrele din drum cât
casa de sus... ai gândit că s-aprinde lumea,
da’ ne-o păzit Dumnezó, că nimeni nu-i
mai bun ca El.”
Înainte de un astfel de bombardament,
când mergea prin sat și s-a întâlnit cu mama
sa, aceasta l-a rugat să rămână cu ea spu-
nându-i că „dac-om muri, măcar să murim
laolaltă. Mama îmi zicea să nu mai merg
la oi și mă petrecea plângând când ieșeam
din casă. M-a lăsat totuși să merg pentru
că, toamna, când scăpai de la oi, gazdele (=
proprietarul turmei) îți dădeau un rând de
haine... și nu voiam să nu le capăt anul acela.”
Lipsiți de aprovizionare, fiecare trăia cu
ce avea pe lângă casă sau din ceea ce unele
rude sau săteni le dădeau. Trimis într-o zi
la moașa satului, Oancea a întrebat-o „nu
ai ceva de mâncare, că de două zile nici
noi copiii și nici păcurarii nu am mâncat
nimic?”. A primit „o pită, un dărab de
slănină și două cepe”. Cu ele în spate a
urcat dealul, însă a avut ghinionul să dea
nas în nas cu doi soldați maghiari. Oancea
descrie scena cu mult suspans: „Zici că
amu’i văd... Mă gândeam dacă să fug sau
nu când, deodată, am tușit și s-au întors
repede cătră mine. M-am gândit, gata,
ăștia mă împușcă. Mi-au făcut semn să
mă apropii de ei. M-am așezat și le-am
zis că poate le e foame și că le dau să
mănânce. Unu vorbea românește. Mi-
au zis că nu le trebuie mâncarea. Le-am
zis să nu mă împuște... Soldatul mi-a zis
că nu mă împușcă, să mă duc în treaba
mea, dar să nu mai trec pă acolo că nu
știu data viitoare peste cine dau... O fost
16
un om cumsăcade.” Încă gândindu-se că
ostașii îl vor ucide, Oancea își amintește,
zâmbind: „am început să fug la vale de ba
era pita din straiță pă mine, ba eu pă pită,
așa goneam de frică. Mi-am zis: nu mă mai
duc pă acolo până n-a fi lumea, lume!”
Lelea Cruciță – fetița care are credință
Lelea Cruciță ne-a transpus într-o atmo-
sferă cu totul altfel. Transmitea un sentiment
de liniște și o împăcare cu ceea ce a trăit și cu
ea însăși. Martora unor evenimente tragice,
la doar 12 ani, reușește ca prin credință și
rugăciune să treacă peste situații care ar
afecta pe oricine. Vorbește despre mama
ei cu o foarte mare dragoste și emoție...
„În timpul războiului eu am stat într-o
pivniță împreună cu alte 20 de femei.
Mama se trezea noaptea, săraca, și făcea
pâine, că ziua umblau avioanele și îi era
frică. Ne tăia fiecăreia câte o felie de pâine...
aveam o găleată de apă... și așa cu pâine și
apă am trăit în acea pivniță șase săptămâni.
Eram numai muieri și fete. După ce au
venit rușii, tot ascunse am stat. Mama ne
îngrijea pe toate, era mai curajoasă și bună.
Oamenii se ajutau... au fost buni oamenii.
Femeile stăteau și, cu rozarul în mână, își
spuneau rugăciunile și ne învățau și pe
noi fătuțele. Ne-o ferit Dumnezó și nu
am pățit nimic. Un bătrân, proprietarul
pivniței, a ieșit afară și atunci a venit un
avion și l-au împușcat. Niște fătuțe s-au
dus pe o vale, unde era părintele... acesta o
venit noaptea și l-au ajutat muierile și i-o
făcut un pic de groapă și l-au înmormântat
în grădină. Muierile au scăpat toate... au
fost credincioase, își ziceau rugăciunile.
Maria Ilea – fetița cea puternică
Lelea Marie are o voce fermă, puternică
și spune lucrurilor pe nume. Nu lasă deloc
 Crucița Ilea Ioan Ilea
impresia de fragilitate în ciuda vârstei
înaintate. Dar evocarea acelor momente
și mai ales figura tatălui o emoționează...
și pe ea, dar și pe noi.
„Eu aveam 7 ani și atâta-mi aduc amin-
te că o mătușă a mea mă tot purta în brațe
prin sat ca să nu se agațe soldații (ruși n.n.)
de ea. Dacă aveai copil în brațe te lăsau
în pace. Îmi mai aduc aminte că ne-am
ascuns la Hășdate într-o râpă... eram mai
mulți sub sălciile alea. În zilele acelea tata,
care era plecat pe front, o venit înapoi și
noi eram acasă toți... Nu știu ce soldați
erau, nemți, unguri sau ruși, dar era cât
pe ce să-l împuște. L-au considerat spion...
noi ne-am apucat toți de plâns pe lângă
el ... eram toți cei 7 copii. Le spuneam
soldaților că e tata nost’, nu e spion și că
acum o venit, să nu ni-l împuște. Am avut
noroc cu un vecin, Pasărea, care le știa
vorbi limba lor, a soldaților. Așa a scăpat
tata... că acolo îl împușcau, între noi. Tare
frică ne era... ăștia una-două te împușcau,
nu conta ce erai: muiere, copil, bărbat...
Ne-am urcat cu toții la munte... acolo
erau niște bătrâni care ne-au lăsat să stăm
la ei în casă. Am stat acolo până a trecut
frontul. Tata ne-a povestit cum o fugit
el de pe front... nu o mai putut. Nu știu
până unde o fost, dar trebuia să treacă o
Obiecte din al Doilea Război Mondial descoperite de către David Tonea pe frontul de la Lita
Maria Ilea
graniță când o zis că el, dacă scapă viu sau
mort, nu mai merge... care s-or dus nu s-au
mai întors. Ne-o povestit că îi obliga să
împuște oameni, soldați (prizonieri n.n.)...
stăteau în spatele lor cu pușca și, dacă nu
făceau asta, îi împușcau. Tata o fost om
credincios, să știți... și mama... și vezi că
l-o ajutat Dumnezó și o scăpat de pe-acolo.
În loc de concluzie...
Sper că am reușit să vă facem părtași,
măcar parțial, minunatei experiențe pe care
am avut-o cunoscându-i și auzindu-i pe
acești oameni remarcabili. Am trăit suspan-
sul alături de Oancea și ne-am emoționat
când și-a amintit de sentimentele sale și de
emoțiile mamei lui; am admirat credința,
pacea și liniștea sufletească pe care le are
Lelea Cruciță; am simțit forța teribilă cu
care Lelea Marie a dat piept cu viața și,
nu în ultimul rând, am admirat un tânăr
care, prin pasiunea lui, se bucură să vadă,
dincolo de soldați și războiul lor, semnele
umanității în fiecare obiect personal pe care
îl găsește. Până la urmă aceasta este ideea
centrală a ceea ce am auzit: prin curaj,
dragoste și grijă față de celălalt, omenie,
compasiune și credință putem trece prin
orice încercare, fie ea și un război.
🖋
17
Florilegium patristicum
Apoftegme
„Cineva l-a întrebat pe avva Antonie:
«Ce trebuie să păzesc, ca să fiu plăcut lui
Dumnezeu?». Bătrânul a răspuns: «Păzește
ce-ți poruncesc: oriunde mergi, ține-l pe
Dumnezeu în fața ochilor tăi; orice faci,
urmează mărturia Sfintelor Scripturi; și în
orice loc te așezi, nu-l părăsi degrabă! Pă-
zește aceste trei porunci și te vei mântui!»”
* nu se trufea, nici când nu era auzit nu
„Avva Antonie i-a zis avvei Pimen:
«Cea mai mare lucrare a omului este să-și
asume păcatele în fața lui Dumnezeu și să
aștepte încercările până la ultima suflare!»”
* oameni, ci numai de la Dumnezeu, Care
„Avva Antonie a zis: «Am văzut toate
mrejele dușmanului întinse pe pământ și
suspinând m-am întrebat: cine oare ne va
scăpa de ele? Și am auzit un glas spunân-
du-mi: smerenia»”.
* vindecați erau învățați să nu mulțumească
„Un frate i-a zis avvei Antonie: «Roa-
gă-te pentru mine!» Bătrânul îi răspunde:
«Nici eu și nici Dumnezeu nu ne milosti-
vim de tine, dacă tu însuți nu te străduiești
și nu te rogi lui Dumnezeu!»”
* viosului Părintelui nostru Antonie, PSB, vol. 16,
„Avva Antonie a zis: «Se apropie vremea
când oamenii vor înnebuni, iar dacă vor
18
Sfântul Antonie cel Mare
(251-356)
Cosmina Matei
vedea pe unul sănătos la minte, se vor
năpusti asupra lui strigând-i: Ești nebun,
pentru că nu-i ca ei»”.
*
„Avva Antonie a zis: «Eu nu mă tem
de Dumnezeu, ci-L iubesc pe Dumnezeu,
fiindcă iubirea alungă teama»”.
*
„Spuneau unii, despre avva Antonie, că
era purtător de duh (pneumataphoros), dar
nu voia să vorbească din cauza oamenilor.
Putea revela cele întâmplate in lume in
prezent și in viitor.”1
Crâmpeie din viața Sfântului
„Aceste sfaturi le dădea celor ce-l cerce-
tau. Iar cu cei ce pătimeau de vreo boală,
patimea împreună și se ruga împreună
cu ei. Și de multe ori și în multe cazuri
Domnul îl asculta. Dar nici când era auzit
cârtea.Ci pururea el mulțumea Domnului,
iar pe cei ce pătimeau îi îndemna la lunga
răbdare și le făcea cunoscut că tămăduirea
nu vine nici de la el și în general nu de la
o dă când voiește și celor ce voiește. Cei ce
continuau să pătimească primeau astfel ca
pe un leac cuvintele bătrânului, învățând
să nu se descurajeze, ci mai degrabă să
fie cu îndelungă răbdare; iar cei ce erau
lui Antonie, ci numai lui Dumnezeu.”2
🖋
1
Patericul sau apoftegmele Părinților din pustiu,
trad. de Cristian Bădiliță, Adevărul, București,
2011, pp. 43-50.
6
Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri. Viața Cu-
traducere de Dumitru Stăniloae, I.B.M.B.O.R.,
București, 1988, p. 225.
 Recenzie
Vasile Voiculescu, Toiagulminunilor
Camelia Hâncu

asile Voiculescu s-a născut în co- Sentința, 5 ani! Primele luni petrecute la
muna Pârscov, județul Buzău, la Jilava și apoi la Aiud. Se îmbolnăvește de
13 octombrie 1884. Provenind tuberculoză și este eliberat din închisoare
dintr-o familie de țărani înstăriți, Vasile cu puțin înainte de a-și executa întreaga
Voiculescu își împlinește destinul pămân- sentință. Moare la scurtă vreme după ce
tean ca scriitor, medic și realizator de emi- este eliberat. În toți anii lui de suferință, de
siuni radio în care vorbea despre medicină la pierderea soției, continuând cu perioada
pentru educarea țăranilor. Și-a trăit viața de detenție, s-a cufundat în rugăciunea
într-un mod exemplar, asemeni unui mu- inimii atingând un înalt nivel spiritual,
cenic întru Hristos. În după cum mărturisesc
primul război mondial personalitățile care l-au
îl găsim medic la spita- cunoscut, printre care
lul militar din Bârlad. și ÎPS Bartolomeu Ana-
Pentru devotamentul nia.
cu care tratează soldații „Toiagul Minuni-
răniți, primește ordi- lor”1 este un volum de
nul „Steaua României”. proză pe care V. Voi-
Este supranumit doctor culescu și-l propusese
„fără de arginți” pentru spre editare încă din
că refuza orice ajutor 1932, puțin diferit, ca
financiar din partea pa- alcătuire, de cel aflat
cienților, ba, mai mult, în discuție. Aproape
le cumpăra și medica- toate cele treisprezece
mente, el însuși fiind nuvele sunt o meditație
strâmtorat financiar. creștină asupra parabo-
Era căsătorit și Dum- lelor evanghelice. El le
nezeu îl binecuvântase reconstruiește în amă-
cu cinci copii. În anii nunt și încearcă să des-
1920, soarta îi va surâ- copere sensuri ascunse
de și devine medicul casei regale. Va reuși sau să le atribuie perspective originale de
astfel să își cumpere o casă în Cotroceni, înțelegere. În viziunea lui V. Voiculescu,
pe strada Staicovici, un loc liniștit, unde își iertarea și pacea adusă de Hristos poate să
scrie o mare parte din operă. Însă, în 1958, meargă până la rădăcinile oricărei întâm-
la vârsta de 74 ani, este smuls din paradisul plări deja consumate biblic. Spre exem-
său și aruncat în închisoare de către regimul plu, în „Copacul lui Iuda”, cu o imensă
comunist din cauza legăturii lui cu grupul compasiune, încearcă să îl ierte pe Iuda.
„Rugul Aprins”, nucleu de intelectuali Și astfel, un copac fiind luat la întrebări
laici și monahi care își propunea păstra- 1
Vasile Voiculescu, Toiagul minunilor, Jurnalul
rea valorilor ortodoxe, a dreptei credințe. Literar, seria Folio, București, 1991, 160 pp.

19
Recenzie
de ceilalți copaci de ce-i oferă o creangă
lui Iuda să se spânzure, acesta răspunde:
„Voi nu cunoașteți taina Mielului dat spre
junghiere pentru spălarea păcatelor lumii
cu sângele lui... Dar ați văzut că sub mine
s-a rugat Mântuitorul înainte de-a fi prins
de către ostași, și cel din urmă cuvânt al Lui
a fost: „Iertare pentru Iuda”; De asemenea,
mult comentata parabolă a smochinului
neroditor se transformă într-o poveste
cuceritoare, „Mântuirea Smochinului”, în
care găsește o explicație acestui netrebnic
pom care nu l-a hrănit pe Hristos. Un
sofist îl întâlnește pe apostolul Ioan și îl
întreabă de ce Iisus a blestemat smochinul
și de ce nu l-a făcut să dea roade. Expli-
cația vine prin relatarea faptelor la care
participă însuși Iisus: „Aș putea să-l înviez,
zise Mântuitorul, dar asta ar fi zadarnic.
Roade tot n-ar face. [...] Scormonește și
scoate rădăcina-porunci din nou acesta.
Cu cazmale, sape, hârlețe, în câteva clipe
rădăcina fu dezgolită și răsturnată afară
[...] Omul se plecă, descleștă lucrul din
încolăcirile rădăcinii și-l cercetă, curățin-
du-l de pământ. Era o ulcică. [...] Era plină
de aur care, în lumina dimineții, îi luau
ochii. Iată boala pomului tău, omule. Și
poate și boala ta. Smochinul se încleștase
ca un avar de aurul aflat sub el și nu mai
vrea să știe de celelalte îndatoriri. Dar
cine zace pe comori nefolosite nu rodește
niciodată.” Vasile Voiculescu merge până la
rădăcina faptelor și vrea să înțeleagă tainele.
În „Schitul de ceară” citim cu sufletul la
gură cum o femeie fură împărtășania ca
s-o scuipe în prisaca ei și să oprească dis-
trugerea albinelor. Ne îngrozește descrierea
momentului în care intră în altar și tot
ceea ce urmează, ca mai apoi din acest
episod „criminal” să-i urmeze o minune
de-o frumusețe spirituală și plastică care ne
20
îngenunchează. Îi mărturisește preotului la
spovedanie fapta sa, iar acesta nu o crede
pentru că el golește absolut întotdeauna
potirul. Prisaca își revine dar femeia nu
mai are curajul să se apropie de miere până
când, sub presiunea copiilor, deschide un
stup: „Sta acolo, zămislit din ceară albă ca
zăpada, un sâmbure de chivot mărunt,
aidoma cu o bisericuță mică numai cât
o lacrimă, dar atât de amănunțit lucrată,
că nu-i lipsea nimic, uși, ferestre, turle,
pridvor, din câte se cuvin unui sfânt locaș.
Și înlăuntrul chivotului, prin ușițele date
în lături, se zărea sprijinită pe un fir de
picioruș o țintișoară luminoasă, pristolul pe
care odihnea un potir, mic cât o scânteie,
unde strălucea stropul de împărtășanie
scuipat de ea...”.
Ultima nuvelă din volum, „Lobocoa-
gularea prefrontală”, este o parabolă a în-
cercării de a-l eradica pe Dumnezeu prin
perforarea lobilor prefrontali, care, conform
neurofiziologiei, se ocupă și de conștiință,
emoții și sentimente. Dar după ce, prin
lege, această intervenție este aplicată fie-
cărui cetățean, se observă că acești lobi se
refac în inimă. Este un labirint de sensuri
care duce la coborârea lui Dumnezeu din
minte în inimă, de unde, din păcate, este
din nou alungat. „Dar Duhul, evacuat, va-
gabondează prin lume și își caută, chinuind
necontenit pe bieții oameni, alt locaș.” Și
aș urma cu exemplele dacă spațiul mi-ar
permite. Aceste povești pline de duh merită
pe deplin să fie citite și, de altfel, întreaga
creație literară a poetului și prozatorului
creștin, Vasile Voiculescu, merită să fie
așezată pe raftul lecturilor de suflet.2
🖋
1
Recomandări: https://www.youtube.com/
watch?v=wNkX01oUDEI
h t t p s : / / w w w. y o u t u b e . c o m / w a t c h ? -
v=4cu4tH9heSA&t=638s.
 Pelerin in tara ta
Munüi ai credinüei. Banatul montan
Mänästirea „Sfânta Ana” – Oröova
Adrian Mărginean
ubiți cititori! Bunul Dumnezeu încă m-a impresionat puternic povestea
ne-a învrednicit a începe acest mănăstirii și ceea ce a făcut renumitul
nou an cu sănătate și putere, astfel gazetar interbelic, Pamfil Șeicaru, aici.
încât iată-ne ținând în mână primul număr Având această istorioară în minte și apro-
al revistei parohiei noastre din acest an. piindu-ne de Orșova, am văzut în depăr-
Rubrica dedicată turismului religios tare în stânga noastră pe coama dealului
o continuăm, iar destinația către care ne ridicându-se mănăstirea. Vă mărturisesc că
îndreptăm atenția în acest an este Banatul m-a impresionat profund și instantaneu
Montan. Am decis să abordez această zonă am fost curios să văd cum se poate vedea
deoarece mi se pare mult prea puțin pome- Dunărea din curtea mănăstirii.
nită ca destinație a turismului religios în țara Dar să revenim la Pamfil Șeicaru și a sa
noastră și care, tocmai datorită acestui fapt, ctitorie. Acesta, tânăr sublocotenent fiind și
ne prezintă un avantaj enorm: nu există luptând în Primul Război Mondial aici, la
turism de masă aici! Vizitând una din aceste Cazanele Dunării, în toamna anului 1916,
mănăstiri, ne putem dedica întru totul ru- a fost îngropat de un val de pământ iscat
găciunii și meditației neexistând pericolul de explozia unui obuz chiar lângă el. Se
de a fi întrerupți în gândurile noastre de mai afla un camarad cu el în acel moment,
mulțumire către bunul Dumnezeu. Găvănescu. Atunci și-a promis ca la sfâr-
Ca prim pas al acestui periplu imaginar șitul războiului, când situația materială îi
prin Banatul Montan, am ales mănăsti- va permite, să ridice aici un lăcaș de cult
rea Sfânta Ana. Prima mea întâlnire cu drept mulțumire către Dumnezeu, dar și
acest lăcaș a avut loc acum vreo 25 de ani. în memoria camarazilor săi de luptă căzuți
Eram tânăr ghid turistic, ajunsesem de la în acest cumplit război după cum chiar el
București la Orșova și însoțeam un vapor a specificat în actul de donație notificat la
de croazieră de pe Dunăre, noi, ghizii, Munchen, în Germania, la 24.03.1975.
fiind pe uscat. În fiecare port important Consider că mai merită pomenit și fap-
vaporul acosta, turiștii coborau accesând tul că această mănăstire nu este singura
autocarele, iar noi îi însoțeam prezentân- ctitorie a lui Pamfil Șeicaru. Tot lui i se
du-le obiectivele turistice. Am mers de-a datorează parțial și Monumentul Eroilor
lungul Dunării de la Tulcea, în amonte, de la Mărășești, precum și alte monumente
până la Orșova, ultima oprire a vaporului de pe actualul teritoriu al Ucrainei și din
pe malul românesc al Dunării fiind portul Franța, închinate celor căzuți în prima
Drobeta Turnu Severin. conflagrație mondială.
Microbuzul în care eram noi, ghizii, a Mănăstirea Sfânta Ana a fost construită
ajuns cu mult înaintea vasului de croazieră între anii 1936 și 1939, perioadă în care
și a autocarelor, astfel că am avut timp să Șeicaru era director al ziarului Curentul și
parcurgem încă o dată lectura spre a ne deputat în Parlamentul României. Mănăs-
pregăti informațiile către turiști. De atunci tirea, care trebuia să poarte hramul Sfânta

21
Pelerin in tara ta
Ana, după numele mamei ctitorului său,
nu a fost sfințită imediat după încheierea
lucrărilor de construcție.
Episcopul Vasile Lăzărescu, viitorul
mitropolit al Banatului, a refuzat târno-
sirea pe motiv că episcopia nu-și dăduse
acordul și nu sfințise locul de amplasare
a mănăstirii. Sfințirea așezământului de
maici a fost întârziată apoi de izbucnirea
Celui de-al Doilea Război Mondial și,
ulterior, de schimbarea regimului politic.
Ctitoria lui Pamfil Șeicaru, în amintirea
eroilor căzuți în Primul Război Mondial, a
funcționat până în anul 1945, când, odată
cu venirea comuniștilor, a fost transformată
în restaurant. Chiliile călugărițelor au fost
transformate în locuri de cazare, iar în
biserică a funcționat, pe lângă restaurant,
și o discotecă.
În anul 1990, Mănăstirea Sfânta Ana
a fost preluată de proprietarul de drept,
dându-i-se și menirea pentru care a fost
făcută. Astfel, abia la data de 2 decembrie
1990, mănăstirea a fost sfințită de epi-
scopul Damaschin Severineanul, vicar al
Mitropoliei Olteniei, ajutat de un sobor
de preoți localnici.
Ridicarea Mănăstirii Sfânta Ana a fost
precedată, pe la 1935, de tăierea prin pă-
22
dure a unui drum de acces pietruit, lung
de un kilometru și jumătate, numit Dru-
mul Eroilor, ce urca din centrul vechii
Orșove pe Dealul Moșului. Pe parcursul
său, drumul era străjuit de șapte troițe și
bănci de popas sculptate din lemn de stejar
masiv, în care erau săpate dedicații pentru
fiecare regiment care a participat la luptele
de la Alion, Cerna și Orșova, în perioada
august-noiembrie 1916. Troițele s-au de-
teriorat treptat, dispărând prin anii 1960.
Complexul monahal inițial a fost alcă-
tuit dintr-o biserică de lemn, cu elemente
de stil tradițional românesc, și chilii pe
ambele părți, ansamblul având forma literei
U. În ultimul deceniu a mai fost construită
clopotnița cu un altar de vară și un fost
bloc de alimentație publică în care func-
ționează actualmente Muzeul memorial
Pamfil Șeicaru, biblioteca, trapeza și un
atelier de croitorie.1
Și în ziua de azi mănăstirea poate fi
vizitată și vă îndemn pe toți, dragi cititori,
să n-o ocoliți când vă veți afla în acest colț
minunat de țară! Drum bun!
🖋
1
Sursa: https://ro.wikipedia.org/wi-
ki/M%C4%83n%C4%83stirea_Sf%C3%A2n-
ta_Ana_din_Or%C8%99ova, data accesării: 3
martie 2021.

Cum îi fac pe ceilalüi sä mä considere un om valoros?
Bogdan Oltean
ar e „1 Martie”, iar trebuie să dăm
bani? Iar trebuie să dăm mărți-
șoare? Hai că o facem și pe asta!
Asta a fost energia și motivația mea ani
de zile. Pur și simplu nu vedeam „de ce”
atâta bătaie de cap. Mi se părea că este pur
și simplu o nouă obligație pe care „trebuie”
să o fac, ca să:
• dau bine
• să nu se supere pe mine cineva
• să câștig un nou client
• să își amintească oamenii de mine
când am nevoie de ei... pentru că și eu
mi-am amintit de ei.
Altfel spus, 1 Martie și toate sărbătorile
sau evenimentele unde „se cere” politețe,
curtoazie și atenție, pentru mine erau
obligație. Și cred că poți să îți dai seama
că îmi consumau energie multă. Ce-o să
zică, ce părere o să aibă despre mine, o să
mă ajute cu contractele, o să îmi îmbu-
nătățească relațiile?
Aceasta, după cum spune Anthony Ro-
bbins, unul dintre cei mai apreciați coach-i
Dezvoltare personala
pe teme de comunicare și relație la nivel
mondial, este mentalitatea de „a primi”.
Cu alte cuvinte: „mie ce-mi iese?”.
Dacă eu fac asta pentru tine înseamnă că
o să faci și tu ceva pentru mine așa-i? Nu
îmi place să am de-a face cu oameni de
genul acesta și iată că eu eram unul dintre
ei. Culmea este că această mentalitate de
„a primi” nu face altceva decât să primim
mai puțin. Oare ești de acord cu mine?
Când oamenii simt că avem un inte-
res, când simt că acel cadou, acel telefon
sau acea intenție este din obligație, ei nu
prea mai au de-a face cu noi, iar dacă au
de-a face cu noi... vor face doar „strictul
necesar”, altfel spus cât să fie chit... să nu
rămână datori. Acesta nu este genul de
oameni cu care vreau să mă înconjor și nici
eu nu mai vreau să fiu genul acesta de om.
Ce este de făcut?
În primul rând ce am învățat de la Tony
este că ai nevoie să devii o persoană care
dăruiește. Mai precis o persoană care este
23
Dezvoltare personala
mai concentrată pe „ce dăruiește” decât
este pe „cât” dăruiește.
De ce?
Pentru că așa ieșim din „senzația de
lipsă și limitare” și trecem în „starea de
abundență”. Foarte important!!! Pentru
că doar prin starea de abundență putem
ajunge la o viață pe care să o iubim!!! Sen-
zația de Abundență înseamnă libertate de
acțiune, de gândire. Înseamnă autenticitate
și dragoste. Înseamnă cheia spre împlinire
și bucurie. Sună bine, dar nu este întot-
deauna ușor de făcut, nu-i așa?
Dar dacă acea persoană o să profite de
mine, dacă o să tot ofer, tot ofer, tot ofer
și cealaltă persoană nu îmi oferă înapoi?
Să ofer la nesfârșit? Aceasta din nou este
mentalitate de tipul: mie ce îmi iese?
Avem nevoie să ieșim din capcana
aceasta și facem acest lucru printr-o altă
întrebare. Întrebarea ar trebui să fie: „De
ce mi-ar face bucurie să dăruiesc?” Și uite
așa ajungem la ideea de azi.
Nu-mi este întotdeauna ușor să dă-
ruiesc. Să dăruiesc atenție, susținere și
acțiuni de valoare iubitei mele, familiei
mele, clienților mei sau oamenilor în ge-
neral... Câteodată am mai puțină energie,
câteodată mai multe de făcut, câteodată
pur și simplu nu am chef...
Ceea ce am observat totuși că mă mo-
bilizează este o idee care reușește să mă
inspire de fiecare dată. Și anume: „Cum
este omul care devin?“
Dacă este un lucru principal pe care
l-am învățat în cariera mea de peste 5 ani
de zile de coach (la momentul în care scriu
acest articol) – este că „fiecare acțiune a
noastră are consecințe asupra identității
noastre.” Adică acțiunile noastre conso-
lidează în mintea noastră genul de om
care suntem.
24
Sunt un om egoist sau generos? – acți-
onez în consecință. Sunt un om insesibil
sau iubitor? – acționez în consecință. Sunt
un om încordat sau vesel? – acționez în
consecință. Sunt un om leneș sau activ? –
acționez în consecință. Sunt un om care
stagnează sau care se cunoaște și devine
mai bun? – acționez în consecință.
Iar acestea sunt doar de suprafață. În
realitate, fiecare lucru, relație și experiență
pe care le aducem în viața noastră vin în
urma unei decizii iar decizia vine dintr-o
judecată de identitate.
„Sunt așa și nu așa.” Sunt (mă văd) bo-
gat și nu sărac, de aceea nu accept în viața
mea o lipsă a banilor (sau invers). Sunt (mă
văd ca) o persoană care e normal să aibă o
relație frumoasă, așa că nu accept în viața
mea să nu am așa ceva. Mă voi mișca, voi
învăța, voi face tot ce ține de mine ca să
aduc în viața mea ceea ce se potrivește cu
identitatea pe care am hotărât-o.
Este mai mult de povestit aici după
cum bine poți să îți dai seama. Acesta este
Începutul dezvoltării personale. Dar dacă
ar fi o singură idee principală cu care aș
vrea să rămâi este că: acțiunile noastre de
fiecare secundă conturează și definesc omul
care devenim.
Când devenim conștienți de omul pe
care îl contsruim prin acțiunile noastre,
ne este mult mai ușor să luăm deciziile
potrivite.
Spor la construirea unui om de care să
fii încântat/ă în fiecare zi!
Numai bine!
Bogdan
🖋

Aripi de îngeraö
Graţiela Agrişan
Povestea micii caracatițe
- Povestiri terapeutice -
„A fost odată ca niciodată o caracatiță
micuță, care trăia în ape puțin adânci și
călduțe, lângă o plajă cu nisip. Știți câte pi-
cioare are o caracatiță? Da, opt. Și știți cum
se numesc ele? Da, se numesc tentacule.
Ei bine, acestei caracatițe îi plăcea să-și
înfășoare tentaculele în jurul lucrurilor și
să se agațe de ele. Uneori se agăța de un
pește și se distra plecând purtată de el
într-o scurtă călătorie. Alteori se agăța de
o piatră foarte solidă și se simțea puternică
și în siguranță.
Într-o zi micuța ca-
racatiță a văzut o ancoră
sub un vapor și imediat
și-a înfășurat tentaculele
în jurul ei.
Dar ceva înfrico-
șător s-a întâm-
plat: ancora a
început să coboare, scu-
fundându-se în ape tot
mai întunecate și reci, în care ea nu
mai fusese niciodată.
Caracatiței nu-i plăcea ce se în-
tâmplă, dar nu știa ce să facă. Voi ce ați
fi făcut, dacă ați fi fost în locul ei? V-ați
fi ținut în continuare de ancoră, sau i-ați
fi dat drumul?
Ei bine, micuța caracatiță a continuat
să se țină de ancoră, până când aceasta, cu
un zgomot puternic, s-a izbit de fundul
mării. Era tare înfricoșată că a ajuns acolo,
în adâncurile întunecate, dar tot nu știa
ce să facă.
Aripi de ingeras
Apoi a văzut un pește prietenos, care
înota cu mișcări grațioase în jurul ei.
- Ajutor! a strigat caracatița. Poți să
mă scapi de aici?
- Da, te pot ajuta, a spus peștele; din
privirea lui se citea că îi păsa de micuța
caracatiță. Dar mai întâi trebuie să te ajuți
singură, a continuat el. Pentru început, va
trebui să dai drumul ancorei înainte de
a-ți putea arăta drumul.
Caracatița tot nu știa ce să facă. An-
cora părea puternică și sigură. Dacă i-ar
fi dat drumul, ar fi rămas în apă singură,
numai pe cont propriu.
S-a uitat la peștișor.
Acesta dădea din cap
încurajator și micuța
caracatiță a început să-
și desprindă cu timidi-
tate tentaculele. Să ai atât
de multe brațe și picioare
poate fi drăguț atunci când
vrei să îmbrățișezi pe cineva,
dar în momentul în care
vrei să te desprinzi de ceva,
e foarte complicat.
Ultima tentaculă a fost cel
mai greu de desprins. A fost ne-
voie de mai mult timp până ce a căpătat
curaj să o facă. Drăguțul peștișor a aștep-
tat-o, a încurajat-o și în final a felicitat-o
bucuros.
Când caracatița s-a desprins cu totul,
peștișorul i-a spus cu blândețe: «Urmea-
ză-mă!» A înotat înainte și înapoi la ea,
trasându-i drumul treptat și ajutând-o
pe caracatiță în situațiile în care rămânea
în urmă.
25
Aripi de ingeras
Pe măsură ce continua să înoate, micuța
caracatiță se simțea tot mai fericită și mai
puternică. A făcut un efort să-l ajungă pe
peștișor din urmă și pentru o vreme au
înotat umăr lângă umăr. Nu a mai avut
nevoie mult timp să fie condusă. De la o
vreme a început să înoate prima, preluând
conducerea și croindu-și singură drumul.
Nu mai era îngrijorată și i se părea că de
fapt trăiește o aventură extraordinară.
Peștișorul i-a spus la un moment dat:
- Nu mai ai nevoie de mine. Poți să
înoți singură de acum! Călătorie plăcută!
Micuța caracatiță i-a mulțumit și a
înotat mai departe. Apa începea să devină
mai caldă și era tot mai multă lumină.
Aceasta se reflecta în apă și făcea să stră-
lucească mulțimea de peștișori galbeni,
roșii, albaștri, care înotau pretutindeni.
Lucrurile din jur erau la fel ca înainte,
dar acum caracatița era diferită, se schim-
base foarte mult. Se simțea mai puternică
și mai încrezătoare.
Apoi micuța caracatiță a făcut ceva ce
nu îi stătea în obicei. S-a cățărat pe plaja
cu nisip, îmbăindu-se în razele soarelui.
I s-a părut drăguț să se relaxeze o vreme,
stând așa, fără să facă nimic. S-a uitat
apoi la stâncile din spatele plajei. Poate că
începuse să-i placă aventurile. Sau poate
un lucru nou de făcut nu o mai speria așa
cum se întâmpla înainte. Stâncile parcă o
chemau și caracatița se întreba cum ar fi
să se cațăre pe ele.
Cu grijă, a început să urce spre vârf.
Drumul nu era ușor, dar caracatița con-
tinua urcușul cu gândul la bucuria de a fi
în vârf. Și, în sfârșit, iat-o acolo sus. Un
vântișor plăcut adia dinspre ocean. Și ca
și cum ar mai fi făcut asta de multe ori,
caracatița și-a întins tentaculele ca niște
aripi și s-a lăsat purtată de vânt, sărind în
26
ocean. Asemeni unei păsări, a străbătut
aerul, bucurându-se că putea zbura.
Uitându-se în jos, vedea oceanul din
care ieșise. Privind deasupra, vedea cerul
albastru spre care urcase. Cine ar fi crezut
că o mică caracatiță ar fi putut ajunge atât
de sus?”1
Rugăciune după masă
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfân-
tului Duh.
Îți mulțumim Ție, Hristoase Dumnezeul
nostru, că ne-ai săturat pe noi de bunătățile
Tale cele pământești. Nu ne lipsi nici de
cereasca Ta împărăție, ci, precum în mijlo-
cul ucenicilor Tăi ai venit, Mântuitorule,
pace dându-le lor, așa vino și la noi și ne
mântuiește.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.
Amin.
Rugăciuni pentru părinți
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfân-
tului Duh.
Doamne Sfinte, Împărate al cerului și al
pământului, caută din înălțimea Sfântului
Tău locaș cu milă și cu îndurări asupra
casei noastre. Dă sănătate și toate cele bune
tatălui și mamei, ca să poată îngriji de noi
și de toți ai casei noastre și ne ajută și nouă
tuturor ca să facem cele bune și plăcute Ție.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.
Amin.
🖋
1
Burns George William, 101 Healing Stories
for Kids and Teens: Using Metaphors in Therapy,
USA, 2005, pp. 62-63, la http://www.sapovestim.
ro/uploads/1/2/9/0/12905115/povestea_tanaru-
lui_care_construia_castele_.pdf, data accesării 10
martie 2021.