NR 40

Iaşi, nr.
40, martie – mai 2017
E pifania ˘˘ de dialog ortodox

revistA
Apare cu Binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte TEOFAN,
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
Izvorul nesecat al bucuriei pascale
Şi tainica luminĂ a ÎnvieriI
Cuprinși de mirare și de durere în același timp, ne scăldăm, în continuare,

în marasmul lipsei de sens, fără să întrezărim o speranță pentru ieșirea din
hăul în care am intrat de mai bine de 25 de ani. Galopăm pe tărâmuri
periculoase, sugrumând cu nonșalanță tot ce este valoare, îndepărtând pe
cei care mai doresc să muncească cinstit în această țară. Cei care nu intră
în jocul jafului și al corupției premeditate sunt azvârliți peste frontiere,
umiliți, înjosiți, discreditați, zdrobiți!
Fața umană destinată primirii luminii spirituale autentice, în întâlnirea
cu Dumnezeu, prin distorsionarea scopului pentru care a venit pe lume,
prin tot ce se petrece, a ajuns un fel de scamatorie publică, prinsă în vârtejul
mass‑mediei spre deliciul confratelui, jubilând de răul ce i s‑ar mai putea
întâmpla. Satana dansează pe toate palierele existențiale, travestit prin slugile
sale, în Marele Salvator. Înșelarea și elucubrațiile lui, că suntem pe drumul
cel bun, au atins cote catastrofale.
Și, totuși, primăvara tresaltă în fiori, se împrimăvărează, timpul își
urmează cursul deși, pe întinsul pământului românesc, nu se mai observă un
tractor al fermierului român pentru cultivarea produselor autentice, sau alte
utilaje, pe care să le folosescă țăranul român pentru a‑și câștiga existența
odată cu ieșirea din iarnă. Ne‑am vândut milimetru cu milimetru și acum ne
cotropim singuri. Așteptăm legumele și fructele de import, construim
super‑marketuri într‑o permanentă frenezie a consumului excesiv și total nesă‑
nătos. S‑au surpat sistemele educațional și medical. Instituții‑cheie stra tegice
și de interes național, în frunte cu Institutul Cantacuzino, au fost puse pe
butuci. Medicii de valoare trebuie să supraviețuiască sistemului actual sau sunt
nevoiţi să emigreze. Din păcate, aceste pârghii au fost instalate cu minuțiozi‑
tate diabolică în toate sistemele care s‑au succedat din 1989 încoace.
Dumnezeu se proslăvește prin Revelația naturală! Prin ea, taina supremă
a Creatorului descoperă frumusețea din natură, luminile de bunătate ale lui
Dumnezeu pe care ochiul le contemplă, razele ce vin din Lumina Triipos
tatică, Cea nepătrunsă!
Cu câțiva ani în urmă, pe când țineam un curs de Teologie dogmatică
ortodoxă, în perioada cu adevărat de vrednică pomenire a episcopului
Dorimedont, la basrabenii, sugrumați iarăși de cizma imperialistă, am trăit
misterul naturii care revine la viață! Firicelul de apă limpede de izvor ce
răzbătea prin frunzele moarte, apariția în misterul pădurii înfrunzite a pajiștii
de cocoșei sau ghiocei, straiele de sărbătoare ale naturii de lângă orașul
Epifania • nr. 40, martie – mai 2017 3

Edineț, în nordul pământului nostru strămoșesc, spre Ucraina, te făceau să
retrăiești spledoarea frumuseților de altădată, ale copilăriei, ale satului natal
în așteptarea Sfintelor Paști. O trăire asemănătoare, de reprimire în matca
naturalității am simțit‑o, nu cu mult timp în urmă, la sfârșitul lui ianuarie,
în Anglia, lângă Londra, la mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul; o liniște
monahicească de rugăciune încărcată de roua rece a surpării iernii; rugăciu
nea inimii în Biserica – pe al cărui frotispiciu exterior se află icoana Deisis
și Sfântul Siluan Athonitul – rugăciune lăuntrică rostită şi trăită de către
monahi şi experiată de către pelerini veniţi din diverse părți ale lumii;
prospețimea comuniunii și a comunicării; darul diversificat al Duhului Sfânt;
unitatea de simțire duhovnicească. Smerenia lui Hristos constituie temeiul
pocăinței personale, lupta duhovnicească ce‑o avem de întreprins, mai ales
pe parcursul Sfântului și Marelui Post al Paștelui. Gândesc acum la cele
două sintagme ale sfântului Siluan, care au devenit norme duhovnicești în
concepția sa teologică si anume: ține‑ți mintea în iad și nu deznădăjdui și
iubirea de vrăjmași. Păcătosul, prin viața lui, își zidește propriul iad, iar prin
deznădejde devine propriul său ucigaș (Sfântul Ioan Scărarul). Dumnezeu
ne iubește cu iubirea Sa dumnezeiască și a biruit întunericul cu Lumina
Pascală. Pentru a nu ne osândi propria conștiință, să dăruim viața noastră
lui Dumnezeu, care este mai presus de tot ce există (I Ioan III, 20). În
clarviziune duhovnicească, vrăjmașii nu mai există, sufletul nu‑i mai vede
iar dragostea invadează viața noastră și vin spre noi darurile Duhului Sfânt.
Să dobândim pacea și să avem dragoste către toți și toate!
Așteptăm Învierea Domnului! Învierea se prilejuiește ca o permanență
în inima omului credincios la Sfânta și dumnezeiasca Liturghie. Darurile
ce le primim în cadrul Sfintei Liturghii condensează plenar Crucea și
Învierea lui Hristos și le primim ca hrană spirituală și pregustare a Împărăției
ce va să fie. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește despre Iisus Hristos ca
Părinte al veacului viitor:
„Care naște în Duh prin dragoste și cunoștință pe cei ce vor completa lumea
de sus” (Ambigua, 1983, p. 64).
Împlinită încă de pe acum în Hristos, lumea de sus trebuie să se împli
nească iarăși mai pe urmă în cei asemenea lui Hristos, când cei ce s‑au
făcut părtași asemănării morții Lui prin pătimirile lor se vor face părtași ai
Învierii, iar sfârșitul lumii va veni când se va completa numărul celor ce
vor face parte din lumea de sus (Sfântul Grigore de Nyssa).
Să reflectăm la Adevărul revelat. Învierea este spre viața veșnică în
comuniunea sfinților în Împărăția lui Dumnezeu sau spre osânda veșnică.
În acest tărâm pământesc viața noastră trebuie să primească iertarea și
pocăința pentru a se învrednici de Învierea împreună cu Hristos, întru
slava Sa sau să primească pedeapsa pentru inconștiența, iresponsabilitatea
4 Epifania • nr. 40, martie – mai 2017

distrugerii iubirii și a nepocăinței înainte de moarte. Dumnezeu ne iartă și
în ultima clipă, numai să ne împăcăm cu El și să refacem iubirea.
Iisus Hristos este garanția învierii noastre pentru viața veșnică, cum se
exprimă Părintele Stăniloae în Chipul nemuritor al lui Dumnezeu (2013) .
Temeiul învierii și al vieții veșnice a persoanei nu poate fi decât Dumnezeu,
Iisus Hristos rămânând cu dumnezeirea în trupul Său, ca existență personală
plenară, nemărginită, aducând trupurile tuturor oamenilor la incoruptibilitate
și înviere prin atotputernicia Sa. Sfântul Apostol Pavel descrie însușirile
trupului înviat:
„Se seamănă (trupul) întru necinste, înviază întru slavă […], se seamănă trup
firesc, înviază trup duhovnicesc (spiritual)” (I Corinteni XV, 43‑44).
Având trup natural, firesc, omul cel dintâi, Adam, s‑a făcut cu suflet viu,
iar Adam cel de pe urmă, cu duh dătător de viață.
„Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de‑al doilea este din
cer (ceresc)” (I Corinteni XV, 47).
Învierea Domnului trebuie să ne facă mai buni. Din interiorul fiecăruia por
nește binele și se iese din marasmul patimilor și a lipsei de sens, despre care
am vorbit la începutul articolului. Din inima restaurată în har pornește binele,
bucuria primirii Învierii și evitarea răului care este conflictual, care separă
și dezbină.
Câtă fericire interioară și cât de minunată poate să devină Sărbătoarea
pascală atunci când sufletul care a reușit să‑l ierte, să‑l îmbrățișeze pe semenul
său și să‑l iubească cu iubirea lui Hristos cel înviat primește Praznicul
Praznicelor și Sărbătoarea Sărbătorilor!
Să pătrundem cu mintea luminată de harul dumnezeiesc în conștiința
personală, pentru a o pregăti să primească Învierea Domnului cum se cuvine.
Pregătindu‑ne cu atenție în Sfântul Post, făcând eforturi de curăție, accentuând
rugăciunea, unită cu fapte de milă pentru oamenii avizați la ajutorul nostru,
viața noastră va căpăta valențe noi duhovnicești. Persoana care săvârșește
o Spovedanie eficientă, se împărtășește cu vrednicie de Trupul și Sângele
lui Hristos și se va îmbrăca în haină de pocăință reală, se va învrednici de
multă dragoste din partea lui Dumnezeu, izvorul a toată dragostea și bună
tatea. După un asemenea efort duhovnicesc, Învierea se trăiește în lumină,
în bucurie, în nădejdea lucrului înnoit, îmbunătățit, transfigurat.
Fie ca Sfintele Paști din anul 2017 să aducă în inimile noastre acel mare
dar al Slavei Luminii celei neînserate, pe care l‑au primit Apostolii alături
de Sfântul Apostol Pavel, Sfintele femei purtătoare de mir, precum și toți
cei care L‑au văzut înviat!
Preot Dr. Nicolae NICOLESCU

TEOLOGIE ŞI SLUJIRE BISERICEASCĂ
1. SĂMÂNŢA PATRISTICĂ
Discernământul,
după Sfântul Ioan Casian
În prefaţa la opera sa, Convorbiri cu Părinţii, Sfântul Ioan Casian

precizează că după ce a înfăţişat viaţa din afară şi văzută a monahilor, va
trece la „însuşirile nevăzute ale omului lăuntric”, aşa cum i-au fost lui
descoperite de bărbaţi vrednici care petrec viaţa în asceză şi în contemplarea
lui Dumnezeu, fie în singurătate, fie în liniştea mănăstirii.
Contemplarea purităţii divine înseamnă pentru Sfântul Ioan Casian,
culmea desăvârşirii, iar calea spre a se înălţa pe această culme o arată
venerabilii pustnici cu care autorul a convieţuit, a învăţat de la ei şi a dus
viaţa lor.

„Aceasta trebuie să ne fie strădania principală, această direcţie neschimbată a
inimii, cu gândul îndreptat întotdeauna către Dumnezeu şi către cele dum
nezeieşti”.
Marta şi Maria reprezintă în Evanghelie, două slujiri: una practică, desigur

folositoare şi aceasta, iar cealaltă, socotită „partea cea bună”, de învăţarea
cuvântului Mântuitorului şi de adorare.
„Vedeţi aşadar, spune Sfântul Ioan Casian, că Domnul a pus binele principal
numai în teorie, adică în contemplarea divină. De aici rezultă că celelalte virtuţi
oricând le-am proclama necesare, bune şi folositoare, trebuie să le socotim
totuşi secundare pentru că toate sunt îndeplinite în vederea obţinerii acesteia
singure”.
Contemplaţia divină este simplă şi unică şi ea este practicată mai întâi

de un număr mic de sfinţi. De la contemplaţia acestora, cel ce vrea să
înainteze va ajunge la ceea ce este unic – adică la contemplaţia lui Dumnezeu
şi cu ajutorul Acestuia poate să se înalţe mai presus de faptele şi slujirile
sfinţilor, hrănindu-se numai din frumuseţea şi cunoaşterea lui Dumnezeu
Cel unic.
Până la această treaptă spirituală, cel care se străduieşte în asceză are
de înfruntat asaltul gândurilor şi de ales dintre ele pe cele care îi sunt de
trebuinţă. Mai întâi el trebuie să cunoască cele trei obârşii de unde provin
cugetările şi anume: Dumnezeu, diavolul şi noi înşine. Pentru aceasta este
necesară o cercetare necontenită a adâncurilor inimii ca să nu se strecoare
în ea gânduri nepurificate de focul divin al Sfântului Duh, care, imitând în
chip mincinos pietatea, primejduiesc răsplata muncii duhovniceşti. În acest
proces de cunoaştere, un rol deosebit îl are puterea dreptei judecăţi sau a
discernământului, virtute care deţine supremaţia între celelalte virtuţi. Sfântul
Ioan Casian acordă o importanţă deosebită virtuţii discernământului expu
nând în Convorbirea a II-a, prin gura călugărului Moise, învăţătura despre
această virtute, „despre însemnătatea şi utilitatea ei nu numai din exemplele
zilnice, ci şi din învăţăturile şi părerile vechi ale părinţilor”. Desigur, el
revine sub diferite forme asupra discernământului şi în alte Convorbiri
pentru a arăta importanţa acestuia în iconomia mântuirii.
Pentru a vorbi despre folosul dreptei judecaţi (du bien de la discretion)
şi despre virtutea sa, Sfântul Ioan Casian precizează că mai întâi este necesar
să arate superioritatea acesteia prin spusele Părinţilor, apoi, după cunoaşterea
părerii şi experienţei înaintaşilor cu privire la discernământ şi după ce se
va vedea în ce greşeli şi păcate au căzut alţii mai vechi sau mai noi, pentru
că le-a lipsit discernământul, va arata foloasele şi binefacerile acestei virtuţi.
În acest mod, adică având în vedere vrednicia de a o merita şi demnitatea
harului divin, se naşte în noi dorinţa de a o poseda şi de a o cultiva.

Discernământul este strâns legat de puterea Sfântului Duh. Ioan Casian
spune:
„Dreapta judecată este o virtute însemnată care nu poate fi cuprinsă cu mintea
omenească, dacă nu suntem ajutaţi de harul divin”.
Ea face parte dintre darurile Sfântului Duh, după cum învaţă Apostolul
Pavel care, după ce numeşte darurile spune: „altuia (i s-a dat) deosebirea
(discreţia) duhurilor”1. Prin aceasta se arată că darul discernământului nu 1 I Cor. 12, 10.
este mic şi nici pământesc, ci este cea mai mare răsplată a harului dum
nezeiesc.
Pentru a arata preeminenţa discernământului, Sfântul Ioan Casian aduce
în faţă o convorbire a unor bătrâni, în prezenţa Sfântului Antonie având ca
temă, desăvârşirea. Bătrânii au discutat îndelung despre căile care ar putea,
pe de o parte să-l ferească pe monah de cursele şi ispitele diavolului, iar
pe de altă parte, să meargă cu paşi siguri şi fără greşeală spre culmile
desăvârşirii. Unii au propus calea postului şi a privegherii, alţii renunţarea
totală la cele pământeşti, alţii au recomandat anahoreza, adică retragerea
în singurătatea pustiului, alţii împlinirea datoriei milosteniei, adică a dra
gostei faţă de oameni. Luând Cuvântul, Sfântul Antonie a spus că, desigur,
toate aceste virtuţi sunt necesare celor care se străduiesc să ajungă la
Dumnezeu. Dar cei care le-au practicat nu au avut succesul dorit, mulţi
căzând în extreme şi dezamăgire.
„Chiar dacă există din belşug virtuţile arătate, a precizat Sfântul Antonie, este
destul să lipsească discernământul, pentru a nu putea să stăruiască până la
sfârşit. O cauză a căderii lor este că nu au fost instruiţi deplin de cei bătrâni
şi astfel nu au putut să dobândească spiritul discernământului (rationem discre
tionis) care, ferindu-l de extremităţi, îl învaţă pe monah să meargă totdeauna
pe calea împărătească (via regia) şi nu-i permite nici să se înalţe la dreapta
virtuţilor, adică din exces de zel şi dintr-o presupunere nepotrivită să depăşească
măsura dreptei cumpătări, şi nici să-i îngăduie să se abată la viciile din partea
stângă, prin delăsare şi neglijenţă, adică sub pretextul stăpânirii trupului, să
ajungă în partea contrară la lenevirea sufletului”.
Nu întâmplător, Sfântul Ioan Casian aduce în faţă, părerea Sfântului

Antonie despre puterea discernământului. El este ca şi Sfântul Antonie, un
om al practicii, nu al teoriei. În mod sigur, persoana Sfântului Antonie,
evlavia şi asceza lui, erau cunoscute de călugări şi se poate presupune că
şi viaţa lui alcătuită de Patriarhul alexandrin Atanasie cel Mare a ajuns în
mâna lui Casian. În această Viaţă, autorul relatează că după douăzeci de
ani de asceză severă în singurătatea muntelui, Antonie arată „întreg egal
cu sine, ca unul ce era călăuzit de discernământ şi statornicit în ceea ce
este propriu firii”. Într-adevăr, fericitul Antonie ajunsese să deosebească

duhurile rele, diavolii, care împiedică pe toate căile pe creştini să se urce
la cer de unde au căzut ei.
„De aceea, subliniază Sfântul Antonie, e nevoie de multă rugăciune şi nevoinţă,
ca primind cineva prin Duhul Sfânt darul deosebirii duhurilor, să poată cunoaşte
cele ale lor... căci multe sunt meşteşugurile lor şi multe cursele lor”.
Mărturiile din Sfânta Scriptură şi tradiţia Părinţilor sunt evocate aproape

în acelaşi sistem de gândire şi de teologul alexandrin Origen. El spune că,
„despre gândurile care ne vin din inimă, ca o aducere aminte a faptelor din
trecut sau ca o contemplare asupra a tot ce s-a întâmplat, constatăm că, uneori
izvorăsc din noi înşine, alteori ne sunt provocate de puterile potrivnice, iar
alteori ne sunt trimise în noi chiar de Dumnezeu sau de sfinţii îngeri”.
Şi Origen aduce dovezi din Sfânta Scriptură pentru cele afirmate. El

citează de asemenea, lucrarea lui Herma, Păstorul, în care se afirmă că
omul este însoţit de doi îngeri: când gândurile bune urcă în inimile noastre
e semn că ele sunt trimise de la îngerul bun, iar dacă gândurile sunt rele,
2 Precepte XII, 1-2. e semn că ni le trimite îngerul rău2. La fel, Epistola numită a lui Barnaba,
dă aceeaşi învăţătură atunci când vorbeşte despre cele două căi: cea a luminii
şi cea a întunericului pentru care sunt rânduiţi un anumit fel de îngeri:
pentru calea luminii îngerii lui Dumnezeu, iar pentru calea întunericului,
îngerii satanei. Origen adaugă că ceea ce trimit în inimi aceşti îngeri, fie
gânduri bune, fie rele, nu produc decât o emoţie sau un „stimulent”, care
îndeamnă spre bine sau rău. Dar omul poate respinge aceste duhuri bune
sau rele care acţionează asupra lui, prin liberul său arbitru, care poate
îndepărta gândurile rele care ne asaltează sau respinge puterea dumnezeiască
atunci când ea ne cheamă să săvârşim doar binele, căci „puterea liberului
arbitru rămâne întreagă şi într-un caz şi în altul”.
După cum se vede, Origen pune accentul pe liberul arbitru ca centru de
discernământ, care rămâne neatins şi nu se micşorează prin asaltarea duhu
rilor bune sau rele. Evagrie Ponticul, cunoscut discipol al lui Origen,
dimpotrivă, accentuează lucrarea nefastă a demonilor asupra sufletului, dacă
acesta nu este întărit prin asceză, adică prin milostenie, care vindecă mânia,
prin rugăciune, care curăţeşte mintea şi prin post, care veştejeşte dorinţa.
Cel care dispreţuieşte cele trei gânduri ucigătoare de suflet: lăcomia pânte
celui, iubirea de argint şi slava deşartă, care rezumă toate celelalte gânduri
satanice, are în el
„strălucirea luminii dumnezeieşti care întăreşte puterea cugetătoare a sufletului
în vremea rugăciunii”.
Dacă Sfântul Ioan Casian a cunoscut direct opera lui Origen, nu se

poate afirma cu certitudine. Nu există, de asemenea, nici o informaţie că

l-a întâlnit pe Evagrie, care era renumit printre călugării egipteni şi care
trecea la viaţa de veci pe când Sfântul Ioan Casian părăsea pe monahii
egipteni. Totuşi este de presupus că doctrina lui Evagrie circulă printre
monahi, dintre care unii erau admiratori ai lui Origen, şi astfel, monahul
din Dobrogea a putut veni în legătură cu doctrina spirituală a celor doi mari
teologi. Afirmaţia lui Evagrie că „strălucirea luminii dumnezeieşti întăreşte
puterea cugetătoare a sufletului” este echivalentă la Sfântul Ioan Casian cu
discernământul. El spune:
„Discernământul este ochiul şi luminătorul trupului, după cuvântul Mântuitorului.
Luminătorul trupului tău este ochiul tău. Dacă, ochiul tău a fost curat, tot trupul
tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi întunecat” 3, 3 Mt. 6, 22-23.
prin aceea că, deosebind între ele toate gândurile şi faptele omului, cerce
tează şi luminează tot ceea ce trebuie făcut. Dacă acesta a fost rău în om,
adică neîntărit cu adevărata judecată şi ştiinţă, ori a fost amăgit de vreo
rătăcire sau deşertăciune, va întuneca tot corpul nostru, adică va face fără
lumină tot ascuţişul minţii noastre şi toate faptele noastre, învăluindu-le
desigur în orbirea viciilor şi în întunericul rătăcirilor. Căci zice:
„Dacă lumina care este în tine, este întuneric, cât de mare va fi întunericul” 4. 4 Mt. 6, 23.
Nu este nici o îndoială că, dacă judecata inimii noastre rătăceşte în

noaptea ignoranţei, atunci şi gândurile şi faptele noastre care vin din hotă
rârea discernământului sunt învăluite în întunericul mai mare al păcatelor.
Patriarhul Chiril al Ierusalimului (+ 386) explică celor ce se pregăteau
pentru primirea Botezului că duhurile necurate, duşmani ai oamenilor, se
reped cu sălbăticie asupra acestora în timp ce Duhul Sfânt îşi trimite razele
sale strălucitoare de lumină şi de cunoştinţă, ca să lumineze mintea, mai
întâi mintea celui care-L primeşte, iar apoi prin acesta, şi pe alţii. Celui
învrednicit de Sfântul Duh i se luminează sufletul şi vede cele supraomeneşti
pe care mai înainte nu le cunoştea. Trupul îi este pe pământ, iar sufletul
priveşte în cer ca într-o oglindă. Sfântul Chiril aduce ca exemplu de deose
bire a binelui de rău, pe Sfântul Apostol Petru care a cunoscut înşelăciunea
lui Anania şi pe profetul Elisei care deşi nu era de faţă, luminat de Sfântul
Duh, a cunoscut fapta urâtă a lui Ghiezi. Acesta a luat bani pe ascuns,
pentru tămăduirea de lepră a lui Neeman, făcută de Elisei şi şi-a luat răsplata
bolnăvindu-se de lepră. Duhul Sfânt dat de Dumnezeu lui Elisei i-a împăr
tăşit odată cu dreapta judecată, şi puterea de a vedea lămurit cele ce se
petreceau în altă parte.
Discernământul este nu „numai luminător al trupului” ci, este arătat în
Sfânta Scriptură – şi cârmă a vieţii noastre, sfat fără de care nu ni se cade
să săvârşim nimic. Lipsa discernământului este primejdioasă pentru monah:

„Ca o cetate neînconjurată de ziduri şi dărâmată, aşa este bărbatul care nu
5 Proverbe 25, 28. lucrează ceva cu chibzuinţă”.5
Dreapta judecată înseamnă zidurile cetăţii. Fără înţelepciune, inteligenţă

şi bunul simţ, nu se poate construi casa noastră lăuntrică şi nici aduna
6 Proverbe 24, 3-4. bogăţii duhovniceşti6. Aceste bogăţii, preţioase şi folositoare, constituie
hrana cea bună, pe care nu o pot lua decât cei desăvârşiţi, potrivit Apostolului
Pavel:
„Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au simţurile exercitate, prin
7 Evr. 5, 14. obişnuinţă, să deosebească binele de rău”.7
Discernământul este socotit atât de important şi util încât este comparat

cu cuvântul lui Dumnezeu şi cu virtuţile Lui, potrivit cu cuvintele aceluiaşi
Apostol:
„Căci cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât o sabie
cu două tăişuri care pătrunde până la despărţitura sufletului şi spiritului, a
8 Evr. 4, 12. încheieturilor şi a măduvei şi este judecător al simţurilor şi cugetelor inimii” 8.
„Prin aceasta, spune Sfântul Ioan Casian, se afirmă foarte limpede că, fără
harul discernământului, nu poate exista nici o virtute desăvârşită şi constantă.
Astfel, după hotărârea atât a fericitului Antonie, cât şi a tuturor celorlalţi, s-a
definit că discernământul este ceea ce conduce pe monah cu paşi repezi şi
siguri către Dumnezeu, păstrându-i mereu neatinse virtuţile arătate mai înainte,
ajutându-l să urce cu oboseală mai puţină pe culmile desăvârşirii, fiindcă fără
ajutorul său, mulţi, chiar avansaţi, n-au putut să atingă această culme. Căci
discernământul este mama, paza şi măsura tuturor virtuţilor”.
Pentru a-şi întări această definiţie, Sfântul Ioan Casian aduce câteva
exemple de monahi care, socotind că au dobândit prin osteneli, posturi şi
rugăciune, discernământul, s-au încrezut să se conducă mai degrabă după
propria lor socoteală decât să se supună sfaturilor fraţilor şi hotărârilor celor
mai mari şi astfel, au căzut pradă ispitei diavolilor. Astfel pe unul, cu numele
Hero, l-a îndemnat diavolul să se arunce în fântână, asigurându-l că nu i se
va întâmpla nimic rău datorită virtuţilor şi ostenelilor sale. Altul, aflându-se
în pustie, fără apă şi mâncare, din lipsă de dreaptă judecată, a refuzat ajutorul
pe care i-l ofereau nişte tâlhari. Un alt călugăr, ispitit de un demon care
luase formă de înger al luminii, era gata să-şi jertfească fiul care locuia cu
el în mănăstire, spre a fi egal în virtute cu Avraam, săvârşind acest gest. În
fine, un alt călugăr mesopotamian a fost hărţuit atât de mult de demon, în
somn şi în stare de veghe încât, după atâta osteneală şi virtuţi, prin care
întrecuse pe mulţi monahi, a trecut la iudaism. Toţi aceşti monahi şi-au
pierdut mântuirea din pricină că le-a lipsit discernământul.

Prin ce mijloace se poate cunoaşte dacă o învăţătură este de la Dumnezeu
sau dacă este falsă sau diabolică, altfel spus, cum ne dăm seama dacă
discernământul este corect sau fals? Răspunsul Sfântului Ioan Casian este
că „discernământul nu se dobândeşte decât printr-o adevărată smerenie.
Prima dovadă de smerenie este aceea de a supune examenului celor bătrâni,
nu numai faptele dar chiar şi gândurile, astfel ca cineva să nu se încreadă
în judecata sa, ci toate să fie încredinţate hotărârilor lor, iar ce este bine şi
ce este rău trebuie judecat după tradiţia acestora”. Sfântul Ioan Casian pune
un accent deosebit pe legătura dintre îndrumătorul duhovnicesc, care trebuie
să fie în vârstă şi cu experienţă duhovnicească şi mărturisirea completă a
păcatelor, până la gândurile cele mai ascunse.
„În acest mod vom putea ajunge foarte uşor la ştiinţa desăvârşită a discer
nământului adevărat, dacă, mergând pe urma celor bătrâni, nu avem pretenţii
să facem ceva nou sau să deosebim după judecata noastră, ci să mergem în
toate cum ne-a învăţat tradiţia şi probitatea vieţii lor. Cel întărit în această
învăţătură nu numai că va ajunge la raţiunea perfectă a discernământului, dar
va rămâne foarte apărat de toate cursele duşmanului”.
În Convorbirea XVIII, Părintele Piamum dă, ca semn de lipsă de discer

nământ, tendinţa unor tineri de a discuta şi critica tradiţiile bătrânilor căci,
„Cine începe să înveţe prin discuţii, niciodată nu va ajunge la înţelegerea
adevărului, fiindcă văzându-l, duşmanul se încrede mai mult în judecata sa
decât în cea a cuviosilor părinţi, îl va împinge uşor până acolo, încât chiar cele
care sunt foarte folositoare şi sănătoase să i se pară de prisos şi primejdioase
şi să creadă că este sfânt numai ceea ce i s-a părut lui că este drept şi corect
datorită rămânerii lui în eroare”.
Aşadar, nici un monah, fie tânăr, fie bătrân să nu se încreadă în judecata

şi în ideile sale proprii, ci să meargă pe urmele bătrânilor cu experienţă
duhovnicească, măsurându-şi astfel, prin înţelepciunea acestora, atât starea
lor de desăvârşire cât şi gradul de dobândire a discernământului.
În mod obişnuit, discernământul la călugări se vădeşte în atitudinea lor,
în practicarea postului şi a privegherii; prea mult post duce la slăbiciune,
prea multă mâncare pricinuieşte aceeaşi vătămare, la fel este şi privegherea
fără capăt şi somnul fără măsură. Sfântul Ioan Casian recomandă faptul că,
printre cele două extremităţi, să se tragă o linie moderată cu ajutorul
discernământului şi, această linie să fie cumpătarea. Iar măsura cumpătării
este ca, fiecare să mănânce potrivit sănătăţii trupului şi vârstei, atât cât îi
cere menţinerea corpului, iar nu dorinţa de saţiu. Cel ce nu respectă cerinţele
unui regim uniform, va avea mari necazuri. Este necesar să fie păstrată
capacitatea de a se ruga. Mintea, fiind istovită din lipsa de hrană, printr-un

post sever, îşi pierde puterea rugăciunilor sau dormitează când corpul este
prea slăbit; la fel dacă este apăsată de prea multă mâncare nu va putea să
înalţe către Dumnezeu rugăciuni curate şi smerite. Măsura de hrană zilnică,
pusă de Sfinţii Părinţi, are scopul ca să se păstreze în aceeaşi stare şi corpul
şi sufletul neîngăduind ca mintea să slăbească din cauza înfrânării unei
ajunări sau să se îngreuieze prin îmbuibare. Poate fi călcată această regulă
impusă de Părinţi? Ce se întâmplă dacă vin fraţi din altă parte ca oaspeţi
şi cel ce-i primeşte este nevoit să mănânce şi el cu ei? Pe de o parte, trebuie
păstrată regula, iar pe de altă parte, fraţilor trebuie să li se arate dragoste,
omenie şi bunăvoinţă căci, este absurd ca, oferind masă unui frate, adică
lui Hristos, să nu mănânci împreună cu El, să te faci străin de masa Lui.
Sfântul Ioan Casian subliniază sentimentul de omenie arătat la primirea de
oaspeţi, care trebuie conjugat cu asprimea înfrânării.
Cel ce merge pe calea virtuţii discernământului, trebuie să ţină seama
de două lucruri fundamentale: citirea Sfintei Scripturi şi rugăciunea. Citirea
Sfintei Scripturi face să crească în inimi numai cele sfinte şi spirituale, nu
cele pământeşti şi carnale.
„De aceea, spune Sfântul Ioan Casian, citim mereu şi medităm asupra Scripturii,
pentru ca să oferim memoriei ocazia de a primi cele duhovniceşti, de aceea
cântăm adesea psalmi, ca să ne formăm în atmosfera lor, de aceea veghem,
postim şi ne rugăm fără preget, pentru ca inima noastră să respingă cele
pământeşti şi să ne umple de cele cereşti”.
Şi, mai departe:

„Dacă vom recurge neîncetat la meditaţia asupra cărţilor sfinte şi ne vom
îndrepta memoria numai spre cele duhovniceşti, iar dorinţele, spre perfecţiune
şi spre speranţa vieţii viitoare, cu siguranţă că gândurile noastre vor fi în acord
cu năzuinţele noastre, care ne conduc”.
Citirea Scripturii şi meditaţia asupra cărţilor sfinte se fac în vederea

atingerii scopului principal, adică pentru curăţia inimii, pentru dragoste şi
nu ca un scop în sine. Citirea Scripturii nu constituie desăvârşirea, ci un
mijloc al desăvârşirii. Învăţăturile profeţilor şi ale apostolilor constituie un
fel de hrană, o hrană spirituală.
„Întreţinând eu astfel de hrană, primind în sine şi simţămintele din psalmi, va
începe să cânte psalmii sau să-i spună ca şi cum ar fi, compuşi de el, nu de
profet, ca pe o rugăciune proprie, pornită din adâncul inimii, sau să-i socotească
adresaţi lui, ştiind că ideile lor nu s-au împlinit numai prin profet, sau în profet,
ci se îndeplinesc zilnic în el. Atunci, Scripturile sfinte ne arată mai limpede şi,
într-un fel, atunci li se deschid vinele şi măruntaiele învăţăturii lor, când

experienţa noastră nu numai că-şi însuşeşte, dar înţelege oarecum mai dinainte
cuprinsul lor, iar înţelesul cuvintelor ni se deschide nu prin expunere, ci prin
dovezi. Noi, având acelaşi sentiment al inimii, cu care este cântat sau compus
psalmul, devenim într-un fel, autori ai lui, mergând cu înţelegere înaintea lui,
şi nu după el, adică prinzându-i sensul înaintea citirii cuvintelor şi frazelor din
care este alcătuit... În felul acesta, mintea noastră va ajunge la acea puritate a
rugăciunii, în care nu vedem şi nu auzim pe nimeni, fiindcă ea ţâşneşte din
mintea noastră înflăcărată de o pornire de nespus a inimii şi de înălţarea
duhului”.
Sfântul Ioan Casian pune un accent deosebit pe meditaţia asupra unui

singur text, care să preocupe timp îndelungat mintea şi nu să se treacă de
la un text la altul, de la un psalm la alt psalm, de la Evanghelie la Apostol,
iar de la aceasta la profeţi sau la povestiri duhovniceşti, pribegind neîncetat
prin tot corpul Scripturilor. Cine doreşte să ajungă la ştiinţa cea adevărată
a Scripturilor trebuie să-şi însuşească mai întâi umilinţa statornică a minţii,
apoi să înveţe pe dinafară şi să mediteze zi şi noapte asupra celor citite.
Astfel, el descoperă înţelesurile ascunse ale textului, încât lăsând la o parte
orice grijă şi orice cugetare la cele pământeşti, să se dăruiască, în întregime,
citirii cărţilor sfinte, până când meditaţia continuă îi va stăpâni în întregime
mintea şi-l va forma după chipul celor meditate.
Sfântul Ioan Casian socoteşte că, desăvârşirea inimii, ca scop al oricărui
monah, impune stăruinţă permanentă în rugăciune. De aceea, el consacră
rugăciunii două Convorbiri, a noua şi a zecea în care, prin gura Părintelui
Isaac, vorbeşte despre calitatea rugăciunii, felurile rugăciunii, despre Rugă
ciunea domnească, starea sufletească a celui ce se roagă, despre educaţia
prin rugăciunea neîncetată, despre rugăciunea desăvârşită, despre locul unde
se face rugăciunea, despre statornicia inimii şi a cugetărilor dobândită prin
rugăciune, despre pregătirea pentru rugăciune.
După ce a explicat pe scurt Rugăciunea Domnească, model şi formă de
rugăciune dată de însuşi Judecătorul, Sfântul Ioan Casian vorbeşte despre
un alt fel de rugăciune pe care o numeşte „de foc”, care la fel ca virtutea
discernământului, este practicată de foarte puţini. Această rugăciune, de
neexprimat prin cuvinte, ridică pe slujitorii ei pe o treaptă mai înaltă pe
scara desăvârşirii. El spune:
„Această rugăciune, mai presus de orice simţire omenească, nu se poate arata
prin nici un sunet al vocii, prin nici o mişcare a limbii şi prin nici o rostire de
cuvinte, ci numai mintea luminată de strălucirile cereşti o spune, nu prin vorbe
înguste şi omeneşti, ci prin toate simţurile. Ca, dintr-un izvor foarte bogat, o
revarsă cu îmbelşugare şi o aruncă în chip minunat spre Dumnezeu, grăind
atâtea în acel foarte scurt moment al timpului câte mintea nu poate rosti uşor

şi nici străbate, când se întoarce în sine însăşi. Această stare ne-a arătat-o şi
9 Cf. Lc. 5, 16. Domnul nostru prin forma acelor rugăciuni pe care, cum este scris9, El le-a
revărsat, când S-a urcat pe munte, sau când, în agonie, a vărsat chiar picături
10 Cf. Le. 22, 24. de sânge, rugându-Se în tăcere10, ca sublim exemplu de rugăciune, pe care
numai El îl putea da”.
Epectaza sufletului şi tinderea lui către Dumnezeu înseamnă desăvârşirea

în cel ce se roagă, a rugăciunii Mântuitorului pentru unitatea tuturor în
Sfânta Treime prin Hristos Domnul.
„Aceasta se va face astfel, spune Sfântul Ioan Casian, când tot cugetul nostru,
tot ce trăim, ce vorbim, ce respirăm va fi Dumnezeu şi când acea unitate care
există acum între Tatăl şi Fiul şi între Fiul şiTatăl va trece şi în simţirea şi în
mintea noastră. Aşa cum El ne iubeşte cu dragostea sinceră, curată şi nestri
căcioasă, aşa să ne adăugăm şi noi Lui, prin devotament veşnic şi inseparabil
pentru ca orice respirăm, orice înţelegem, orice vorbim, să fie Dumnezeu”.
Prin urmare, discernământul este cunună a virtuţilor dacă este alimentat

zilnic de meditaţia asupra Sfintei Scripturi şi de acea rugăciune în care
mintea să se înalţe zilnic la cele duhovniceşti, până ce toată viaţa şi bătaia
inimii vor deveni o singură şi neîntreruptă rugăciune.
Tradusă de timpuriu în greceşte, opera Sfântului Ioan Casian a intrat atât
în Pateric cât şi în Filocalie. În secolul al IX-lea, marele învăţat Sfântul
Fotie, Patriarh al Constantinopolului, are cuvinte de laudă faţă de scrierile
Sfântului Ioan Casian. Citind Convorbirile I, II şi VI, el spune:
Casian „învaţă ce este discernământul şi că acesta depăşeşte celelalte virtuţi şi
originea este cel mai adesea un dar de sus”.
În fine, ca o concluzie la cele înfăţişate mai sus, se poate spune că

doctrina Sfântului Ioan Casian despre discernământ se încadrează în planul
general de transformare spirituală a monahilor, care să fie modele de viaţă
desăvârşită şi nu obiecte de admiraţie, folositoare, dar de prisos când este
vorba de înlăturarea viciilor. Discernământul, evitarea extremelor, smerenia
şi deschiderea inimilor sunt necesare şi astăzi, nu numai pentru lumea
monahală, ci pentru toţi creştinii.
Preot Prof. Dr. Ştefan ALEXE, Bucureşti

2. VOCEA DUHOVNICULUI
Viața în Înviere
Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este pentru noi credincioşii

o realitate pe care o trăim şi o sărbătorim. Rânduielile Bisericii noastre sunt
făcute în aşa fel încât noi suntem pătrunşi de credinţa în Învierea Mântuitorului
şi o trăim. O trăim în general şi o trăim în special. În special o trăim la
Sfintele Paşti când se spune:
„Ziua Învierii, popoare să ne luminăm; Paştile Domnului, Paştile; că din moarte
la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne‑a trecut pe noi, cei ce‑I
cântăm cântare de biruinţă”. Şi: „Cerurile după cuviinţă să se veselească şi
pământul să se bucure şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută,
că Hristos a înviat, veselia cea veşnică”.
La Sfintele Paşti totul e în aşa fel rânduit încât se poate spune:
„Acum toate de lumină s‑au umplut, şi cerul, şi pământul şi cele de dedesubt;
deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos întru care s‑a întărit”.
Sunt cuvinte pe care sfânta noastră Biserică ni le pune la îndemână ca
să înţelegem că învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o realitate
pentru toţi credincioşii, nu numai în înţelesul că ne gândim la înviere, ci
în înţelesul că învierea Mântuitorului nu este numai învierea Lui, ci este şi
învierea noastră.

Dar Învierea Mântuitorului nu se prăznuieşte numai la Paşti, ci, cu câteva
excepţii, în fiecare duminică de peste an. Fiecare duminică este un rezumat
al Paştilor, fiecare duminică ne angajează întru trăirea şi prăznuirea învierii
Mântuitorului nostru. La slujba de dimineaţă din duminici, la Utrenie, este
rânduială să se citească din Sfânta Evanghelie părţi în care este relatată
învierea Domnului şi arătările de după ea. După ce se citeşte din Sfânta
Evanghelie despre învierea Mântuitorului, urmează o alcătuire la sfintele
slujbe care ne îndeamnă la închinarea ce trebuie să o aducem învierii, şi ni
se spune aşa:
„Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus”.
Este bine să reţinem cuvântul „Învierea lui Hristos văzând, să ne închi
năm Sfântului Domnului Iisus”. adică nu ni se spune: auzind noi despre
învierea Mântuitorului, ci ni se spune „văzând” noi Învierea Mântuitorului.
De ce se spune aşa? Pentru că credinţa noastră în învierea Mântuitorului
înseamnă vederea învierii.Cine crede în învierea Mântuitorului nostru Iisus
Hristos vede pe Domnul Hristos Cel înviat. E convins de faptul că Domnul
Hristos a înviat, şi fiind convins, vede învierea. Credinţa ţine loc de vedere.
Deci:
„Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus”.
S‑au închinat oamenii şi înainte de înviere Mântuitorului.Se spune de
pildă că Magii de la răsărit au căzut cu feţele la pământ şi s‑au închinat
Pruncului Iisus. Se spune că ucenicii, după ce Domnul Hristos a mers pe
mare şi după ce a potolit furtuna care era atunci, fiind în corabie cu
Mântuitorul, au căzut în faţa Lui şi s‑au închinat şi au zis:
„Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”.
Se spune despre un om din mulţime care s‑a dus în faţa Mântuitorului
şi I s‑a închinat Lui, iar tânărul cel bogat s‑a dus şi s‑a închinat Mântuitorului
şi a vorbit cu Mântuitorul. Deci închinări aduse Mântuitorului au fost şi
înainte de înviere, dar închinarea cea după înviere, închinarea mironosiţelor
de pildă, care au căzut la picioarele Domnului nostru Iisus Hristos şi le‑au
cuprins şi s‑au închinat Lui, era altfel de închinare decât închinarea celorlalţi
dinainte de înviere. Şi de aceea când spuneam „Învierea lui Hristos văzând,
să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus” înseamnă că şi noi trebuie să
avem în vedere închinarea cea deplină din conştiinţa că Domnul Hristos cu
moartea pe moarte a călcat.
Domnul Hristos este Unul Cel fără de păcat. După ce mărturisim dorinţa
noastră de a ne închina Mântuitorului, mărturisim totodată şi dorinţa de a
ne închina Crucii Mântuitorului, care este simbol al jertfei Mântuitorului
şi care, ca simbol al jertfei Mântuitorului, este o amintire despre iubirea
Lui. Şi zicem:

„Crucii Tale ne închinăm Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”.
Vorbim cu Mântuitorul, Îi cinstim Crucea, deci jertfa, iubirea arătată în
jertfă, şi apoi şi Învierea „o lăudăm şi o mărim” şi zicem mai departe
„că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău
numim”.
Şi ca şi când nu am fi mulţumiţi cu ceea ce facem noi înşine, îi chemăm
şi pe alţii să facă la fel şi zicem:
„Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a
venit prin Cruce bucurie la toată lumea”.
Şi mai departe:
„Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire
răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat”.
În această alcătuire de la sfânta slujbă de dimineaţă din zilele de duminică
noi arătăm că suntem convinşi de învierea Domnului Hristos, că trăim din
învierea Domnului Hristos, că prăznuim învierea lui Hristos şi preamărim
învierea Mântuitorului nostru.
Tot în zilele de duminică, la aceeaşi sfântă slujbă, spunem şi un cuvânt
adresat Maicii Domnului. Şi spunem aşa:
„Prea binecuvântată eşti Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că prin Cel ce S‑a
întrupat din tine iadul s‑a robit, Adam s‑a chemat, blestemul s‑a pierdut, Eva s‑a
mântuit, moartea s‑a omorât şi noi am înviat. Pentru aceasta cântând strigăm: bine
eşti cuvântat Hristoase Dumnezeul nostru, Cel ce bine ai voit aşa, mărire Ţie”.
Aducem mărire Mântuitorului nostru pentru că a binevoit să facă tot ce
trebuie de făcut ca să putem fi siguri de libertate, de libertatea de blestem,
să fim biruitori ai iadului, să nu mai existe pentru noi întunecare şi asuprire
sufletească, dar cuvintele acestea le spunem Maicii Domnului: „Prea binecu
vântată eşti Născătoare de Dumnezeu Fecioară – de ce? – că prin Cel ce
S‑a întrupat din Tine”. adică prin Iisus Hristos, s‑a nimicit iadul, s‑a nimicit
moartea, s‑a nimicit blestemul, Adam a scăpat de păcat, Eva s‑a eliberat şi
ea. Şi noi înşine înţelegem în alt chip moartea şi nu ne mai temem de moarte
pentru că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a biruit moartea. De aceea aducem
mărire şi Mântuitorului nostru şi aducem cinstire şi Maicii Domnului.
Mai departe vorbind cu Mântuitorul, spunem:
„Înviat‑ai din mormânt Hristoase Dumnezeule şi legăturile iadului ai rupt;
stricat‑ai osânda morţii Doamne, pe toţi din cursele vrăjmaşului mântuindu‑i,
arătându‑Te pe Tine Apostolilor Tăi i‑ai trimis pe ei la propovăduire şi printr‑înşii
pacea Ta ai dăruit lumii, Unule mult milostive”.
Îi spunem Mântuitorului nostru credinţa noastră, convingerea noastră,
că El care a înviat, a dăruit pace celor ce cred în El, celor ce cred în învierea

Lui. Şi a dăruit Domnul Hristos şi pace, şi bucurie, şi iertarea păcatelor, şi
binecuvântare, şi toate acestea sunt roadele învierii. Să ne aducem aminte
de pildă de cei doi călători spre Emaus care au vorbit cu Mântuitorul pe
cale şi care s‑au bucurat de prezenţa Mântuitorului şi care au mărturisit că
era inima lor întru ei arzând când le vorbea Mântuitorul, cel înviat, pe cale.
Şi aşa au fost cuprinşi de bucurie, încât s‑au întors la ceilalţi ucenici să le
spună că Domnul Hristos a înviat din mormânt.
Sfântul Ioan Gură de Aur în cuvântul său de la Paşti îndeamnă pe
credincioşi să se îndulcească de ospăţul credinţei, să ia din bogăţia bunătăţii
şi spune: „Nimenea să nu plângă pentru sărăcie, că s‑a arătat împărăţia cea
de obşte. Nimenea să nu se tânguiască pentru păcate, că iertare din mormânt
a răsărit. Nimenea să nu se teamă de moarte, că ne‑a izbăvit pe noi moartea
Mântuitorului. A stins‑o pe ea – adică pe moarte – Cel ce a fost ţinut de
aceea. Prădat‑a iadul Cel ce S‑a pogorât la iad. Amărâtu‑l‑a pe el fiindcă
a gustat trupul Lui. Şi aceasta mai înainte apucând Isaia, a strigat:
„Iadul – zice – s‑a amărât întâmpinându‑Te pe Tine jos. S‑a amărât că s‑a
stricat. S‑a amărât că s‑a batjocorit. S‑a amărât că s‑a omorât. S‑a amărât că
s‑a legat. A luat trup, şi de Dumnezeu s‑a lovit. A luat pământ şi s‑a întâmpinat
cu cerul. A luat ce a văzut şi a căzut întru ce n‑a văzut. Unde‑ţi este moarte
boldul? Unde‑ţi este iadule biruinţa? Înviat‑a Hristos şi tu te‑ai surpat.Înviat‑a
Hristos şi au căzut dracii.Înviat‑a Hristos şi se bucură îngerii.Înviat‑a Hristos
şi viaţa vieţuieşte. Înviat‑a Hristos şi nici un mort nu este în mormânt. Că
Hristos înviind din morţi, începătură celor adormiţi S‑a făcut. Aceluia este slava
şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.”
Sunt urmările pentru credincioşi ale învierii Domnului nostru Iisus
Hristos: omorârea morţii, sfărâmarea iadului, cum zicem noi într‑una din
stihirile de la Paşti:
„Prăznuim omorârea morţii şi sfărâmarea iadului; şi lăudăm pe Pricinuitorul,
pe Cel Unul binecuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri şi prea mărit”.
Credem în puterea învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi de aceea
o prăznuim, o sărbătorim.Pentru noi învierea Mântuitorului nostru Iisus
Hristos este o realitate, o realitate aşa cum a fost pentru ucenicii care L‑au
întâlnit pe Mântuitorul înviat, o realitate aşa cum a fost pentru femeile
mironosiţe care L‑au auzit pe Mântuitorul spunând „Bucuraţi‑vă” şi „Nu
1 Matei 28, 9‑10. vă temeţi”1. Învierea Domnului Hristos este pentru noi o realitate cum a
fost pentru Sfântul Apostol Toma care a zis „Domnul meu şi Dumnezeul
2 Ioan 10, 28. meu”2. Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este o realitate cum a fost
o realitate pentru toţi cei care au venit în legătură cu Mântuitorul cel înviat.
Ne bucurăm şi noi de învierea Domnului Hristos cum s‑au bucurat ucenicii
văzând că este Domnul, şi primim în sufletul nostru pacea pe care o dă
Mântuitorul şi pe care a dat‑o ucenicilor Săi când, după înviere, a spus:

„Pace vouă!”. Şi de fiecare dată când S‑a întâlnit cu ucenicii le‑a spus „Pace
vouă!”3 Aceasta este credinţa noastră şi temei pentru o viaţă curată, pentru 3 Luca 24, 36; Ioan 20,
21. 26.
o viaţă sfântă. Învierea Domnului nostru Iisus Hristos intră în existenţa
noastră.
După ce ne‑am convins de realitatea acestui fapt, pentru noi realitatea
aceasta este o realitate, sau trebuie să fie o realitate schimbătoare de suflet.
Întrebarea este: cum poate cineva să ajungă să se convingă că Domnul
Hristos a sfărâmat moartea şi iadul, cum poate cineva să ajungă să fie
încredinţat de adevărul că Domnul Hristos a înviat din mormânt? Pentru
că cei care au ajuns să mărturisească învierea Domnului nostru Iisus Hristos,
cei care au ajuns la convingerea acesta n‑au ajuns dintr‑o dată, ci mai întâi
s‑au îndoit. Mulţi s‑au îndoit. S‑a îndoit Sfântul Apostol Toma, dar nu numai
el s‑a îndoit. S‑au îndoit şi ceilalţi ucenici. Cei doi călători care mergeau
spre Emaus şi ei au spus: am auzit de la nişte femei din cercul nostru că
ar fi văzut şi vedere îngerească mergând la mormânt, şi au găsit mormântul
gol de trupul Domnului Hristos, şi că li s‑a spus că Hristos a înviat4. Ei 4 Cf. Luca 24, 22‑24.
spuneau aceasta ca o informaţie, Îi spuneau Mântuitorului de ceea ce se
spune, nu de ceea ce credeau ei. Pentru că dacă ar fi crezut, n‑ar fi fost în
întristare. Domnul Hristos le‑a şi spus: „Pentru ce sunteţi trişti?” Ei şi‑au
mărturisit pricina întristării lor şi numai după ce s‑au întâlnit cu Domnul
Hristos s‑au convins de învierea Domnului Hristos. Toţi citim din Sfânta
Evanghelie, sau putem să citim, relatările Sfinţilor Evanghelişti despre
învierea Mântuitorului, dar aceasta încă nu este destul. De ce? Pentru că
nu toţi care citesc relatările despre înviere se şi conving despre înviere. Ci
numai Mântuitorul cel înviat ne poate convinge pe noi despre o realitate
mai presus de lume, despre „cea mai presus de lume Înviere a lui Hristos”.
Lucrurile mai presus de lume, mai presus de fire, nu pot fi înţelese cu
puterile firii. Gândiţi‑vă la cuvântul acela din Evanghelie rămas de la
Domnul Hristos, care a fost rostit către Sfântul Apostol Petru:
„Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi‑a descoperit ţie aceasta,
ci Tatăl Meu Cel din ceruri”5. 5 Matei 16, 17.
Numai Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, darul lui Dumnezeu poate

deschide sufletul şi‑l poate face pe om încrezător în cele ce sunt mai presus
de fire, în cele ce sunt mai presus de lume. Aşa încât şi noi, având credinţa
în înviere, o avem de la Mântuitorul cel înviat. Şi dacă nu o avem, şi cine
nu o are, înseamnă că încă nu s‑a întâlnit cu Domnul nici pe drumul care
duce la Emaus, nici ca femeile mironosiţe în preajma mormântului din care
ieşise Mântuitorul, nici ca Sfântul Apostol Toma care L‑a mărturisit ca
Domn şi Dumnezeu, nici ca ceilalţi ucenici care totuşi au rămas o vreme
în îndoială, dar care s‑au convins atunci când L‑au auzit pe Domnul Hristos
zicând „Pace vouă” şi s‑au învrednicit de binecuvântarea pe care le‑a dat‑o

când S‑a înălţat la cer. Şi pentru că au primit acea binecuvântare, au putut
să reverse din sufletul lor bucurie mare şi să fie în templu şi să laude şi să
binecuvinteze pe Dumnezeu.
Stimaţi ascultători, din clipa în care cineva, crezând în Mântuitorul nostru
Iisus Hristos şi în învierea Lui, are această convingere că Domnul Hristos
a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând, din acea clipă este gata
pentru o viaţă nouă, pentru o viaţă în care se mărturiseşte învierea. Sfântul
Apostol Pavel în Epistola către Romani are cuvinte în care se arată taina
schimbării omului prin Botezul creştin. Şi anume, în capitolul al 6‑lea al
Epistolei către Romani spune Sfântul Apostol Pavel că noi ne‑am făcut una
cu El, o tulpină ne‑am făcut cu Mântuitorul prin Botez, în moartea Lui şi
în învierea Lui. Botezul creştin este taina morţii cu Domnul Hristos, taina
morţii omului vechi şi taina învierii omului nou.
„Precum Hristos a înviat din morţi prin mărirea Tatălui, aşa şi noi să umblăm
6 Romani 6, 4. întru înnoirea vieţii”6,
zice Sfântul Apostol Pavel. Noi credem în învierea Domnului Hristos şi ne
unim la învierea Domnului Hristos. La slujba Botezului aşa cum o cunoaştem
noi, în Biserica noastră drept măritoare, după ce cel nou botezat a primit
Botezul şi a primit şi Taina Ungerii cu Sfântul Mir, preotul vorbind cu el
îi spune:
„Botezatu‑te‑ai, luminatu‑te‑ai, miruitu‑te‑ai, sfinţitu‑te‑ai, spălatu‑te‑ai în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.
Acesta este punctul de plecare al vieţii celei noi. Cel nou botezat s‑a
luminat şi trebuie să ştie că e luminat. Cel nou botezat s‑a miruit şi trebuie
să ştie că e miruit. Cel nou botezat s‑a sfinţit şi trebuie să ştie că participă
la sfinţenia lui Dumnezeu. Cel nou botezat s‑a spălat şi trebuie să ştie că
a primit curăţirea sufletului. Dar lucrurile care se întâmplă tainic sunt
împiedicate de multe ori, sau sunt întunecate de multe ori de nepăsarea
omului, şi atunci se ajunge la un fel de întunecare, se ajunge la un fel de
moarte sufletească, la un fel de lâncezeală, se ajunge la un fel de nepăsare
pentru că se adaugă iarăşi păcatele şi patimile, şi păcatele şi patimile duc
la moartea sufletului.
Tatăl fiului risipitor din pilda cu fiul risipitor, pe care eu aş numi‑o mai
bucuros pilda cu tatăl primitor, când fiul său s‑a întors spunea celor din
jurul lui:
„Se cădea să ne bucurăm, că fiul meu a fost mort şi a înviat, a fost pierdut şi
s‑a aflat”.
Şi mai departe tatăl spune fratelui rămas acasă, fratelui fiului risipitor sau
celuilalt fiu al său rămas acasă:

„Se cădea să ne bucurăm, că fratele tău acesta a fost mort şi a înviat, a fost
pierdut şi s‑a aflat”7. 7 Luca 15, 24. 32.
Învierea din învierea Domnului nostru Iisus Hristos este învierea care
se realizează prin întoarcerea de la rău la bine, se realizează prin întoarcerea
de la păcat la virtute, se realizează în special prin pocăinţă, care este în
primul rând şi în mod special părăsirea păcatului. Când cineva părăseşte
păcatul, când cineva socoteşte păcatul drept păcat, atunci ni se deschid
perspective noi şi de înţelegere şi de trăire a unei vieţi superioare, a unei
vieţi în care se mărturiseşte învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
În Epistola către Coloseni, în al 3‑lea capitol, găsim cuvintele Sfântului
Apostol Pavel care îi îndeamnă pe credincioşii care au înviat împreună cu
Hristos, deci pe credincioşii despre care se poate spune
„botezatu‑te‑ai, luminatu‑te‑ai, miruitu‑te‑ai, sfinţitu‑te‑ai, spălatu‑te‑ai în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.
Despre cei ce s‑au făcut o tulpină în moarte cu Hristos, o tulpină în
învierea Domnului Hristos, despre aceia Sfântul Apostol Pavel zice:
„Dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus”8. 8 Coloseni 3, 1.
Semnul învierii împreună cu Domnul Hristos este căutarea celor de sus.

Şi zice mai departe Sfântul Apostol Pavel, ca şi când ar fi uitat ceva principal:
„Cugetaţi cele de sus”. Înainte de a căuta ceva trebuie să cugeţi la ceva.
Prin urmare, unul care a înviat cu Domnul Hristos cugetă cele de sus, caută
cele de sus,
„unde Hristos – zice Sfântul Apostol Pavel – Se află şezând de‑a dreapta Tatălui.
Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”.
Pentru că s‑a întâmplat aşa ceva, spune mai departe Sfântul Apostol
Pavel, trebuie să „omorâţi mădularele voastre cele de pe pământ”. şi spune
care sunt acestea:
„desfrâul, necurăţia, patima, pofta rea şi zgârcenia sau lăcomia, care este o
închinare la idoli. Pentru unele ca acestea vine mânia lui Dumnezeu asupra
fiilor neascultării”.
Şi mai departe spune Sfântul Apostol Pavel:
„Lepădaţi deci şi voi toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvân
tul de ruşine din gura voastră – şi adaugă – şi lepădaţi minciuna, pentru că
v‑aţi dezbrăcat de omul cel vechi şi v‑aţi îmbrăcat cu omul cel nou”.
Dacă ne gândim la aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel înţelegem
că nu trăieşte în înviere şi nu trăieşte o viaţă din înviere, o viaţă întemeiată
pe înviere, omul care trăieşte în păcate ca acelea pe care le pomeneşte

Sfântul Apostol Pavel, adică în desfrânări, în necurăţii, în patimi, în pofta
cea rea sau în zgârcenie şi în lăcomie. Este încă în moarte acela care face
păcate ca acestea: mânie, iuţime, răutate, defăimare, care are cuvânt de
ruşine şi cuvânt de minciună. Şi nu se opreşte Sfântul Apostol Pavel numai
la atât, ci adaugă şi cuvinte din care se vede că viaţa unui creştin care ştie
de învierea Domnului Hristos, viaţa unui creştin care trăieşte din învierea
Domnului Hristos trebuie să fie o viaţă pozitivă. De aceea zice Sfântul
Apostol Pavel:
„Îmbrăcaţi‑vă ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, cu milostivirile
îndurării, cu bunătate, cu blândeţe, cu smerenie, cu îndelungă răbdare îngă
duindu‑vă unul pe altul; dacă are cineva ceva împotriva cuiva, precum Hristos
v‑a iertat vouă, asemenea să iertaţi şi voi. Şi peste toate acestea îmbrăcaţi‑vă
cu iubire, care este legătura desăvârşirii, şi pacea lui Hristos care covârşeşte
toată mintea să stăpânească în inimile voastre”.
Iată, nişte lucruri care arată că cineva crede în învierea Domnului Hristos,
sau în Hristos cel înviat, şi arată că nu‑i destul să nimicim negativele din
viaţa nostră, ci trebuie să arătăm şi cele pozitive, cum e blândeţea, cum e
bunătatea, cum e smerenia, cum e îndelungă‑răbdarea, cum este îngăduinţa
şi iertarea, cum este iubirea, şi dacă toate acestea se realizează, atunci pacea
lui Hristos stăpâneşte în inimile credincioşilor. Şi atunci se împlineşte
cuvântul spus de Domnul Hristos după înviere: „Pace vouă”. E o făgăduinţă
pe care a împlinit‑o Domnul Hristos în învierea Sa, iar făgăduinţa a făcut‑o
când a zis în cuvântarea de despărţire:
„Pacea Mea dau vouă, pacea Mea las vouă, nu daruri cum dă lumea vă dau eu
9 Ioan 14, 27. vouă”9.
Pacea şi bucuria, pentru că Domnul Hristos de fapt a făgăduit şi bucurie
ucenicilor Săi când le‑a zis:
„Acestea vi le spun, ca bucuria Mea să fie întru voi, şi ca bucuria voastră să
10 Ioan 15, 11. fie deplină”10.
Domnul Hristos le‑a şi dat bucurie ucenicilor Săi după învierea Sa, pentru
că s‑au bucurat ucenicii văzând pe Domnul. S‑au bucurat oamenii de
Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi înainte de învierea Lui din morţi, dar
s‑au bucurat de învierea Mântuitorului încă şi mai mult, s‑au bucurat de El
după înviere. Şi Domnul Hristos a vrut ca ucenicii Săi să‑şi trăiască viaţa
în bucurie, pentru că le‑a spus:
„Acestea vi le spun pentru ca bucuria mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră
să fie deplină”.
Aşa ceva se întâmplă cu omul care crede în înviere, cu omul care se
întemeiază pe învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu omul care a

scăpat de puterea păcatului care este pricină de moarte, pentru că plata
păcatului, spune Sfântul Apostol Pavel, este moartea. „Ce roade aveaţi
atunci când eraţi în neştiinţă?” întreabă Sfântul Apostol Pavel în Epistola
către Romani, „Roade de care acum vă este ruşine”11. De ce? Pentru că cei 11 Romani 6, 21‑23.
ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, plata păcatului fiind moartea
iar plata virtuţii fiind viaţa veşnică.
Fiecare dintre noi avem o viaţă firească, o viaţă naturală. Dar trebuie să
avem şi o viaţă supranaturală, o viaţă care porneşte din Dumnezeu, o viaţă
care ne dă ceva din puterea lui Dumnezeu, din darul lui Dumnezeu, din
lumina lui Dumnezeu. Sărbătorile noastre toate sunt sărbători ale luminii.
Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos aduce lumina cunoştinţei:
„Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit‑a lumii lumina cunoştinţei;
că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s‑au învăţat să se închine Ţie,
Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne
mărire Ţie” zicem noi la sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos,
pomenind de „lumina cunoştinţei”.
La sărbătoarea Botezului Domnului nostru Iisus Hristos iarăşi pomenim
de lumină şi zicem:
„În Iordan botezându‑Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s‑a arătat; că glasul
Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu‑Te, şi Duhul în chip de
porumbel a adeverit întărirea cuvântului. Cel ce Te‑ai arătat, Hristoase
Dumnezeule, şi lumea ai luminat, – iarăşi e vorba de lumină – mărire Ţie”.
Mărire Ţie Doamne pentru toate câte au fost la Botez, mărire Ţie Doamne
că Te‑ai arătat lumii şi lumea ai luminat.
„Arătatu‑Te‑ai astăzi lumii – zicem noi mai departe la Botezul Domnului Hristos
– şi lumina Ta Doamne s‑a însemnat peste noi, care cu cunoştinţă Te lăudăm.
Venit‑ai şi Te‑ai arătat lumina cea neapropiată”.
Mai vorbim cu Domnul Hristos şi cerem lumină de la El când zicem:
„Cămara Ta Mântuitorule o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru
într‑însa. Luminează‑mi haina sufletului meu, dătătorule de lumină, şi mă miluieşte”.
În Troparul din Joia cea Mare vorbim cu cuvinte ca acestea la sfânta
slujbă şi zicem:
„Când măriţii ucenici la spălarea cinei s‑au luminat – e vorba de Cina cea de
Taină şi de spălarea picioarelor pe care le‑a făcut‑o Domnul Hristos ucenicilor
Săi – atunci Iuda cel rău credincios cu iubire de argint bolnăvindu‑se, s‑a
întunecat şi judecătorilor celor fără de lege pe Tine, Judecătorul cel drept, Te‑a
dat; – unii s‑au luminat şi altul s‑a întunecat – vezi, iubitorule de avuţii pe cel
ce pentru aceasta – deci pentru întunecare – spânzurare şi‑a agonisit? Fugi de
sufletul nesăţios, cel ce a îndrăznit unele ca acestea asupra Învăţătorului, Cela
ce eşti spre toţi bun, Doamne, mărire Ţie”.

Mai departe, la Sfintele Paşti, tot ca o lumină a învierii pomenim lumina
când zicem:
„Luminează‑te, luminează‑te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine‑a
răsărit; saltă acum şi te bucură Sioane, iar tu, Curată Născătoare de Dumnezeu,
veseleşte‑te întru Învierea Celui născut al tău”.
Învierea Domnului Hristos este prilej de luminare, de lumină, de lumină
care izvorăşte din mormântul dătător de viaţă al Mântuitorului, de lumina
credinţei, de lumină care luminează sufletele noastre şi ne fereşte de întu‑
necarea păcatului, de întunecarea cu care s‑a întunecat Iuda care s‑a îmbol‑
năvit de iubirea de argint. La Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Iisus
Hristos iarăşi avem în vedere lumina, lumina pe care a revărsat‑o Domnul
Hristos din fiinţa Sa pe muntele Schimbării la Faţă, pe Muntele Taborului,
în prezenţa a trei ucenici, Petru, Iacov şi Ioan şi în prezenţa a doi din
proorocii Vechiului Testament, Moise şi Ilie. Şi vorbind noi cu Domnul
nostru Iisus Hristos Îi spunem:
„Schimbatu‑Te‑ai la faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor
Tăi mărirea Ta, pe cât li se putea; strălucească şi nouă păcătoşilor lumina Ta
cea pururea fiitoare; – nu ne mulţumim să ştim că Domnul Hristos Şi‑a arătat
mărirea Sa întru lumină faţă de ucenicii Săi şi faţă de cei doi prooroci din
Vechiul Testament, vrem şi noi păcătoşii să primim lumină din lumina Lui –
pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, dătătorule de lumină, mărire Ţie”.
Lumina Mântuitorului nostru Iisus Hristos trebuie să ne lumineze, lumina
învierii Lui, lumina venirii Lui în lume, lumina izvorâtă din mormântul
dătător de viaţă trebuie să fie o lumină şi pentru noi, o lumină care să ne
depărteze de întunericul relelor, de întunericul păcatelor. Asta înseamnă să
ai o viaţă întemeiată pe învierea Domnului nostru Iisus Hristos, să fie o
legătură între viaţa noastră şi între învierea Mântuitorului, să se întrepătrundă
învierea Mântuitorului cu viaţa noastră, cu o viaţă care să se arate mai
presus de viaţa obişnuită. Vorbind în zile de duminică cu Domnul Hristos,
spunem uneori cuvinte ca acestea:
„Când Te‑ai pogorât la moarte, Cela ce eşti Viaţa cea fără de moarte, atunci iadul
l‑ai omorât cu strălucirea dumnezeirii; iar când ai înviat pe cei morţi din cele
de dedesubt, toate puterile cereşti au strigat: Dătătorule de viaţă, mărire Ţie”.
Lucrul acesta care s‑a întâmplat în istorie, care s‑a întâmplat la vremea
învierii Domnului nostru Iisus Hristos trebuie să se întâmple şi pentru noi,
pentru fiecare dintre noi. Şi se întâmplă. S‑a întâmplat lucrul acesta când
S‑a pogorât Domnul Hristos la moarte, când a murit Mântuitorul, El care
este „Viaţa cea fără de moarte”. a murit, a primit moarte pentru noi.
„Când Te‑ai pogorât la moarte, Cela ce eşti Viaţa cea fără de moarte, atunci
iadul l‑ai omorât”.

Ai nimicit iadul. Iadul nu poate sta împreună cu raiul, nu poate sta lumina
împreună cu întunericul. Unde e lumină nu e întuneric, unde e întuneric nu
e lumină, lumina covârşeşte întunericul, îl înlătură. Deci Viaţa cea fără de
moarte care este Domnul nostru Iisus Hristos s‑a pogorât la moarte şi atunci
a zdrobit iadul, a nimicit iadul. Şi unde e Domnul Hristos acolo nu este şi
iadul, nu poate fi şi iadul. Poate să fie numai lumină, poate să fie numai
bucurie, poate să fie numai pace. Şi asta se întâmplă pentru oamenii care
au ajuns la nepătimire, nepătimirea fiind izvor de pace. Sfântul Marcu
Ascetul vorbind despre pace zice că „Pacea este nepătimirea”.Unde‑i nepă
timire acolo‑i pace, unde‑i pătimire acolo e întunecare, acolo‑i zbucium,
nemulţumire, nelinişte, acolo nu e gând de înviere.
„Atunci iadul l‑a omorât cu strălucirea dumnezeirii”. Ceea ce s‑a întâmplat în
istorie trebuie să se întâmple şi în noi. Unde‑I Domnul Hristos de faţă, acolo
e liniştea şi bucuria, şi dacă Domnul Hristos este de faţă, atunci iadul „s‑a
omorât cu strălucirea dumnezeirii”.
„Iar când ai înviat pe cei morţi din cele de dedesubt – şi asta s‑a întâmplat
când a înviat Domnul nostru Iisus Hristos şi când i‑a scos din întuneric şi
din umbra morţii pe cei ce erau ţinuţi în întuneric şi în umbra morţii – atunci
toate puterile cereşti au strigat – uimite de măreţia Mântuitorului şi de fapta
Lui de îndreptare, de înviere a oamenilor – Dătătorule de viaţă, mărire Ţie”.
Noi spunem cuvintele acestea ca nişte cuvinte de ritual, dar trebuie să
le spunem şi ca nişte cuvinte care se adeveresc întru noi. Se adevereşte
faptul că Domnul Hristos a omorât moartea şi a sfărâmat iadul. Spuneam
mai înainte cuvântul „Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi
începătura altei vieţi veşnice”. Sfărâmarea iadului pentru noi, omorârea
morţii pentru noi, sunt lucruri care trebuie să fie nişte realităţi până la acea
măsură încât să nu ne temem de moarte, până la acea măsură încât să nu
ne temem de iad, să avem încredinţarea că fiind Domnul Hristos în noi, nu
se pot apropia vrăjmaşii noştri de noi, după cuvântul de la Paşti:
„Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui, şi să fugă de la faţa Lui
toţi cei ce‑L urăsc pe El”.
Aceasta trebuie să se întâmple în viaţa noastră: să fugă răutatea, să fugă
viclenia, să fugă toate chipurile răutăţii de la noi şi să fie Domnul Hristos
o realitate în existenţa noastră, şi atunci viaţa noastră trăieşte din învierea
Domnului nostru Iisus Hristos, atunci viaţa noastră este pătrunsă de învierea
Domnului nostru Iisus Hristos, atunci viaţa noastră este o viaţă în care nu
mai are loc răutatea, ci în care primează bunătatea. În Pateric se spune
despre un părinte că din multa bunătate nu mai ştia ce‑i răutatea. A ajuns
la măsura aceea încât nu mai putea să presupună răutatea. De ce? Pentru
că a ajuns la o îmbunătăţire sufletească.

Aşa ceva se poate întâmpla – şi se întâmplă – şi cu noi, în măsura în
care ne îmbunătăţim sufleteşte, în măsura în care Domnul Hristos cel înviat
este lucrător în noi. Când Domnul Hristos este lucrător în noi, atunci fug
vrăşmaşii noştri de gând, vrăjmaşii noştri de simţire, fuge îndoiala, fuge
răutatea, se depărtează tot ce este dătător de nemulţumire din sufletul nostru,
şi asta se întâmplă mai ales atunci când ne unim cu Domnul nostru Iisus
Hristos în Sfânta Taină a Euharistiei, când ne cuminecăm cu Trupul şi cu
Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că Fiul lui Dumnezeu care
S‑a întrupat în om, S‑a făcut om rămânând mai departe Dumnezeu, Fiu al
lui Dumnezeu, şi devenind şi fiu al omului. A făcut aceasta în istorie ca să
se întâmple şi în viaţa credincioşilor. Şi când ne împărtăşim cu dumnezeieş
tile Taine ale Mântuitorului, atunci spunem între altele:
„Intră în alcătuirea mădularelor mele, în rărunchi şi inimă. Arde spinii tuturor
păcatelor mele. Curăţeşte‑mi sufletul, întăreşte‑mi gândurile, încheieturile şi
oasele.Îmbunătăţeşte‑mă, curăţeşte‑mă, luminează‑mă, arată‑mă sălaş numai
Duhului Tău şi să nu mai fiu sălaş păcatului”.
Şi acum vine ceea ce e bine să reţinem în mod special: „Ca de foc să
fugă de mine tot lucrul rău, toată patima”. adică puterea Mântuitorului
nostru Iisus Hristos să fie ca un foc care arde totul, care nimiceşte tot ce
trebuie ars, nimiceşte tot ce trebuie nimicit. Dacă se întâmplă aceasta în
viaţa noastră, s‑a întâmplat cuvântul:
„Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui, şi să fugă de la faţa Lui
toţi cei ce‑L urăsc pe Dânsul”.
În felul acesta înţelegem noi o legătură între viaţă şi înviere, între viaţa
noastră şi învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, între învierea Domnului
nostru Iisus Hristos şi învierea noastră, între puterea lui Dumnezeu şi nepu
tinţa omului. Ştiţi că cel ce iubeşte, împlineşte, iubirea are darul de a împlini,
de a da ceea ce lipseşte celuilalt. Legătura noastră cu Domnul Hristos este
o legătură de iubire, o iubire care se revarsă dinspre Dumnezeu spre om şi
dinspre om spre Dumnezeu. În Sfânta Scriptură, anume în Epistola I Sobor
nicească a Sfântul Evanghelist Ioan este scris că
12 I Ioan 4, 8. 16. „Dumnezeu este iubire”12. Dacă Dumnezeu este iubire – şi Dumnezeu de fapt
este iubire – înseamnă că şi omul trebuie să fie iubire. Şi Dumnezeu care este
iubire Se revarsă către om şi omul care se sileşte să fie iubire – şi în măsura
în care este iubire – se revarsă către Dumnezeu, şi iubirea are darul de a împlini.
Împlineşte ceea ce lipseşte. Dumnezeu împlineşte ceea ce lipseşte spre bine în viaţa
noastră şi nimiceşte tot ceea ce este rău în viaţa noastră, iar noi prin iubirea

noastră ne revărsăm către Dumnezeu, şi atunci se face o prietenie între om şi
Dumnezeu. Nu‑i întâmplător că sfinţii sunt numiţi „prieteni ai lui Dumnezeu”.
De ce? Pentru că Dumnezeu vrea să aibă prieteni între oameni. Şi pentru
că omul vrea să‑L aibă prieten pe Dumnezeu. Şi se poate întâmpla lucrul
acesta, pentru că Dumnezeu fiind iubire vrea să‑l cuprindă pe om, îl învăluie
pe om, Se revarsă spre om, şi omul Îl iubeşte pe Dumnezeu după puterea
lui şi îi iubeşte pe oameni, şi iubirea e fericire şi fericirea este semn al unei
trăiri superioare, a unei trăiri în înviere.
Noi când ne împărtăşim cu dumnezeieştile Taine ne gândim şi la Maica
Domnului, şi‑i mulţumim şi Maicii Domnului pentru bucuria de a ne fi
întâlnit cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos în dumnezeiasca Euharistie. Şi
zicem către Maica Domnului:
„Preasfântă Stăpâna mea, acoperământul, scăparea, mângâierea şi bucuria mea,
mulţumescu‑ţi ţie că m‑ai învrednicit a mă împărtăşi cu Preacuratul Trup şi cu
Scumpul Sânge al Fiului tău. Ci tu care ai născut Lumina cea adevărată,
luminează‑mi ochii cei înţelegători ai inimii mele. Ceea ce ai născut Izvorul
nemuririi, înviază‑mă pe mine cel omorât de păcat, Maica Dumnezeului celui
milostiv. Curăţeşte‑mi sufletul, sfinţeşte‑mi gândurile, ridică‑mă din robia
cugetelor, dăruieşte‑mi smerenie în gânduri şi ridicare din robia cugetelor”.
Domnul Hristos cel înviat în viaţa noastră nu ne lasă stăpâniţi de gândurile
cele rele, nu ne lasă asupriţi de vreun chip al răutăţii şi ne dă putere să
învingem toate împotrivirile, toate nemulţumirile, toate chipurile răutăţilor,
ne învredniceşte să fim mai presus de patimi şi asta înseamnă nepătimire,
şi unde e nepătimire e înviere, unde e nepătimire e pace, unde e nepătimire
e bucurie, unde e nepătimire e binecuvântarea lui Dumnezeu. Este ceea ce
vă doresc din tot sufletul tuturor celor ce sunt de faţă, să ajungeţi să simţiţi
darul lui Dumnezeu, darul Mântuitorului cel înviat, să avem cu toţii un
izvor de putere din învierea Domnului Hristos şi să fim şi noi înviaţi din
morţi, „vii, sculaţi din morţi”13, cum zice Sfântul Apostol Pavel, şi să facem 13 Romani 6, 13.
mădularele noastre roabe ale dreptăţii, roabe ale curăţiei spre îndreptare şi
spre sfinţire. Dumnezeu să ne ajute!
Părintele Teofil PĂRĂIAN,

Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus

3. SFINŢENIA ÎN PARTICIPARE
Sfințenia, ca taină a participării în cultul

divin al Bisericii Ortodoxe
Cultul Bisericii Ortodoxe este o adevărată școală de formare a conștiin

țelor și caracterelor religioase, prin învățăturile morale și sociale pe care le
transmite prin intermediul actelor și formelor sale externe, în special a
imnurilor, rugăciunilor, ecteniilor și formulelor liturgice care alcătuiesc
rânduiala slujbelor noastre bisericești. În textul acestor fragmente sau sub
unități ale serviciilor religioase sunt inserate un tezaur întreg de doctrină,
de reguli de conduită morală și de bună conviețuire creștinească a credin
cioșilor în societate. Participând la sfintele slujbe bisericești și ascultând
cu evlavie cântările, rugăciunile, ecteniile și lecturile biblice, credincioșii
nu numai că însușesc cu mintea adevărurile de credință și regulile de
comportare în viața socială, ci deprind și râvna de a le aplica în practică și
de a le traduce în faptă. În felul acesta, rugăciunea devine un mijloc adecvat
de exprimare a învățăturilor de credință și a preceptelor moral‑sociale în
accepțiunea largă a cuvântului, la nivelul perceperii și înțelegerii tuturor
categoriilor de oameni. Rugăciunea Bisericii este și un modus vivendi prin
care se stimulează dorința credincioșilor de transpunere a cuvântului
dumnezeiesc în faptă și se trezește în sufletele lor imboldul lăuntric de a

se angaja constant în acțiune și de a adopta o atitudine fermă pe calea
înfăptuirii poruncilor lui Dumnezeu și a convieţuirii în deplină solidaritate,
înțelegere, unire și pace cu toţi oamenii, pentru că imnul și rugăciunea
liturgică cucerește inimile și sufletul, purificândul, luminândul și sensi
bilizândul pe credincios.
Poporul a înțeles, a intuit și a trăit adevărul și frumusețea Ortodoxiei
prin cultul ei sublim și înălțător. Fără să studieze catehisme și tratate de
teologie, el a învățat să trăiască creștinește prin frecventarea și participarea
la slujbele și rânduielile de cult ale Bisericii și prin respectarea tradițiilor
și practicilor ei de cult. De aceea, s‑a spus că „sufletul Ortodoxiei se găsește
mai ales în riturile sale”, pentru că ființa și viața Ortodoxiei se oglindește
în formele ei de cult. Rugăciunea Bisericii ne povățuiește cum să trăim
după voia lui Dumnezeu, devenind în felul acesta o lecție de învățătură, o
cateheză vie la îndemâna tuturor, pentru că sfintele slujbe conțin îndemnuri
și îndrumări prețioase de comportare creștinească ideală și ne înfățișează
numeroase exemple de viețuire duhovnicească în persoana sfinților și a
marilor trăitori și luminători ai credinței.
La mesajul rugăciunilor și a cântărilor se adaugă lecturile biblice (catisme,
paremii, Apostol, Evanghelie), sinaxarele, predicile, catehezele și citirea
cazaniei, care toate la un loc au un important rol instructiv‑educativ, de a
lumina mintea cu lumina cunoștinței de Dumnezeu și de a îndupleca voința
spre împlinirea poruncilor divine. În felul acesta, prin cultul ei divin, Biserica
a promovat cultivarea virtuților creștinești, în rândul cărora, locul cel dintâi
îl ocupă dragostea.
Cultul divin public al Bisericii este presărat cu numeroase îndemnuri la
slujirea aproapelui în duhul iubirii creștine, prezentată atât ca poruncă
divină, cât și ca virtute fundamentală, pe care se întemeiază bunele raporturi
dintre oameni și se sting conflictele.
Iubirea este nucleul vieții creștine și semnul distinctiv al aleșilor lui
Dumnezeu,
„pentru că dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubește este născut din
Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cel ce nu iubește n‑a cunoscut pe
Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan IV, 7‑8).
Porunca iubirii este exprimată în majoritatea textelor biblice ce se citesc
în cadrul lecturilor din rânduiala slujbelor bisericești, cum ar fi: paremiile
de la Vecernie, Apostolul și Evanghelia de la Sfânta Liturghie. Ea apare
intercalată și în celelalte forme ale cultului divin (cântări, rugăciuni, ectenii),
în care Dumnezeu este zugrăvit ca fiind milostiv, iertător și iubitor de
oameni. El este
„Părinte al indurărilor și Dumnezeu a toată mângâierea. Cel plin de milă și
bogat în bunătate”,
care ridică de la pământ pe cel sărac și din gunoi înalță pe cel lipsit.

„Tatăl orfanilor, limanul celor înviforați și Doctorul celor bolnavi” (Rugăciunea
a IV și a V‑a de la Sfântul Maslu).
Iubirea milostivă a lui Dumnezeu reprezintă modelul iubirii creștine.
Această iubire angajează sufletul în profunzimile lui de taină și dinamizează
voința omului, încât, cel ce o trăiește și o practică, iubește pe semen cu
iubirea cu care Dumnezeu iubește pe oameni. De aceea, în Sfânta Liturghie –
care este un imn sublim al iubirii înălțat lui Dumnezeu – auzim rostindu‑se
frecvent și stăruitor îndemnurile:
„Să ne iubim unii pe alții”… „Sus să avem inimile”… „Unirea credinței și
împărtășirea Sfântului Duh cerând, pe noi înșine și unii pe alții”… „Domnului
să ne rugăm” … „Să zicem toți din tot sufletul și din tot cugetul nostru”…
Această slujbă este concepută în spirit comunitar, pentru a crea o atmos
feră de armonie și solidaritate între credincioși și a‑i determina să se simtă
legați unii de alții și de Biserica lui Hristos. În Sfânta Liturghie credincioșii
trăiesc aceleași simțăminte umane și creștinești și se integrează în același
ritm de viață duhovnicească pe care îl insuflă și îl dezvoltă rugăciunea în
comun, în care este exclusă orice formă de individualism, iar nevoile și
interesele personale sunt armonizate cu cele generale, ale colectivității sau
obștei credincioșilor.
În Sfânta Liturghie creștinul învață că nu se mântuiește singur, ci în
comuniune cu semenii săi, prin legătura tainică a iubirii, care este principiul
de bază al solidarității creștine.
„Ești om în măsura în care ești iubire, căci prin iubire te identifici cu oamenirea,
cu poporul, cu patria, cu semenii și devii o forță creatoare în slujba omenirii,
a fraților tăi” (Mitropolit Nicolae Mladin, Studii de Teologie Morală, Sibiu,
p. 176).
Împărtășindu‑se din același potir, credincioșii arată, de fapt, că ei participă
cu toții la cina comună a iubirii, căci, gustând din Trupul Fiului ceresc, ei
înțeleg că trebuie să manifeste unul față de altul aceeași dragoste pe care
a dovedit‑o față de noi Hristos Dumnezeul nostru, jerfindu‑și viața pe cruce
pentru mântuirea noastră, după cum Însuși a spus:
„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și‑l pună
pentru prietenii săi” (Ioan XV,13).
Prin iubire, credinciosul se identifică cu viața semenului său, așa încât
trăiește în viața sa personală, viața acestuia. Așa cum Mântuitorul Hristos
și‑a asumat firea omenească cu tot ceea ce aparține acesteia, adică bucurii,
suferințe, necazuri etc., la fel, cel ce cultivă în ființa sa virtutea iubirii
creștine, se identifică cu bucuriile și durerile aproapelui său. Jerfa și Învierea
Mântuitorului sunt o încununare a supremei Sale iubiri față de neamul
omenesc și, din acest motiv, la slăvitul și minunatul praznic al Învierii

Domnului, credincioșii își dau reciproc obișnuita sărutare frățească la sfârși
tul Laudelor Utreniei, ascultând și îndeplinind prin acest gest, îndemnul pe
care îl lansează imnul Slavei, gl. 5, interpretat melodic în acest moment:
„Ziua Învierii! Și să ne luminăm cu prăznuirea, și unul pe altul să ne îmbrățișăm.
Să zicem: fraților, și celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere”…
Cântarea aceasta este un răspuns al credincioșilor la marea dragoste pe
care Dumnezeu a revărsat‑o asupra noastră prin întruparea, jertfa și învierea
Fiului Său, care a surpat puterea morții și ne‑a deschis porțile raiului. Paștele
creștinesc este o sărbătoare a bucuriei și a iubirii și nu putem trăi din plin
bucuria acestei sărbători, dacă sufletele noastre sunt încleștate de ură, invidie
și răutate, păcate care întunecă frumusețea și solemnitatea momentului. Pe
Hristos cel înviat și transfigurat în simbolul de lumină al Învierii, nu îl
putem simți decât cu inimile încălzite și luminate de făclia dragostei care
topește veninul urii, al mâniei și al vicleniei. Numai cu o asemenea dispoziție
sufletească, iubitoare și iertătoare, îndrăznim să ne apropiem de sfântul potir,
ca să gustăm din „Paștele cele fără prihană”, care este Sfânta Împărtășanie.
Pentru că viața umană și creștinească și societatea, în general, nu poate
progresa pe linia valorilor umane și culturale fără iubire sinceră și dăruire
jertfelnică a unora în slujba celorlalți, Biserica, de fiecare dată când binecu
vintează întemeierea noii familii, cere în rugăciunile din slujba Tainei Sfintei
Cununii „să li se trimită (mirilor) dragoste desăvârșită, pașnică și ajutor”,
„înțelepciune și dragoste unuia către altul întru legătura păcii”, pentru că
dragostea este singura cale și modalitatea de desăvârșire a personalității
umane. Prin ea, semenul devine cu adevărat om și creștinul cu adevărat
creștin. Pentru că este împlinirea legii și sinteza întregii învățături creștinești
(Matei XXII, 40; Romani XIII, 8‑9), o cântare bisericească de la începutul
Sfântului și Marelui Post al Paștelui ne îndeamnă să facem cât mai fertilă
virtutea iubirii în viața noastră pământească, pentru a ne agonisi plata
cerească la judecata universală.
„Cunoscând poruncile Domnului – spune textul cântării – așa să viețuim: pe
cei însetați să‑i adăpăm, pe cei goi să‑i îmbrăcăm, pe străini să‑i ducem în
casă, pe bolnavi și pe cei din temniță să‑i căutăm; ca să zică și către noi Cel
ce va să judece tot pământul: Veniți, binecuvântații Tatălui meu de moșteniți
împărăția ce s‑a gătit vouă…”.
Aceste roade ale iubirii creștine alcătuiesc podoaba omului lăuntric. Ele
sunt expresia nobleții sufletești, pentru că iubirea este inima existenței
umane care dă sens și valoare veșnică faptelor săvârșite în viață. De aceea,
o altă cântare bisericească ne povățuiește
„să ne sârguim prin post, prin milostenie și prin iubire de oameni, către săraci,
a intra în camera mirelui Hristos Cel ce ne dă nouă mare milă” (Stihira a II‑a
de la Stihoavna Vecerniei de luni seara, din Săptămâna Lăsat sec de brânză).

Prin propovăduirea dragostei creștinești, se urmărește în primul rând
statornicirea unui climat de pace și bună înțelegere între oameni, ideal pe
care îl râvnește, cu ardoare, întreaga omenire și pentru care Biserica s‑a
rugat mereu de‑a lungul vremii și se roagă necontenit și astăzi în sfintele
ei slujbe, „pentru pacea a toată lumea” și „pentru vremuri pașnice”. Mântuitorul
este adorat și invocat cu expresia „Împărat al păcii” în conținutul multor
ectenii și rugăciuni.
„Cu adevărat Tu ești Hristoase, pacea pentru oamenii lui Dumnezeu”,
se spune într‑o cântare (stihira a șasea a Evangheliei, gl.6) pentru că El a
împăcat neamul omenesc cu Dumnezeu,
„făcând pace prin sângele crucii Sale” (Coloseni I,20).
Viața umană nu se poate desfășura în condiții normale, decât într‑un
mediu de pace durabilă .De aceea , instaurarea păcii între oameni și popoare
face obiectul rugăciunilor zilnice din cultul Bisericii.
„Pentru rugăciunile tuturor sfinților, Doamne și ale Născătoarei de Dumnezeu,
pacea Ta dă‑ne‑o nouă și ne miluiește pe noi, ca un îndurat”,
este unul din troparele care se rostește în fiecare zi la slujba Pavecerniei
Mici, ca să nu mai amintim de psalmi și de celelalte rugăciuni din
rânduiala celor șapte Sfinte Laude, în care ne rugăm „pentru pacea și
bunăstarea întregii lumi”.
Imnul păcii pe care l‑au intonat îngerii în noaptea sfântă a Nașterii
Domnului („Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între
oameni bunăvoire”) este cântat și rostit zilnic la slujba Utreniei și la cea a
Pavecerniței Mici, ca un mesaj ceresc a Celui ce a venit pe pământ să
întemeieze pacea , pentru că „El este pacea noastră” (Efeseni II, 14.)
Rugăciunea pentru pace o întâlnim în toate rânduielile de slujbă. Cea
mai importantă dintre ele – Sfânta Liturghie – începe cu cererea: „Cu pace
Domnului să ne rugăm” și se încheie cu invocarea păcii universale, a întregii
lumi, exprimată în rugăciunea amvonului, când preotul zice:
„Pace lumii tale dăruiește, bisericilor Tale, preoților, conducătorilor țării și la
tot poporul Tău”.
Pacea este implorată și în formula de binecuvântare: „Pace tuturor”,
prezentă în toate sfintele slujbe, precum și în primele trei aliniate ale ecteniei
mari și în textul ecteniei cererilor, în care ne rugăm pentru „cele de folos
sufletelor și trupurilor noastre și pacea lumii”, pentru a petrece „ziua toată,
desăvârșită, în pace și fără de păcat” și a dobândi „înger de pace, credincios,
îndreptător, păzitor sufletelor noastre”. Maica Domnului este numită în
cântările noastre de slujbă „pacea celor din războaie, liniștea celor înviforați,
singura folositoare a credincioșilor”, iar Sfinții Apostoli, pentru că sunt

cinstiți ca solitori ai păcii, îi rugăm „să dăruiască pace lumii și sufletelor
noastre mare milă” (troparul Sf. Apostoli Petru și Pavel.)
În general, apelurile și îndemnurile repetate la pace și la bună înțelegere
pe care le găsim incluse în formularele rugăciunilor și cântărilor liturgice
cuprind toate nevoile, aspirațiile și necesitățile stringente ale vieții materiale
și spirituale ale credincioșilor. La o ultimă analiză, constatăm că această
pace, pe care Biserica o solicită atât de mult în serviciile ei divine, are un
întreit aspect. Mai întâi, este vorba de pace lăuntrică a împăcării conștiinței,
care se dobândește prin disciplinarea simțurilor și dezrădăcinarea patimilor
și a gândurilor necurate din inimă și din minte.
„Adună Doamne mintea mea cea risipită și curățește inima mea cea înțelenită,
dându‑mi pocăința lui Petru, suspinare ca vameșul și lacrimi ca desfrânatei”,
se spune într‑o cântare (stihira a II a de la Laudele Utreniei de marți, gl. 3,
Săptămâna a IV‑a după Sfintele Paști). Dar fiindcă biruința asupra instinc
telor și pornirilor pătimaşe ale firii nu se pot obține fără ajutorul harului
dumnezeiesc, îl rugăm pe Dumnezeu să ne întindă mâna de ajutor ca să
smulgem aceste neghine ale răutății.
„Atotputernice Doamne, avându‑Te pe Tine nădejde, Te rugăm să ne izbăvești
de toate felurile de primejdii și de viforul patimilor, pentru ca viața noastră în
pace să o petrecem, și viețuind întru curăție, să Te avem pe Tine, în ziua
judecății, Stăpân blând și milostiv” (stihira a III‑a de la Doamne strigat‑am,
Vecernia de Duminică seara, gl.7).
A doua semnificație a păcii este „pacea de sus” sau pacea cerească pe
care a transmis‑o Mântuitorul Sfinților Săi Apostoli, după înviere (Ioan
XX,19). Ea înseamnă împăcarea noastră cu Dumnezeu prin ferirea de răutăți
și păzirea poruncilor Lui. Aceasta este „pacea lui Dumnezeu care covârșește
toată mintea” (Filipeni IV, 7), care ne ține sub scutul și adăpostirea Sa,
izbăvindu‑ne de primejdii, de ispite și de uneltirile cele rele ale văzuților
și nevăzuților vrăjmași.
„Pacea Ta dă‑o nouă, Fiule al lui Dumnezeu, că afară de Tine pe alt Dumnezeu
nu cunoaștem și numele Tău numim…”,
glăsuiește Biserica în cântările ei (irmosul Cântării a V‑a, de la Utrenia de
marți, gl. 1). Biserica a întocmit rugăciuni și pentru împăcarea celor învrăj
biți, în care cerem de la Dumnezeu să înrădăcineze într‑înșii frica Sa cea
mântuitoare, să întărească dragostea unuia spre altul, să stingă
„toată vrajba și să îndepărteze dintre dânșii toate îndemnurile spre dezbinare”.
În cultul nostru divin avem și rugăciuni pentru salvarea casei bântuită
de duhurile necurate, în care cerem să fie păzită
„de toată vătămarea și ispita”, „de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă
în întuneric și de întâlnirile cu demonul de amiază”,

iar când preotul binecuvintează și sfințește noua locuinţă, se roagă Domnului
să‑i trimită pacea Sa divină
„și cu milostivire să o binecuvinteze, mântuind și luminând pe toți cei ce vor
locui în ea” (Troparul gl. 6, din rânduiala slujbei sfinţirii casei).
A treia caracteristică a păcii este cea socială sau universală, în înțelesul
de bună conviețuire între comunități și popoare. Această pace este efectul
sau rezultatul pozitiv al păcii individuale și al păcii de sus, pe care o oferă
Dumnezeu în dar celor ce au atins starea de inocență și de armonie interioară,
prin disciplinarea simţurilor, prin despătimire și îmbunătățire duhovnicească.
Pacea sufletească constituie premiza şi temelia păcii generale, căci fără ea,
pacea între națiunile lumii nu poate dăinui. Când Biserica invocă în rugă
ciunile ei pacea sfântă, ea se roagă pentru o pace durabilă, existențială și
plenară, care să se extindă asupra întregii lumi
„Pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu biserici
şi pentru unirea tuturor…”.
De aceea, într‑unul din aliniatele ecteniei întreite de la Litie, care este
introdusă și în rugăciunea de pomenire a celor vii de la Proscomidie,
„ne rugăm pentru tot sufletul creștinesc cel necăjit și întristat care are trebuință
de mila și ajutorul lui Dumnezeu, pentru apărarea țării acesteia și a celor ce
viețuiesc într‑însa și pentru pacea și buna așezare a întregii lumi”.
Aceste formule irenice și apeluri repetate la pace, iubire și bună înțele
gere, nu au rămas fără ecou în sufletele credincioșilor care participă regulat
la sfintele slujbe, ci au avut o înrâurire binefăcătoare asupra lor, întărindu‑le
convingerea că trebuie să conviețuiască pașnic cu semenii în societate, în
cercurile și cuplurile umane în care își desfășoară activitatea. Pacea, liniștea
și coeziunea între oameni și popoare nu poate supraviețui în condițiile în
care lumea este dominată de nedreptate. Nedreptatea socială este unul dintre
cele mai grele obstacole în realizarea păcii.
Biserica a combătut cu vehemență nedreptatea și inegalitatea, promovând
și propovăduind prin învățătura și cultul ei divin, ideea și spiritul de dreptate.
Ea a venit în sprijinul și apărarea celor săraci, năpăstuiți și asupriți pe
nedrept și a luat atitudine împotriva celor care îi exploatau și îi umileau,
urmând întotdeauna exemplul Mântuitorului, care zicea despre Sine că a
fost trimis să binevestească săracilor, să aline pe cei cu inima zdrobită, să
vestească celor robiți eliberarea și să mângâie pe cei întristați (Luca
IV,16‑22). În textele noastre liturgice, Mântuitorul nostru Iisus Hristos este
invocat ca miluitor al săracilor și sprijinitor al celor sărmani și neputincioși,
care tămăduiește pe cei bolnavi, ridică de la pământ pe cei săraci și din
gunoi înalță pe cei lipsiți, Tatăl orfanilor,

„ajutătorul celor de fără ajutor, nădejdea celor fără de nădejde, izbăvitorul celor
înviforați, limanul celor ce călătoresc pe ape și doctorul celor bolnavi” (Rugă
ciunea dipticilor din Liturghia Sf. Vasile cel Mare).
Sfânta Fecioară Maria este supravenerată și invocată în sfintele noastre
slujbe, ca o fierbinte ajutătoare și folositoare a celor asupriți și necăjiți:
„Tuturor scârbiților bucurie și asupriților folositoare și flămânzilor dătătoare
de hrană, străinilor mângâiere, celor învăluiți adăpostire, bolnavilor cercetare,
celor neputincioşi acoperământ și sprijinire, toiag bătrânețelor”… (stihira a II‑a,
gl. 2 din slujba Paraclisului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu).
Biserica nu a ignorat niciodată pe dezmoșteniții soartei, ci a venit în
întâmpinarea lor, ușurându‑le lipsurile și suferințele și rugându‑se pentru
cei năpăstuiți, adică
„pentru cei bolnavi, pentru cei ce se ostenesc, pentru cei robiți” (ectenia mare)
„pentru cei ce sunt în judecăți, în ocne, în izgoniri, în necazuri și strâmtorare”
(Rugăciunea de pomenire a celor vii din rânduiala Proscomidiei).
În rugăciunea de mijlocire generală (dipticile) din Liturghia Sf. Vasile
cel Mare, preotul se roagă astfel:
„Pomenește Doamne, pe cei care aduc roade și fac bine în sfintele Tale biserici
și își aduc aminte de cei săraci…. Văduvelor le ajută, pe orfani îi apără, pe cei
robiți îi izbăvește, pe cei bolnavi îi tămăduiește”.
Noțiunea de dreptate are un dublu înțeles. Din punct de vedere religios-
moral, dreptatea este sinonimă cu sfințenia, reprezentând sinteza sau coro
larul tuturor virtuților, iar sub aspect social, dreptatea este răsplătirea justă
și echitabilă, acordată fiecăruia după meritele și faptele lui. Nu putem disocia
o latură a dreptății, de cealaltă, căci ambele se implică și se condiționează
reciproc, omul drept și neprihănit înaintea lui Dumnezeu fiind totdeauna
obiectiv, cinstit, nepărtinitor și ocrotitor al drepturilor și libertăților celorlalți.
Cuvântul Sfintei Scripturi ne îndeamnă să respectăm drepturile semenilor
noștri și să milităm pentru întronarea dreptății, adică a ordinii moral‑sociale
în lume, care este voită și impusă de Dumnezeu, chiar dacă în calea înfăp
tuirii acestui deziderat avem de întâmpinat obstacole și greutăți. Dumnezeu
încununează pe cei ce se străduiesc să lucreze după cântarul dreptății, iar
„oricine nu face dreptate nu este din Dumnezeu” (I Ioan III, 10). Într‑unul
din stihurile Fericirilor este menționat faptul că împărăția cerurilor o vor
moșteni „cei prigoniți pentru dreptate” (Matei V, 10 ), adică cei ce se
sacrifică în viața aceasta pentru îndeplinirea binelui moral, pentru înlăturarea
mizeriei și suferințelor de tot felul și pentru stârpirea nedreptăților, a
exploatării nemiloase și a diferențierilor arbitrare dintre oameni, instituite
pe criterii subiective și egoiste. Aceste principii umanitar‑creștine le găsim
expuse nu numai în cărțile Sfintei Scripturi sau în catehisme și tratate de
morală, ci și în imnurile Bisericii, scrise sub pana inspirată a autorilor sfinți.

„Nu este împărăția lui Dumnezeu mâncare și băutură – se spune într‑o cântare –
ci dreptate și nevoință cu sfințenie. Pentru acesta nici bogații nu vor intra în
ea, ci numai cei care își pun averile lor în mâinile săracilor. Acestea și David
proorocul le învață, zicând: Bărbat drept este cel ce miluiește în toate zilele,
cel ce se desfătează în Domnul și în lumina Lui umblă, care nu se va poticni”
(Slavă, gl. 1, de la Laudele Utreniei Duminicii a V‑a din Sfântul și Marele Post
al Paștilor).
Pentru a păstra vie și statornică ideea și simțul dreptății sociale, Biserica
a inserat în cultul ei divin numeroase pericope biblice în care a condamnat
nedreptatea și lăcomia aristocraților și fariseilor și avariția bogaților și a
exemplificat justa distribuire și valorificare a bunurilor materiale în atitu
dinea și comportamentul generos și altruist al sfinților, care nu și‑au lăsat
inima robită de avuții, ci le‑au împărțit săracilor și au îndestulat cu ele pe cei
lipsiți, ca să‑și agonisească „comoara neîmpuținată în ceruri” (Luca XII, 33).
În sinaxarele și slujbele consacrate cinstirii sfinților filantropi: Parascheva,
Nicolae, Sfinţii Trei Ierarhi, Sf. Ioan cel Milostiv, ca să pomenim numai
câţiva mai reprezentativi dintre ei, Biserica ne atrage atenția că, dorinţa de
acumulare a averilor peste nevoile și necesitățile stricte ale întreținerii vieții,
adică lăcomia, este izvorul și rătăcirea tuturor relelor și nedreptăților sociale,
în timp ce milostenia este o scară a urcușului desăvârșirii spirituale, care
ne deschide porţile raiului.
Pentru a ilustra cât mai concret şi mai convingător acest adevăr, Biserica
a rânduit ca în perioada anotimpului de toamnă (când se culeg roadele
câmpului și se depozitează în hambare) să se citească la Liturghia din
Sfintele Duminici și zilele de rând, pericope evanghelice în care este sugerată
și propovăduită mila, dărnicia, facerea de bine, bunăvoința faţă de cei săraci
și oropsiți, înfierând lăcomia, zgârcenia și egoismul, generate de însușirea
nedreaptă și inutilă a surplusului de bogăție. Sunt stigmatizați și prezentați
ca exemple negative următoarele personaje: iconomul necredincios (Luca
XVI, 1‑9), bogatul nemilostiv (Luca XVI, 19‑31), bogatul căruia i‑a rodit
țarina (Luca XII, 16‑21), judecătorul nedrept (Luca XVIII ,1‑5), tânărul
bogat (Luca XVIII, 18‑27), cămătarul care dădea bani cu împrumut (Luca
VII, 41‑43) și fariseii care mâncau casele văduvelor și opreau plata lucră
torilor (Luca XI, 39‑53).
Dreptatea este fundamentul pe care se clădește iubirea. Ca să încolțească
virtutea iubirii, trebuie, mai întâi, să se înfiripe dreptatea, în contextul în
care fiecare individ primește ceea ce i se cuvine, iar el, la rândul său, evită
tot ceea ce ar putea vătăma și leza persoana aproapelui său. Dreptatea nu
poate coexista fără iubire, pentru că dreptatea fără iubire duce la asprime,
iar iubirea fără dreptate duce la slăbiciune. Creștinul adevărat este cel care
trăiește viața comunității și o slujește cu ardoare și devotament, participând
efectiv la durerile și suferințele ei. El se leapădă de sine, renunțând la
scopurile şi interesele sale egoiste, ca să trăiască pentru altul și să se

jertfească pentru binele semenilor săi. Acest sentiment al solidarității și
comuniunii frățești este inspirat şi cultivat de majoritatea cântărilor noastre
de slujbă. Prin intermediul lor, Biserica face o adevărată catehizare morală
și socială, învățându‑ne
„să dezlegăm legătura nedreptății. Să rupem încurcăturile tocmelilor celor
silnice. Tot înscrisul nedrept să‑l desfacem. Să dăm flămânzilor pâine și pe
săracii cei fără de casă să‑i aducem în casele noastre; ca să luăm de la Hristos,
Dumnezeu, mare milă” (idiomela zilei de la Vecernia de miercuri seara, Săptă
mâna întâia din Postul Mare).
Totodată, Biserica ne mai amintește în sfintele și dumnezeieștile ei
cântări, că faptele dreptății noastre vor străluci în ziua judecății, când
„sluga și stăpânul, împăratul sau ostașul, bogatul și săracul în aceeași cinste
vor fi; și fiecare, după faptele sale, sau se va preamării sau se vor rușina”
(Slavă, gl. 6 de la sfârșitul stihurilor ce se cântă la finalul slujbei înmormântării
mirenilor),
căci starea sufletească a fiecăruia va fi dezvăluită atunci în mod public și
Dumnezeu va instaura definitiv dreptatea și adevărul. În clipa aceea hotărâ
toare, care va pecetlui soarta tuturor, se va împlini profeția psalmistului David:
„Mila și adevărul s‑au întâmpinat, dreptatea și pacea s‑au sărutat. Adevărul din
pământ a răsărit și dreptatea din cer a privit” (Ps. LXXXIV 11‑12).
Dreptatea socială, pacea, armonia și înțelegerea, întind punți de legătură
între oameni, întemeind raporturi demne, loiale şi de bun augur între ei. Pe
temeiul dreptății se înfăptuiește egalitatea, unirea și frăția.
Creștinismul este religia care a proclamat pentru prima dată nobilul
principiu al deplinei egalități între oameni, ca fii ai aceluiași Părinte ceresc
(Matei VI, 9; XXIII, 9), ca descendenți din aceeași primă și unică pereche
de oameni (Fapte XVII, 26; Romani V, 12) și ca deopotrivă chemați prin
Evanghelia lui Hristos și prin lucrarea Bisericii Sale în lume, la desăvârșire
morală, mântuire sufletească și fericire veșnică (Ioan X ,10; Efeseni I, 10).
Oamenii sunt egali în virtutea originii lor comune, a destinului comun
și a chipului divin pe care Dumnezeu l‑a sădit în ființa lor:
„După chipul și asemănarea Ta l‑ai plăsmuit din început pe om și l‑ai pus în
rai să stăpânească peste făpturile Tale…”,
se spune într‑o stihiră din slujba înmormântării (ideomela a VII‑a ), pentru
că Dumnezeu a rânduit ca oamenii să se împărtășească de aceeași soartă:
moștenirea raiului. Păcatul i‑a lipsit pe oameni de fericirea paradisului
ceresc și i‑a diferențiat radical. A trebuit ca omul să se renască din nou la
viața cea harică prin botez ca, redobândindu‑și frumusețea originală a
chipului dumnezeiesc din el, prin „baia nașterii celei de a doua și înnoirea
Duhului Sfânt” (Tit III, 5) să primească calitatea de

„oaie cuvântătoare a turmei celei sfinte a lui Hristos, mădular cinstit al Bisericii
sale, fiu și moștenitor al împărăției Sale” (Rugăciunea a IIIa din Rânduiala
facerii catehumenului).
Creștinii sunt restabiliți în raport de egalitate în virtutea egalității reli
gioase pe care le‑o conferă Taina Sfântului Botez, care îi transformă lăuntric
„într‑un Duh” și îi aduce „într‑un singur trup” (I Corinteni XII,3), trupul
lui Hristos. Prin botez, toți sunt eliberați de sclavia păcatului, devin fii
spirituali ai lui Hristos și ai Bisericii Sale şi sunt investiți cu o demnitate
superioară (I Corinteni VII, 22), aceea de frați întreolaltă și fii ai împărăției
lui Dumnezeu (Romani VI, 3‑5; Galateni III, 26; IV, 7). Acest adevăr este
reliefat în toate rugăciunile din cuprinsul rânduielii Tainei Sfântului Botez,
în care preotul slujitor cere ca Dumnezeu să‑l înscrie pe noul botezat
„în cartea vieții Sale, să‑l împreune cu turma moștenirii Sale”, ca fiind „îm
preună‑sădit cu asemănarea morții Sale prin Botez să se facă părtaș învierii
Sale și păzind darul Sfântului Duh și sporind așezământul harului să ia plata
chemării de sus și să se numere cu cei întâi născuți înscriși în cer” (Rugăciunea I
din Rânduiala facerii catehumenului și Rugăciunea a II‑a de sfințire a apei din
Rânduiala Tainei Sfântului Botez).
Dacă în fața lui Dumnezeu toți oamenii sunt egali, atunci egalitatea trebuie
să fie recunoscută și generalizată, sub aspectul spiritualităţii creştine, și în sfera
relațiilor interumane și în structurile vieții sociale. Mântuitorul a descoperit
tuturor taina egalității și unității, s‑a identificat pe Sine cu noi și S‑a jertfit
pentru fiecare dintre noi, ridicându‑ne pe toți la statutul de fii adoptivi ai
lui Dumnezeu prin har, idee exprimată astfel într‑o cântare bisericească:
„Hristos m‑a îndumnezeit întrupându‑Se; Hristos m‑a înălțat smerindu‑Se;
Hristos m‑a făcut nepătimitor, pătimind cu firea trupului, Dătătorul de viață” (stihira
I a Cântării I de la Canonului Învierii, din slujba Utreniei de Duminică, gl. 1).
În adunările de cult ale primilor creștini, conștiința egalității tuturor în

fața lui Dumnezeu era trează, căci pe temeiul cuvintelor Sfântului Apostol
Pavel, care mărturisesc că în Hristos Iisus toți sunt una, fie iudeu, fie elin,
fie rob sau stăpân, ori parte bărbătească și femeiască (Galateni III,28),
credincioșii se considerau egali în drepturi și obligații, făcând să se topească
sub focul iubirii creștine treptele ierarhizării sociale. Nimeni nu rămânea
pasiv și indiferent în timpul oficierii serviciilor divine, când omilia sau
cateheza pe care o asculta propovăduia egalitatea omului cu semenii săi și
condamna în numele lui Dumnezeu infidelitatea, inegalitatea, discriminarea,
umilința şi alte forme de manifestare injustă a raporturilor loiale și demne
dintre oameni. De aceea, apelativul de frați rostit ca mod de adresare la
începutul predicilor și a pericopelor din Apostol, citite la Sfânta Liturghie,
a pătruns adânc în conștiința creștinilor, care se adresau unii altora cu acest

nume (Fapte XIV, 2; XV, 7, 13, 36, 40), în adunările lor de cult. Aceste
întruniri liturgice nu făceau altceva decât să‑i apropie sufletește pe credin
cioși unii de alții, să niveleze asperitățile și să înlăture divergentele și
diferențierile sociale și rasiale dintre ei. Datorită acestui fapt, în biserică
s‑a rugat întotdeauna stăpânul împreună cu sluga, bogatul alături de sărac
și bătrânul alături de tânăr, pentru că în fața lui Dumnezeu ne prezentăm
cu zestrea sufletească a faptelor bune și nu cu onorurile, rangurile și titlurile
demnităţilor şi dregătoriilor pământești. Din acest motiv, în casa lui
Dumnezeu toți s‑au simțit egali în drepturi și datorii și nimeni vreodată nu
s‑a considerat că este mai mare sau mai mic decât altul.
Biserica a popularizat ideea de egalitate și prin atitudinea fermă pe care
a adoptat‑o împotriva claselor exploatatoare, combătând despotismul stăpâni
lor, avariția și setea lor nestăvilită după mărire și înavuțire, propunând în
locul acestora, smerenia, modestia, munca cinstită și sacrificiul pentru binele
aproapelui și a colectivității și atrăgând atenția asupra faptului că, în ceasul
judecății din urmă, mărirea, bogăția și puterea lumească nu vor prețui nimic,
ci se vor risipi ca visul și ca umbra, căci
„acolo împărații și domnii, bogații și săracii împreună se vor aduna și va lua
fiecare după vrednicia faptelor” (stihira a patra a Cântării a V‑a de la Canonul
Utreniei Duminicii lăsatului de sec de carne).
În fața scaunului de judecată se va confirma și adeveri cuvântul proorocesc
al psalmistului David, cântat cu duioșie și solemnitate la slujba Litiei:
„Bogații au sărăcit și au flămânzit, iar cei ce‑l caută pe Domnul, nu se vor lipsi
de tot binele” (Ps. XXXIII, 10).
Ideea și spiritul de egalitate sunt evidențiate și în imnurile care compun
rânduiala slujbei înmormântării, pentru că ceasul morții ne plasează pe toți
în aceeași soartă și ne integrează în același numitor comun:
„Adusu‑mi‑am aminte de proorocul ce strigă: eu sunt pământ și cenușă; și iarăși
m‑am uitat în mormânt și am văzut oase goale și am zis: oare cine este împăratul
sau ostașul, bogatul sau săracul, dreptul său păcătosul” (idiomela a V‑a din
slujba înmormântării mirenilor).
Ideea acesta este predominantă în toate cântările și rugăciunile de pome
nire generală a morților.
Atitudinea imparțială de excludere a diferențelor sociale, reflectată în
formele cultului creștin ortodox, se mai poate observa și din felul obiectiv
și nepărtinitor în care sunt tratați creștinii în scaunul spovedaniei, unde
preotul duhovnic se comportă cu toți penitenţii la fel, indiferent de condiția
socială a acestora, când analizează starea lor morală și aplică epitimiile.
Un alt moment liturgic, în care Biserica scoate în relief egalitatea persoa
nelor umane este slujba Tainei Sfintei Cununii, în cadrul căreia se consfințește

unirea bărbatului cu femeia și se invocă harul Sfântului Duh pentru men
ținerea și rodirea acestei unități în credință, în adevăr și dragoste:
„Unește‑i pe ei cu sfânta unire cea de la Tine”, „Unește‑i într‑un gând, încu
nunează‑i într‑un trup”,
se spune într‑unul din textele rugăciunilor din rânduiala acestei Sfintei Taine.
În majoritatea sfintelor ei slujbe, Biserica mijlocește pentru credincioși
nu numai unirea cu Dumnezeu și cu sfinții Săi, ci şi cu toți oamenii.
Credincioșii nu vin la sfântul altar singuri, izolați unii de alţii. Ei vin dintr‑o
relație și unire strânsă cu familia, cu rudele și cu întreaga comunitate liturgică
și se roagă nu numai pentru împlinirea nevoilor proprii, ci și a celor împreună
prezenți în sfântul lăcaș și a celor absenți, dar apropiați lor.
Din punct de vedere religios, toți oameni sunt egali în faţa Ziditorului
şi, în principiu, au aceleași drepturi și au de îndeplinit aceleași îndatoriri
morale înaintea lui Dumnezeu. Egalitatea aceasta nu anihilează însă prin
cipiile organizării ierarhice a vieții în comun. În orice societate, copiii sunt
datori să se supună părinților, cetățenilor, autorităților, iar credincioșii
păstorilor lor sufletești. Formele acestei supuneri se schimbă, unele trepte
dispărând odată cu evoluția mediului și cu progresul moral și social al
omenirii, însă preceptele rămân, în general, valabile, orientative și norma
tive, așa cum rămân mereu actuale dogmele și dispozițiile sfintelor canoane
ale Bisericii.
În lumina celor expuse anterior, se desprinde limpede adevărul incontes

tabil că, de‑a lungul istoriei omenirii, cultul divin public al Bisericii Ortodoxe
a constituit nu numai un eficient mijloc de sfințire a vieţii credincioșilor și
de întreținere neîntreruptă a comuniunii lor cu Dumnezeu, ci și un important
factor educativ‑moral și social, de instruire și edificare a acestora, o sursă
inepuizabilă de virtuți creștine și un izvor de inspirație și de îndrumare
religios‑morală, prin propovăduirea și promovarea celor mai nobile și mai
sublime principii și învățături umanitar‑creștine: dragostea, pacea, dreptatea,
egalitatea și fraternitatea.
Fără să manifeste o preocupare directă față de problemele de ordin social,
Biserica a reușit prin formele ei de cult să reglementeze multe din impera
tivele și prioritățile vieții sociale, militând prin intermediul lor la instaurarea
unui climat de pace, dreptate, unire și bună înțelegere, în care spiritul
evanghelic al dragostei creștine să pulseze și să transforme relațiile dintre
oameni și să înlăture orice formă de nedreptate, asuprire, ură, inegalitate
și șovinism. În mediul cultului nu ne mai simțim izolați, ci înfrățiți în duh
de rugăciune, de iubire și de evlavie cu semenii noștri (cu care ne simțim
solidari în lucrarea mântuirii),cu Maica Domnului, cu sfinții, cu îngerii și

cu întreg universul creștin. Ne rugăm toți pentru unul și unul pentru toți și
cerem mijlocirea sfinților ca să ne mântuim.
În cultul divin al Bisericii dispar barierele egoiste care ne separă și toate
binefacerile și darurile spirituale devin proprietatea și moștenirea sacră a
tuturor. Rugăciunea, credința, dragostea, pacea, milostenia și îndurarea
primite de la Dumnezeu nu mai sunt ale mele, ci devin ale noastre, iar
întreaga relație dintre om și Dumnezeu se transformă într‑o relație a lui
Dumnezeu cu poporul Său, cu Biserica Sa. În nici o altă împrejurare din
viață nu s‑a simțit credinciosul mai apropiat de Dumnezeu și mai înfrățit
cu semenii săi ca în sfântul locaș și nicăieri n‑a găsit el o atmosferă mai
înălțătoare și mai accesibilă cultivării virtuților morale și sociale, ca în
această oază duhovnicească și ambianță harică a cultului divin. În această
mare familie a iubirii creștine, credinciosul a înțeles că noi suntem cu toții
frați în Hristos, atât cei vii, cât și cei morți și, prin urmare, trebuie să
săvârșim fapte demne de această înfiere și înfrățire, nu numai între zidurile
locașului de rugăciune și de închinare, ci și în viața socială, și să imităm
pe cât posibil modelul dumnezeiesc: Iisus Hristos. Cultul divin este climatul
în care credinciosul comunică cu Hristos prin împărtăşirea de harul Său
mântuitor și prin rugăciune, iar Hristos se sălășluiește în el, îl face fiu al
dreptății după har și îi dă puterea de a păși pe urmele Lui, ca să ajungă la
asemănarea cu El. Se poate vorbi astfel despre „întruparea” lui Hristos în
credincioși, care devin hristoși după har. De aceea, ei și au chipul Fiului și
ajung la asemănarea cu Fiul și sunt primiți de Tatăl ca niște fii preaiubiți
ai lui și frați ai lui Hristos. În Hristos se întâlnește Tatăl cu fiii Săi. De
aceea putem cânta cu toții într‑un glas:
„Să se umple gurile noastre de lauda Ta Doamne, ca să lăudăm slava Ta, că
ne‑ai vrednicit pe noi a ne împărtăși cu Sfintele, cele fără de moarte cu
Preacinstitele și de viață făcătoarele Tale Taine. Întărește‑ne pe noi întru sfințenia
Ta, toată ziua să ne învățăm dreptatea Ta. Aliluia, aliluia, aliluia”.
Așa se explică faptul de ce în clipa când ne întoarcem la casele și
ocupațiile noastre zilnice, după ce participăm la sfintele slujbe, simțim
puterea inefabilă a lucrării harului dumnezeiesc în noi, care ne luminează,
ne sfințește și ne transformă interiorul. De fiecare dată când ieșim din sfânta
biserică ne simțim parcă mai relaxați și mai liniștiți sufletește, mai refăcuți
din punct de vedere moral și fizic, mai calmi, mai sinceri, mai încrezători
în noi și în rosturile noastre bune, mai înfrățiți unii cu alții, mai iertători,
mai pașnici și mai răbdători și mai înflăcărați de râvna de a munci și de a
îndeplini cât mai multe fapte bune, spre slava lui Dumnezeu și mântuirea
sufletelor noastre.
Arhim. Conf. Univ. Dr. Vasile MIRON, Constanța

4. Apologetica creŞtinĂ
Catedrala Mântuirii Neamului

Românesc
Câteva gânduri sincere, impresii mărturisitoare
şi idei apologetice
Scurtă introducere, expunere sau prolog

Catedrala Mântuirii Neamului Românesc reprezintă sinteza ethosului
creştin‑ortodox al poporului român, zidirea ei implicând variate semnificaţii
de la cele duhovniceşti‑liturgice‑teologice până la cele naţionale – arhitec
turale‑sociale.
În acest sens zidirea ei se constituie într‑un simbol al permanenţei sintezei
dintre Biserică şi Neam, precum şi într‑o afirmare dinamică a valorilor
spirituale şi culturale ale poporului român.
În imaginea ei se vor regăsi tradiţia şi modernitatea, universalul şi
particularul, amprenta inconfundabilă a devenirii istoric‑religioase şi cultu
rale a poporului român şi amprenta năzuinţelor spirituale ale acestui popor
pentru veacurile ce vor veni.
Este nevoie de un asemenea efort spiritual şi material pentru a da viaţa
sacră unui spaţiu care va folosi nemijlocit nu numai unui popor aflat în
rugăciune, ci şi unui popor chemat să‑şi afirme mereu identitatea, verticali
tatea şi măiestria, precum şi fidelitatea faţă de năzuinţele înaintaşilor care
doreau cu ardoare zidirea unui asemenea locaş.

Comuniune a oamenilor cu Iisus Hristos şi întreolaltă, legătură între
generaţii, punte între eclesial, cultural şi social, deschidere responsabilă
spre istoria şi spiritualitatea poporului, afirmare a identităţii şi a permanenţei
creştinismului ortodox pe aceste meleaguri, simbol al unităţii spirituale a
poporului român, spaţiu viu al afirmării valorilor Evangheliei lui Iisus
Hristos într‑o lume secularizată şi globalizată,
Catedrala Mântuirii Neamului Românesc rămâne un ideal care trebuie
asumat continuu de către fiecare creştin.
De ce? Pentru că are menirea cuprinzătoare de a ne aduce aminte, mereu
şi mereu, într‑o lume care renunţă cu atâta uşurinţă la propriile‑i rădăcini
transcendente, cine suntem.
Numai în măsura în care vom conştientiza necesitatea acestei mişcări
lăuntrice de asumare dinamică a identităţii noastre vom reuşi să descoperim
sensul ultim al acestei zidiri impresionante pe pământ românesc care nu
este altul decât cel legat de aspiraţia spre propăşire şi mărturisire a credinţei
neamului.
Ori neamul – chiar într‑o lume globalizată – ca de altfel fiecare persoană –
chiar într‑o lume hiper‑individualizată – este chemată să conştientizeze că
nu‑şi poate afla sensul profund şi ultim al existenţei în afara lui Iisus Hristos.
Catedrala ne arată că menirea ultimă a lumii este dincolo de lume, ea
ne indică că locul omului este Biserica şi Iisus Hristos este locul omului:
în acest adevăr stă „pragul speranţei” pentru noi…
Credinţa ca manifestare a persoanei în comuniune se poate întrupa
într‑o viziune teologică asupra orânduirii spaţiului sacru care teologhiseşte
şi exprimă această credinţă într‑o intimă corespondenţă cu Evanghelia,
dogma şi experienţa Bisericii. Arhitectonica Catedralei ne introduce în
experienţa eclesială a credinţei care converge în multiplele ei manifestări
spre dimensiunea sacramentală, care, în Euharistie oferă omului unirea
maximă cu Iisus Hristos şi totodată pregustarea plină de har şi de adevăr
a Împărăţiei ca neînserată zi a opta.
Configuraţia ansamblului arhitectural pune această dimensiune sacra
mental‑liturgică în centru prin simbolistica Potirului, după cum în interiorul
acestui centru se ridică maiestuos Catedrala a cărei simbolistică gravitează
în jurul Pantocratorului Iisus Hristos şi a Treimii care cuprinde întreg
universul creat, începutul, mijlocul şi sfârşitul creaţiei.
Statornicia Tradiţiei Bisericii se împleteşte constructiv cu dinamica acesteia
într‑o aspiraţie spre a cuprinde universalul şi particularul într‑o sinteză a
coborârii iubitoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu la om şi o urcare iubitoare
şi mântuitoare a omului la Dumnezeu prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt.
Desigur nu lipseşte din ansamblul arhitectural nici dimensiunea eshatologică
a creaţiei reprezentată de cele opt turle ca simbol al zilei a opta.

În interiorul Catedralei ca spaţiu sacru, oamenii nu numai vor privi
estetica plină de semnificaţii teologice, duhovniceşti şi culturale, ci se vor
ruga, se vor angaja într‑un itinerar spre sfinţenie, pregustând taina zilei a
opta în Tainele Bisericii şi făcând experienţa acestei Taine ca şi sens profund
şi esenţial al existenţei personal‑comunitare descoperite deplin în Iisus
Hristos.
Asumarea unui asemenea proiect deşi se realizează în istorie, depăşeşte
pentru fiecare creştin, imediatul cotidian, asemuindu‑se cu itinerarul „daru
lui” transformat după cuvintele lui Iisus Hristos în „comoara din ceruri”.
De aceea, darul fiecăruia pentru aici, în vederea unei asemenea construc
ţii, va fi „un dar pentru eternitate”.
Pentru împlinirea acestui deziderat spiritual care se întinde ca un arc
peste generaţii este nevoie să‑i acordăm acestuia un loc în sufletul nostru,
loc care va deveni treptat semn al Împărăţiei şi al vieţii veşnice, legându‑ne
totodată de aspiraţiile înaintaşilor ca la rândul nostru să lăsăm o moştenire
cu valoare de simbol naţional şi universal urmaşilor.
Totodată, pentru împlinirea acestui deziderat spiritual, care deşi se săvâr
şeşte pe pământ, are rânduiala cetelor îngereşti, pentru ca oamenii împreună
cu îngerii, creaţia întreagă să doxologească Creatorului ei, este nevoie de
o credinţă vie şi dinamică şi de o iubire neîndoielnică faţă de Biserică şi
Neam.
Biserica este un dar, de aceea să fim fericiţi că suntem chemaţi să fim
Biserica lui Dumnezeu, să avem bucuria că aparţinem Bisericii Lui. Ea este
un dar frumos, în interiorul căreia noi trăim deodată, cu Iisus Hristos,
frumuseţea negrăită a tainei istoriei neamului nostru şi a veşniciei lui.
Prin urmare, să fim recunoscători pentru darul Domnului, pentru că
„împreună cu Hristos” noi exprimăm experienţa de a fi cu toţi uniţi în
numele Lui, experienţa de a fi Biserică, manifestată de poporul lui Dumnezeu
în jurul Sfintei Treimi…
Câteva opinii propovăduitoare şi păreri apologetice

Despre smerenie, fără a judeca
Poate că cei ce ne cântă și recită „despre smerenie” nu sunt ușă de
biserică din lemn. Dar mă tem să‑i judec. Nu de ei, ci de El. De Cel care
a „dezarmat” o ceată de judecători și călăi pregătiți să execute o păcătoasă
prin câteva cuvinte scrise pe nisip și un îndemn simplu: „Cel fără de păcat
dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei”. Despre mine, El ar avea
de scris nu cuvinte, ci tomuri. Așadar, nu judec, ca să nu fiu judecat.
Mă opresc doar la titlul clipului devenit viral în aceste ultime zile. Că
tot vorbim despre social media, dacă veți căuta pe internet cuvintele „despre

smerenie”, primele două‑trei pagini ale motorului de căutare vă vor trimite
la articole conexe acestui „experiment”. Păreri pro și contra. Prea departe
de subiect. Adevărata smerenie rămâne în scrierile sfinte. Și de această dată,
cartea bate netul. Există, în presă, regula de a prezenta adevărul „din trei
surse”. Ei bine, acesta este un principiu bisericesc. Revelat. Biblic. Scrip
turistic Îl regăsim în Vechiul Testament, la Deuteronom 19, 15.
De aceea, voi căuta cuvânt despre smerenie la trei martori de netăgăduit.
Sfântul Ioan Scărarul descrie smerenia raportându‑se la singurul Care
poate vorbi despre această virtute la persoana I, Mântuitorul nostru Iisus
Hristos:
„Ne‑am adunat și am cercetat împreună și am ispitit înțelesul cinstitei numiri.
Și unul a zis că ea înseamnă uitarea deplină a isprăvilor proprii; altul, a se
socoti pe sine cel mai de pe urmă și mai păcătos dintre toți; altul, cunoștința
ce o are mintea despre neputința și slăbiciunea ei; altul, a lua înaintea aproapelui
în cazuri de supărări și a dezlega cel dintâi mânia; altul, cunoașterea harului
și milei lui Dumnezeu; altul, iarăși, simțirea sufletului zdrobit și tăgăduirea
voii proprii. Iar eu ascultând toate acestea, ispitindu‑le prin chibzuință și trezvie,
n‑am putut să aflu simțirea fericită a aceleia prin auzire.
De aceea ca unul ce sunt cel mai de pe urmă, adunând ca un câine din
fărâmiturile ce au căzut de la masa acelor cunoscători și fericiți părinți, încercând
să o lămuresc, am zis: Smerita cugetare este un har fără nume al sufletului,
având un nume numai pentru cei ce au primit cercarea (experiența) ei. Ea este
o bogăție negrăită; este numirea lui Dumnezeu și darul Lui. Căci zice: «Învățați
de la Mine»; deci nu de la înger, nici de la om și nici de pe hârtie, ci «de la
Mine»1, adică din sălășluirea, din luminarea și din lucrarea Mea în voi; «că 1 Mt. 11, 29.
sunt blând și smerit cu inima» și cu gândul și cu cugetul; «și veți afla odihnă»,
din partea războaielor, și ușurarea de gânduri «sufletelor voastre».”
Cântând troparul Sfântului Ioan Gură de Aur, îl lăudăm ca pe cel ce
„înălțimea gândului smerit nouă ne‑a arătat”. Cuvântul său la Duminica
vameșului și a fariseului ne rămâne îndemn de a căuta smerenia și a primi
batjocura acestei lumi:
„Iar tu, creștine, te vei teme ca nu cumva să te înjosești prin smerenie? Atunci
vei fi tu mai mare și mai înalt decât alții, mai strălucit și mai mărit, când te
vei înjosi pe tine însuți, când nu vei umbla după rangul cel dintâi, când vei
răbda de bună voie umilința, jertfirea de sine și primejdia, când tu te vei sârgui
a fi sluga tuturor, gata a face și a suferi toate pentru aceasta.
Să cumpănim acestea, iubiților, și cu toată râvna să ne sârguim la smerenie.
De am fi tratați de alții cu semeție, de am fi batjocoriți, luați în râs și disprețuiți,
să le suferim toate cu răbdare! Căci nimic nu ne poate așa înălța, nici face așa
de cinstiți și mari, ca fapta bună a smereniei”.
Cel de‑al treilea dascăl al smereniei pe care l‑am ales drept călăuză este
părintele Cleopa (†2 decembrie 1998) de la Sihăstria, un cuvios contemporan
de la a cărui naștere s‑au împlinit în 10 aprilie 104 ani:

„Sfânta smerenie este cea mai vestită din toate virtuțile, pentru că numai aceasta
poate să le păzească pe toate și fără ea, toate sunt nimic. Cel ce are smerenie
în inima sa, chiar de‑ar avea toate faptele bune, pururea se socoate pe sine
sărac și că, înaintea lui Dumnezeu, nu a făcut nimic bun”.
Aceste trei mărturii sunt fără putință de tăgadă datorită vieții celor ce
le‑au scris: cum vorbeau, așa trăiau. Și viceversa. Trăiau în smerenie și
vorbeau smerit despre ea.
Și totuși, cum să treci, chiar și în vis, prin Centrul Vechi și să nu‑L regă
sești măcar în liniștea Stavropoleosului? Răspunsul îl aflăm la Pascal: De
2 Cf. Alexandru Briciu, nu M‑ai fi găsit...2.
http://ziarullumina.ro/
despre-smerenie-fara-a-
judeca-111206.html - 13.
04.2016 / 11.05.2016. Dumnezeu iubeşte şi lemnul, nu doar lemnul!
Oamenii trebuie să înţeleagă că, de fapt, catedralele nu sunt un moft al
cuiva, ci ele sunt o necesitate! Nu întâmplător 95% din ţările civilizate ale
Europei au asemenea edificii; ele fiind un prim semn al demnităţii acelor
naţiuni. Nu suntem noi primii care ne dorim o Catedrală a mântuirii neamului.
Două lucruri mi‑au atras atenţia în ultimele săptămâni:
1. emisiunea de divertisment realizată de Carmen Avram, în care distinsa
doamnă făcuse rost de câţiva infractori spirituali – preoţi caterisiţi pentru
abateri grave de la morala creştină (a se vedea lucrarea Mitropolia
caterisiţilor de la Secuieni) – autointitulaţi episcopi şi mitropoliţi în
aşa‑numita biserică paralelă, prezentându‑i opiniei publice ca pe nişte
modele demne de urmat şi,
2. Cântecelul liderului trupei „Taxi”, intitulat Despre smerenie, care – sub
masca smereniei – dezvăluie ostilitatea autorului faţă de construirea
Catedralei Mântuirii Neamului – unul dintre cele mai importante edificii
iniţiate după anul 1990.
Despre „Mitropolia caterisiţilor de la Secuieni” am vorbit în alte circum
stanţe şi de aceea, pentru moment, îl consider a fi un subiect închis; cu
recomandarea pentru cei de bună‑credinţă de a nu se lăsa înşelaţi, în vreun
fel, de acei falşi slujitori.
Cât despre cel de‑al doilea subiect, trupa „Taxi”, într‑un cântecel inti
tulat Despre smerenie – asumat de 33 de personalităţi şi vedete din tele
viziune, muzică, teatru şi literatură – face o pledoarie pentru bisericuţele
din lemn, apostrofând bisericile generoase ca mărime, respectiv, Catedrala
Mântuirii Neamului.
Din păcate, smerenia exprimată în cântecelul amintit este una de natură
carantanică, ce nu are nimic de‑a face cu smerenia hristică. Probabil că,
dacă autorii ar fi cântat suferinţa unor bisericuţe de lemn, care figurează
pe lista monumentelor istorice, dar care sunt lăsate în paragină, le‑am fi
putut înţelege neliniştile smereniei. Şi apoi, astăzi, lemnul este apanajul

Firmei Schweighofer, care, cu bună‑ştiinţă, a decimat în ultimele decenii
pădurile ţării.
Din păcate, smerenia bisericuţelor din lemn a devenit pentru artişti doar
un pretext de mustrare arogantă adresată Catedralei Mântuirii Neamului, –
prinosul Ortodoxiei româneşti – care, din motive neînţelese de masa credin
cioşilor noştri, le‑a provocat coşmaruri şi insomnii, vise şi vedenii; deşi se
pare că treziţi de presiunea oamenilor de bun‑simţ, vor acum să dreagă
busuiocul, vorba românului.
În general, după cum se ştie, lucrările serioase se fac cu multe încercări
şi ispite; aşa se întâmplă ori de câte ori se intenţionează să i se ofere câte
un dar lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi filocalici spun că – atunci când se
construieşte câte o biserică – toţi dracii din infern se răscolesc; după cum
vedem, realitatea nu contrazice afirmaţia Sfinţilor Părinţi.
Tocmai acum, în preajma Sfintelor Paşti, când încep şi lucrările de
primăvară, semănătorul de zizanie şi‑a scos oamenii la treabă. Vrea cu tot
dinadinsul să semene „smerenie” peste Catedrala Mântuirii Neamului.
Ca unul care am coordonat construirea a peste 350 de biserici în Arhi
episcopia Iaşilor – toate, deopotrivă, construite la cererea credincioşilor,
din anul 1991 şi până în prezent, din încredinţarea Preafericitului Părinte
Patriarh Daniel, ca Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, care a iniţiat
proiectul „Nici un sat fără biserică” – vreau să vă spun că, în majoritatea
cazurilor, acolo unde s‑a construit câte un astfel de edificiu, preotul a fost
apostrofat, înjurat, reclamat, acuzat; însă – ce este mai dureros – nu de cei
care ar fi fost îndreptăţiţi să o facă, în cazul în care preotul ar fi greşit, ci
de către cei care – de la primirea certificatului de Botez – nu au mai avut
nimic în comun cu Biserica.
Acesta este, de fapt, războiul făţiş declanşat de Cel rău, care lucrează –
din nefericire, iată – şi prin unii oameni potrivnici realizării unor deziderate
nobile.
Însă nu tot aşa se întâmplă atunci când se construieşte câte un loc nociv
trupului şi sufletului; sau atunci când se legiferează câte o lege prin care
se ridică la rang de virtute păcatele strigătoare la cer. Se pare că, atunci,
diavolii – fiind stăpâni pe situaţie – jubilează nestingheriţi.
Mă întreb: Au fost oare sinceri şi bine intenţionaţi cei care s‑au lăsat
antrenaţi în cântecelul Despre smerenie? Pe cât de vocali sunt împotriva
Catedralei, prinosului adus de Ortodoxia românească Dumnezeului părinţilor
noştri, pe atât de muţi au fost împotriva celui care – nomina odiosa – de
la tribuna Parlamentului României – a cerut legalizarea prostituţiei şi a
păcatelor contra firii?!
Consider a fi o întrebare de bun simţ, care – sper – să nu‑i deranjeze pe
cei vizaţi, ci doar să‑i trezească!
Faptul că trupa „Taxi” – secundată de cele 32 (67) de personalităţi şi
vedete din televiziune, muzică, teatru şi literatură, pentru care, de altfel,

Biserica se roagă la fiecare „Sfântă Liturghie” – ne recomandă smerenia,
nu este un lucru rău; deşi, nu cred că ei ar fi cei mai îndreptăţiţi să o facă.
Mai ales că printre ei sunt şi persoane străine învăţăturii şi credinţei noastre.
Pe unii din grupul celor 32 (67) – ortodocşi practicanţi care ar vrea să
se roage într‑o bisericuţă construită din lemn, fie ea şi „pe cheiul Dâmbo
viţei” – nu‑i opreşte nimeni să o facă. Sunt sute de astfel de bisericuţe din
lemn în întreaga ţară.
Pe alţii din acelaşi grup, care sunt de alte confesiuni, îi rugăm să se
roage în bisericile şi casele lor de adunare – că doar de asta le‑au construit,
ce e drept, nu din lemn.
Probabil că au o altă înţelegere cu Dumnezeu despre care noi nu avem
cunoştinţă. Totul este posibil!
Ce ar fi însemnat ca poporul ales să‑L fi adorat la nesfârşit pe Dumnezeu
pe câmpurile Sichemului, Betelului, Beer‑Şebei, Ghilgalului sau la Mamvri,
Şilo, Miţpa, Ofra, Dan şi Ierusalim ori în acele locuri unde El, Dumnezeu,
li Se revela? Faptul că Beţaleel şi Oholiab au construit – după planul dat
de Dumnezeu lui Moise – Cortul mărturiei, cort care a însoţit poporul ales
până la intrarea acestuia în Canaanul făgăduinţei, înseamnă că, nici lui
Dumnezeu nu I‑a plăcut să‑Şi vadă credincioşii fideli expuşi intemperiilor.
Dar, asta nu înseamnă că Dumnezeu nu li S‑ar mai fi revelat în acele
locuri pe care ei – deja – construiseră jertfelnice din piatră.
Iată că, lucrurile nu au stagnat, ci au evoluat, deoarece – după intrarea
lui Israel în Canaan – s‑au ridicat diferite altare – un fel de temple în
miniatură – născute în jurul profeţilor. Iar mai târziu a fost ridicat – din
zid, nu din lemn – Templul lui Solomon, după un plan inspirat de Dumnezeu.
Acest templu va fi dărâmat mai târziu din temelii de Nabucodonosor (587
î.Hr.), dar refăcut – abia după şaptezeci de ani (516 î.d.Hr.) – de Zorobabel,
la îndemnul profeţilor Agheu şi Zaharia, tot din piatră.
Însă, este lesne de înţeles că nu se putea merge la nesfârşit cu manifestarea
adorării lui Dumnezeu pe câmpuri sau prin corturi; trebuia să se facă şi în
acest sens nişte paşi în funcţie de cerinţele şi de numărul credincioşilor.
Exact ca într‑o familie: Atunci când numărul persoanelor sporeşte, familia
trebuie să le creeze tuturor acestora un confort minim.
Tot aşa şi cu bisericile noastre: Când ele devin neîncăpătoare numărul
sau dimensiunea lor trebuie mărite, astfel ca închinătorii să se poată ruga
lui Dumnezeu în tihnă; bineînţeles, în interiorul acestora, nu în exteriorul
lor. Ştiut este faptul că cei care au rămas în afara corabiei lui Noe au murit
din punct de vedere fizic dar şi spiritual.
Desigur, bisericuţele din lemn, chiar dacă sunt expuse la incendii, şi‑au
avut şi îşi au frumuseţea, rolul şi rostul lor; nu contestă nimeni acest adevăr,
deşi înaintea acestora au fost alese ca locuri de rugăciune peşterile rupestre
şi chiar bisericuţele din paiantă. Însă atunci când realitatea pastoral‑misionară

din teren îţi cere altceva, tu – preot, episcop, arhiepiscop, mitropolit sau
patriarh – trebuie să te conformezi cerinţelor!
De asemenea, ştiut este faptul că toate mănăstirile noastre au fost con
struite de ctitorii lor – preoţi, monahi, boieri sau domnitori, pe locul sau
în preajma unor bisericuţe din lemn. Aşa se face că pe locul unor astfel de
bisericuţe au fost construite adevărate opere de arhitectură şi artă cu rezonanţă
în timp, în istorie şi în veşnicie.
Cunoscutele biserici ale mănăstirilor Putna, Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa,
Dragomirna, Cozia, Curtea de Argeş, Hurez şi multe altele, sunt doar câteva
exemple în acest sens.
Probabil că dacă ierarhii şi sfinţii noştri voievozi din acea vreme ar fi
constatat că situaţia impunea să le fi făcut de mărimea unor catedrale, le‑ar
fi făcut de dimensiunile acestora; deşi – pentru vremurile acelea – aceste
biserici au fost considerate a fi adevărate catedrale.
Dar, oare, când s‑au construit aceste mănăstiri, vor fi fost şi pe atunci
contestatari, având în vedere că ţara trecea prin fel de fel de încercări?!
Posibil să fi fost, că doar nu trebuie să credem că a fost vreo vreme în care
Cel rău şi viclean ar fi şomat.
Numai că acei ctitori de atunci – ca şi cei de astăzi – n‑au cedat
presiunilor, ci au pus interesele Bisericii şi ale Ţării mai presus de dorinţele
unora. Şi bine au făcut pentru că, graţie şi acestor mănăstiri am fost şi
suntem cunoscuţi în întreaga lume.
Vă spun ca cel care am fost timp de un deceniu muzeograf la Mănăstirea
Putna şi care am vorbit zecilor de mii de pelerini din ţară şi străinătate
despre aceste nestemate ale ţării noastre.
Oamenii trebuie să înţeleagă că, de fapt, catedralele nu sunt un moft al
cuiva, ci ele sunt o necesitate! Nu întâmplător 95% din ţările civilizate ale
Europei au asemenea edificii; ele fiind un prim semn al demnităţii acelor
naţiuni. Nu suntem noi primii care ne dorim o Catedrală a mântuirii neamului.
Neamurile şi capitalele din jurul nostru au toate astfel de semne ale
demnităţii: Serbia şi‑a construit Catedrala Sfântul Sava din Belgrad pe când
ţara era decimată de război. Bravo lor! Ungurii au la Budapesta Domul
Sfântului Stefan; bulgarii te întâmpină cu Catedrala Sfântul Alexandru
Nevski din Sofia; cehii cu Catedrala Sfântul Vitus din Praga; ruşii cu
reconstruita Catedrală Hristos Mântuitorul din Moscova. Noi, românii, în
numele cui şi pentru care motiv suntem îndemnaţi la demobilizare şi absenţă?
În faţa lui Dumnezeu fiecare neam se prezintă cu slava lui. Catedrala Mân
tuirii Neamului va sta pe braţele poporului român dreptcredincios aşa cum
stau în tablourile votive machetele bisericilor pe braţele voievozilor ctitori.
Putem lipsi Europa – se întreba un mare gânditor – de asemenea edificii
simbol? Nicidecum! Un astfel de edificiu, cred eu, ar trebui, după finalizare,
să fie trecut pe o nouă listă cu minunile lumii întâmplate după anul 1990,
după modelul Antichităţii.

Din păcate, din şapte minuni ale lumii vechi: Statuia lui Zeus din Olimp,
Piramida de la Gizeh, Mausoleul de la Halicarnas, Grădinile Suspendate
din Babilon, Colosul din Rodos, Farul din Alexandria şi Templul zeiţei
Artemis din Efes, cărora li s‑a adăugat, pe la anul 225 î.Hr. şi a opta minune,
Zidurile Babilonului, doar piramidele au mai rezistat dintelui vremii, de
restul s‑a ales praful. Ne bucură totuşi numele şi imaginile lor păstrate în
cărţile de arhitectură.
Dumnezeu ne‑a preferat pe noi, cei de astăzi, pentru a fi susţinătorii
construirii unui asemenea edificiu spiritual; această alegere a lui Dumnezeu
ar trebui să ne onoreze! Nicidecum nu ar trebui să ne învrăjbească şi să ne
creeze insomnii precum celor din videoclipul amintit. Fiţi încredinţaţi că
de când au început lucrările la Catedrala Mântuirii Neamului nu a sărăcit
nimeni! Că este prea mare? Catedrala Mântuirii Neamului este mult prea
mică – din punctul de vedere al suprafeţei – în comparaţie cu sutele de
metri pătraţi ai bisericilor care au fost dărâmate sau afectate – prin translare –
în timpul regimului de tristă amintire. Ca şi gazdă – indiferent de rangul
eclezial pe care îl are – preot, episcop, arhiepiscop, mitropolit sau patriarh –
oricare dintre ei are obligaţia morală să le ofere credincioşilor tihnă în
rugăciune. Tihnă! Doar numai cei care merg la biserică ştiu ce înseamnă
să te rogi în tihnă; ceilalţi – care merg doar să ia lumină în noaptea de
Sfintele Paşti – nu fac altceva decât să‑şi dea cu presupusul.
Într‑o catedrală – indiferent de dimensiunile ei – te poţi simţi tot atât de
bine ca şi într‑o bisericuţă de 100 mp., adusă în discuţia videoclipului.
Depinde de starea ta sufletească. Mărimea unei catedrale trebuie gândită şi
în perspectiva, că, un asemenea edificiu nu se construieşte în fiecare an.
Nu construirea acestui edificiu stă în calea prosperităţii ţării, ci modul
defectuos în care se administrează şi se chiverniseşte ţara şi averea ei. Nu
trebuie de uitat faptul că, statul a beneficiat de pe urma Bisericii – dincolo
de proprietăţile Bisericii luate cu japca – de şcoli, spitale, grădiniţe, azile,
orfelinate, case sociale etc.; pe când, Biserica – astăzi – stă la mila şi
îndurările celor care diriguiesc destul de stângaci destinele ţării. Şi pentru
ca să vă lămuriţi că afirmaţiile reflectă realitatea – că prea mult caz se face
pe seama unor sume infime primite de la stat de către Biserică – am să vă
aduc în atenţie o situaţie concludentă: În anul 2015, Biserica a primit de
la stat 0, 04 miliarde pentru construirea de biserici şi 0, 28 miliarde pentru
salariile clerului. În acelaşi an, pentru sănătate s‑au alocat 30 miliarde;
pentru Ministerul Sănătăţii 7 miliarde, iar pentru CNAS 23, 19 miliarde.
Nu‑i aşa că este o împărţeală rezonabilă?!
Aşadar, nu construirea catedralei a păgubit sau sărăcit ţara, ci alţii sunt
cei care lucrează în acest sens.
Dar să revenim! Cântarea liderului formaţiei „Taxi” Despre smerenie –
asumată de cele 32 (67) de personalităţi şi vedete din televiziune, muzică,
teatru şi literatură – este o cântare tendenţioasă, care – sub masca smereniei –

sabotează construirea Catedralei Mântuirii Neamului; altfel, nu‑mi pot
explica expunerea amănunţită a spaţiilor acesteia în care – cum spune
compozitorul partiturii – „nu L‑ar fi găsit pe Dumnezeu”.
Bag seamă că, în noaptea respectivă, autorului i‑a trebuit ceva timp ca
să hălăduiască prin toate spaţiile noii catedrale, fie chiar şi în vis. Până
când şi suprafaţa de teren alocată construirii acestui edificiu, n‑a ezitat să
o aducă în atenţia opiniei publice însă, din păcate, nu şi miile de hectare
confiscate Bisericii de Statul Român.
Probabil că s‑ar fi trezit din reverie, sau poate că acest amănunt, i‑ar fi
făcut rima textului imposibilă. Rima bată‑o vina! Oricum, înclin să cred că
„nu L‑a găsit pe Dumnezeu” pentru că a fost rău intenţionat.
Ilustra operă a liderului trupei „Taxi” – asumată de cele 32 (67) de
personalităţi şi vedete din televiziune, muzică, teatru şi literatură, ce e drept,
încă nepremiată de vreun for academic! – se încheie cu un citat din Scrisorile
Sfântului Apostol Petru. Citatul este străin de contextul cântecului, dar,
subliminal, mesajul de încheiere este împotriva preoţilor:
„Pe preoţii cei dintre voi” îi rog: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu ... nu pentru
câştig urât, ci din dragoste; ... şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi‑vă preoţilor;
şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi‑vă întru smerenie”3. 3 Petru 5, 1-5.
Este un citat care nu are nevoie de comentarii, ci doar de o precizare în

legătură cu „câştigul urât”. Ca unul care cunosc realitatea din teren, vă asigur
că un preot nu câştigă într‑un an cât câştigă un cântăreţ sau o formaţie, indiferent
de ce nume poartă, la o petrecere sau la un spectacol. Aşa că despre „câştigul
urât” să‑i lăsăm să vorbească pe cei care chiar trăiesc onest şi cinstit.
Să‑I mulţumim lui Dumnezeu, Care iubeşte şi piatra nu numai lemnul,
că doar amândouă sunt opera Lui, că ţara noastră nu a avut mulţi astfel de
visători, că ar fi rămas milioanele de credincioşi fără de biserici.
Aş încheia cu un sfat de bun simţ: în viaţă dacă nu poţi susţine o lucrare
sfântă, nici nu te opune acesteia, ca nu cumva să atragi mânia lui Dumnezeu
asupra ta!...4 4 Cf. Calinic Botoşănea
nul, http://www.doxolo
gia.ro/cuvantul-ierarhu
lui/dumnezeu-iubeste-
Interviu – Hei, Taxi, du‑mă la catedrală! lemnul-nu-doar-lemnul,
15.04.2016 / 11.05.2016.
Scriitorul, jurnalistul, publicistul şi mărturisitorul creştin Cornel Constantin
Ciomâzgă, autorul a două dintre cele mai apreciate romane ale ultimilor
douăzeci de ani, „Lucrarea” şi „Se Întorc Morţii Acasă”, unul dintre cei
mai importanţi publicişti ai anilor ’90, întemeietor şi director al unor
publicaţii şi al primelor posturi de radio private din România, profesor la
Facultatea de Jurnalistică, Preşedinte de Onoare al Uniunii Jurnaliştilor
Europeni – Filiala România, mentor al unor mari gazetari de astăzi, taxează
cântecul-manifest al trupei Taxi şi explică, exclusiv pentru Jurnalul Naţio
nal, de ce.

— Domnule profesor, de ce aţi simţit nevoia să reacţionaţi la... un
cântec‑manifest?
— Intuiesc de ce aţi ezitat puţin înainte de a zice „cântec‑manifest”, eu
însă, pentru discuţia noastră, am să accept totuşi ambii termeni, chiar dacă,
gândindu‑mă la Freddy Mercury, de exemplu, nu la vreun psalt ortodox de
renume, la Chris Normann, la Aurelian Andreescu sau la încă alţi mii de
cântăreţi pe care i‑am putea numi cu multe dintre cântecele lor manifest,
probabil că termenii noştri ar deveni palizi şi foarte discutabili. Amândoi.
Dar dreptul la exprimare e liber aşa că, repet, accept termenii şi putem
continua dialogul.
— Deci, când şi cum a apărut reacţia?
— Reacţia mea a apărut târziu. Cineva mi‑a zis aşa... în treacăt despre
un scandal pe net cu un cântec despre Catedrală. Iar Catedrala?!?
Sunt convins că niciunul dintre cei care sunt prezenţi în videoclipul
acela, pe unii cunoscându‑i, persoane absolut onorabile, nici unul, zic, nu
s‑a gândit că de fapt nu atât despre Catedrală este vorba acolo cât despre
alte lucruri, mai subtile, mai sensibile şi mai serioase.
Mai întâi cum se face oare că tocmai în Postul cel Mare al Învierii
Domnului s‑au găsit unii să lanseze acel videoclip? Ştiu, ştiu, întâmplător!
Apoi laitmotivul rostit de către toţi cei care dau greutatea demersului,
zicând că: Dumnezeu preferă lemnul, lemnul şi spaţiile mici, conţine fie o
inconştientă dar gravă ironie la adresa Mântuitorului Iisus Hristos şi a
creştinilor implicit, fie una elaborată şi cu atât mai gravă, precum am scris:
... Aşa cum mi se pare mie, cântecul ăsta‑i blasfemie! Căci Dumnezeu n‑a
iubit lemnul care ne este astăzi Semnul, Reazimul nostru şi Îndemnul. Ci
alţii L‑au bătut în cuie, nu El a vrut ca să se suie, spre‑a‑L face alţii, vai,
statuie. Cât despre „spaţiile mici”... n‑aţi nimerit‑o nici aici. Fiind un Domn
omniprezent, nu‑i fixaţi voi un ambient!
„Duhul suflă precum voieşte!”
Îm? Cum să gândeşti şi să rosteşti, înainte de cel mai mare praznic al
creştinătăţii, că Dumnezeu preferă LEMNUL? O fi acesta sau n‑o fi cântec,
dar mie mi se pare că‑i cu cântec.
Altminteri cum să înţeleg că nişte artişti, creatori, oameni sensibili şi
atenţi la subtextualităţi, la conotaţii şi la mesaje subtile, se folosesc imagistic
de pretextul unei bisericuţe de lemn în replica marii catedrale, dar laitmotivul
cântării, accentul carevasăzică, nu mai este bisericuţa modestă, ci preferinţa
Lui Dumnezeu pentru lemn. Hm! „Suntem artişti sau nu mai suntem”? Ca
să parafrazăm o replică „celebră”
— Ce‑i place până la urmă lui Dumnezeu?
— Ei, asta‑i! Cum ce‑i place Lui Dumnezeu!? Cine ar putea alcătui o
listă cu ce‑i place lui Dumnezeu şi ce nu? Ceea ce ştim sigur este că iubeşte

omul cum nu iubeşte nimic altceva. OMUL, zic, de care mie îmi este dor.
Cred că I‑ar mai plăcea să ne vadă că trăim în comuniune.
Pentru că altfel, dacă şi la El o fi existând suferinţă, atunci cred că suferă
grozav pentru neiubirile noastre. Pentru tot veninul acesta care a inundat
mapamondul. Pentru toate imprudenţele noastre. Pentru toate separaţiunile
acestea pe care nu mai contenim să le tot facem. Noi şi voi! Mereu şi mereu
trebuie să existe un „noi” şi un „voi”. O prăsilă de câini! Între copii şi
părinţi, între copii şi copii, între părinţi şi părinţi, între vecini şi vecini,
între colegi, între sate şi între state. Noi şi voi! Cea mai mare şi mai
dureroasă criză a umanităţii este criza de om!
— Dacă aţi fi fost în locul Patriarhului, aţi fi continuat să ridicaţi
catedrala?
— Dar ce bine că n‑am fost şi nu sunt! Altfel probabil că oricine în locul
lui ar fi trebuit să continue. Sunt proiecte şi proiecte. De fapt, până la urmă
ce este rău în faptul că Biserica Ortodoxă, ca Biserică Naţională, va avea
o catedrală mare, monumentală, spectaculoasă? Cum i‑ar fi stat lângă Palatul
Parlamentului unei bisericuţe pipernicite, amărâte şi... din lemn? Probabil
că unii ar fi exultat privind imaginea asta caricaturală.
Şi apoi, iată, cu bani mulţi şi în totalitate de la contribuabili s‑a facut o
Arenă Naţională, şi bine că s‑a făcut. S‑a construit o clădire nouă pentru
iubitorii de operetă, şi bine că s‑a construit. S‑a reconstruit, tot cu bani
mulţi şi tot de la contribuabili, Teatrul Naţional, şi ce bine arată. Dar s‑au
aruncat pe apa sâmbetei o grămadă de bani cu nişte închipuite autostrăzi
ori cu alte bazaconii şi furăciuni şi nu am văzut atâta supărare şi înverşunare.
N‑a făcut nimeni cântecuţe manifest.
Revin, dacă iubitorii de fotbal au dreptul la o arenă naţională, dacă
iubitorii de teatru au dreptul să se bucure de un teatru naţional, dacă iubitorii
de operetă au dreptul să se încânte într‑un teatru naţional de operetă,
credincioşii ortodocşi de ce nu au şi ei dreptul să se roage într‑o catedrală?
Pe care nici măcar n‑au solicitat‑o ei în chip imperios, dar care se construieşte
în fond din bănuţul lor ajuns acolo de la ei pe două căi: odată prin fondul
public, pe care ei îl alcătuiesc, şi încă odată prin bănuţul pe care îl donează
sau îl dau la biserică sub diferite alte forme. Şi ce, este proprietatea lor?
Este, precum Marele Voievod cel Sfânt zicea: a urmaşilor, urmaşilor lor!
Mă întreb, retoric, desigur, cine sunt cei care se tot agită inflamaţi de
existenţa acestei catedrale, şi s‑ar cuveni să se întrebe şi ei cine îi tot agită
şi îi inflamează.
— Aţi fost de acord cu ridicarea Catedralei când aţi auzit prima dată
de proiect?
— Prin anul 1995 m‑am regăsit pe nişte liste de susţinători privind
construcţia catedralei. Am solicitat să fiu şters imediat pentru că nu‑mi

ceruse nimeni acordul. Într‑o discuţie ulterioară cu Patriarhul Teoctist, m‑a
întrebat de ce am refuzat să fiu pe acele liste. Şi i‑am răspuns pentru că nu
mă consultase nimeni dacă sunt sau nu de acord, nici măcar pentru ca să
figurez acolo, şi apoi pentru că nu agreez denumirea de Catedrala Mântuirii
Neamului. Atenţie, nu construcţia, ci denumirea. Mi se părea şi atunci ca
şi acum total improprie, infatuativă, ba chiar cu oarecari nuanţe eretice.
Cred că asta a şi atras atâtea antipatii.
O catedrală, oricât de frumoasă şi de impunătoare, nu mântuieşte pe
nimeni, darămite un neam. Mântuirea este, după înţelegerea mea, o lucrare
complexă a omului cu el însuşi şi cu Dumnezeu, nu ţine de ziduri, de clădiri
sau de alte mofturi exterioare. Având în vedere, însă, că va avea unul dintre
hramuri al Sfintei Înălţări, care este şi Ziua Eroilor (ce frumos!), de ce nu
s‑ar numi chiar aşa: Catedrala Înălţării? Mi s‑ar părea mult mai soft şi mai
duhovnicesc, şi nu cred că şi‑ar împuţina nici importanţa, nici frumuseţea.
Pentru că în plan arhitectonic va fi monumentală.
O vor admira pizmaş şi tăcut chiar şi cei care astăzi cârtesc. Aşa e lumea!
Reamintesc un fragment din replica aceea: ...Problema voastră‑i Catedrala,
dar nu de ea ni‑i goală ţara, ci de cei care s‑o iubească, iar nu furând‑o s‑o
hulească! Toţi criticii acestui proiect şi toţi neîmpăcaţii, dacă s‑ar duce
într‑o excursie într‑o ţară importantă pentru ei unde ar descoperi un astfel
de monument, odată întorşi acasă parcă‑i văd câte ar avea de povestit despre
el şi câte poze ar aduce, iar acolo fiind nu cred că şi‑ar propune, ha, să le
amintească locuitorilor acelei ţări cum că... „Dumnezeu preferă lemnul,
lemnul şi spaţiile mici”.
— Când va fi gata, veţi merge s‑o vedeţi?
— Nu aştept cu sufletul la gură momentul inaugural al Catedralei, am,
mulţămesc Domnului, destule alte lucruri importante de făcut, dar când va
fi gata, dacă voi avea un prilej şi voi fi sănătos, nu mă voi sclifosi, ci voi
merge negreşit să mă închin şi să mă bucur că, iată, cu greu, în vremuri
aşa de neguroase, s‑a făcut ceva important, mai cu seamă pentru cei care
vor veni după noi. Că doar nu le‑om lăsa numai păduri defrişate, industrii
şi economii devalizate, anchete şi dosare DNA, conflicte de toate felurile
şi peste toate un cântecel prin care să le spunem că „Dumnezeu preferă
lemnul, lemnul şi spaţiile mici”.
— Suntem în preajma Paştelui. Ce le spuneţi cu această ocazie semenilor
dumneavoastră?
— Ei, da. Îmi creaţi o prilejuire pentru care musai trebuie să vă mulţămesc.
Acum, când ne‑am apropiat într‑adevăr de sfârşitul călătoriei noastre
ascetice de patruzeci de zile, adică de sfârşitul Postului acesta Mare şi de
mare folos, răzbate deja dinspre miezul nopţii Sfintei Învieri îndemnul acela
cu adevărat minunat pe care ni‑l face Sfântul Ioan Hrisostomul:

„... Intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru. Şi cei dintâi, şi cei de al doilea,
luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună bucuraţi‑vă. Cei ce v‑aţi înfrânat şi cei
leneşi, cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n‑aţi postit, veseliţi‑vă astăzi.
Masa este plină, ospătaţi‑vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând.
Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi‑vă toţi din bogăţia bunătăţii. Să
nu se plângă nimeni de lipsă, că s‑a arătat Împărăţia cea de obşte. Nimeni să
nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu
se teamă de moarte, că ne‑a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins‑o pe
ea Cel ce a fost ţinut de ea. Prădat‑a iadul Cel ce S‑a pogorât în iad; umplutu‑l‑a
de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. Şi aceasta mai înainte înţelegând‑o
Isaia, a strigat: Iadul, zice, s‑a amărât, întâmpinându‑Te pe Tine jos: amărâtu‑s‑a
că s‑a stricat. S‑a amărât, că a fost batjocorit; s‑a amărât, că a fost omorât; s‑a
amărât, că s‑a surpat; s‑a amărât, că a fost legat. A primit un trup şi de Dumnezeu
a fost lovit. A primit pământ şi s‑a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea şi
a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde‑ţi este, moarte, boldul? Unde‑ţi este, iadule,
biruinţa? Înviat‑a Hristos şi tu ai fost nimicit. Sculatu‑S‑a Hristos şi au căzut
diavolii. Înviat‑a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat‑a Hristos şi viaţa stăpâneşte.
Înviat‑a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; că Hristos, sculându‑Se din
morţi, începătură celor adormiţi S‑a făcut...”
— Este grozav de frumos şi de încurajator! Nu‑i aşa?
— Într‑adevăr. Şi frumos şi încurajator.
Aşadar, acum când toţi ne pregătim să ne primenim în straie de bucurie,
când Hristos ne cheamă: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu şi moşteniţi
Împărăţia care v‑a fost gătită vouă de la facerea lumii”5, prinşi ca Adam 5 Matei 25, 34.
de braţul biruitor al Domnului să căutăm spre veşnicie şi să cântăm în marea
şi mirabila noapte cântarea de biruinţă: „Hristos a înviat din morţi, cu
moartea pre moarte călcând şi celor din morminte Viaţă dăruindu‑le!”
PACE, TIHNĂ, DRAGOSTE ŞI BUCURIE le doresc tuturor şi fiecăruia în
parte laolaltă cu cei dragi şi le spun încă de pe acum HRISTOS A ÎNVIAT!6 6 Cf. Dana Grecu – în
Ziarul „Jurnalul Naţio
nal”, 27.04.2016 / 11.05.
2016; http://cornel con
stantinciomazga.ro/edi
torial/hei-taxi-du-ma-la-
În loc de încheiere sau epilog – Scrisoare deschisă catedrala/ -14.04.2016 /
Dumnezeu este în inima voastră, iar voi Îl căutați 11.05.2016.
în lifturi
Iubiți frați în Hristos, Dan, Cornel, Monica, Virgil, Andi, Dorina, Ștefan,
Robin, Andi, Dani, Paula, Horia, Toni, Irina‑Margareta, Dan, Teo, Oreste,
Pavel, Ada, Călin, Mircea, Horia, Guess Who, Laura, Răzvan, Alexandru,
Emilia, Grigore, Mircea, Alexandra, Oana, Andreea, Dan și Victor, şi ceilalţi,
care v‑aţi mai adăugat pe parcurs.
De unde știți voi că Dumnezeu nu iubește spațiile mari?
L‑ați întrebat voi pe Dumnezeu?

Este ca și cum ați spune că Dumnezeu iubește spitalele dar nu și catedralele.
„Textierul” celor două strigăte este același.
Vă rog reveniți‑vă. Dumnezeu în mod sigur iubește Sfânta Sofia, Catedrala
Sfântului Mormânt, Marea Lavră și multe altele mari și mici.
Cred că, de fapt, ați vrut să loviți în Catedrala Mântuirii Neamului.
M‑aș bucura să vă văd peste un timp cântând (sau dictând, cum ați făcut
acum): „Dumnezeu iubește și spațiile mari”.
Vă îndemn să citiți Cartea Leviticului, cap. 26, și să vă înspăimântați
când veț afla ce pățesc aceia care „disprețuiesc așezămintele” Domnului.
Dumnezeu v‑a dăruit talent, reputație și bani. Nu vreți să aibă și Dumnezeu
o catedrală? Nu v‑a luat din averea voastră și, probabil chiar dacă v‑ar fi
cerut, nu I‑ați fi dat nimic.
Conform textelor biblice, știți ce înseamnă „a‑ți veni în fire”?
A te uita înlăuntrul tău și a vedea cu claritate cine ești. Nu este chiar
greu. Ca să reușești aceasta, îți trebuie o singură virtute: SMERENIE.
Practicați‑o și voi. O să simțiți cât de mult vă iubește Dumnezeu, Căruia
vreți să‑I răpiți Casa.
Bănuiesc că – în practică – decurge cam așa: unul dintre voi este marele
manipulator și ceilalți căldiceii păcăliți.
Ce istorie tristă a acestor meleaguri! Când s‑au dărâmat biserici, nu s‑a
opus nimeni. Acum, când se construiesc catedrale, frații noștri creștini cântă
împotriva lor.
Iubită Trupă,
Nu mai derutați creștinii. Dumnezeu este peste tot.
Așa zice Sfânta Scriptură în Psalmul 138: Minunată este știința Ta, mai
presus de mine; este înaltă și n‑o pot ajunge.
Unde mă voi duce de la Duhul Tău și de la fața Ta unde voi fugi? De
mă voi sui în cer Tu acolo ești.
De mă voi coborî în iad, de față ești.
De voi lua aripile mele de dimineață și de mă voi așeza la marginile mării
Și acolo mâna Ta mă va povățui și mă va ține dreapta Ta.
Vă spun un secret: Dumnezeu este în inima voastră, iar voi Îl căutați în
lifturi.
7 Cf. http://www.active
După „cântecul smereniei” ne‑ar prinde bine tuturor un cântec al pocăinței.
news.ro/stiri-social/Dr.- Lumina Sfintei Sărbători a Învierii Domnului să vă aducă în inimă o
Pavel-Chirila-le-scrie- bucurie mare cât Catedrala Mântuirii Neamului,
celor-de-la-Taxi-si-prie
tenilor-lor-Va-spun-un Al Dumneavoastră în Hristos,
-secret-Dumnezeu-este-
in-inima-voastra-iar-voi-
Dr. Pavel Chirilă7.
Il-cautati-in-lifturi-
132086 - 10.04.2016 /
Dr. Stelian Gomboş,
11.05.2016. Secretariatul de Stat pentru Culte, Bucureşti

5. POPASURI DUHOVNICEŞTI
Mănăstirea Călugăra –
minunea din codrii seculari
ai Banatului de Munte
„Cei care nu cred în minuni, neagă faptul că Dumnezeu se poate descoperi

lumii, fiindcă minunea nu este altceva decât revelația lui Dumnezeu în lume.”
(Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina)
În apropiere de orașul Oravița, în judeţul Caraş-Severin, în inima codrilor

seculari ai Banatului de Munte, la poalele unei stânci de aproape 1.000 de
metri numită stânca Rolului, se află o mănăstire mai puțin cunoscută și
anume, Mănăstirea Călugăra.
Loc de închinare şi bucurie duhovnicească pentru foarte mulţi credincioşi
din Episcopia Caransebeşului, mănăstirea este considerată a fi una dintre
cele mai vechi așezăminte monahale din zonă, unele scrieri și tradiții locale
indicând o întindere în timp de aproape 600 de ani.
Cu toate acestea, nimeni nu poate spune cu precizie anul în care primul
lăcaș sfânt de sub stânca Rolului a luat ființă întrucât, mărturie stau doar
legendele locului și poveștile celor vârstnici. Ceea ce se știe totuși, este

faptul că Mănăstirea Călugăra s-a numit la început Mănăstirea Călugăru,
făcându-se referire la un pustnic din vechime, care s-a adăpostit multă
vreme în sălbăticia Munților Aninei, într-o peșteră ascunsă. Zona fiind însă
colonizată încă din secolul al XVIII-lea de nemți aduși de Imperiul Austro-
Ungar pentru a exploata zăcămintele de cupru din depresiunea Carașului,
i-au stâlcit numele în „Kalugera”. Și astfel, cu timpul, noul nume s-a
încetățenit în conștiința locală ajungând până la noi în forma Călugăra.
Mănăstirea are însă un curs istoric neobișnuit chiar dacă memoria colec-
tivă îi atribuie începuturi străvechi. Oficial, istoria mănăstirii începe în anul
1859 când a fost descoperită o peșteră în formă de boltă, săpată în stânca
abruptă a Vârfului Rol, evident lucrată de mâna omenească. Povestea își
are originea de fapt cu câțiva ani mai devreme, în vara anului 1830 când,
un păstor de capre pe nume Iancu Cârșovanul, căutându-și câteva capre
rătăcite prin desișul pădurii, aude cântări bisericești și voci îngerești puter-
nice. Întorcându-se în sat, povestește consătenilor întâmplarea minunată iar
oamenii, mult mai convinși de data aceasta de sfințenia locului încep a
atârna cruci și icoane în copaci, marcând astfel drumul până la stânca cea
sfântă. De atunci, multe au fost relatările oamenilor despre cântările dumne-
zeiești care se auzeau din desișul pădurii.
În ziua de 8 iulie 1858, cântările sfinte s-au auzit cu atâta claritate din
interiorul stâncii încât toți credincioșii prezenţi, printre care și tânărul teolog
Alexie Nedici din Ciclova Montană, au îngenunchiat înmărmuriți. Tânărul
a povestit multor oameni despre minunea trăită și astfel, un an mai târziu,
pe 8 iunie, doi credincioși din Oravița, au început a cerceta în amănunțime
toată Valea Călugărului până spre vestita stâncă a Rolului unde, au
observat un mic firicel de apă ieșind dintr-o țevișoară de piatră. Urmărind
sursa izvorului au văzut că acesta venea chiar din stâncă și, săpând, au
descoperit peștera sub formă de boltă. Iar în peșteră, minunea!
Un vechi altar de piatră moale, proteja o icoană de lemn a Maicii
Domnului cu Pruncul iar lângă altar, sfintele moaște ale unui Cuvios Necu
noscut, înconjurate de piatră ca și cum piatra însăşi a hotărât să îmbrățișeze
trupul Cuviosului pentru vecie. Cercetările ulterioare au indicat faptul că
icoana Maicii Domnului a fost adusă de la Sfântul Munte Athos cu multă
vreme în urmă și că, încă de la început, a fost făcătoare de minuni.
O întâmplare minunată legată de această icoană a fost consemnată într-o
cronică veche. Icoana, spune cronica, a fost luată de credincioşi şi dusă în
biserica din orașul Oraviţa pentru a fi mai accesibilă credincioșilor, dar
după numai două zile icoana dispare. În cele din urmă, după multe zile de
căutări, icoana este găsită înapoi în peșteră fără ca vreo mâna omenească
să o fi atins. Această minune l-a determinat pe tânărul teolog Alexie să
intre în cinul monahal, fără acordul părinţilor lui, devenind astfel și primul
ctitor al mănăstirii.

Mai întâi, cu ajutorul unui miner și al unui lemnar priceput, peștera a
fost lărgită și reamenajată ca altar însă, după scurt timp, din cauza pietrei
moi, peștera se surpă. Acesta este momentul în care călugărul Alexie
hotărăște că e timpul pentru a ridica o biserică adevărată, din piatră, și
pornește în căutare de ajutor.
Pașii îl poartă pe tânărul călugăr prin toate împrejurimile Văii Carașului,
dincolo de Banatul sârbesc, ajungând chiar și în Viena reușind, în cele din
urmă, să strângă suficienți bani pentru a ridica o micuță și cochetă biserică.
Întâi octombrie 1861 este ziua când noua Mănăstire Călugăra a fost sfințită,
dăruindu-se hramul Acoperământul Maicii Domnului (1 octombrie) și Înăl
țarea Sfintei Cruci (14 septembrie).
În anul 1917 s-a încercat restaurarea Icoanei Maicii Domnului, vizibil
deteriorată de timp, dar fără succes. Timp de o săptămână s-a lucrat la
repictarea acesteia însă, în fiecare dimineață, vopselurile folosite cu o zi
înainte erau găsite adunate în șuvițe la marginea icoanei. Fiind în mod clar
un semn divin, s-a hotărât că icoana trebuie lăsată exact așa cum a fost
găsită. Credincioși de pretutindeni vin astăzi la mănăstire pentru a se închina
la Sfânta Icoană Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului cu Pruncul. O
candelă veghează fără încetare icoana iar uleiul din candelă este considerat,
de asemenea, făcător de minuni, mulți credincioși povestind că s-au vindecat
de multe boli, unele chiar clasate ca incurabile, prin rugăciuni la Maica
Domnului și după ce s-au uns cu uleiul sfințit. Moaștele Sfântului Nevoitor
de la Mănăstirea Călugăra au fost așezate într-o frumoasă raclă lângă icoană
și împreună, au făcut din această mănăstire un loc de pelerinaj foarte căutat,
chiar dacă drumul până la bisericuță este anevoios.
În momentul când ajung la mănăstire, majoritatea credincioșilor sunt
cuprinşi dintr-odată de un val de liniște profundă. Mulți dintre cei care
ajung pentru primă dată încep să plângă, alții se cufundă în rugăciune fără
a mai avea noțiunea timpului iar alții simt cum gândurile se limpezesc și
grijile cum se topesc. Cei șapte călugări care au grijă de această micuță
biserică își așteaptă cu căldură mereu credincioșii. De la aceștia, oricine
poate afla despre minunile pe care Icoana Maicii Domnului și Moaștele
Sfântului Nevoitor le-au făcut și încă le fac zi de zi celor care cu credință
și evlavie vin și se roagă aici.
O întâmplare adevărată povestită chiar de unul dintre călugări arată cât
de mare e puterea moaștelor Sfântului de la Călugăra. Cu câțiva ani în
urmă, un preot din Oravița a crezut de cuviință ca ceea ce a mai rămas din
sfintele moaște să fie duse în biserica cea mare din oraș pentru ca mai multă
lume să se bucure de ele. Deja marea parte a moaștelor fuseseră împărțite
la diferitele biserici din împrejurimi și preotul s-a gândit că astfel va fi mai
bine. Cum accesul până la mănăstire este destul de anevoios, totuși, cu
mașină mică, pe drumul îngust care duce spre mănăsire, se poate urca. Și

astfel, preotul a luat racla în mașină dar după nici câteva minute, din senin,
aceasta s-a oprit. Nicio defecțiune tehnică nu părea a fi adevăratul motiv
pentru care mașina refuza să mai pornească. O oră de frământare continuă
i-a trebuit preotului pentru a înțelege cu adevărat ceea ce se întâmpla și
anume, Sfântul Nevoitor nu dorea să fie înstrăinat. Atunci, cu lacrimi în
ochi, îngenunchind, preotul cere iertare Sfântului și promite să ducă moaștele
imediat înapoi în bisericuță, moment în care mașina, ca prin minune, începe
să funcționeze fără nici o problemă.
Micuțul firicel de apă care a dus la descoperirea peșterii în 1859 s-a
dovedit a fi în realitate un izvor puternic de munte care a fost ulterior captat.
Inclusiv apa izvorului este considerată tămăduitoare și astfel, Mănăstirea
Călugăra, poate fi numită cu adevărat un loc sfânt, un loc cu o încărcătură
aparte, un dar dumnezeiesc pentru noi toți, cei de ieri, de azi și de mâine.
„Când ai nevoie de liniște și lumină, îndreaptă-ți gândurile sau pașii spre
Mănăstirea Călugăra. Semne ale Puterii lui Dumnezeu există peste tot în jurul
nostru, nu ne ramâne decât să învățăm să le simțim” (fragment din Istoricul
Mănăstirii Călugăra, editat de Episcopia Caransebeșului).
Dr. Otilia Elena VICOL,

Ghid de Turism Naţional

6. TEOLOGIE
Înnoirea harică în lumina

duhovnicească a Postului Mare
Biserica se fundamentează pe actele supranaturale ale Revelaţiei dumne

zeieşti. Actele mântuitoare izvorăsc din Ipostasul Cel veşnic al Lui Dumnezeu
Cuvântul. Cuvântul Ipostatic se întrupează ( Ioan 1, 14), Se răstigneşte
pentru noi, Înviază din morţi, Se înalţă la cer, ca apoi să Se sălăşluiască cu
trupul Său îndumnezeit şi deplin pnevmatizat în fiinţele iubitoare a celor
credincioşi. Biserica fiinţează real de la Cincizecime. Duhul Sfânt se trăieşte
ipostatic şi dezvăluie pe Hristos-Domnul în transparenţa lucrării Sale mân
tuitoare.
Persoana lui Hristos este taina supremă de filiaţie, adumbrită de Duhul
Sfânt şi de o fiinţă cu Tatăl. Biserica fiind organism teandric, viu, comunitar,
trebuie să se conducă şi să se împlinească duhovniceşte. Sursa ei de împlinire
este puterea duhovnicească ce uneşte oamenii între ei, în iubire. În atingere
de iubirea dumnezeiască şi în lumina duhovnicească a urcuşului neîncetat
spre ea, persoana îşi recapătă autenticitatea şi definirea ei în unitate cu semenii.
Întâlnirea cu Hristos, dacă este reală, nu te poate lăsa neschimbat. Dacă
L-ai întâlnit pe Hristos, dragostea Lui şi smerenia Lui îţi străpung inima
pentru totdeauna şi viaţa ta nu mai are nici un sens în afara Lui.

Dacă harul lui Dumnezeu s-a pogorât peste viaţa ta, atunci aceasta a
căpătat un nou sens, şi totul devine „un cer nou şi un pământ nou” şi, în
primul rând, tu devii un om înnoit în duh, un om înviat din păcate, din
indiferenţă, rapacitate şi egoism, căci ţi-ai descoperit în Iisus Hristos sensul
veşniciei tale şi sensul de dragoste şi comuniune cu toţi oamenii. Harul lui
Dumnezeu vindecă, transformă, luminează, bucură şi uneşte. Harul lui
Dumnezeu ne ajută să fim mai deplin credincioşi, ne ajută să ne rugăm şi
să facem binele autentic.
Greutatea timpului actual este aceea că oamenii au pierdut înţelesul
duhovnicesc al Bisericii. O mare parte din membrii societăţii timpului de
astăzi nu mai simt prezenţa harului Bisericii, experienţa lucrării lui
Dumnezeu. Ei refuză pentru suflet comunicarea prin har şi comuniunea în
Duhul Sfânt, cu Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat. Destinaţia transcendentă
a omului este negată în favoarea obţinerii confortului şi a consumului
cotidian. Omul nou, propus de societate, trebuie să trăiască prin reclame,
să golească rafturile supermarketurilor, să-şi proiecteze speranţele doar prin
filme, să analizeze realitatea doar prin jurnalele de ştiri. El trebuie să-şi
exacerbeze simţurile, să trăiască pentru ele, să-şi rafineze plăcerile trupeşti
până la extrem, să-şi cultive sănătatea chiar cu preţul experimentelor de
clonare a fiinţei umane. În pofida sloganurilor, există oameni care au acces
la toate acestea, pentru care se dezvoltă toate plăcerile şi achiziţiile lumii
moderne şi, există marea masă a oamenilor, cărora li se inoculează aceste
idealuri, chiar dacă nu le pot ajunge niciodată; dar mai există şi oameni-
cobai, trataţi subuman, sclavii celor dintâi, prin munca şi chiar sănătatea şi
viaţa lor. Totul este redus la „hic et nunc”, aici si acum. Iată cât de departe
este societatea actuală de ideea de Divinitate, şi de dorinţa cunoaşterii
Adevărului Dumnezeiesc.
Din felul în care temelia fiinţială a persoanei se fundamentează pe Adevăr,
acest adevăr al existenţei se transferă, se îndreaptă spre celălalt. Din necu
noaşterea şi netrăirea Adevărului Dumnezeiesc decurg toate bolile con
temporane, sufleteşti şi trupeşti, deviate atât din excesul plăcerii, cât şi din
puţinătatea iubirii. Aşadar, cu toţii suntem chemaţi de dragostea Lui Hristos,
să vestim lumii această dragoste şi să conlucrăm cu Iisus Hristos la vinde
carea bolilor timpului actual.
„Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai întâi decât pe voi M-a
urât. Dacă aţi fi fost din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu
sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte”
(Ioan 15, 18-19).
Fiind în perioada Postului Mare, așteptând Învierea lui Hristos am con
siderat necesar să exprimăm o scurtă cronologie a lui, aducând în memoria
dumneavoastră „Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul” şi „Canonul cel Mare”

al Sfântului Andrei Criteanul, axându-ne pe taina harului dumnezeiesc, har
care trebuie permanent reînnoit şi actualitatea lui în taina chipului dum
nezeiesc din om, după care vom prezenta câteva lucruri legate de Taina
Mărturisirii.
Cronologia liturgică a Postului Mare începe propriu-zis cu Săptămâna
duhovnicească, în care se citeşte Canonul cel Mare al Sfântului Andrei
Criteanul, cu sâmbăta Sfântului Teodor Tiron şi se încheie cu Duminica
Ortodoxiei şi mărturisirea ei în taina Bisericii. Se continuă cu Duminica a
doua din Post, închinată Sfântului Grigore Palama, cel care a sistematizat
doctrina energiilor divine necreate. În Duminica a treia se face Prăznuirea
Crucii; înjumătăţirea Postului, răstignirea duhovnicească, cu cele două
aspecte ale „vieţii în Hristos” – temei al distincţiei între Postul Mare si
Săptămâna Mare. Ne situăm într-un simbolism al centrului odată cu Praz
nicul Crucii. Urmează partea a doua a Postului Mare, cu Duminicile Sfinţilor
Ioan Scărarul şi Maria Egipteanca, săptămâna a cincea în care se citeşte
integral, din nou, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul şi Acatistul
Maicii lui Dumnezeu. Săptămâna a şasea încheie Postul Mare. Slujbele
Postului Mare se constituie într-un mănunchi de „tristeţe strălucitoare”, cum
spune preotul Alexander Schmemann. Pătrunde parcă în noi un duh, care
timp de şapte săptămâni, marchează întreaga noastră existenţă1. 1 Alexader Schmemann,
Postul Mare, Bucureşti,
Prin Post nu suntem siliţi să acceptăm câteva obligaţii formale, ci el 1998, p. 35-39.
trebuie să ne deschidă realităţilor
„duhovniceşti, ca «stare a minţii», ca «sete şi foame» după comuniunea harică
cu Dumnezeu”2. 2 Ibidem, p. 36.
În ambianţa cântărilor Triodului, structura slujbelor Postului Mare este

împodobită de „Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite”, cu o frumuseţe
specială, care se reduce, din păcate, la săvârşirea ei, mai mult în cate
drale. Privite în totalitatea lor, slujbele Postului Mare dau o frumuseţe
lăuntrică ce
„le umple de lumină, precum razele unui răsărit de soare care, pe când încă
mai este întuneric în vale, începe să lumineze peste vârfurile munţilor” 3. 3 Ibidem, p. 38.
„De noapte mânecă duhul meu catre Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt
poruncile Tale pe pământ.”
Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

O rostim la sfârşitul fiecărei slujbe din Postul Mare, de luni până vineri,
(mai puţin sâmbetele şi duminicile).Cererile sunt urmate de metanii, apoi
de 12 închinăciuni, spunându-se: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcă
tosul”. Întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfârşit.

Rugăciunea recapitulează, în mod unic, toate elementele pozitive şi negative
ale pocăinţei. Scopul rugăciunii îl constituie conştientizarea următoarelor
boli duhovniceşti, care sunt fundamentale:
a) Duhul trândăviei. Rodul ei este grija de multe.
b) Iubirea de stăpânire.
Această boală ne lipseşte de plinătate, de sens (duhovnicesc) şi duce la
degenerarea relaţiei cu semenii. Trândăvia nu se exprimă neapărat numai
prin a comanda sau a domina pe alţii, ci prin indiferenţă, dispreţ, lipsă de
4 Ibidem, p. 41. interes, de consideraţie şi de respect pentru celălalt4.
A treia boală pe care o enunţă rugăciunea este:
c) Grăirea în deşert.
Fiecare şi-o asumă la proporţiile personale, în taina cuvântului. Cuvântul
zideşte pozitiv sau negativ.
„Când este deviat de la originea şi scopul său dumnezeiesc, cuvântul devine
5 Ibidem, p. 42. deşertăciune”5.
Ţelurile pozitive ale pocăinţei sunt: curăţia, ca plinătate a înţelepciunii
şi a dreptei socotinţe. Din rodul plinătăţii sau al curăţiei se naşte smerenia.
În ea Dumnezeu revarsă harul Său, iar celor mândri le stă împotrivă. Din
curăţie şi smerenie se naşte răbdarea. Cu cât ne apropiem mai mult de
Dumnezeu, cu atât devenim mai răbdători. În sfârşit, cununa şi rodul tuturor
virtuţilor şi ostenelilor duhovniceşti le constituie dragostea, care finalizează
pregătirile şi ostenelile duhovniceşti. Rugăciunea se încheie astfel:
„Aşa, Doamne, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe
fratele meu”.
Nu este suficient să-mi văd propriile greşeli. Această virtute aparentă
poate să nască mândria, izvor al răului şi a toată răutatea. Scrierile Sfinţilor
Părinţi sunt pline de sfaturi
„împotriva subtilelor forme ale pseudo-pietăţii (falsa strălucire duhovnicească)
care, în realitate, sub vălul smereniei şi al autocriticii pot conduce către o
6 Ibidem, p. 44. mândrie cu adevărat demonică”6.
Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul

Canonul Sfântului Andrei Criteanul este o plângere de pocăinţă care
aduce, în prim plan, proporţiile şi adâncimea păcatului, sensibilizând sufletul
la căinţă şi nădejdea de mântuire. Canonul cel Mare, ca ritm şi structură
liturgică, se încadrează în prima Săptămână a Postului, fiind împărţit în
patru părţi, rostindu-se în cadrul Pavecerniţei Mari şi în joia celei de-a
cincea săptămâni, când se săvârşeşte în totalitatea sa. Canonul se extinde
până la 300 de tropare, adăugându-i-se două tropare pe odă, închinate Sfintei

Maria Egipteanca şi un tropar în cinstea Sfântului Andrei Criteanul. Înaintea
fiecărui tropar, tipikonul prescrie să se rostească refrenul: „Miluieşte-mă,
Dumnezeule, miluieşte-mă!”, cu trei metanii, care se adaugă sentimentului
de străpungere, de căinţă şi zdrobire a inimii. Despre plasarea lui şi în
săptămâna a cincea, vorbeşte „Sinaxarul lui Nichifor Calist”, pentru ca
luptătorii duhovniceşti să nu se lenevească acum, când sfârşitul Postului
Mare se apropie7. Fiecare odă are aproximativ aceaşi structură, irmos repetat 7 Makarios Simonopetri
tul, Triodul explicat, Mis
de două ori, troparele pline de căinţă, de străpungere sau frică de judecată, tagogia timpului liturgic,
care încheie oda cu troparul Sfintei Treimi şi a Născătoarei de Dumnezeu. Deisis, 2000, p. 367.
Ordinea este aproape cronologică: căderea lui Adam şi a Evei – oda întâi;
exemple de păcătoşi sau drepţi din cartea „Facerii” şi cărţile istorice, Oda
a opta – profeţii. În oda a noua se invocă tropare din Noul Testament, care
încheie Scriptura, reprezentând împlinirea istoriei mântuirii. Troparele din
Noul Testament se regăsesc şi în fiecare odă, fără o ordine precisă. Autorul
a vrut să arate prin aceasta că, în viaţa duhovnicească, legătura dintre cele
două Testamente nu este numai diacronică şi succesivă, ci şi simultană8. 8 Ibidem, p. 368.
Sufletul se identifică permanent cu cei care se rostesc în ode. Păcatul rezumă
şi recapitulează, în fapt, păcatele întregii umanităţi. „Cheia” Canonului cel
Mare o dă Revelaţia lui Hristos, în Noul Testament:
„Evenimentele istoriei sfinte sunt dezvăluite ca evenimente ale vieţii mele,
faptele lui Dumnezeu din trecut, ca fapte îndreptate spre mine şi mântuirea
mea, tragedia păcatului şi a trădării, ca drama mea personală. Viaţa mea îmi
este prezentată ca o parte a luptei măreţe şi atotcuprinzătoare dintre Dumnezeu
şi puterile întunericului care s-au răzvrătit împotriva Lui”9. 9 Ibidem, p. 80.
Exemple din Canonul cel Mare:

„De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele ticăloase? Ce începere voi
pune, Hristoase, tânguirii acesteia de acum?”
Relaţia este personală, căci istoria căderii omului în păcat este istoria mea.
Pierderea darurilor duhovniceşti:
„Întinatu-mi-am haina trupului meu şi mi-am spurcat podoaba cea după chipul
şi asemănarea Ta, Mântuitorule. Întunecatu-mi-am frumuseţea sufletului cu
dulceţile poftelor şi cu totul, toată mintea, ţărână mi-am făcut”.
„Adusu-ţi-am aminte, suflete, de Moise, de facerea lumii şi de toată Scriptura
cea aşezată de acela, care iţi povesteşte ţie de cei drepţi şi de cei nedrepţi…”
„Ziditorule, făcându-mă lut viu, ai pus întru mine trup şi oase, şi suflare de
viaţă!”
„Ci, o, Făcătorul meu, Mântuitorule şi Judecătorule, primeşte-mă pe mine, cel
ce mă pocăiesc”.10 10 Rugăciunile Postului
Mare, Edit. Egumeniţa,
Istoric şi cantitativ, timpul devine spiritual, calitativ, interior şi simultan, 2008, p. 188-267.
istoria mântuirii reprezentând „trecerea” de la „omul cel vechi”, la „omul 11 Makarios Simonope
cel nou”, care se împlineşte prin Evanghelie” (Efeseni 4,22-23)11 : tritul, op. cit., p. 368.

Icoana Maicii Domnului de la mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai,
care a supravieţuit perioadei iconoclaste
„Sângele cel din coasta Ta, să-mi fie mie scăldătoare, băutură şi apă a iertării
ce a izvorât, ca să mă curăţesc cu amândouă, ungându-mă şi bând, iar ca o
ungere şi băutură, Cuvinte, să-mi fie cuvintele Tale cele de viaţă.”
Ne rugăm Mântuitorului Hristos, Cuvântul Ipostatic Suprem, să ne cură
ţească de orice întinăciune şi să ne învrednicim de puterea şi izvorul harului
mântuitor.
Canonul cel Mare şi „mistagogul căinţei lui” care a fost episcopul Cretei,
Andrei, ne învaţă să conştientizăm starea de păcat în care existăm şi să ne
căim, urmând refacerea harică, în Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur nu se temea decât de păcat, singurul lucru
înfricoşător, singurul lucru dureros, el nefiind o eroare de judecată, ci o
12 Sfântul Ioan Gură de ocară adusă lui Dumnezeu, un dispreţ al iubirii Sale12.
Aur, Scrieri, Partea a
treia, PSB, 23, Omilii la În „Omilii”, Sfântul Ioan insistă asupra virtuţii care nu este lucru uşor
Matei, Bucureşti, 1994, şi care se deprinde cu mare greutate13.
p. 70.
13 Ibidem, p. 65. Să parcurgem Sfântul și Marele Post al Paștilor în lumina pocăinței și a
faptelor de bunătate pentru a simți harul divin. Progresul duhovnicesc per
sonal ne va face cu adevărat fii ai Învierii și participanți la agapa pascală.
Dumnezeu să ne învrednicească de bucuria Sfintei Învieri!

7. DIN ADEVĂRURILE DE CREDINŢĂ
Biruinţa asupra morţii (9‑14 aprilie, anul 30)
După asfinţirea soarelui, pe 8 aprilie, s‑a terminat ziua odihnei de sâmbătă,

dar femeile mai trebuiau sa cumpere prafuri parfumate şi alifii, din care se
făcea un amestec pentru îmbălsămare. De aceea venirea lor la mormânt a
fost amânată până în dimineaţa zilei următoare. Despre strajă ele nu ştiau
nimic; o singură grijă le neliniştea – cine le va ajuta să dea la o parte
lespedea grea de la intrare.
Maria Magdalena a venit mai devreme, decât prietenele ei. În semi
obscuritatea dinaintea răsăritului soarelui, ajungând la stânca mormântului,
ea s‑a oprit într‑o mare tulburare, căci piatra fusese mişcată din loc. Ce
putea să însemne acest lucru? Oare nici după moartea învăţătorului, inamicii
Lui nu s‑au liniştit?... Între timp au venit şi Salomeea cu Maria lui Cleopa
şi, uitându‑se în peşteră, s‑au convins că este goală. Înlăcrimată, Magdalena
a alergat la Petru şi Ioan şi le‑a adus vestea dureroasă: „Au luat pe Domnul
din mormânt şi noi nu ştim unde L‑au pus!” Amândoi ucenicii, părăsind
imediat casa în care se ascundeau, s‑au grăbit după Maria în grădina lui
Iosif. La început au alergat împreună, dar Simon a rămas în urmă şi Ioan
a ajuns primul la stâncă. Văzând că Maria a avut dreptate, el nu ştia ce să
creadă: cine putea, încălcând Legea, să pângărească locul odihnei veşnice?
Tânărul s‑a aplecat spre intrare, dar nu a îndrăznit să păşească înăuntru.
Când în grădină a apărut Petru, el de‑abia îşi trăgea sufletul. Nu era însă
omul care să stea mult pe gânduri şi, fără să se oprească, a intrat în cavoul

întunecos. Încurajat, Ioan 1‑a urmat pe Simon‑Petru. Lângă locul destinat Celui
Adormit, zidit în piatră, ei au văzut giulgiul de pânză şi fâşia pentru faţă.
Ce1 Înmormântat dispăruse.
Ucenicii n‑au încercat să protesteze, să întrebe, să caute trupul. Ei au
pornit, târându‑şi picioarele, înapoi spre oraş, apăsaţi de o amară nedumerire.
Se vedea că vrăjmaşii au hotărât să‑i batjocorească până la sfârşit...
La mormânt a rămas doar Magdalena. Adâncită în durerea sa, ea n‑a
observat că celelalte femei au plecat. Refuzând să creadă în nenorocire,
Maria s‑a apropiat încă o dată de intrarea în stânca mormântului şi deodată
a văzut acolo doi necunoscuţi în veşminte albe.
— Femeie, de ce plângi? au întrebat‑o ei.
— Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde 1‑au pus.
În ea s‑a trezit o speranţă – poate aceşti oameni îi vor explica cele
întâmplate? Dar în aceeaşi clipă Magdalena a simţit că în spatele ei stă
cineva şi s‑a întors.
— Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? a întrebat‑o Necunoscutul.
Gândindu‑se la ale sale, Maria şi‑a zis că în faţa ei este grădinarul, care ar
fi trebuit să ştie, unde este trupul.
— Doamne, L‑a implorat ea, dacă Tu L‑ai luat, spune‑mi, unde L‑ai pus
şi eu îl voi ridica.
— Maria! – a sunat un glas, cunoscut până la durere. Toate simţămintele
au tresărit în ea. Nu era nici o îndoială. – Acesta era El...
— Rabuni! a exclamat ea şi a căzut la picioarele Lui.
— Nu te atinge de Mine, a avertizat‑o Iisus, căci încă nu M‑am suit la
Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi spune‑le: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl
vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”.
Pierzându‑şi minţile de bucurie, de‑abia dându‑şi seama de cele întâmplate,
Maria a fugit din grădină. Ea a intrat brusc în casa îndoliată, vestind acel
lucru nemaiauzit, nemaiîntâmplat, dar nici unul dintre prieteni n‑a luat
cuvintele ei extatice în serios. Toţi au crezut că sărmana femeie a înnebunit
de durere. Acelaşi sentiment l‑au avut ei, când în urma Mariei Magdalena
au apărut Ioana, soţia lui Cuza, Maria lui Cleopa şi Salomeea şi au început,
întrerupându‑se una pe alta, să‑i convingă că Învăţătorul trăieşte, că ele
L‑au văzut cu ochii lor. Ele au istorisit că au coborât în stânca mormântului,
când Magdalena a plecat să‑i cheme pe ucenici şi au găsit acolo un tânăr
în veşminte albe, „Nu vă înspăimântaţi! le‑a spus el. Căutaţi pe Iisus
Nazarineanul, Cel Răstignit? A înviat! Nu este aici; iată locul unde L‑au
pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în
Galileea; acolo îl veţi vedea, cum v‑a spus”. Femeile au recunoscut că la
început le‑a fost teamă să povestească despre cele văzute, dar, după aceea,
Hristos Însuşi li S‑a ivit pe drum şi a repetat porunca să meargă cu toţii în
Galileea. Apostolii schimbau între ei priviri, ascultând istorisirea.

„Şi cuvintele acestea au părut înaintea lor ca o aiurare şi nu le‑au crezut”1. 1 Luca 24, 11.
După toate cele întâmplate, ucenicii erau departe de a spera într‑o minune
şi cel mai puţin puteau prevedea că în curând Dumnezeu îi va transforma
pe ei înşişi din oameni temători şi striviţi de catastrofă, în vestitori ai unei
noi credinţe.
Multe lucruri de nepătruns păstrează analele istoriei, dar se poate spune
cu certitudine că cele mai neverosimile par viaţa lui Iisus Nazarineanul şi
taina care a încununat‑o. Se consideră cu totul justificat că această taină
trece de limitele accesibile cunoaşterii umane. Există însă şi fapte palpabile
ce se află în câmpul vizual al istoricului. În momentul în care Biserica
de‑abia născută părea să piară pentru totdeauna, când edificiul ridicat de
Iisus zăcea în ruină, iar ucenicii Lui îşi pierduseră credinţa – fără de veste
toate s‑au schimbat radical. O bucurie fără seamăn a luat locul disperării;
ucenicii care de‑abia L‑au părăsit pe Învăţător, care L‑au renegat, au început
să vestească cu dârzenie despre izbânda Fiului lui Dumnezeu. S‑a întâmplat
acel Ceva fără de care n‑ar fi existat creştinismul însuşi…
Cea mai timpurie şi directă mărturie despre aceasta aparţine omului în
a cărui viaţă întâlnirea cu Iisus a produs o răsturnare totală, la cinci‑şase
ani după Golgota. Acest om, Saul din Tars – ulterior apostolul Pavel – scria
către creştinii din Corint:
„V‑am dat întâi de toate, ceea ce am primit; că Hristos a murit pentru păcatele
noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi că a înviat în a treia zi, după
Scripturi; şi că s‑a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. La urmă S‑a arătat
deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi,
iar unii au şi adormit; după aceea s‑a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor.
Iar în urma tuturor, ca unuia născut înainte de vreme, mi S‑a arătat şi mie. Căci
sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol,
pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu”2. 2 I Corinteni 15, 3‑9.
Această mărturie paulină, împreună cu istorisirile evangheliştilor, ne

duce la un fapt real, care i‑a înviat duhovniceşte pe ucenici şi i‑a îndemnat
să propovăduiască Vestea cea Bună.
Arhiereii credeau că au isprăvit cu Mesia din Galileea, dar acum s‑au
văzut neputincioşi în a opri noua mişcare. Relatarea străjerilor despre feno
menele insolite care au însoţit dispariţia trupului putea, desigur, să deruteze
Sinedriul. Era evidentă necesitatea de a formula o versiune oficială. După
cum se spune în Evanghelia lui Petru, preoţii au decis că este mai bine să
recurgă la o înşelăciune, decât, ziceau ei, „să cădem în mâinile iudeilor şi
să fim omorâţi cu pietre”. S‑a anunţat că noaptea, când străjerii au aţipit,
ucenicii lui Iisus I‑au răpit trupul şi au început să afirme că El trăieşte.
Multe secole după aceste evenimente, învinuirea ucenicilor a fost repetată
de toţi aceia care încercau să explice „raţional” credinţa pascală a creştinilor.
Ei n‑au luat însă în consideraţie o împrejurare de ordin psihologic – dacă

apostolii ar fi participat la un asemenea „fals” sau dacă ar fi ştiut despre
el, de unde ar fi avut ei forţa spirituală şi îndrăzneala să susţină o minciună
chiar în faţa ameninţării cu moartea? Pentru propovăduirea învăţăturii Celui
Care a Înviat a fost răstignit Petru, decapitat Iacov fiul lui Zavedeu, omorât
cu pietre Iacov cel Drept; pentru ea, mulţi alţi apostoli au suferit biciuirea,
temniţa, persecuţiile puterii de la Roma şi din Iudeea şi şi‑au sacrificat viaţa.
Dar nu s‑ar fi putut întâmpla ca trupul Celui Răstignit să fi fost răpit de
altcineva, bineînţeles nu din porunca lut Pliat sau a Sinedriului (deoarece
într‑un asemenea caz apostolii ar fi putut lesne dezvălui minciuna), ci de
către oameni necunoscuţi? Adepţii acestei opinii uită că tot aşa au crezut
la început şi ucenicii, când au găsit stânca de mormânt pustie şi au căzut
într‑o întristare şi mai mare decât până atunci.
Schimbarea a intervenit la ei doar după ce L‑au văzut cu ochii lor pe
Domnul.
Să fi fost o halucinaţie? Rodul unei imaginaţii bolnave? Asemenea expli
caţii sunt valabile pentru cei ce cred că totul poate fi cunoscut doar cu
mijloacele ştiinţei. În realitate, ipoteza care reduce începutul creştinismului
la întunecarea minţilor câtorva galileeni este prea puţin plauzibilă. Iisus
fusese văzut de cele mai diferite persoane. El s‑a ivit – în împrejurări diverse
şi în mai multe locuri – unor oameni, grupuri şi unor mari mulţimi. Aceste
apariţii i‑au convins pe deplin că moartea nu are putere asupra lui Iisus, că
ea n‑a putut să‑L ţină în mrejele sale. Dacă aceasta ar fi fost delirul unor
bolnavi psihici, cum a putut el să pornească de la sute de martori oculari,
atât de deosebiţi unul de altul, şi să dea rezultate atât de trainice? Şi, în
sfârşit, au existat oare premise serioase pentru iluzii de acest fel când,
îndureraţi de moartea lui Iisus, ucenicii şi‑au pierdut credinţa în natura Sa
3 Luca 24, 19. mesianică3? Cuvintele Învăţătorului despre Înviere au rămas neînţelese de
ei, iar sensul slujirii lui Hristos li s‑a dezvăluit mult mai târziu.
A se reduce totul la trăirile subiective ale apostolilor, înseamnă a supra
estima rolul lor în apariţia creştinismului. Evangheliile fuseseră scrise într‑un
mediu în care prestigiul apostolilor a fost indiscutabil, dar evangheliştii
n‑au zugrăvit pe Petru şi prietenii săi ca pe nişte firi geniale şi puternice,
ca profeţi capabili să creeze o religie universală. Ei îl iubeau pe Învăţătorul
lor – aceasta este adevărat, dar numai iubirea n‑ar fi fost suficientă pentru
o astfel de metamorfoză. Cum nu este suficientă nici referirea la „impresia”
pe care personalitatea lui Iisus a avut‑o asupra sufletelor acestora. Astfel,
nimeni n‑a afirmat vreodată că Buddha sau Confucius au înviat, dar şi pe
aceşti oameni i‑a înconjurat iubirea adepţilor lor; despre aceasta mărturisesc
sarcofagiile rămăşiţelor lor pământeşti.
Numai despre mormântul Domnului a fost spus: „El nu este aici…”
Unii sceptici presupuneau că Iisus n‑a murit pe cruce, ci şi‑a pierdut
cunoştinţa, iar după ce Şi‑a revenit în stânca mormântului, S‑a dus la ucenicii

Săi. Dar este absolut inexplicabil cum un om, slăbit de pierderea sângelui
şi torturi, având nevoie de îngrijiri, aproape fără viaţă, ar fi putut arăta ca
un triumfător. Şi unde S‑a ascuns El după aceea? Şi în general, un om
răstignit, după ce tălpile i‑au fost străpunse de piroane, nu poate să facă
nici un pas.
În afară de aceasta, cuvintele apostolului Pavel şi alte izvoare au, indiscu
tabil în vedere, nu pur şi simplu revenirea Lui la viaţă, asemănătoare
miracolului din Betania, ci o schimbare totală care s‑a petrecut în Iisus.
Chipul Lui se metamorfoza uneori atât de puternic, încât mulţi nu‑L mai
recunoşteau. Apostolul Pavel a văzut numai lumina orbitoare şi a auzit
vocea Celui înviat Care a vorbit cu el în limba aramaică4. Hristos trecea 4 Fapte 26, 13‑18.
prin uşile zăvorâte, apărea fără veste şi fără veste dispărea, într‑un cuvânt
El n‑a mai fost Învăţătorul de altă dată, supus, ca şi ceilalţi oameni, legilor
pământului. Nu întâmplător, în prima clipă unii Îl luau drept o nălucă, şi
El era nevoit să‑i convingă pe ucenici că într‑adevăr a înviat în trupul Său.
Expresia lui Pavel despre „trupul duhovnicesc” este probabil cheia pentru
înţelegerea tainei pascale5, care înseamnă că în grădina lui Iosif din Arimateea 5 I Corinteni 15, 35‑44.
a avut loc biruinţa, unică în felul ei, a Duhului care, fără să distrugă trupul,
i‑a dat o formă de existenţă nouă, superioară. Piatra fusese dată de o parte
numai pentru ca ucenicii să vadă că mormântul era pustiu, că Cel Înviat de
acum nu cunoaşte bariere. Trecând prin agonie şi moarte, El într‑un mod
nepătruns de noi, a căpătat un nou trup, trupul duhovnicesc. Apostolul vor
beşte despre el, ca despre o treaptă a existenţei, pe care o vor atinge toţi
oamenii, dar în acel moment Dumnezeu‑Omul a fost cel dintâi Care deschi
dea posibilitatea unei metamorfoze universale. Poate de aceea Iisus a spus
Magdalenei: „Să nu Mă atingi”. Numai în împrejurări de excepţie un om putea
să intre într‑un contact nemijlocit cu natura Lui înseninată şi luminoasă.
Aceasta a fost ivirea Fiului iui Dumnezeu în slavă, pe care a prevestit‑o
la judecata lui Caiafa. Marele preot a socotit cuvintele Lui o blasfemie, iar
sfârşitul vrednic de milă al Nazarineanului trebuia să confirme aprecierea
Sinedriului. În schimb, apostolilor, evenimentele pascale le‑au arătat ade
vărul acestei profeţii. Iisus li s‑a dezvăluit acum nu numai ca Hristos şi
Învăţător, ci ca şi Maran, Domnul întruparea lui Dumnezeu Cel Viu.
Cel Înviat nu a fost văzut nici de membrii tribunalului, nici de Pilat.
Dacă le‑ar fi fost impusă recunoaşterea indiscutabilă a minunii, aceasta ar
fi însemnat violarea spiritului care se opune lui Dumnezeu. Numai cei ce‑L
iubeau pe Hristos şi au fost aleşi de El pentru slujire au putut să vadă „slava
Lui, slavă ca a Unuia‑Născut din Tatăl, plin de har şi adevăr”.
Pentru apostoli, Învierea a fost nu numai bucuria de a‑L avea din nou
pe Învăţător printre ei; ea încununa biruinţa asupra forţelor întunericului,
a devenit chezăşia triumfului final al Adevărului divin, a invincibilităţii
Binelui întruchipat în Iisus Nazarineanul.

„Dacă Hristos n‑a înviat, spune apostolul Pavel,... zadarnică este atunci pro
6 I Corinteni 15, 14. povăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră”6.
Prin această idee va trăi creştinismul deoarece în ziua de Paşte, Biserica
nu mărturiseşte pur şi simplu credinţa în nemurirea sufletului ci învingerea
morţii, a întunericului şi a putreziciunii.
„Dacă forţa fizică, spunea V.S. Soloviov, este biruită inevitabil de moarte, atunci
forţa raţiunii este insuficientă ca să învingă moartea; doar infinitatea forţei
morale dă vieţii plenitudinea absolută, exclude orice dedublare şi prin urmare,
nu permite ruperea definitivă a omului în două părţi distincte: spiritul nemuritor
şi substanţa în descompunere. Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu S‑a simţit
părăsit de Dumnezeu când a fost răstignit şi totuşi se ruga pentru duşmanii Săi,
neexistând, probabil, limite pentru forţa Sa duhovnicească, şi nici o parte a
fiinţei Sale neputând rămâne pradă morţii... Adevărul Învierii lui Hristos este
un Adevăr întru totul întreg, deplin – nu numai adevărul credinţei, ci şi adevărul
raţiunii. Dacă Hristos n‑ar fi înviat, dacă Caiafa ar fi avut dreptate, iar Irod şi
Pilat – înţelepciune, universul ar fi devenit un nonsens, o împărăţie a înşelăciunii
şi a morţii. Este vorba nu despre încetarea vieţii cuiva, ci despre încetarea vieţii
adevărate, a vieţii unui Drept desăvârşit. Dacă o astfel de viaţă n‑ar fi putut
să‑l învingă pe vrăjmaş, ce fel de speranţe ar fi rămas în viitor? Dacă Hristos
n‑ar fi înviat, cine ar fi putut Învia?”
Mesia – Ispăşitor de bună voie S‑a dat pe Sine în mâna forţelor distru
gătoare şi prin puterea dumnezeuomenească a triumfat asupra lor, ridicând
din faţa noastră vălul viitorului ce va veni. Din această zi sacră, Vestea cea Bună
despre libertate şi mântuire nu încetează să fie auzită deasupra pământului.
„Nimeni să nu‑şi jelească nimicnicia, deoarece s‑a ivit o împărăţie, comună
pentru toţi. Nimeni să nu‑şi jelească păcatele – iertarea a iradiat o lumină din
mormânt. Nimeni să nu se teamă de moarte – ne‑a eliberat moartea Mântuitorului.
Captiv de moarte, El a stins moartea, Coborât în infern, a supus infernul.
7 I Corinteni 15, 55. Unde‑ţi este, moarte, biruinţa ta? // Unde‑ţi este, moarte, boldul tău?7
A înviat Hristos, [...] şi toţi demonii au căzut, a înviat Hristos şi se bucură
îngerii, a înviat Hristos şi viaţa s‑a instaurat” (Sf. Ioan Gură de Aur).
Nu numai viitorul este luminat de strălucirea Paştelui. Învierea înseamnă
realitatea prezenţei lui Hristos printre credincioşii Lui. Diferite „învăţături”
şi „idei” au adus oamenilor mulţi conducători şi prooroci, Iisus însă a rămas
El însuşi cu Biserica şi ca Frate şi Interlocutor, ca Prieten şi Mântuitor, ca
un Chip veşnic prezent, îndreptat spre lume…
Istorisirile evanghelice despre apariţiile lui Hristos acordă multă atenţie
felului în care experienţele noi dezvăluiau ucenicilor semnificaţia profeţiilor
biblice. Numai acum ei au înţeles de ce umilirea şi crucea Fiului Omului
sunt semne ale naturii Lui de Mesie. Numai acum ei au putut să descifreze
cu alţi ochi rânduielile Bibliei despre Patimile ispăşitoare ale Slujitorului
lui Dumnezeu. Acest proces de limpezire a minţii, este zugrăvit deosebit

de complet, în povestirea Sfântului Luca despre Cleopa şi un alt apostol,
care L‑au Întâlnit pe Cel Înviat pe drum spre satul Emaus8. Cei doi au 8 Luca 24,13‑35.
pornit la drum în seara aceleiaşi zile, când femeile au adus primele veşti
despre mormântul fără trup şi fenomenele enigmatice din grădină. Ca toţi
ceilalţi, ei au privit aceste ştiri cu neîncredere. Părăsind Ierusalimul, ei au
plecat în satul în care, probabil, locuia unul dintre ei, Emausul era situat
la două ore de capitală, şi tot timpul ei au vorbit despre visurile lor
neîmplinite. Cleopa şi apropiaţii lui fuseseră sincer devotaţi lui Iisus. Dar
acum ei puteau doar să deplângă greşeala fatală ce L‑a dus la pieire pe
Iisus şi a zdruncinat viaţa familiilor lor.
Soarele se apropia de asfinţit, când i‑a ajuns din urmă un Trecător care
ca şi ei venea dinspre oraş. El i‑a întrebat ce necaz îi apasă.
— Tu eşti singurul străin în Ierusalim şi nu ştii cele ce s‑au Întâmplat
în zilele acestea? s‑a mirat Cleopa.
— Care?
— Cele despre Iisus Nazarineanul Care era prooroc puternic în fapte şi
în cuvinte înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor. Cum L‑au osândit
la moarte arhiereii şi mai‑marii noştri. Iar noi nădăjduiam că El este Cel
ce avea să izbăvească pe Israel; şi cu toate acestea, astăzi este a treia zi de
când s‑au petrecut lucrurile acestea. Dar şi nişte femei ale noastre ne‑au
spăimântat, ducându‑se dis‑de‑dimineaţă la mormânt şi negăsind trupul Lui,
au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le‑au spus că El este viu.
Iar unii dintre noi s‑au dus la mormânt şi au găsit, aşa cum spuseră femeile,
dar pe El nu L‑au văzut.
Împrejurările insolite ale dispariţiei trupului nu le‑au făcut nici o bucurie.
Cine ar fi în stare să creadă asemenea lucruri de neînchipuit? O dezamăgire
deplină a fost singurul efect al acestor ani. Răspunsul Necunoscutului a
fost cu totul neaşteptat.
— O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au
spus proorocii! le‑a reproşat El. Nu trebuia oare ca Hristos să pătimească
toate acestea şi să intre în slava Sa?
Şi pas cu pas, acest Om enigmatic a început să le tălmăcească părţile
mesianice ale Bibliei. Despre ce a vorbit El? Probabil despre simbolul
Mielului şi al sângelui Lui, despre Piatra refuzată de constructori, despre
durerea Celui Drept şi mântuirea Sa, despre cartea profetului Isaia, unde
era zugrăvit Slujitorul Celui ce este, despre Noul Testament făgăduit de
Dumnezeu, dar cel mai mult, probabil, despre trecerea Lui prin chinuri ca
să tămăduiască rănile universului şi să devină „lumina popoarelor”9. De pe 9 Luca 24,18‑32.
ochii lui Cleopa şi prietenului său parcă, treptat, se ridica un văl. Eveni
mentele tragice ale acestor zile dobândeau un sens; dacă lucrurile stăteau
aşa, însemna că moartea lui Iisus nu însemna sfârşitul... Cu aceste gânduri
ei s‑au apropiat de Emaus. Se părea că Drumeţul era gata să‑şi ia rămas

bun de la ei. Dar apostolii vroiau să‑L mai reţină pe Omul Care aproape
că le‑a redat speranţa: „Rămâi cu noi, că ceasul e în deseară şi ziua se
închină” L‑au rugat ei. Necunoscutul a acceptat, şi toţi trei au intrat în casă
şi s‑au aşezat pentru cină. Ucenicii L‑au recunoscut pe însoţitorul lor ca
fiind cel mai vârstnic şi L‑au invitat să spună rugăciunea cuvenită. El a
pronunţat cuvinte de recunoştinţă şi a frânt pâinea. Acel gest de neuitat!
Acea voce auzită de atâtea ori! A fost clipa în care amândoi au înţeles Cine
se afla la masă cu ei. Uluiţi, ei n‑au apucat să zică o vorbă când El „s‑a
făcut nevăzut de ei”. Revenindu‑şi, apostolii au început să discute aprins
despre întâlnirea minunată:
„Nu ne ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia
Scripturile?”
Oare era posibil pentru ei să mai rămână la Emaus? Cât mai repede
înapoi, la Ierusalim, să împărtăşească altora bucuria aceasta de necrezut!
Cu toate că se întunecase, prietenii s‑au grăbit spre oraş. Dar, vai, ei au
fost întâmpinaţi tot aşa, cum au fost primite femeile – nimeni nu vroia să
10 Marcu 16,13. creadă10. Dar chiar atunci a sosit o veste nouă – Domnul i s‑a arătat lui
Petru. Ar fi putut să se înşele cel mai vârstnic dintre apostoli? Unii aproape
că au crezut alţii continuau să aibă îndoieli, iar disputa s‑a prelungit până
noaptea târziu. Deodată s‑a auzit un glas cunoscut: Şalom! – Pace vouă! Şi
ucenicii L‑au văzut pe Iisus...
Spaima i‑a ţintuit locului. Este o nălucă? Iar El privea pe „fraţii” Săi
tulburaţi, aşteptând, până când îşi vin în fire. De ce se sfiesc şi şovăie?
Printre ei nu era o fantomă eterică, ci Învăţătorul lor, de Care te puteai
atinge ca să te lase gândul vedeniei. Şi cu un calm desăvârşit, ca şi cum
nu s‑ar fi întâmplat nimic extraordinar, El a întrebat: „Aveţi aici ceva de
11 Luca 24, 36‑42. mâncare?”11. Din nou, cum a mai fost, El putea să împartă cu ei masa.
Apostolii de‑abia îşi credeau ochilor.
După rugăciunea de recunoştinţă, Iisus a început să le vorbească. Vin
alte timpuri pentru apostoli, a sunat ceasul slujirii lor.
„Precum M‑a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi”.
Mântuitorul va lucra prin trimişii Săi, pe care îi va transforma cu forţa
Duhului Sfânt.
„Luaţi Duhul Sfânt, a spus El. Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi
cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.
În aceste zile inundate de lumină, apostolii s‑au întărit definitiv în
credinţă. Din cei doisprezece, numai Toma nu L‑a văzut pe Domnul şi la
auzul celor întâmplate, i‑a venit greu să le împărtăşească simţămintele –
prea neverosimilă părea vestea minunată. Oare n‑a fost o greşeală? N‑a fost
cumva umbra Mântuitorului care a venit din lumea de apoi ca să‑i consoleze?

„Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnele cuielor şi dacă nu voi pune degetul
meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi
crede”, repeta Toma într‑una.
Zilele de sărbătoare au trecut. Ucenicii intenţionau să se întoarcă în
Galileea, unde Domnul făgăduise să vină la ei. Ultima oară când s‑au strâns
cu toţii a fost probabil în casa Mariei, mama lui Ioan‑Marcu. Uşa a fost
încuiată; teama de persecuţii mai persista. Şi din nou, ca în prima zi, toţi
deodată L‑au văzut pe Iisus, care stătea în mijlocul lor. El s‑a întors către
Toma: întinde mâna, convinge‑te! „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” –
numai atât a putut să murmure apostolul. El nici nu s‑a mai gândit la
dovezi…
„Pentru că M‑ai văzut, ai crezut, a spus Hristos. – Fericiţi cei ce n‑au văzut şi
au crezut”.
Semnele vizibile trebuiau doar să‑i ajute pe ucenici să iasă din bezna de
confuzie şi disperare, să le arate că moartea nu avea putere asupra Mesiei,
Dar curând prezenţa Domnului va deveni accesibilă fiecăruia ce cu sufletul
deschis Îi vine în întâmpinare.
„Vă trimit pe voi” (14 aprilie – 18 mai, anul 30)

Prinzând aripi, cei unsprezece ucenici s‑au întors în Capernaum. La acea
vreme mulţi aflaseră de acum de la pelerini despre execuţie. Dar pe toţi îi
deruta felul de a fi al ucenicilor, care nu erau deloc amărâţi, din contră, în
ei se simţea o deosebită, înseninată bucurie, vecină cu extazul. Ce putea
să‑i influenţeze în aşa măsură pe Simon‑Petru şi prietenii săi? Această
enigmă nu le dădea pace oamenilor care i‑au cunoscut. Acum probabil au
priceput şi apostolii pentru ce Învăţătorul le‑a poruncit să părăsească
Ierusalimul: acolo erau mereu supuşi primejdiei, or acasă, departe de vrăj
maşi, aveau din nou posibilitatea să‑i strângă laolată pe toţi adepţii risipiţi
ai Domnului şi să le vestească miracolul – „El a înviat!”
Treptat, viaţa apostolilor şi‑a reluat cursul normal – pescarii s‑au apucat
de îndeletnicirile lor obişnuite. Dar gândurile le erau mereu la Iisus, căci
toate de aici le aminteau de El: fiecare cărare, fiecare colţ însingurat de pe
ţărm; aici El îi învăţa prin parabolele Lui, şezând pe o colină, acolo a vorbit
mulţimii, pe această uliţă a satului de pescari a tămăduit un suferind.
Apostolii retrăiau minunea celor trei ani care le‑au deschis Cerul. Dar Domnul
Însuşi încă nu aparea. Ucenicii aşteptau, încredinţaţi de făgăduinţa Lui.
Într‑o seară, Petru, fiii lui Zevedeu, Toma şi Natanael au ieşit cu barca
pe lac. Nu prea au avut noroc la pescuit şi spre dimineaţă au pus pe fundul
corăbiei plasele goale. Pescarii s‑au apropiat deja cam la o sută de metri

de ţărm, când au văzut în ceaţa albăstruie a râsăritului un Om ce stătea la
marginea apei şi Care a strigat către ei: „Fiilor, nu cumva aveţi ceva de
mâncare?” Nimic neobişnuit, căci locuitorii împrejurimilor cumpărau adesea
peşte direct din ambarcaţiunile pescarilor. Aflând ca n‑au prins nimic, Omul
i‑a sfătuit să arunce plasele în partea dreaptă a corăbiei, şi imediat după ce
I‑au urmat sfatul, plasele s‑au umplut de peşti. Un sentiment ciudat i‑a
cuprins pe toţi – ceva asemănător s‑a mai întâmplat cândva: a fost şi ţărmul
şi năvodul gol, şi nesperata reuşită după aceea... Ioan, încercând să‑l vadă
mai bine pe Cel ce stătea pe uscat, deodată i‑a şoptit lui Simon: „Domnul
este!” După obiceiul pescarilor Galileii, Simon‑Petru se afla în corabie
complet dezbrăcat. Fără să zică o vorbă, el s‑a încins imediat cu o bucată
de pânză în jurul şoldurilor, a sărit în apă şi a început să înoate către ţărm.
Ceilalţi, apăsând mai tare pe vâsle, s‑au grăbit după el.
Necunoscutul părea să‑i fi aşteptat. Între pietre era făcut un foc, pe jar
se frigea peşte. Intimidaţi, pescarii s‑au oprit. Cine ar fi putut ghici în aceşti
oameni bronzaţi, pe jumătate goi, pe viitorii cuceritori ai lumii, ale căror
năvoade vor deveni un simbol al atragerii duhovniceşti? „Aduceţi din peştii
pe care i‑aţi prins acum”, a spus Necunoscutul. Ei au adus năvoadele şi
curând masa a fost gata. Au mâncat în tăcere. Deasupra lacului răsărea
soarele. În liniştea dimineţii s‑au auzit viersul păsărilor cerului şi murmurul
valurilor. Fumul s‑a amestecat cu mirosul apei, peştilor şi al ierburilor. Nici
unul nu îndrăznea să întrebe: „Cine eşti Tu?” – dar în sufletele lor cânta o
bucurie nepământeană – fiecare avea ferma convingere că este Iisus Care
frânge cu ei pâinea, deşi înfăţişarea Lui era diferită. După aceea, toţi s‑au
ridicat, iar Iisus 1‑a chemat pe Petru deoparte.
— Simone, fiul lui lona, Mă iubeşti tu mai mult, decât aceştia? a întrebat
El cu sobrietate, ca atunci în Cezareea, adresându‑i‑se ucenicului cu numele
lui întreg.
— Da, Doamne, a răspuns acela, Tu ştii câ Te iubesc.
— Paşte mieluşeii Mei – i‑a spus Iisus, apoi, parcă încercându‑l, a repetat
întrebarea:
— Simone, fiul lui lona, Mă iubeşti?
— Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc.
— Păstoreşte oile Mele.
Dar ispita nu s‑a încheiat, Iisus întrebându‑l a treia oară:
— Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?
Apostolul s‑a amărât foarte mult: întrebarea triplă i‑a reamintit, probabil,
cum fiind cuprins de spaimă L‑a renegat de trei ori pe Iisus.
— Doamne, I‑a spus Simon cu tristeţe, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc.
— Paşte oile Mele.

Şi ca să înţeleagă Petru că nu este vorba de un privilegiu, ci din contra,
de o chemare spre drumul crucii, Hristos a adaugat:
— Adevărat, adevărat zic ţie: când erai mai tânăr, te încingeai singur şi
umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale şi altul
te va încinge şi te va duce, unde nu voieşti.
Între timp s‑a apropiat Ioan.
— Doamne, dar cu acesta ce se va întâmpla? L‑a întrebat Petru pe Iisus.
— Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu? Tu urmează
Mie 12. 12 Ioan 21,1‑22.
Mai târziu, meditând asupra acestor cuvinte, primii creştini au înţeles că
Ioan nu va muri înainte de o nouă ivire a lui Hristos, dar, cum precizează
Evanghelia, Iisus s‑a referit doar la deosebirea în soarta apostolilor. Uceni
cului Său preferat i‑a fost predestinat să propovăduiască cuvântul Domnului
până la adânci bătrâneţi, iar lui Petru – să fie răstignit pentru mărturisirea
credinţei. La crucea de ispăşire a împăratului iudeilor se va adăuga crucea
omului pe care Hristos l‑a numit Piatră şi Păstor şi căruia îi era hărăzit
să‑i întărească pe fraţii săi13. 13 Luca 22‑32; Ioan
21,23.
Zorile Bisericii apăreau deasupra ţării Ghenizaretului. Cu fiecare zi
creştea numărul credincioşilor care soseau aici. În Galileea nimeni nu le
punea piedici. Uneori, sute de credincioşi plecau în locuri pustii pentru
rugăciune, aşteptând întâlnirea cu Domnul.
Familia nazarineană, mai cu seamă Maria, mama Mântuitorului, era
înconjurată cu o profundă veneraţie. Curând, la comunitate s‑au alăturat
până şi acelea dintre rudele lui Iisus care înainte se ţineau de o parte. S‑a
convertit şi Iacov, cel mai mare dintre fraţii vitregi (sau verii) ai lui Hristos,
om de o adâncă pioşenie. S‑a păstrat o veche predanie, precum că el a făcut
legământ că va ţine un post complet până va vedea pe Cel Înviat cu proprii
ochi. Şi atunci Iisus a venit înaintea lui, a binecuvântat pâinea şi i‑a întins‑o
lui Iacov:
„Fratele Meu, gustă din pâinea aceasta, deoarece Fiul Omului a înviat”.
Este puţin probabil că aceste detalii să fie veridice. Dar absolut plauzibil
este că viitorul conducător al Bisericii de la Ierusalim, aflând despre ivirile
lui Hristos, a dorit, aidoma lui Toma, să fie convins de realitatea lor.
Câtă vreme oare comunitatea primară a rămas în Galileea? Luca vorbeşte
despre patruzeci de zile ale ivirilor lui Iisus, după care apostolii s‑au întâlnit
din nou la Ierusalim şi au întâmpinat acolo praznicul Savu’ot sau Cinci
zecimea. Unii tălmăcitori cred că acest termen este doar un simbol al unei
oarecare perioade de pregătire. După opinia lor, în decurs de o lună Biserica
n‑a putut să ajungă la câteva sute de enoriaşi şi, prin urmare Luca a avut
în vedere Cincizecimea anului 31. Cu toate că această chestiune nu pare a

avea mare importanţă, datarea tradiţională apare ca verosimilă. O enormă
influenţă a propovăduitorilor, însufleţiţi de sus, era în stare să aducă roade
deosebit de bogate. În afară de aceasta, este greu de presupus că apostolii,
chemaţi de Domnul pentru bunavestire, ar fi putut tărăgăna îndeplinirea
misiunii lor.
În ceea ce‑l priveşte pe Saul, întâlnirea pe care el a trăit‑o pe drumul
Damascului, a făcut din el nu un simplu ucenic al lui Iisus, ci misionar al
14 Fapte 9, 20; 22,15; unei Revelaţii noi14. Acelaşi lucru li s‑a întâmplat şi celor unsprezece.
26, 15‑18.
Probabil la mijlocul lunii mai, credincioşii au urcat pe unul din munţii
Galileii, unde le‑a poruncit să vină Iisus. Toţi s‑au lăsat în genunchi, deşi
unii nu reuşeau să accepte ideea că El într‑adevâr trăieşte. Şi atunci dea
supra mulţimii au răsunat cuvintele care până astăzi auzite au aceeaşi
intensitate:
„Datu‑Mi‑s‑a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi
toate neamurile, botezându‑le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Învăţându‑le să păzească toate câte v‑am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt
15 Matei 28, 18‑20. în toate zilele, până la sfârşitul veacului Amin”15.
S‑a încheiat calea mesianică a Fiului Omului, dar pe vestitorii bucuriei,
pe care El îi trimitea să propovăduiască Evanghelia tuturor fiinţelor create
îi aştepta de acum înainte un drum lung.
Dar încă cu opt veacuri înainte de aceste zile luminoase, Israel, împresurat
din toate părţile de inamici puternici, a auzit profeţia care pe atunci era
foarte greu de crezut:
„Muntele templului Domnului // va fi întărit peste vârfurile munţilor, // şi se
va ridica pe deasupra dealurilor. // Şi toate popoarele vor curge într‑acolo... //
16 Isaia 2, 2. Căci din Sion va ieşi Legea // şi cuvântul lui Dumnezeu din Ierusalim”.16
Acum cele prevestite se adevereau. Temelia Bisericii trebuia să fie pusă
în oraşul profeţilor, acolo unde Mesia S‑a sacrificat pentru oameni. De
aceea, la mijlocul lunii mai, apostolii au pornit spre Ierusalim. Celor unspre
zece li s‑au alăturat şi cei Şaptezeci de apostoli; împreună cu femeile şi cu
17 Fapte 1, 4‑15. alţi ucenici s‑au strâns în jur de o sută douăzeci de oameni17. Privită dintr‑o
parte, această primă oaste a lui Hristos arăta ca o obişnuită caravană de
pelerini care se ducea la prâznuirea de Şavu’ot.
De data aceasta ei au intrat în oraş fără teamă, ştiind că Cel înviat nu‑i
părăseşte. Când au ajuns în casa în care nu demult au întâmpinat Paştele
Noului Testament, unde au trăit spaima catastrofei şi bucuria renaşterii,
Mântuitorul a apărut din nou ca să sfinţească ospăţul fraţilor Săi. El le‑a
explicat încă o dată semnificaţia profeţiei:
„Aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să Învieze din morţi a
treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor

la toate neamurile începând de la Ierusalim. Voi sunteţi martorii acestora. Şi
iată, Eu vă trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate,
până ce vă veţi îmbrăca cu puterea de sus”.
După aceea, cum scrie Sf. Luca, Iisus i‑a dus afară, spre Betania. Nu se
ştie, dacă El a mers cu ucenicii, nevăzut de ceilalţi, sau doar le‑a poruncit
să se ducă spre satul pe care l‑a iubit întotdeauna. Când au urcat Muntele
Măslinilor, la mulţi din ei s‑au trezit vechile iluzii: li se părea că a venit
ziua ivirii universale a Mesiei în slava Lui.
— Doamne, oare în acest timp vei aşeza Tu la loc Împărăţia lui Israel?
— Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le‑a pus în
stăpânirea Sa. Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi şi Îmi veţi
fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la
marginea pământului.
Cel Înviat Şi‑a ridicat mâinile, binecuvântându‑i pe trimişii Săi şi treptat
a început „să se depărteze de ei”.
Apostolii n‑au mai încercat sentimente de întristare. Acum i‑a învăluit
lumina cerească, „cerul slavei Domnului”, şi nu doar pe cei trei aleşi, cum
fusese pe muntele Schimbării la Faţă, ci pe toţi cei prezenţi18. Învingătorul 18 Fapte 1, 4‑11.
asupra morţii intra „la dreapta Tatălui”.
De acum înainte prezenţa Lui nu va avea margini. El este pretutindeni;
în tainiţa sufletului, în necuprinsul pământului şi al cerului, în infinitul
lumilor astrale. El va sălăşlui în Bisericile şi în apostolii Săi, cărora le‑a
spus: „Vă trimit pe voi...”
Omul păşeşte pe pământ. Traversează deşerturi, fluvii, mări, lanţuri
muntoase. Foametea şi setea de putere, aviditatea şi curiozitatea îl atrag
mereu mai departe. El duce cu sine mărfuri scumpe şi cărţi sacre; el aduce
cu sine înrobire şi înţelepciune, descoperiri şi pietre. Iată însă că acestor
caravane interminabile se alătură noi călători. Ei sunt mânaţi de iubire şi
credinţă, de voia lui Hristos şi Duhul Dumnezeiesc; ei aduc oamenilor
vestea bucuriei despre Fiul Omului.
Şi până există universul – calea apostolică va dăinui.
Preot Alexandr Meni, Fiul Omului, 1998

8. TAINA ICOANEI
Taina icoanei în gândirea teologică

a Părintelui Dumitru Stăniloae
„Este propriu tainei să fie de neȋnţeles; este propriu tainei, ȋn același timp, să
incite permanent la reflecţie.”
Chiar dacă Părintele Dumitru Stăniloae nu a alăturat ȋn mod expres
propoziţiile enunţului de mai sus, cert este că pe cea dintâi a formulat‑o
adesea, ȋn mod explicit, iar pe ultima a ilustrat‑o, implicit, prin tot ceea ce
ne‑a ȋnvăţat și ne‑a lăsat scris.
Este semnificativă ȋn acest sens ȋnsăși abordarea problematicii icoanei
care, ȋn pofida sau, mai degrabă, ȋn virtutea unui avertisment iniţial: „taina
icoanei nu o putem descifra deplin”, se regăsește constant ȋn opera Părintelui,
cu o anume ciclicitate chiar, dacă avem ȋn vedere cronologia studiilor sale

pe această temă, ȋncepând din 1942, cu Consideraţii ȋn legătură cu sfintele
icoane, continuând ȋn 1957, cu Simbolul ca anticipare și temei al posibilităţii
icoanei și De la creaţiune la ȋntruparea Cuvântului și de la simbol la icoană,
apoi, ȋn 1958, cu Iisus Hristos ca prototip al icoanei Sale, ȋn 1968, cu
Revelaţia prin acte, cuvinte și imagini, ȋn 1979, cu Hristologie și iconologie
ȋn disputa din secolele VIII‑IX, ȋn 1982, cu Idolul ca chip al naturii divinizate
și icoana ca fereastră spre transcendenţa dumnezeiască și ȋn 1983, cu O
pictură bisericească contemporană, un comentar ȋmbogăţit al dogmelor
ortodoxe.
Sunt apoi de adăugat la aceste contribuţii iconologice și studiile dedicate
unor teme ȋnrudite, precum Locașul bisericesc propriu‑zis, cerul pe pământ
sau centrul liturgic al creaţiei, ori lucrările mai extinse, ȋn volume, ca
Spiritualitate și comuniune ȋn Liturghia ortodoxă și Chipul nemuritor al
lui Dumnezeu și, de asemenea, traducerile din Sf. Maxim Mărturisitorul,
Mystagogia și din Sf. Dionisie Pseudo‑Areopagitul, Opere complete. Mai
sunt de reţinut și diversele note, recenzii sau articole, cu caracter ocazional,
precum și numeroasele scurte referiri, directe sau indirecte, pertinente la
subiect, presărate de‑a lungul ȋntregii sale opere.
Toate aceste contribuţii, aparent discontinui, ȋntregesc, din varii zone de
referinţă, o neașteptat de bine articulată teologie a icoanei, poate cea mai
extinsă și cea mai coerentă, ȋn același timp, din ȋntreaga iconologie ortodoxă.
Ȋn această ordine de idei, trebuie avansată observaţia că ciclicitatea semna
lată mai sus nu este doar cronologică, ci esenţialmente metodologică, ȋn
sensul că, deși problemele fundamentale ale icoanei sunt puse și ȋși află
răspunsuri valabile ȋncă de la primul studiu, Consideraţii, ele sunt reluate,
clarificate și adâncite succesiv, nu doar ca teme de reflecţie, ci ca taine
existenţiale, al căror orizont se adâncește mereu, cum spune Părintele adesea,
cu fiecare nouă abordare.
Traducător – și deci frecventator asiduu și cunoscător avizat – al literaturii
patristice, Părintele Stăniloae și‑a ȋntemeiat consideraţiile despre icoană ȋn
primul rând pe operele Părinţilor care au combătut erezia iconomahă, fără
a ignora nici contribuţiile autorilor patristici anteriori sau posteriori perioadei
iconoclaste, de la Sf. Atanasie cel Mare, Părinţii Capadocieni, Dionisie
Pseudo‑Areopagitul și Maxim Mărturisitorul, la Sf. Grigorie Palama și
Arhiepiscopul Simeon al Thesalonicului, racordând, totodată, la matca
oricum considerabilă a izvoarelor, și aportul unor teologi și filosofi contem
porani. Graţie tocmai acestei neobișnuite anverguri a resurselor, dar și
seninătăţii sale funciare, Părintele a putut evita, ȋn edificarea teologiei
icoanei, cadrul prea circumstanţiat, limitativ, inerent literaturii de factură
polemică, pentru a‑și situa demersul ȋn sfera perenă a marii teologii.
Se știe că iconoclasmul a debutat ȋn registru strict administrativ, printr‑un
ucaz imperial, Silentium, dublat de măsura curăţării bisericilor, manu militari,

de icoane, asimilate artificial cu idolii, pentru a se putea invoca vechea
opreliște a Decalogului. Acuza de idolatrie vădindu‑se totuși caducă ȋn faţa
argumentului ȋntrupării Cuvântului, fenomenul a luat, inevitabil, forma
disputei teologice ortodoxie versus erezie, mutându‑se pe tărâm hristologic
și gravitând, ȋn ultimă instanţă, ȋn jurul posibilităţii, respectiv imposibilităţii,
reprezentării ȋn imagine picturală a lui Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul.
Adversarii icoanelor și‑au fixat ca axiomă presupoziţia imposibilităţii
zugrăvirii, ȋncercând a o argumenta, a posteriori, prin invocarea unei așa‑zis
ireconciliabile contradicţii ȋntre icoană și definiţiile dogmatice ale Sinoadelor
al III‑lea și al IV‑lea Ecumenice, ȋn scopul asimilării iconofililor cu ereticii
(dioprosopiști, respectiv monofiziţi) condamnaţi irevocabil de Biserică.
N‑a trecut neobservată, ȋnsă, de la bun ȋnceput, inconsistenţa de principiu
a acestui artificiu așa zicând teologic, prin ȋnsăși imposibilitatea logică de
a atribui cuiva și deci de a‑l putea acuza, deodată, de monofizism (o singură
fire) și de dioprosopism (două persoane) ȋn ipostasul lui Hristos, știut fiind
că aceste erezii sunt abateri, la extreme opuse, de la dogma hristologică
fundamentală: o singură persoană, ȋn două firi (dumnezeiască și omenească),
constituind ipostasul teandric (divino‑uman) al lui Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu ȋntrupat.
Faţă de caracterul evident artificios al tezelor iconoclaste, inerent dealt
minteri construcţiilor intelectuale produse la comandă, teologii atașaţi tra
diţiei icoanelor au luat ȋn serios (cu preţul martiriului, uneori) problematica
icoanei, instituind temeiurile iconologiei creștine, a cărei elaborare și
aprofundare a revenit apoi posterităţii teologice, reprezentată ȋn timpurile
mai apropiate de Serghei Bulgakov, Hans Urs von Balthasar, Leonid
Uspensky, Pavel Evdokimov, Christoph von Schönborn și, nu ȋn ultimul
rând, desigur, Părintele Dumitru Stăniloae.
Temele esenţiale ale teologiei icoanei se regăsesc, mai mult sau mai
puţin complet, la toţi autorii amintiţi aici, având ȋn vedere sorgintea comună
a exerciţiului lor teologic ȋn literatura patristică și post‑patristică. Ceea ce‑i
deosebește ȋnsă vizibil și le particularizează rezultatele cercetărilor, operele,
ȋn ultimă instanţă, este modalitatea de abordare sau punctul de vedere
specific ȋn problematica icoanei. Dacă, ȋn registru teologico‑filosofic, de
pildă, Serghei Bulgakov ȋși exersează sofianic, așa zicând, teoria sofiologică
ȋn câmpul icoanei, von Balthasar opune conceptului de teologie estetică pe
acela de estetică teologică, reevaluând, din această perspectivă, principalii
autori patristici; dacă, ȋn registru teologico‑artistic, de data aceasta, Pavel
Evdokimov asociază iconologia cu istoria artei, Uspensky o conjugă și cu
iconografia, ȋn reversul ei practic; dacă, ȋn fine, ȋn registru prin excelenţă
teologic, von Schönborn identifică ȋn literatura patristică și sistematizează,
ȋn buna tradiţie a scolasticii, temeiurile teologice ale icoanei lui Hristos,

Părintele Stăniloae sintetizează aproape ȋntreaga iconologie patristică, pentru
a edifica, ȋn capitolele principale, cel puţin, o iconologie ortodoxă.
Două par a fi aspectele fundamentale ale demersului iconologic al
Părintelui: întâi, plasarea problematicii icoanei ȋn orizontul tainei, cu rele‑
vanţă ȋn perspectiva ontologică și gnoseologică; apoi, din punct de vedere
teologic, racordarea iconologiei la temele esenţiale ale teologiei (revelaţie,
creaţie, ȋntrupare, ipostas teandric etc.), ȋntr‑o relaţie bi‑univocă, de
reciprocă explicitare: taina icoanei, de pildă, devine accesibilă numai ȋn
lumina ȋntrupării Cuvântului, dar aruncă o rază de lumină, la rândul ei,
asupra tainei ipostasului teandric al Cuvântului ȋntrupat, ȋn temeiul relaţiei
prin excelenţă iconice dintre suflet și trup, pe de o parte, dintre divin și
uman, pe de alta. Proiecţii similare vizează, desigur, și celelalte teme
teologice, cu atât mai mult cu cât ele sunt dogme fundamentale ale
credinţei, dar și taine ale vieţii creștine, resimţite, trăite, ca atare.
Esenţa ȋnsăși a creștinismului este „taina cea din veac ascunsă” (Ef 3,9)
neștiută nici de ȋngeri, a iconomiei ȋntrupării, care nu ȋncetează să rămână
taină chiar și după inserţia ei efectivă ȋn istorie:
„Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S‑a arătat ȋn trup,
S‑a ȋndreptat ȋn Duhul, a fost văzut de ȋngeri, S‑a propovăduit ȋntre neamuri;
a fost crezut ȋn lume, S‑a ȋnălţat ȋntru slavă” (I Tim 3,16).
Pe de altă parte, creștinismul este religie revelată, des‑tăinuită, așadar,
cel puţin ȋn aspectele sale necesare propovăduirii și mântuirii oamenilor;
cu toate acestea, rămâne, ȋn esenţă, taină și aceasta se poate pune ȋn evidenţă,
pornind de la aceleași formulări pauline, dar prin inversarea punctului de
vedere, un exerciţiu iconic prin excelenţă, de proiecţie ȋn perspectivă inversă
și anume: este vădit că „Dumnezeu s‑a arătat ȋn trup”, cum zice Apostolul,
concret, vizibil, ȋn peștera din Betleemul Iudeei, ȋn timpul ȋmpăratului
Octavian August și al regelui Irod, dar dincolo de acest fapt istorico‑geografic,
sesizat ca atare, atunci, pe pământ, de păstori și de magi, s‑a produs și
altceva, singurul „novum sub sole” (Ioan Damaschin vs Eclesiastul), pe
care de‑abia atunci l‑au văzut și ȋngerii, privind din cer, și anume ȋnomenirea
dumnezeirii prin faptul că Fiul lui Dumnezeu și‑a asumat firea omenească,
luând trup omenesc ȋnsufleţit ȋn unitatea persoanei Sale, cu consecinţe
inefabile pentru acesta și pentru ȋntreaga umanitate; la fel, „s‑a ȋndreptat
ȋn Duhul”, ceea ce ȋnseamnă că Şi‑a ȋndumnezeit (pnevmatizat) omenitatea
asumată, cu și mai radicale răsfrângeri; apoi, „a fost văzut de ȋngeri, S‑a
propovăduit ȋntre neamuri, a fost crezut ȋn lume”, ȋn sensul comunicării de
Sine ȋn revelaţie și al extensiunii acesteia, ca propovăduire, ȋn lume; ȋn fine
„S‑a ȋnălţat ȋntru slavă”, consfinţind proslăvirea omenităţii ȋndumnezeite ȋn
persoana lui Hristos și introducerea ei „ȋntru slava” vieţii divine intratrinitare.

Puse altcum ȋn lumină, privite, așa zicând, de vis‑à‑vis, aceste fapte petrecute
„la lumina zilei” ȋn istoria reală a umanităţii, se proiectează ȋntr‑o altă
perspectivă, aceea a planului intradivin privind istoria mântuirii, mani
festându‑se, simultan, ca evenimente ale Iconomiei, dar și momente ale
Revelaţiei divine in actu, prelungite ȋn viaţa Bisericii și desfășurate pe o
multitudine de planuri: a) plănuite din veci, „dinainte de ȋntemeierea lumii”,
b) anticipate profetic și prefigurate ȋn Vechiul Testament „ȋntru rânduiala
de ȋngeri”, c) ȋntâmplate și trăite ca atare la „plinirea vremii”, d) propovă
duite ȋn kerygma apostolică, e) aprofundate teologic și definite ȋn dogmele
sinoadelor, f) actualizate, re‑trăite liturgic ȋn cult, g) zugrăvite ca teme
praznicale, iconografico‑liturgice.
Considerate, așadar, ȋn esenţa lor, aceste evenimente‑adevăruri de credinţă
enumerate de Apostol sunt tot atâtea taine, ca și celelalte din alcătuirea
edificiului dogmatic al Bisericii, culminând cu dogma centrală, cu taina
Sfintei Treimi. Pe de altă parte, capacitatea efectivă, lucrătoare, care le
ȋntregește odată mai mult caracterul de taină, reiese și din faptul că acestea
sunt permanent eficiente ca instanțe ȋn registrul cultic, actualizate necontenit
ca sărbători liturgice, ca momente ale anului liturgic, pe parcursul căruia
este reconstituită ȋntreaga istorie a mântuirii.
Pe scurt, deci, proiecţiile pur spirituale, purcezând din insondabilul
absolut al vieţii intratrinitare, predeterminările din veci ale lui Dionisie,
definite, ȋntr‑o anumită accepţiune a cuvântului, și ca icoane de Sf. Ioan
Damaschin, ȋncep să prindă consistenţă ȋn timp, unele odată cu crearea
lumii, altele doar odată cu ȋntruparea, acestea din urmă nu fără a fi fost
prevestite ca profeţii ori preȋnchipuite ca simboale sau tipuri ȋn perioada
„umbrită” a Legii Vechi. E bine cunoscută, de altfel, relaţia simbolic –
prefigurativă sau de tip – antitip ce leagă evenimente și persoane din Vechiul
Testament de evenimentele și persoanele co‑respondente din Noul Testament,
fapt ce ţine de evidenţa coerentă a Iconomiei, a istoriei mântuirii, ȋn compa
raţie cu istoria profană.
Că sunt mai mult decât simple fapte ale „istoriei naturale” a omenirii,
o ȋnţelegem din aspectul dublei lor apartenenţe, la realitatea naturală, pe
de o parte, dar și la realitatea spirituală, pe de alta, lucru evidenţiat și de
mijloacele de instrumentare efectivă a revelării lor. Este vorba, ȋn primul
rând, de simbol ca instrument propriu perioadei anticipative, vetero‑testa
mentare, și apoi de icoană, emblemă a realităţilor nou‑testamentare; și
simbolul și icoana au ca element caracteristic, constitutiv, dualitatea funciară:
văzut‑nevăzut, material‑spiritual, uman‑divin. Or, tocmai pe această linie
de confluenţă a planurilor, cei doi termeni, simbolul și icoana, se ȋntâlnesc
cu cel de al treilea, taina, „dacă prin taină se ȋnţelege ȋn sens larg o
ȋmpreunare ȋntre spirit și materie”, cum spune Părintele. Se conturează

astfel o triadă, simbol‑icoană‑taină, cu multiple valenţe: instrumentală, ȋn
plan gnoseologic, existenţială, ȋn plan ontologic, funcţională, ȋn plan sacra
mental. Fiecare din acești termeni se regăsește ȋn ceilalţi, dar ȋn dozaje, așa
zicând, diferite: simbolul este și icoana și taina, icoana este și simbol și
taină, taina este și simbol și icoană. Pe de altă parte, fiecare ȋși are domeniul
său de predilecţie: simbolul ȋn gnoseologic, icoana ȋn ontologic, taina ȋn
plan sacramental, fără a ȋnceta ȋnsă de a participa, fiecare, ȋn modalitate și
măsură specifice, la celelalte planuri.
Ar fi fastidios și necuvenit să se reitereze, fie și sumar, ȋn prezenţa
paginilor Părintelui, traseul ȋntregului său demers iconologic, fiind de ajuns
semnalarea câtorva repere sau articulaţii relevante, ca invitaţie la o lectură
mai aplicată. Astfel, Părintele denunţă – și pentru că o evită, desigur – o
capcană căreia ȋi fuseseră prizonieri teologii prinși ȋn disputa iconoclastă,
vis‑à‑vis de statutul icoanei și anume inadecvarea alternativei reducţioniste:
identitate/alteritate, total inoperantă ȋn cazul icoanei, unde afirmaţia anti
nomic simultană a lui este și nu este reprezintă ȋnsuși firescul definirii. Ȋn
faţa oricărei icoane se poate spune, cu egală certitudine și ȋndreptăţire, că
este Petru, de pildă, dar și că, evident, nu este Petru. Ţine de taina icoanei
să fie și să nu fie și, ȋntru adâncirea acesteia, Părintele conjugă, pe paliere
succesive, ascendente, alte și alte taine: a trupului, a chipului, a persoanei
etc., spre a culmina cu taina ipostasului teandric ȋn Hristos.
La extrema de jos a scalei, se situează simbolul care este și cel mai puţin
tainic, ȋntrucât se instituie prin (com)punere sau convenţie, ca relaţie ce se
poate stabili ȋntre toate lucrurile: „orice poate fi simbol a orice”, ȋn planul
intramundan și doar printr‑o investire aparte, o consacrare de ordin divin,
poate transcende și ȋn plan supramundan, de pildă ȋn cazul simbolului
vetero‑testamentar, care tinde să pătrundă ȋn sfera de accepţiuni a termenului
de icoană ȋn sens larg și să se ȋnvăluie, totodată, ȋn adâncimea tainei.
Spre diferenţă de relaţia simbolică, inevitabil factice, stabilită prin con
venţie, thesei, relaţia iconică se instituie mimesei, prin imitare, asemănare,
con‑formare cu un prototip și se poate defini prin inerenţă, dacă se poate
accepta termenul, ce caracterizează articulaţia generică imagine – arhetip,
ceea ce ar putea induce și un anume grad de necesitate cvasi‑ontologică.
Părintele citează des pledoaria Sf. Teodor Studitul despre statutul co‑relativ
al existenţei „umbrei” ȋn prototip (precum jumătăţile care alcătuiesc ȋntregul),
nu fără a avertiza, ȋn același timp, asupra consecinţelor exagerării acestuia
ȋn sensul unei necesităţi de natură, prea constrângătoare, de exemplu, la
Bulgakov.
Ȋntr‑o primă accepţie, iconicul, ca relaţie ȋntre termeni din planuri dis
tincte, poate da seama ȋntrucâtva de esenţa raportului dintre Creator și

creaţie. Creaţia ȋși are originea ȋn actul de liberă (bună)voinţă al Creatorului,
exercitat la un moment dat (ȋnsă nu ȋn timp, ci deodată cu timpul), anume pe
tiparele unor predeterminări din veci, identificabile nu ȋn Sinea Dumnezeirii,
ci ȋn „cele din jurul ei”, conform unui concept forjat de‑a lungul unor
ȋndelungi și laborioase pertractări teologice, care‑și va găsi deplină expresie
abia ȋn doctrina isihasmului palamit a „energiilor necreate”. Aceste „prede
terminări” (Dionisie), „raţiuni” (Maxim), „icoane” (Damaschin), „proiecţii
din eternitate” sau „raţiuni plasticizate”, cum prefera Părintele să le numească,
asigură o legătură sui‑generis, o compatibilitate cvasi(!)‑funciară, așa zicând,
ȋntre Creator și creatură, ȋn sensul că „formele necreate” plăsmuitoare,
in‑formează, structurează, con‑figurează materia concomitent cu actul crea
ţiei și o conservă ca atare ȋn timp, cu alte cuvinte crează și proniază lumea,
conducându‑o către destinul ei ultim, ȋn eshatologie. Or, dacă tiparele divine
sunt imprimate ȋn lucruri, acestea, la rândul lor, „spun slavă lui Dumnezeu
și (vestesc) facerea mâinilor Lui”, cum zice Psalmistul, intuind tainica
reversibilitate a reflexiei iconice, pe care o va pune mai deplin ȋn lumină
Apostolul Pavel: „Noi toţi, privind ca ȋn oglindă, cu faţa descoperită, slava
Domnului, ne prefacem ȋn același chip, din slavă ȋn slavă, ca de la Duhul
Domnului” (II Co 3,18). Se circumscrie astfel domeniul iconicului prin
excelenţă, ȋn care taina creaţiei și taina revelaţiei ȋși află convergenţa ȋn
taina chipului.
Termenului generic de „taină a chipului” Părintele ȋi subsumează, ȋn
evantai, taina feţei omenești și a trupului, taina persoanei, taina chipului
divin ȋn om taina ipostasului, a persoanei teandrice ȋn Iisus Hristos, Cuvântul
ȋntrupat, taina Fiului lui Dumnezeu, chip al Tatălui; acestora li se alătură,
co‑relativ, pe un alt plan, taina portretului, respectiv taina icoanei.
Raţiunea subsumării tuturor acestora ȋntr‑un același nume generic nu
poate fi alta decât aceea a iconicului prin excelenţă, care le definește primor
dial și care este apanajul spiritului, dar ȋntotdeauna vis‑à‑vis de materie
(exceptând taina, intratrinitară, a Fiului chip al Tatălui). Ȋn planul creaţiei,
raţiunile divine plăsmuitoare in‑formează materia și susţin lumea ȋn existenţă
ca raţiuni plasticizate, cvasi‑consistente; ȋn alt registru, sufletul ȋși făurește,
așa zicând, un trup și o faţă pe măsură, ca instrument, ca mediu funcţional-
expresiv de manifestare (mai exact de exprimare, pentru că manifestarea
poate fi și stihială, ȋn timp ce exprimarea e mai totdeauna elaborată); ȋn
fine, Dumnezeu ȋl modelează pe om după chipul Său și‑l destinează ase
mănării cu Sine. Peste tot, ȋn relaţia spirit – materie, dinamica aparţine
spiritului, sensul acţiunii, vectorul, ȋn el se originează, dar se exercită neabătut
asupra materiei ca termen sine qua non, căci, zice Părintele, „de elementul
material nu scăpăm nici ȋn cele mai spirituale preocupări”. Pe această scală

a instanţelor iconice, intervale semnificative revin tainei persoanei, celei a
chipului divin ȋn om și celei a ipostasului teandric ȋn Hristos.
Binomul iconic spirit – materie ȋși află ȋn relaţia suflet – trup o ȋntruchipare
privilegiată, extrem de bogată ȋn semnificaţii, care culminează ȋn faţa
omenească, „lucrul cel mai minunat de pe lume”, notează Părintele, con
tinuând, „e o negrăită dar incontestabilă unire de spiritual și de material”,
pentru a conchide: „e o taină”. Dar aceasta este taina persoanei, tocmai ca
ȋntruchipare consistentă, ca instanţă ontologică, cu caracter definit și defi
nitiv, cum accentuează Părintele, dar care poate și trebuie să se adâncească,
mai departe, ca orice taină, ȋntr‑o altă taină, să‑și afle adică transcenderea
ȋntr‑o altă ordine.
Pentru că ea comportă și un alt aspect: „Feţele omenești sunt tot atâtea
apariţii ale spiritului ȋn lumea naturii materiale, ȋntreruperi ale naturii, soli
ai altei lumi.” Cu alte cuvinte, irumperea vectorului spirit prin materialitatea
trupului și a feţei poate cauza o anume suspendare a acestei materialităţi,
o punere a ei ȋntre paranteze, o „subţiere” ȋn sensul transparenţei, dar aceasta
numai ȋn prezenţa efectivă a soliei celeilalte lumi sub forma harului divin,
sesizabil ȋn persoana sfântului, cum spune Părintele, „nu direct, ci prin trup,
printr‑o anumită fizionomie spirituală a feţei”. Dacă o fizionomie personală
este apanajul oricărei fiinţe umane și numai al ei, această „fizionomie
spirituală” a feţei prin care iradiază harul divin nu poate fi altceva decât
pecetea, sesizantă, ȋn acest caz, a chipului lui Dumnezeu ȋn om, pecete
constitutivă și, deci, generală și definitivă, intactă și sesizabilă ca atare
odinioară, ȋn starea primordială, estompată și doar selectiv sesizabilă, după
cădere (nu toate fizionomiile umane iradiază sfinţenia și nu toţi oamenii o
percep). Dar pecetea nu se suprapune, tocmai ȋn virtutea relaţiei iconice,
cu chipul ȋnsuși; Părintele distinge, urmând pe Părinţi, ȋntre „după chip”,
apanaj al omului, și „Chipul Ȋnsuși”, care este numai Cuvântul, Fiul lui
Dumnezeu, Chipul din veșnicie al Tatălui. Ȋn taina ȋntrupării, ȋnsă, „Fiul
lui Dumnezeu, Fiul Omului se face”, rămânând Dumnezeu adevărat și
devenind Om adevărat, astfel ȋncât coexistă ȋn Sine, inefabil și inconfundabil,
atât „Chipul” cât și „după chipul”.
Pe de altă parte, Părintele precizează că, deși omul e „după chipul”
Fiului, Fiul nu este „după chipul”, ci „Chipul Ȋnsuși” al Tatălui, cu care
este totodată consubstanţial. Or, deofiinţimea, egalitatea și toate cele ce ţin
de unitatea Sfintei Treimi par a exclude orice relaţie iconică, relaţie definită
și prin asemănarea, dar și prin diferenţa de grad (ontologic) a termenilor.
Cu toate acestea, relaţia iconică rămâne relevantă și aici, dar ȋn perspectivă
inversă și proiectată din relativ ȋn absolut: condiţiei asemănării persoanelor,
din plan uman, tată și fiu, de pildă, ȋi corespunde ȋn sânul Treimii diferenţa
persoanelor, deosebirea ipostatică; și, la fel de simetric, dar faţă de punct,

deosebirii de natura din plan uman ȋi corespunde ȋn plan intratrinitar iden
titatea de natură, consubstanţialitatea. Ca atare, Fiul este Chipul Tatălui,
ȋntr‑un mod inefabil care ȋntrunește, simultan și identitatea (de natură), dar
și diferenţa (de persoană): „Il est ce qu’Il exprime, à savoir Dieu, mais Il
n’est pas celui qu’Il exprime, à savoir le Père.” Iconicul ca atare nu este
abolit, așadar, ci taina icoanei se sublimează ȋn taina ipostasului teandric
al lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu ȋntrupat, care se adâncește mai departe
ȋn insondabilul relaţiilor interpersonale trinitare, ȋn taina Sfintei Treimi, ȋn
pragul căreia se instituie apofaza totală, doxologia tăcerii.
Dacă, ȋnsă, tăcerea este omagiul tainei, des‑tăinuirea este condiţia sau,
mai bine zis, inerenţa ei. Părintele spune: „Noi nu știm cum a fost Fiul lui
Dumnezeu ȋnainte de ȋntrupare, nici cum e Tatăl și Duhul Sfânt. Dacă nu
știm cum e Dumnezeirea ȋn Sine, știm că Dumnezeirea Fiului s‑a arătat
oamenilor și li se va arăta ȋn vecii vecilor prin ȋnfăţișarea reală de om și
numai prin ea.”
Am văzut mai sus că ȋnfăţișarea reală a omului, trupul și mai ales faţa,
sunt modelate configurativ și modulate expresiv de suflet pentru ca acesta
să se poată manifesta (mai mult sau mai puţin stihial) și exprima (mai mult
sau mai puţin elaborat); că omul este definit configurativ de persoană și
expresiv de chip, ca instanţe esenţiale și definitive, ontologică, respectiv
iconică; că, dacă sufletul e locuit de harul divin, acesta ȋi conferă acea
fizionomie spirituală, iradiantă, care indică prezenţa sacrului; am văzut, de
asemenea, că ȋn persoana unică, sub toate aspectele, a lui Hristos, „după
chipul” coexistă cu „Ȋnsuși Chipul”, divinul con‑locuiește cu umanul asumat,
manifestându‑se și exprimându‑se ȋn și prin el.
Or, dacă e un apanaj al persoanei ȋn genere și cu deosebire al chipului,
acela de a fi arhetip pentru imagine, de a fi sesizabil și reproductibil ca
atare, ȋn portret, cu atât mai mult trebuie să fie acesta apanajul Cuvântului
ȋntrupat, Persoana prin excelenţă și Chipul Ȋnsuși.
Părintele notează ȋn mai multe locuri că taina chipului, a trupului și a
feţei ca medii de manifestare ale sufletului, se prelungește ȋn taina portretului,
iar aceasta constă ȋn puterea misterioasă a celor câtorva linii, culori și umbre
de a sugera realitatea vie a originalului, nu numai trupul, ci și sufletul.
Dar ȋn această realitate vie, trup și suflet, a persoanei umane, poate
sălășlui divinul, energetic, prin har, ȋn sfinţi și, la limită, ipostatic, ȋn
persoana teandrică a lui Hristos, sălășluire care‑i conferă acea fizionomie
spirituală sesizantă proprie sfinţeniei. E aceeași fizionomie personală, cu
aceleași trăsături care‑i conservă identitatea, dar care compun de‑acum
expresia unui alt conţinut, transpersonal, dintr‑o altă ordine a existenţei.
Este o fizionomie transfigurată, căreia ȋi corespunde, iarăși ȋntr‑o altă ordine
a existenţei, simetrică celeilalte, icoana. Dacă, deci, sacrului ȋi este propriu

un chip transfigurat, icoanei trebuie să‑i corespundă un portret sublimat,
care să poarte pecetea acestei transfigurări. Există, desigur, modalităţi
specifice, de meșteșug, de talent, de inspiraţie și, nu ȋn ultimul rând, de
trăire, care să facă posibilă sesizarea și redarea fizionomiei spirituale a
prototipului și Părintele notează, neașteptat, poate, detalii și procedee care
ţin de prescripţiile iconografice ale erminiilor.
Ȋn această ordine de idei este de reţinut atât concluzia că
„taina icoanei constă ȋn aceea că prin câteva linii se poate reda faţa umană și
ȋn speţă cea a lui Hristos ca faţă a lui Dumnezeu – Cuvântul”,
cât și avertismentul iniţial al Părintelui că „taina icoanei nu o putem descifra
deplin”.
Cele două afirmaţii aparent opuse se ȋmpacă dacă plasăm taina, și odată
cu ea icoana, ȋn domeniul propriu de referinţă, și anume ȋn plan sacramental.
Ȋn concepţia și mai ales ȋn trăirea creștină ortodoxă, icoana este socotită și
resimţită, așa zicând, ca loc al unei prezenţe harice, energetice, și nu doar
iconice, a prototipului. Pentru ortodox, persoana sfântă este prezentă și
lucrătoare, de o manieră inefabilă, atât ȋn moaștele sale, cât și ȋn bisericile
și icoanele care‑i sunt ȋnchinate și care‑i poartă numele. Dacă „cinstirea
icoanei se ȋnalţă la prototip”, harul prototipului, se revarsă asupra ȋnchină
torului icoanei, astfel ȋncât relaţia iconică iniţială, de reprezentare, devine
relaţie cultică, liturgică, de comunicare harică (statuată ȋncă de Părinţii
iconofili): precum Evanghelia sfinţește auzul, așa și icoana sfinţește văzul.
Or, dacă icoana este deodată și obiect de cult și instanţă sacramentală, ea
are o taină și este, ea ȋnsăși, o taină. Pentru ȋncheiere, un text al Părintelui,
concluziv și cuprinzător, ca un veritabil poem:
„Dar e un fapt de taină incontestabil că realitatea văzută e prin organizarea ei
o raţionalitate plasticizată și deci transparentă și aceasta se ȋntâmplă mai ales
cu trupul și ȋn mod special cu faţa omenească ȋn care spiritualul transpare cu
o deosebită claritate și intensitate. Cine nu constată că prin ochi, prin graiul
uman se manifestă și transpare nevăzutul spiritului omenesc și uneori și al celui
dumnezeiesc? Iar taina icoanei constă ȋn aceea că prin câteva linii se poate
reda faţa umană și ȋn speţă cea a lui Hristos ca faţă a lui Dumnezeu – Cuvântul.
Taina icoanei e o taină ȋn care se prelungește taina feţei Lui, redând prin
raţionalitatea plasticizată a combinării unor linii și culori, raţionalitatea plas
ticizată ca viaţă a lucrului real, sau a persoanei văzute, suprema plasticizare
reală a raţionalităţii conștiente” (Hristologie și iconologie…, 1979, p. 33).
Lect. Univ. Dr. Adrian Matei ALEXANDRESCU, București

9. FILE DE PATERIC
Patericul Lavrei Peşterilor de la Kiev

(Lavra Pecerska)
Cuviosul Moise Ungarul

Duhul cel necurat, diavolul, orbeşte inimile care sunt înrobite de urâta
patimă a curviei. Astfel nu vor reuşi niciodată să‑l vadă pe Dumnezeu, de
vreme ce numai cei curaţi cu inima se vor învrednici de aceasta, aşa cum
Însuşi Domnul ne‑a asigurat.
Pe acest câmp al războiului duhovnicesc s‑a luptat cu înverşunare cu
necuratul duşman şi cuviosul părintele nostru Moise, care a învins în cele
din urmă în chip glorios, oferindu‑se pe sine ca un exemplu viu de cuminţe
nie şi de puritate.
Cuviosul Moise era ungur de neam şi era unul dintre cei mai îndrăgiţi
slujitori ai principelui martir Boris. În slujba acestuia din urmă se afla şi
fratele lui Moise, Gheorghe. Când sfântul Boris a fost ucis de nelegiuitul

Sviatopolk la râul Alta, împreună cu toţi generalii săi, fericitul Moise a fost
singurul care a scăpat cu viaţă. S‑a refugiat atunci la evlavioasa Predislava,
sora lui Iaroslav, care l‑a ascuns de Sviatopolk. Fără să poată fugi în alt
loc, bravul Moise rămase acolo, rugându‑se neîncetat lui Dumnezeu.
Între timp evlaviosul principe Iaroslav, supărat de moartea nedreaptă a
fratelui său iubit Boris, se ridică împotriva lui Sviatopolk şi‑l învinse.
Tiranul se refugie în Polonia, se alie cu regele ţării acesteia Bolieslav şi se
porni cu multă armată împotriva Kievului. Iaroslav fu învins şi Sviatopolk
se urcă pe tronul Rusiei.
După această victorie a lui Sviatopolk, aliatul său regele Bolieslav se
întoarse în ţara sa, luând cu sine ca sclavi pe mulţi dintre prizonierii de
război. Printre aceştia erau – vai! – şi cei doi fraţi ai lui Iaroslav, boierii
săi, precum şi fericitul Moise, legaţi toţi de mâini şi de picioare cu lanţuri
grele.
În Polonia cuviosul rămase în închisoare timp de cinci ani, suferind cu
răbdare detenţia prin rugăciune şi prin preaslăvirea lui Dumnezeu.
Odată, o femeie tânără şi frumoasă, foarte bogată şi influentă, care era
dintre principesele de la curte, l‑a văzut pe frumosul şi puternicul Moise şi
a fost foarte atrasă de înfăţişarea lui.
Topindu‑se de dorinţa cea trupească, se apropie de dânsul şi‑i spuse
ademenitor:
— Ah, omule! Suferi degeaba aceste chinuri. Îmi pari foarte capabil şi
inteligent. De ce să nu te eliberezi deci din aceste chinuri şi tristeţi?
Moise îi răspunse liniştit:
— Pentru că aşa a vrut Dumnezeu.
Femeia insistă:
— Dacă vei asculta de mine, te voi elibera şi te voi face stăpânul meu
şi principe peste toată Polonia.
Fericitul înţelese scopurile ei necuviincioase şi‑i răspunse:
— Care dintre oameni, care a ascultat de femeie şi i‑a predat întreaga
sa voinţă, a făcut bine? Cel dintâi creat dintre oameni, Adam, a ascultat de
Eva şi a fost alungat din paradis. Samson, cel mai puternic dintre oameni
şi biruitor asupra vrăjmaşilor, la sfârşit fu predat de o femeie în mâinile
filistenilor. Solomon, care ajunsese pe culmile înţelepciunii dumnezeieşti,
a păcătuit în faţa lui Dumnezeu, urmând plăcerilor oferite de femei. Ca să
nu mai vorbim de Irod, care deşi a fost încununat cu multe victorii, la sfârşit
a devenit robul unei femei şi a tăiat de dragul ei capul Sfântului Ioan
Botezătorul. Cum, deci eu, fiinţă liberă, să mă las robit de o femeie, pe
care nici nu o cunosc şi nici nu am mai văzut‑o vreodată?
— Dar te voi elibera, strigă cu patimă femeia. Te voi face bogat şi slăvit
şi conducător al casei mele. Te voi lua de bărbat. Numai împlineşte‑mi

această dorinţă! Stinge flacăra care îmi arde sufletul! Lasă‑mă să mă bucur
de frumuseţea ta! Nu mă pot împăca cu gândul că frumuseţea şi puterea ta
ar putea să se piardă degeaba! Dacă vei accepta propunerea mea, eu îmi
voi împlini dorinţa şi tu vei deveni stăpânul meu, domnul averii şi al puterii
mele, conducătorul boierilor. Ce spui, deci?
— Ascultă odată pentru totdeauna, răspunse cu demnitate minunatul
Moise. Nici voinţa ta nu o voi urma şi nici bogăţia şi puterea ta nu mi le
doresc. Curăţia inimii şi a trupului sunt mai presus de toate acestea. Nu
sunt vinovat pentru ceea ce sufăr aici în lanţuri şi chinuri. De aceea sper
ca acestea să mă scape de lanţurile şi chinurile cele veşnice.
Când femeia văzu că este în pericol să piardă o asemenea frumuseţe
trupească şi sufletească, primi un alt sfat de la diavol.
Dacă‑l voi răscumpăra din închisoare, se gândea, va fi obligat să mă
asculte chiar şi împotriva voinţei sale. L‑a trimis deci pe omul ei de încredere
de la curte la şeful închisorii ca să‑i ceară să‑l vândă pe Moise, cu orice
preţ. Acela a înţeles că era o bună ocazie ca să se îmbogăţească şi‑l vându
pentru trei mii de monede de aur!
După ce femeia l‑a dobândit pe Moise, a dat ordin să fie adus în faţa ei,
să i se scoată cătuşele, să fie dezbrăcat de zdrenţele pe care le purta, să fie
spălat şi îmbrăcat cu haine bogate. Apoi ordonă să i se aducă mâncăruri
gustoase şi‑l forţă pe cuvios prin toate mijloacele să le guste şi în acelaşi
timp să se lase pradă dorinţelor ei păcătoase.
Dreptul însă, asemenea lui Iosif, fugi din braţele ei, se dezbrăcă de acele
haine bogate şi evită păcatul, gândind la nimicnicia lumii şi a plăcerilor ei.
Se ascunse undeva în curte şi începu să se roage, să postească şi să
privegheze. Preferă să mănânce pâine uscată pentru Dumnezeu, decât mân
căruri bogate şi băuturi alese, cu preţul întinării sufleteşti.
Furioasă, femeia dădu ordin să fie închis şi lăsat să moară de foame.
Dumnezeu însă nu‑l părăsi pe robul său, care‑şi pusese nădejdea doar în
El. Unuia dintre slujitorii acelei femei i se făcu milă de Moise şi‑l hrănea
pe ascuns.
Între timp ceilalţi slujitori de la curte încercau prin toate mijloacele să‑l
convingă pe Moise să asculte de femeie. Îi spuneau:
— Frate Moise, ce te împiedică să te căsătoreşti cu dânsa? Eşti încă
tânăr. Iar această femeie este văduvă şi a apucat să trăiască numai un an
cu primul ei soţ. Frumuseţea ei este rară, bogăţia nenumărată şi puterea ei
foarte mare. Iar dacă ar fi vrut să se căsătorească cu oricare dintre principi,
nimeni nu ar fi refuzat‑o. Şi tu, care eşti prizonier şi rob al acestei femei,
nu vrei să devii domnul ei…? Spui că nu poţi să încalci poruncile lui
Hristos…! Însă ce ne spune Domnul în Evanghelie: „De aceea va lăsa omul
pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un

trup”! Şi apostolul nu spune: „…mai bine este să se căsătorească decât să
ardă”? Nu le este permis văduvelor să se căsătorească a doua oară? De
vreme ce nu eşti călugăr şi nu ai depus voturi monahale de ce te amărăşti
cu aceste chinuri amare? Pentru care motiv nu vrei să te căsătoreşti? Dacă
mori în această situaţie cine te va lăuda? Care om, de la Adam şi până
astăzi a neglijat femeia, în afară de monahi? Ce au făcut Avraam, Isaac,
Iacov? Încă şi dreptul Iosif, după ce a scăpat de ispita femeii egiptene ce
a făcut? S‑a căsătorit! Şi tu, dacă scapi cu viaţă, poate că te vei căsători în
viitor, fie şi cu o altă femeie. Şi cine atunci nu te va judeca, pentru prostia
de a fi dat cu piciorul unei astfel de ocazii…? Nu este mai de preferat
pentru tine, să te predai acestei principese, să te eliberezi de robie şi să
devii principe…?
Însă binecuvântatul Moise răspunse:
— Fraţii mei şi bunii mei prieteni, voi mă sfătuiţi în chip foarte priceput.
Însă eu cred că şoaptele vicleanului şarpe către Eva, nu au fost mai rele
decât sfaturile voastre. Mă presaţi să mă predau acestei femei, însă nu voi
face sub nici o formă acest lucru. Chiar dacă voi muri în aceste lanţuri,
sper cu o şi mai mare siguranţă că voi afla milă în faţa lui Dumnezeu. Dacă
aşa ar sta lucrurile, adică să se fi salvat toţi drepţii prin intermediul căsătoriei,
aflaţi deci că eu nu sunt drept. Eu sunt păcătos şi de aceea nu mă voi putea
salva alături de această femeie. Dacă dreptul Iosif s‑ar fi predat femeii lui
Putifar, nu ar mai fi devenit apoi al doilea după faraon. Dumnezeu a văzut
răbdarea sa şi i‑a dăruit această putere. Şi de aceea a fost slăvit în toate
veacurile, pentru răbdare şi virtute şi nu pentru că a lăsat în urma sa pe fiii
săi. Eu însă nici regatul Egiptului nu mi‑l doresc, nici putere lumească nu
caut, nici în ţara polonilor nu vreau să trăiesc şi nici în patria mea nu‑mi
doresc vreo mărire. De toate acestea mă lepăd pentru a câştiga împărăţia
cerurilor. Şi dacă voi scăpa cu viaţă din mâinile acestei femei, vreau să mă
dedic vieţii monahale. Pentru că Domnul ne spune în Evanghelia Sa:
„Oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie,
sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni
viaţa veşnică”. Pe Hristos deci să‑l ascult, sau pe voi? Şi apostolul zice
desigur că „mai bine să se căsătorească decât să ardă”, însă mai înainte de
aceasta ce subliniază: „Celor ce sunt necăsătoriţi şi văduvelor le spun: Bine
este pentru ei să rămână ca şi mine. Dacă însă nu pot să se înfrâneze să se
căsătorească”. Şi mai jos spune: „Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale
Domnului, cum să placă Domnului. Cel ce s‑a căsătorit se îngrijeşte de cele
ale lumii, cum să placă femeii”. Pe cine deci să ascult, pe voi sau pe
apostol…? Şi pe cine este mai bine să slujească cineva, pe Hristos sau pe
femeie…? Apostolul spune din nou: „Robii să asculte de stăpânii lor întru
cele bune”. Aflaţi deci că frumuseţea acestei femei nu mă atrage deloc. Şi

nici nu poate aceasta să mă îndepărteze de Mirele sufletului meu care este
Hristos.
Când stăpâna află de toate acestea, puse la cale un alt plan viclean. A
dat ordin ca Moise să fie frumos îmbrăcat, urcat pe un cal împodobit şi
purtat prin toate oraşele şi satele pe care aceasta le avea sub stăpânire,
însoţit de o aleasă cavalerie. Ea călărea lângă dânsul pe un alt cal. După
ce‑i arătă toate domeniile sale, îi spuse:
— Toate aceste locuri sunt ale tale. Tot poporul care locuieşte pe ele îţi
aparţine. Poţi să faci cu toate acestea tot ce vrei.
Apoi se întoarse către supuşii ei şi le spuse:
— Acesta este domnul şi soţul meu! Cu toţii să‑l respectaţi şi să‑l ascultaţi!
Sfântul însă râse de toată această punere în scenă a pătimaşei femei şi‑i
spuse:
— Degeaba te chinuieşti. Nu mă poţi atrage cu lucrurile cele trecătoare
ale acestei lumi şi nici nu‑mi poţi fura bogăţia mea duhovnicească. Hotă
răşte‑te odată şi nu te mai strădui atâta, degeaba, ca să mă câştigi.
Femeia se înfurie din cale afară.
— Ai uitat că te‑am cumpărat…? striga ca o lupoaică sălbatică. Cine te
poate scăpa din mâinile mele? Nu vei scăpa viu! Te voi chinui fără milă şi
apoi te voi ucide!
— Nu mi‑e frică de ameninţările tale, răspunse cu curaj fericitul. Şi dacă
va vrea Dumnezeu nu voi întârzia să mă fac monah.
Viziunea cuviosului se împlini foarte curând în chip minunat, prin grija
preabunului Dumnezeu, care pe toate le împlineşte după a Sa bunăvoire.
S‑a întâmplat deci să treacă pe acolo în acele zile un ieromonah de la Sfântul
Munte. Prin pronia divină îl întâlni pe fericitul Moise, află despre chinurile
la care era supus şi despre dorinţa sa fierbinte de a deveni monah şi‑l tunse
pe ascuns în monahism. Apoi îl sfătui să‑şi păstreze cu orice preţ curăţenia
trupească şi sufletească şi să nu se predea celui vrăjmaş. Îi dori să scape
cât mai curând de acea femeie desfrânată şi apoi plecă. Pe acest ieromonah
de la Sfântul Munte l‑au căutat apoi peste tot slujitorii de la curte dar nu
a mai fost de găsit.
Femeia, după ce şi‑a pierdut orice speranţă de a‑l câştiga pe Moise de
bunăvoie, îl predă din nou în mâinile chinuitorilor. L‑au întins pe o bancă
de piatră şi l‑au bătut fără milă cu nuiele de fier, până când pământul a fost
botezat de sângele său. În timp ce‑l loveau îi spuneau:
— Ascultă de stăpâna ta şi împlineşte‑i voia. Dacă nu vei asculta îţi vom
face trupul bucăţi. Nu ai nici o scăpare. Îţi vei da sufletul cu amar după
nesfârşite chinuri. Ai milă de tinereţile tale. Dezbracă‑te de această zdreanţă,
poartă veşmântul cel scump şi vei scăpa de chinurile pe care ţi le pregătim
în continuare.
Însă fericitul le răspunse cu curaj:

— Fraţilor, faceţi aceea ce vi s‑a ordonat şi nu mai amânaţi nimic.
Niciodată nu‑mi voi încălca promisiunile mele monahale şi nu mă voi
dezlipi de dragostea pentru Dumnezeu. Nici durerile, nici focul, nici rănile
nu mă pot despărţi de Domnul şi de viaţa cea îngerească. Această femeie
a întunericului îşi arată fără ruşine desfrânarea ei. Nici de Dumnezeu nu
se teme şi nici de oameni nu se ruşinează, forţându‑mă cu impertinenţă să
cad în desfrânare şi în corupere. Dar nu voi urma niciodată jalnicei ei voinţe.
Era turbată principesa din cauza rezistenţei bravului ostaş al lui Hristos.
Trecuseră deja şase ani de când acest rob îi stătea împotrivă şi dorea cu
orice preţ să se răzbune pentru această jignire pe care i‑o făcuse. Trimise
deci o scrisoare regelui Bolieslav în care‑i scria: „Ştii bine, regele meu, că
soţul meu a murit pe câmpul de bătălie, luptând cu curaj alături de tine.
După aceasta tu mi‑ai dat libertatea să‑mi aleg pe oricine mi‑ar place, ca
să fie soţul meu. M‑am îndrăgostit deci de un prea frumos tânăr, care era
printre prizonierii tăi, l‑am eliberat, l‑am adus la palatul meu, i‑am dăruit
toată averea mea, l‑am făcut domn al pământului meu, al poporului şi al
meu însămi. El însă nu a preţuit nimic din toate acestea. De multe ori l‑am
chinuit cu înfometare şi cu bătăi, dar cu toate acestea nu am reuşit să‑l fac
bărbatul meu. Au trecut deja şase ani de când îl chinuiesc şi de când mă
chinuieşte. Însă această inimă de piatră suferă toate chinurile şi nu se
smereşte în faţa mea. De curând chiar, a devenit şi monah prin mâinile unui
călugăr necunoscut ce a trecut pe aici. Ce mă sfătuieşti deci să fac?”
Bolieslav a ordonat să se înfăţişeze amândoi înaintea sa. Când au venit,
a început să‑l sfătuiască insistent pe Moise ca să asculte de stăpâna sa. La
sfârşit îi spuse:
— Cine poate fi mai neînţelegător decât tine, care te privezi pe tine
însuţi de la atâtea bunuri şi preferi atâtea chinuri amare…? Află deci că de
tine depinde acum dacă vei trăi sau vei fi ucis. Fie vei face voia stăpânei
tale şi vei afla cinste şi măriri, fie vei muri de o moarte îngrozitoare.
Apoi regele se întoarse către femeie şi‑i spuse cu asprime:
— Nu este cu putinţă ca prizonierul pe care l‑ai cumpărat să facă de
capul lui. Tu eşti stăpâna şi el este robul tău. Dacă nu va asculta trebuie
să‑i dai o lecţie bună, astfel încât şi ceilalţi robi şi prizonieri să ia aminte
şi să nu îndrăznească să se răscoale împotriva domnilor lor.
Atunci binecuvântatul Moise îi spuse regelui:
— Domnul îmi spune: „Ce‑i va folosi omului dacă va câştiga lumea
întreagă şi‑şi va pierde sufletul său?” Cum deci îmi promiţi slavă şi cinstiri,
când tu însuţi şi această femeie veţi muri peste puţină vreme…!
Această profeţie a lui Moise nu întârzie să se împlinească.
Mai întâi însă mai avu de pătimit şi alte chinuri din partea viclenei femei.
Având acum şi acordul regelui, îl provoca neîncetat şi fără ruşine ca să
păcătuiască cu ea.

— Degeaba te chinuieşti, îi răspundea cuviosul. Trebuie să mă crezi
foarte prost sau incapabil, încercând să mă faci să cad în mrejele tale. Te
refuz însă ca pe o neruşinată şi femeie fără frică de Dumnezeu.
Atunci aceea, ajunsă deja la disperare, ordonă să i se dea câte o sută de
bice în fiecare zi şi apoi să i se taie mâinile şi picioarele.
Peste câteva zile chinuitul Moise era căzut jos, într‑o baltă de sânge,
căzut în nesimţire, ca şi cum ar fi murit. Abia dacă mai respira.
Între timp regele Bolieslav, vrând să‑i dea satisfacţie principesei supărate,
ordonă să fie alungaţi toţi călugării din Polonia.
Însă Domnul îl răsplăti foarte curând pentru fapta sa rea. Într‑o noapte
regele muri brusc, fără să se ştie din ce cauză. A doua zi izbucni o răscoală
a poporului în toată ţara. Majoritatea boierilor au fost ucişi, printre aceştia
numărându‑se şi principesa care‑l chinuia pe robul lui Dumnezeu.
După moartea acesteia bunul Moise fu eliberat şi cu sănătatea zdruncinată
de atâtea chinuri porni în căutarea unei mănăstiri în care să se dedice
Domnului. Ajunse cu mare greutate la mănăstirea Peşterilor de la Kiev, abia
purtându‑şi trupul său plin de răni, dar încununat de coroana victoriei, ca
un brav ostaş al lui Hristos.
Iar Domnul, după toate acestea, îi dărui harisma de a alunga patimile
cele trupeşti din cei care veneau să‑i ceară ajutorul.
Odată unul dintre monahii de la peşteri, care era greu chinuit de demonul
curviei a venit la sfântul Moise. L‑a rugat să‑l ajute şi i‑a spus:
— Tot ceea ce‑mi vei spune, eu o voi respecta până la moarte.
— Cât vei trăi să nu mai vorbeşti niciodată cu vreo femeie, i‑a spus
cuviosul.
Apoi îşi ridică bastonul, cu care întotdeauna se ajuta la mers, din cauza
rănilor avute în trecut, şi‑l atinse pe tânărul monah în piept. Îndată ispitele
au încetat şi de atunci nu a mai fost luptat de dorinţele trupeşti.
Fericitul Moise a ajuns cu ajutorul harului lui Dumnezeu la adânci
bătrâneţi, la sfârşitul vieţii sale pământeşti, după ce prin viaţa sa ascetică
şi prin pătimirile avute, s‑a învrednicit şi el să vadă pe Dumnezeu, ca
oarecând marele Moise în pustiu, şi să strălucească prin virtutea şi prin
minunile sale pe tot cuprinsul pământului rusesc.
Era 26 Iunie când a trecut la Domnul şi s‑a odihnit de toate eforturile
şi chinurile îndurate. Dumnezeu l‑a slăvit pentru răbdarea sa, dăruind şi
sfintelor sale moaşte putere împotriva patimilor trupeşti.
Text selectat de
Conf. Dr. Ing. Viorel Paleu, Iaşi

10. DIN COMOARA INIMII
„Să ne vindecăm iertând”

(II)
Uciderea fratelui
Uciderea fratelui (cap. 4 din Facerea)

– Dumnezeu nu „a căutat spre Cain şi spre darurile lui şi s‑a întristat Cain
tare şi faţa lui era posomorâtă” (v. 5).
– Cain a fost rănit în aşteptarea sa legitimă privind atenţia lui Dumnezeu.
Acum trăieşte:
• Revoltă faţă de nedreptatea care i se face,
• Mânie, resentiment şi dorinţă de răzbunare,
• Întristare şi descurajare.
– În acest moment intervine Dumnezeu pentru:
• A declanşa o pedagogie care urma să‑l ajute pe Cain să crească, să
treacă într‑o nouă etapă spirituală.
• A‑i proba libertatea: Cain putea să aleagă liber, creşterea sau căderea.
• A‑i încerca încrederea în El: fie urma să aibă încredere în Iubirea şi
dreptatea lui Dumnezeu, intrând în înţelesul evenimentului printr‑o
creştere spirituală, fie se va îndoi şi va aluneca, lăsându‑se pradă
legilor oarbe ale firii deja căzute.
• Cain n‑a primit să „biruiască” păcatul care „bătea la uşă” şi a ales să se
lase robit de gelozie, invidie şi revoltă şi s‑a răzbunat ucigându‑şi fratele.
• Cain, primul născut şi „omul dobândit de la Dumnezeu (ver. 1) devine
primul ucigaş din istoria omenirii. Crima lui a devenit prima verigă
dintr‑un lanţ nesfârşit de crime, începutul logicii violenţei ucigătoare
care a guvernat şi guvernează lumea aceasta.
• Crima lui Cain a devenit prototipul tuturor violenţelor omului împo
triva omului.
Sentimentul de nedreptate generează violenţă

– Ca şi Cain, omul aflat în faţa sentimentului de nedreptate se va întrista,
va suferi, se va revolta.

– Revolta se va exprima prin resentimente: retrăirea sentimentelor dure
roase provocate de eveniment.
– Resentimentul, dacă va fi întreţinut şi hrănit conduce la dorinţa de
răzbunare.
– Duhul de răzbunare distruge pacea lăuntrică, alimentează ura împotriva
fratelui până la dorinţa de a‑l distruge.
– Ura şi spiritul de răzbunare dau naştere apoi unei spirale distrugătoare
care se poate concretiza nu numai în crimă, ci şi în la fel de ucigătoarele:
calomnii, vorbire de rău, batjocură…
– Motorul acestui dinamism ucigaş, este refuzul omului de a se maturiza,
rămânerea lui în mentalitatea copilului care simte că totul i se datorează.
De aici spiritul de revendicare, de nemulţumire cronică, de permanentă
luptă pentru drepturi.
– Povestea lui Cain ne arată că atitudinea egocentrică provoacă violenţă
şi‑l face pe om orb faţă de darurile pe care le‑a primit. Cain aşteaptă ca
Dumnezeu să răspundă aşteptărilor sale şi să se conformeze spiritului
său de dreptate.
– Dar căile Domnului nu sunt căile omului. Cain, şi fiecare om, este invitat
să‑şi ridice capul şi să asculte pedagogia lui Dumnezeu pentru curăţirea
şi transformarea inimii, pentru creşterea în asemănare.
– Orice violenţă împotriva fratelui este, de fapt, un refuz al căii de creştere
spirituală oferită de Dumnezeu fiecărui om, în diferite momente ale
devenirii sale.
– Violenţa dorinţei omeneşti, când nu e îndreptată spre cucerirea Împărăţiei,
se întoarce către celălalt.
– Cain se răzbună pe Dumnezeu ucigându‑şi fratele.
– Orice violenţă asupra fratelui, transformat în „ţap ispăşitor”, este, până
la urmă, o violenţă împotriva lui Dumnezeu.
– Dumnezeu S‑a făcut om şi Hristos a acceptat liber să fie victima răzbunării
omului pe Dumnezeu, pentru a face arătată iubirea lui Dumnezeu pentru
om şi pentru a‑i împăca, prin jertfa Sa, pe oameni cu Tatăl lor Cel Ceresc.
– Oamenii găsesc întotdeauna justificare pentru violenţa lor, se simt întot
deauna îndreptăţiţi să‑şi facă singuri dreptate. Dar a te îndreptăţi înseamnă
a lua locul Celui Drept.
Justificarea, îndreptăţirea de sine

– Este aruncarea responsabilităţii pe celălalt: „nu eu, tu, el, ea, ei…”.
– Ne împiedică să fim conştienţi de responsabilitatea pe care o avem.
– Ne împiedică să devenim conştienţi de lucrarea mecanismelor inconştiente
de apărare care ne otrăvesc viaţa.

– Ne împiedică să ne dăm seama ce rău am făcut fratelui, care, ca urmare,
se va simţi vinovat. Când o rană nu poate fi numită, pentru că cel care
a făcut‑o nu o recunoaşte, victima va sfârşi prin a se simţi vinovat,
considerând că prejudiciul respectiv este pe drept, e legitim. Atunci apare
o falsă vinovăţie.
Falsa vinovăţie
– Îl face pe cel ce o simte să privească ofensele ca fiind legitime.
– Îl face să intre într‑un mimetism al răului suferit, până la a‑l reproduce
fără voie asupra altora.
– Astfel, cel violat va viola, cel abuzat va abuza, cel ce a fost umilit va
umili, cel ce a fost maltratat va maltrata.
Eliberarea omului de determinări şi de condiţionări

– Cu harul lui Dumnezeu, omul poate deveni conştient de schemele incon
ştiente ale mimetismului şi se poate elibera de tirania lor. Iubirea e mai
puternică decât moartea.
– Cuvântul lui Dumnezeu către Cain: „păcatul bate la uşă, dar tu biruieşte‑l”,
ne arată că avem puterea de a fi liberi, că putem răspunde evenimentului
care ne răneşte şi altfel decât prin violenţă. Chiar dacă această libertate
este alterată de cădere, de patimi şi de condiţionările aduse de ele, nu
este mai puţin o putere pe care omul o poate exercita după cum voieşte.
– Libertatea omului nu este distrusă niciodată definitiv. În orice împrejurare,
oricât am fi fost de „presaţi” să acţionăm rău, constatăm că am avut
posibilitatea să alegem, să alegem viaţa sau moartea (Deut. 30,19).
Introducere
Îmi place să citesc acele broşuri colorate de călătorie, dar, apoi, mă uit
la cât de mult costă călătoria şi spun „Poate la anu’!”. Ai văzut vreodată
vreo astfel de broşură care să te întrebe „Ai nevoie de o vacanţă? Fă o
excursie în vinovăţie!” Nu? Nici eu. Cu toate astea, e o excursie pe care
am făcut‑o cu toţii la un moment dat. Pentru unii dintre noi a devenit
chiar o rutină, ca şi cum ar merge zilnic la serviciu. Mai mult, e o excursie
pe care o facem fără să ne gândim la costuri, beneficii, timp şi energia
necesară.
Deci, în această broşură, ne vom uita mai de aproape la acest subiect ‑
vinovăţia. Ce este? Care sunt costurile? Dar beneficiile, dacă ele există?

Ce este vinovăţia?
Magda este contabilă. Ea a furat ceva bani de la patronul ei şi a „aranjat”

registrele, astfel încât să‑şi ascundă fapta. În ultimele luni, a luat suficienţi
bani pentru a‑şi „sprijini” dependenţa ei de jocurile de noroc. Când fost
prinsă şi arestată, a raţionalizat lipsa ei de onestitate spunând: „Şeful meu
are atât de mulţi bani încât nu ştie ce să facă cu ei”.
Tibor locuieşte în celălalt capăt de oraş. Soţia lui a suferit un atac de
cord acum trei luni. Continuă să îşi spună că ar fi trebuit să rămână acasă
în noaptea în care s‑a întâmplat asta. Ar fi trebuit să ştie că se va întâmpla
asta. Dacă ar fi fost acasă, ar fi putut să îşi ducă soţia la spital mult mai
repede.
Tibor se simte vinovat. Magda nu. Deci, ce e vinovăţia? Este ceva util
sau dăunător?
Dicţionarul spune că vina înseamnă a te simţi responsabil sau plin de
resentimente pentru anumite ofense. Dacă o persoană nu îşi asumă responsa
bilitatea pentru greşelile din trecut, o putem descrie ca fiind anti‑socială
(cineva care nu se simte niciodată vinovat ar putea suferi de tulburare
anti‑socială de personalitate).
De vreme ce Magda i‑a furat bani şefului ei, vina ar fi fost o reacţie
adecvată din partea ei. Dacă ar fi simţit vină, s‑ar fi oprit din furat înainte
de a fi prinsă şi arestată.
Tibor nu avea de unde să ştie că soţia lui va avea un atac. Nu a făcut
nimic rău dacă a plecat de acasă în acea seară. Să stea seară de seară treaz,
simţindu‑se vinovat pentru comportamentul său, este un lucru care îi dău
nează lui Tibor. Aceasta este vina „iraţională”, deşi ea poate fi şi o parte
din procesul durerii care urmează unei pierderi.
„Vinovăţia care are drept urmare scăderea stimei de sine sau care îţi răpeşte
seninătatea este dăunătoare şi inadecvată.”
Vinovăţia şi ruşinea
Putem face diferenţa între sentimentul de vină şi cel de ruşine prin

modul în care gândim despre comportamentul nostru şi despre noi înşine.
Dacă credem că, comportamentul nostru a fost greşit şi ne simţim rău din
cauza asta, ceea ce simţim este vină. Dacă, în schimb, ne gândim că ceea
ce am făcut ne transformă în oameni de nimic, trecem linia dintre vinovăţie
şi ruşine. Ruşinea are rădăcini mult mai adânci decât vina. Ea provine, de
multe ori, din copilăria trăită într‑o familie disfuncţională, o familie în care

am fost ruşinaţi de către adulţi sau abuzaţi fizic, emoţional sau sexual de
aceştia. Ruşinea e cronică, iar terapia este deseori utilă în rezolvarea ei.
O persoană care se simte vinovată va spune:
„Îmi pare rău pentru felul în care m‑am purtat”.
O persoană care se simte ruşinată poate să spună:

„Nu sunt bun de nimic. Oare cum poţi să stai pe lângă mine?”
Vinovăţia şi dependenţa
Magda a avut încă din copilărie sentimente de ruşine pe care şi le‑a

acoperit cu un sistem bine pus la punct de mecanisme de apărare. Unul
dintre acestea era să raţionalizeze că şeful ei nu avea nevoie de banii pe
care ea îi furase. Această gândire lipsită de onestitate o împiedica să vadă
realitatea infracţiunii ei.
Magda a făcut închisoare pentru delapidarea făcută. În timpul detenţiei,
ea a primit ajutor pentru dependenţa ei de alcool şi de jocurile de noroc.
A început să înţeleagă că trebuia să facă faţă ruşinii ei sau nu ar fi putut
să se menţină în programul de recuperare. Dacă îşi permitea să simtă ruşine,
avea să ajungă din nou la băut şi la jocurile de noroc.
Magda a învăţat şi că vinovăţia pentru comportamentul ei din trecut îi
era acum de ajutor. Dacă se simţea vinovată pentru ce făcuse erau mari
şanse ca ea să nu mai facă aşa ceva niciodată.
Dacă facem faţă durerii pe care ne‑am cauzat‑o nouă sau altora putem
preveni repetarea faptei. Vina ne poate ajuta să devenim responsabili, iar
acest lucru este esenţial pentru a continua recuperarea din orice fel de
dependenţă.
(continuare în numărul următor)
Maica Siluana VLAD, Iaşi

DIALOG ORTODOX
11. ŞTIINŢĂ ŞI CREDINŢĂ
Cosmologia filozofică (II)
Revelaţie şi cunoaştere naturală

Biserica ne învaţă că revelaţia divină este comoara de adevăruri pe care
Dumnezeu a dat‑o oamenilor, pentru ca aceştia cunoscându‑L pe El, voia
Lui şi lucrul Lui, să‑L cinstească după vrednicie, să‑I împlinească voia şi
1 Învăţătură de credinţă prin aceasta să se mântuiască1. Cu alte cuvinte revelaţia divină este o
creştină ortodoxă, Edi
tura Institutului Biblic şi
cunoaştere despre Dumnezeu şi lume, oferită omului tot de către Dumnezeu.
de Misiune Ortodoxă, Dumnezeu S‑a descoperit omului pe două căi: naturală şi supranaturală.
Bucureşti, 1952, p. 4.
De aceea şi revelaţia este naturală şi supranaturală.
O definiţie a revelaţiei naturale cu accente specifice şi foarte potrivite
temei de faţă, revelaţie ce poate fi asemuită cu o cale ce pleacă de la
descoperirea raţionalităţii legilor naturale, trece printr‑o experimentare a
acesteia şi în felul acesta ajunge la Dumnezeu, o dă părintele profesor doctor
George Remete:
„Revelaţia naturală constă în descoperirea lui Dumnezeu prin universul material,
ca obiect impregnat de legi, ordini raţionale şi pline de sens; altfel spus,
Revelaţia naturală constă în experimentarea raţionalităţii lumii ca un dat, ca
2 Pr. prof. dr. George rezultat şi reflex al unei Raţiuni absolute personale”2.
Remete, Dogmatica or
todoxă, Editura Reîntre Dacă revelaţia naturală este cea făcută în natură şi poate fi cunoscută cu
girea, Alba Iulia, 2007,
p. 94.
ajutorul minţii, în schimb revelaţia supranaturală este aceea prin care
Dumnezeu Se face cunoscut prin mijloace ce sunt mai presus de fire şi care
nu poate fi primită şi înţeleasă decât numai prin credinţă.
Spre deosebire de revelaţie, cunoaşterea naturală este iniţiată de om şi
urmăreşte aflarea adevărului prin forţele proprii omeneşti, dar fiind nevoie
şi de o anumită inspiraţie. Ea este raţională şi este caracterizată metodologic
de divizare, comparare, evaluare şi clasificare, aceste funcţii ajutând la
studiul diverselor forme structurale ale materiei.
În mecanismul cunoaşterii naturale se operează cu noţiuni separate,
disjuncte care nu depind una de alta, conceptele fiind independente. De
exemplu, dacă luăm relaţia U = RI (adică tensiunea electrică la bornele

unui conductor este egală cu rezistenţa electrică a conductorului înmulţită
cu intensitatea curentului electric ce trece prin acel conductor), aici rezistenţa
este complet independentă ca mărime fizică în sine de intensitate, dar totuşi
prin înmulţirea lor matematică rezultă o altă mărime şi ea diferită de celelalte
două, anume tensiunea electrică.
Spre deosebire de termenii fizici, cei teologici nu pot exista în mod
separat, izolat sau independent unul de altul. De exemplu, pentru dobândirea
mântuirii omului este necesară coexistenţa sau conlucrarea a trei condiţii:
harul, credinţa şi faptele bune. Teologic, cele trei condiţii nu sunt însă
independente, căci harul naşte credinţa, roadele credinţei sunt faptele bune,
iar dobândirea harului predispune la săvârşirea de fapte bune.
Neîndoielnic că fără raţiune omul nu poate primi învăţătura revelată,
căci aceasta trebuie comunicată într‑o formă accesibilă omului, altminteri
compromiţându‑se grav procesul mântuirii. Tot revelaţia este cea care
orientează cunoaşterea naturală doritoare de îndumnezeire, iar raţiunea (ca
trăsătură constitutivă a chipului dumnezeiesc în om) lipsită de cârmuirea
revelaţiei poate elabora nenumărate şi rătăcite edificii metafizice care o pot
pune în pericolul divinizării propriilor plăsmuiri sau a unor plăsmuiri grefate
pe rămăşiţe ale revelaţiei primordiale. Este ceea ce condamnă şi Sf. Ap.
Pavel în faţa atenienilor când spune
„nu trebuie să socotim că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului
sau pietrei cioplite de meşteşugul şi iscusinţa omului”3. 3 Fp. Ap. XVII, 29.
Deşi singură cunoaşterea naturală nu poate atinge Principiul Suprem, ea

poate ajuta la înţelegerea (în măsura cuvenită) a învăţăturii revelate. În
acest sens ne vine în minte un exemplu matematic legat de sistemele
multidimensionale (chiar cu mai mult de trei dimensiuni)4. Astfel, un obiect 4 Marcel Roşculeţ, Ana
liză matematică, Editura
cu n dimensiuni (aflat deci într‑un sistem cu n dimensiuni) este recepţionat Didactică şi Pedagogică,
într‑un sistem cu n‑1 dimensiuni doar prin proiecţia sa în acel sistem. Bucureşti, 1984, p. 34.
„Fiinţele” care ar trăi în sistemul cu n‑1 dimensiuni nu pot gândi obiectul
(ce are o dimensiune în plus faţă de lumea lor) decât prin analiza proiecţiei
sale în lumea lor n‑1 dimensională. Astfel, aceste „fiinţe” se găsesc în
imposibilitatea aprecierii obiectului în plenitudinea lui, deoarece există o
infinitate de obiecte care pot avea aceeaşi proiecţie n‑1 dimensională,
întrucât nu există o univocitate între proiecţie şi obiectul ce ar da o
asemenea proiecţie, dar există o univocitate între obiect şi proiecţia sa
(obiectul respectiv nu poate avea în sistemul inferior dimensional decât o
singură proiecţie). În aceste condiţii, pentru ca „fiinţele” aşa zis
„inferioare” să se poată împărtăşi cu deplinătatea obiectului superior
dimensional, este nece‑ sară o transmitere de informaţie din sistemul
superior dimensional în cel inferior dimensional,. Această transmitere de
informaţie „de sus în jos” este
„revelaţia supranaturală” fără de care sistemul inferior nu poate şti că este
un subdomeniu al celui superior şi fără de care obiectul mai sus pomenit
nu poate fi înţeles în deplinătatea lui. Deci numai prin revelaţie, fiinţele
„inferioare” dobândesc conştiinţa apartenenţei lumii lor la o existenţă supe
rioară şi pot „cunoaşte” obiectul superior dimensionalităţii lor. Pentru a fi
însă mai pe înţelesul cititorului, dăm mai jos următoarele exemple:
a) O sferă (obiect tridimensional) aşezată pe un plan bidimensional este
percepută de „fiinţele bidimensionale” ce ar vieţui în acel plan ca un
punct (punctul de contact între sferă şi plan). Singure, aceste „fiinţe” îşi
pot imagina fie că punctul acela este un obiect în sine, fie (dacă au
conştiinţa mărginirii lor) că acel punct este proiecţia mai multor posibile
obiecte al căror contact cu lumea lor plană este un punct. Lipsite deci
de o informaţie „supranaturală” nu vor şti niciodată cu certitudine că
acel punct este proiecţia unei sfere.
b) Un trepied (scaun cu trei picioare) aşezat pe podea (plan ce este un
domeniu bidimensional) este perceput de aceleaşi „fiinţe bidimensionale”
ca trei puncte distincte fără legătură între ele (urmele picioarelor pe
podea). Cum pot şti „fiinţele bidimensionale” că de fapt cele trei puncte
nu sunt trei obiecte ci sunt amprentele unui singur obiect (trepiedul),
existent într‑o lume superior dimensională (tridimensională) ? Evident
că ele pot afla acest lucru dacă beneficiază de o comunicare în acest
sens de la o „fiinţă tridimensională”.
Putinţa comunicării intersistemice mai depinde însă de un factor: încre
derea. Dacă „fiinţele bidimensionale”, din exemplele de mai sus, vor afla
informaţia respectivă, atunci va apărea o nouă provocare pentru ele: dacă
să creadă sau nu în adevărul comunicat de „fiinţa tridimensională”. Şi aşa
se vor împărţi în două tabere: cele care vor crede şi cele care nu vor crede.
Este evident deci, că numai prin credinţă „fiinţele bidimensionale” vor primi
acea cunoaştere reală pe care nu şi‑au putut‑o însuşi pe calea raţională.
Toată această prezentare de idei nu constituie decât o speculaţie mate
matic‑metafizică, adică numai un auxiliar în jurul conceptelor teologice ale
revelaţiei supranaturale şi credinţei, dar credem că prezentarea făcută are
un benefic rol în încercarea de a înţelege necesitatea şi utilitatea acestor
concepte.
Din punct de vedere creştin, perfecţiunea creaţiei este o laudă la adresa
lui Dumnezeu şi oamenii de ştiinţă, în baza perfecţiunii şi funcţionabilităţii
legilor lumii materiale, depun o muncă asiduă ce poate dura chiar ani întregi
pentru a descoperi noi legi naturale, fapt ce le produce o satisfacţie profe
sională extraordinară. Lăudând legile ei, laudă şi creaţia şi (cu voie sau fără
voie) laudă şi pe Dumnezeu.

Aşadar, întreaga creaţie este depozitara revelaţiei naturale şi de aceea
adâncirea cunoaşterii naturale a creaţiei duce la o mai mare apropiere de
Dumnezeu. Această utilitate duhovnicească a cunoaşterii ştiinţifice o regăsim
de altfel şi în gândirea Părintelui Arsenie Boca care spunea că
„multă ştiinţă apropie pe om de Dumnezeu, puţină ştiinţă îl îndepărtează şi de
ştiinţă şi de Dumnezeu”5. 5 Ieromonah Arsenie
Boca, op. cit, p. 210.
Referitor la subiectul subcapitolului de faţă, de interes este şi raportul
dintre raţiune şi conceptul de infinit. Este un fapt uimitor că raţiunea umană,
deşi nu poate înţelege infinitul, l‑a putut conceptualiza lucrând cu această
noţiune nu numai în domeniul teologic‑dogmatic, dar şi în cadrul ştiinţelor
exacte. Tocmai această îndrăzneală, această cutezanţă indică faptul că raţiu
nea poartă amprenta infinitului, deşi cadrul ei de manifestare este domeniul
finit al cognoscibilităţii. Această amprentă face ca raţiunea să fie şi un fel
de „motor” ce lucrează cu succes la dezvoltarea câmpului de cunoaştere,
câmp care deşi este finit, este supus la o permanentă dezvoltare, la o infinită
expansiune. Această capacitate a raţiunii l‑a făcut pe un filozof grec con
temporan să vadă în ea chiar o condiţie a dobândirii satisfacţiei intelectuale
şi chiar a fericirii afirmând: „fericiţi aceia care n‑au ameţit aplecându‑se
spre abisul infinitului”6. Cu siguranţă că această însuşire a raţiunii este tot 6 Constantin Tsatsos, Afo
risme şi cugetări, Editura
un dar al lui Dumnezeu şi este pe măsura bogăţiei revelaţiei naturale. Univers, Bucureşti, 1977,
Referindu‑ne acum la fundamentele cunoaşterii, trebuie să observăm că p. 17.
dacă în teologie punctul de plecare în cunoaşterea lui Dumnezeu este dogma,
în fizică punctul de plecare în cunoaşterea ştiinţifică este postulatul sau
principiul.
Aşa cum bine ştim, dogmele sunt învăţături dumnezeieşti revelate de
Dumnezeu, învăţături ce cuprind adevăruri de credinţă şi care sunt acceptate
prin credinţă, deoarece ele depăşesc, prin caracterul lor antinomic, puterea
noastră de înţelegere pur raţională.
În ceea ce priveşte postulatul, acesta este o afirmaţie nedemonstrată şi
nedemonstrabilă care are însă confirmare experimentală.
Aruncându‑ne privirea asupra celor două definiţii vom observa câteva
similitudini. În primul rând atât dogmele cât şi postulatele au un caracter
de adevăr absolut acceptat nedemonstrabil. În al doilea rând ambele concepte
sunt date omului, fără ca ele să fie rezultatul unei construcţii raţionale, căci
dogmele sunt darul revelaţiei, iar postulatele dictatul experienţei. În al treilea
rând atât dogmele cât şi principiile sunt nişte limite care nu mărginesc
cunoaşterea, ci o direcţionează pe calea cea mai potrivită dezvoltării ei
armonioase, precum marginile drumului indică traseul potrivit pentru a
ajunge la ţintă, ferind astfel călătorul de rătăcirea haotică ce nu duce nicăieri.

În sfârşit, într‑un al patrulea rând, cele două categorii de concepte mai sus
amintite constituie fiecare în domeniul său temelia pe care se adaugă
următoarele „cărămizi” ce edifică sistemul doctrinar al fiecărei ramuri, căci
în teologie pe temeiul dogmelor se formulează teologumenele, iar în fizică
pe baza principiilor se deduc teoriile, legile etc.
În ceea ce priveşte mersul cunoaşterii şi aici există o anumită asemănare,
căci dacă în credinţă cunoaşterea este permanent asistată de har, în fizică
7 Şi experienţa este o ma cunoaşterea este întotdeauna autentificată de experienţă7. Ceea ce este însă
nifestare a Dumnezeirii
care lucrează în lumea na cu totul minunat este că descoperirea (’α ποκα´ λυψις), atât în teologie cât
turală prin legile sădite şi în ştiinţă, se face numai sub imboldul inspiraţiei, inspiraţie invocată atât
de la creaţie.
de sfinţi (şi venind din partea Duhului Sfânt), cât şi de cercetătorii ştiinţifici
(ca venind de undeva din afara raţiunii lor, dintr‑o „origine” care ne face
să ne întrebăm dacă nu cumva aceasta este aceeaşi cu cea din cazul sfântului).
Rolul inspiraţiei este fundamental în cazul descoperirii ştiinţifice, acest
aspect fiind evidenţiat şi de către Einstein, care atunci când i s‑a cerut să
dea o definiţie a geniului, a răspuns cu claritate că geniul înseamnă 1%
inspiraţie şi 99% transpiraţie, acest 1% fiind de o importanţă fundamentală
în activitatea cercetătorului.
Aşa cum este cunoscut, în teologie (mai precis în dogmatică), realitatea
transcendentală este descrisă prin dogme. Caracterul tainic, supraraţional
al transcendentului a făcut ca dogmele să aibă un caracter antinomic,
8 Contradicţie existentă antinomia fiind definită ca acea aparentă contradicţie8 dintre afirmaţiile cu
numai la nivelul intelec
tului uman şi neexistentă caracter revelat. Referindu‑ne acum la antinomie şi rămânând în cadrul
în fapt în lumea inteligi similitudinilor dintre ştiinţă şi credinţă, este interesant de remarcat că
bilă supraraţională a lui
Dumnezeu.
antinomia este întâlnită şi în cadrul fizicii. Fizica modernă s‑a lovit de
verificarea experimentală indubitabilă a unor legi fizice aflate în contradicţie
(sau deocamdată în aparentă contradicţie) şi de accea a fost nevoită să
apeleze la antinomie. Un astfel de exemplu este dualismul corpuscul‑undă
aplicat mai întâi luminii, care în anumite fenomene se manifestă ca o undă
9 Fenomenele de refrac electromagnetică9, iar în cadrul altor fenomene10 se comportă ca un fascicul
ţie, difracţie, interferenţă
etc. de corpusculi (fotoni), cele două comportamente fiind total diferite.
10 Efectul fotoelectric, Un recurs evident la antinomie l‑a făcut fizicianul Niels Bohr, care atunci
efectul Compton etc.
când a fost nevoit să explice stabilitatea atomului, a trebuit să postuleze că
electronul aflat pe orbita atomică nu emite energie, deşi „mişcarea orbitală”
11 Până atunci era cunos
cut fenomenul emiterii de
a acestuia era o mişcare accelerată11. Cutremurat de această nouă situaţie a
energie de către un elec fost nevoit să accepte şi să formuleze celebra sa antinomie „contraria non
tron aflat într‑o mişcare
accelerată.
contradictoria sed complementa sunt”12, care se traduce prin „contrariile nu
12 Tiberiu Toró, Fizică sunt contradictorii, ci complementare”.
modernă şi filozofie, Edi
tura Facla, Timişoara,
Fără a ne pronunţa asupra acestui tip de „necunoaştere” (dacă este o
1973, p. 25. graniţă a cunoaşterii sau un alt tip de cunoaştere), putem vorbi însă, în

cazul de faţă, de o oarecare similitudine în ce priveşte metoda de lucru
între fizică şi dogmatică.
Cele două cunoaşteri mai sus amintite şi analizate mai au un punct
comun, căci cunoaşterea naturală este în măsură să reliefeze anumite analogii
cu învăţăturile revelate pe cale supranaturală.
O atare evidenţiere este amprenta treimică pe care o poartă lumea văzută.
După cum ştim, lumea noastră este formată din materie, spaţiu şi timp.
Cele trei elemente sunt distincte şi unite în acelaşi timp. Dacă distincţia se
reflectă (printre altele) şi în relaţiile de nedeterminare ale lui Heisenberg
(care printre altele arată că o microparticulă nu poate fi detectată cu precizie
în mod simultan în timp şi spaţiu), unificarea spaţiului cu timpul se vede
în teoria relativităţii einsteiniene care introduce conceptul de spaţiu‑timp,
precum şi în totul unitar al universului care, conform lui H. Morris, există
în spaţiu, este înţeles în timp şi se manifestă prin materie13. 13 Henry M. Morris, Ba
zele biblice aleştiinţei mo
Acelaşi autor mai are şi alte câteva consideraţii despre „reflexii” ale derne, Editura Tipografia
Dumnezeirii în însuşirile lumii naturale14, regăsind astfel unele atribute: Centrală, Chişinău, 1993,
p. 60.
a) Cauza Primă a spaţiului nelimitat trebuie să fie infinită. 14 Ibidem, p. 32.
b) Cauza Primă a timpului nesfârşit trebuie să fie eternă.
c) Cauza Primă a energiei nelimitate trebuie să fie omnipotentă.
d) Cauza Primă a iubirii trebuie să fie iubirea.
e) Cauza Primă a vieţii trebuie să fie trăirea.
În ceea ce priveşte energiile divine necreate, prin Care Dumnezeu proniază
lumea, acţiunea acestora este reflectată şi prin legile de conservare care au
o autoritate de necontestat în gândirea ştiinţifică, datorită statutului lor
axiomatic dobândit în urma permanentei lor confirmări experimentale.
Poziţia lor este atât de solidă şi caracterul lor atât de temeinic, încât datorită
unor aparente nerespectări ale lor, au avut loc chiar noi descoperiri.
În continuare vom urmări descoperirea a noi sensuri teologice, analizând
din punct de vedere metafizic proprietăţile fotonului (corpusculul component
al luminii), mai ales că Mântuitorul Se „autodefineşte” ca fiind „lumina
lumii”15. În acest sens facem următoarea prezentare. 15 In. VIII, 12.
a) Spre deosebire de celelalte particule fotonul nu are antiparticulă (adică
nu există antifoton). Aşa cum fotonul nu are o pereche antagonică, aşa
şi Dumnezeu nu are un alt corespondent antagonic de egală autoritate şi
putere cu El (ca în religiile dualiste), El fiind Principiul Suprem al
existenţei.
b) Fotonul are masă de repaus nulă (nu există ca particulă substanţială în
propriul său sistem de referinţă) şi această stare de fapt are un interesant
sens teologic, căci aşa cum fotonul nu are corporalitate în sistemul propriu
(cel legat de raza de lumină), ştim că şi Dumnezeu atât în ce priveşte

fiinţa Sa cât şi energiile Sale necreate este spirit pur (posedă atributul
spiritualităţii).
c) Fotonul are masă de mişcare (este perceput ca particulă „corporală” doar
de observatorii din sistemele subluminice faţă de care particula se află
în mişcare deplasându‑se cu viteza luminii). Şi acestei situaţii îi găsim
un sens teologic, dacă ne gândim că Dumnezeu a fost perceput sen
zorial de către oameni numai la Întrupare, când Fiul lui Dumnezeu a
luat trup material omenesc dar fără să părăsească Sfânta Treime fiind în
acelaşi timp
„în mormânt cu Trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul
16 Din rostirea pe care şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt”16.
preotul o face în taină
atunci când înconjoară d) Prin absorbţia fotonului celelalte particule dobândesc o energie supli
cădind Sfânta Masă.
mentară fără a‑şi modifica natura lor. Fenomenul acesta ne duce cu
gândul că prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos creştinii,
fără a li se schimba natura umană, capătă harul atât de necesar în procesul
lor de mântuire dobândind starea de „hristofori”.
e) Viteza fotonului are două caracteristici: este o constantă universală şi
este limita maximă intangibilă a vitezelor de deplasare în univers. Pe de
o parte, viteza luminii fiind o constantă universală, este aceeaşi faţă de
toate corpurile indiferent de viteza lor (subluminică), iar pe de altă parte
ea este limita maximă a vitezelor din univers. Cele două caracteristici
ne duc cu gândul şi la raportarea Persoanei Mântuitorului la ceilalţi
oameni. Persoana, harul şi învăţătura Domnului Hristos are aceeaşi
valoare mântuitoare pentru toţi oamenii indiferent de rasă, de starea
socială, profesională şi materială, indiferent chiar şi de starea duhovni
cească, Domnul Iisus fiind permanent un reper spiritual. De asemenea,
aşa precum lumina are viteză maximă de neatins în lume, aşa şi Persoana
hristică este desăvârşită constituind un model pentru toţi creştinii care
prin asceza lor pot (şi trebuie) să se apropie oricât mai mult de perfec
ţiunea Mântuitorului pe care, cu certitudine, nu o vor putea atinge
niciodată pentru că Hristos este de neegalat şi de neatins (ca stare
duhovnicească), căci a fost, este şi va fi totdeauna şi în acelaşi timp
Dumnezeu şi om (fără de păcat).
O deosebită apreciere a raportului revelaţie‑raţiune este şi cea pe care
o descoperă Ioan Ghe. Savin, când face o analiză etimologică a termenului
de „fenomen”, indicând legătura sa cu revelaţia:
„Unde încetează putinţa cunoaşterii raţional sensibile, se deschide calea credinţei
sau a cunoaşterii religioase. Prin puterea graţiei şi a revelaţiei, fireşte. Dar şi
prin cea a raţiunii. Fiindcă raţiunea nu se poate opri la fenomene. Însuşi cuvântul

«fenomen», simplu produs al raţiunii de altfel, implică trecerea dincolo de el.
Un fenomen fără un «noumen» e un nonsens. E ca umbra proiectată fără corpul
proiector. Etimologic, «fenomen» e ceea ce ne apare din ceva «dincolo de el».
E «lucrul în sine» al kantianismului, e substanţa lucrurilor, e absolutul. Orice
fenomen îşi are un „noumen” chiar dacă acest «noumen» e inaccesibil cunoaş
17 Ioan Savin, Iconoclaşti
terii noastre sensibile.”17 şi apostaţi contemporani,
Editura Anastasia, 1995,
În finalul acestui subcapitol am simţit nevoia şi de a atrage atenţia asupra p. 125.
unor pericole ce pândesc corecta abordare a raportului dintre revelaţie şi
cunoaştere naturală. Mai precis, dorim să ne referim la cazul filosofiilor
orientale ce propovăduiesc ca mijloc de unire cu divinitatea, calea pur
raţională care totuşi este abandonată în final, atunci când se atinge scufun
darea într‑un araţionalism radical. În felul acesta, fiind lipsit de autenticul
element revelaţional, misticul oriental experiază o realitate complet nedetermi
nată şi nediferenţiată, situaţie ce duce la panteism şi inevitabil la naturalism.
Dacă am văzut ce pericol îl paşte pe misticul oriental, cu totul alta este
situaţia sfântului creştin, căci spre deosebire de primul, cel de al doilea
capătă prin asceza sa (nu ca un merit personal ci datorită milostivirii
dumnezeieşti), harul îndumnezeirii raţiunii. Astfel, raţiunea se uneşte cu
Hristos şi se îndumnezeieşte şi de aceea sfântul nu se desparte de ea atunci
când atinge desăvârşirea.
Ştiinţă şi credinţă
Raportul dintre ştiinţă şi credinţă a fost conceptualizat de‑a lungul tim
pului în mod diferit, evoluând între două extreme, (cel de simfonie şi cel
de divorţ), problematica desfăşurată în jurul acestui raport rămânând încă
un domeniu deschis oricăror aprecieri.
Aşa cum am precizat încă de la început, lucrarea de faţă consideră raportul
dintre ştiinţă şi credinţă ca fiind unul de simfonie, în descoperirile autentice
ale ştiinţei regăsindu‑se (chiar permanent) tezele cosmologice creştine. Din
acest punct de vedere, antagonismul ce ar putea exista între ele, nu poate
fi apreciat decât ca fiind o elaborare subiectivă, forţată, ascunzând chiar
anumite interese părtinitoare.
Acelaşi punct de vedere îl împărtăşeşte şi filozoful Jean Guitton în cartea
sa „Dumnezeu şi ştiinţa”, căci într‑un ton optimist el consideră
„că se apropie momentul reconcilierii fatale între savanţi şi filosofi, între ştiinţă
şi credinţă”18 18 Jean Guitton şi cola
boratorii, Dumnezeu şi
văzând raportul dintre Duh şi materie ca unul foarte strâns şi promovând ştiinţa, Editura Harisma,
un concept nou denumit „metarealism” (în strânsă legătură cu prezenţa

Duhului în materie şi în acord cu doctrina ortodoxă a energiilor divine
necreate).
Pe de o parte credinţa Îl mărturiseşte pe Dumnezeu ca fiind Creatorul
întregii existenţe (a lumii văzute şi nevăzute, a lumii vii şi nevii), iar pe
de altă parte ştiinţa are ca obiect al cunoaşterii sale lumea văzută, folosind
ca mijloc de lucru raţiunea umană. Gândindu‑ne că atât obiectul ştiinţei
(lumea văzută) cât şi mijlocul ei de lucru (raţiunea omenească ce constituie
una din puterile sufleteşti) sunt creaţii dumnezeieşti, putem accepta cu
uşurinţă că ştiinţa s‑a născut, trăieşte şi se dezvoltă sub ochiul lui Dumnezeu
şi cu binecuvântarea Lui, chiar dacă roadele ştiinţei (în virtutea libertăţii
umane) nu sunt folosite întotdeauna pe placul Domnului.
Cei ce nu cred în Dumnezeu consideră că teologii îşi iau argumentele
credinţei lor din „întunericul necunoaşterii”, ştiinţa aflându‑se într‑o per‑
manentă expansiune în ce priveşte volumul de cunoştinţe dobândite şi având
în faţă un infinit câmp al necunoaşterii ce aşteaptă să fie cucerit. Dacă
domeniul cunoştinţelor dobândite este unul finit, nu acelaşi lucru se poate
spune despre cel al informaţiilor ce urmează a fi dobândite, în faţa omului
aflându‑se veşnic ceva necunoscut şi demn de a fi cercetat şi descifrat. De
acest context se foloseşte ateismul, care vede în creştinism un „parazit” ce
profită de această stare de necunoaştere raţională, „trăgându‑şi seva” din
lipsa de cunoaştere unde mintea omului încă nu a pătruns. Astfel, unii
oameni de ştiinţă atei ar putea spune că astăzi teologia „exploatează”
necunoaşterea aflată dincolo de graniţele actuale ale ştiinţei (cum ar fi
constanta lui Planck ce fixează cadrul nedeterminării relaţiilor lui Heisenberg,
viteza luminii ce actualmente este considerată viteza maximă în univers,
temperatura minimă absolută de ‑273,15 K ş.a.) şi că această stare de fapt
va exista mereu.
Permanenta existenţă a acestui câmp al necunoaşterii naturale constituie
într‑adevăr un temei al credinţei, însă nu prin conţinutul său de necunoaştere
ci prin simpla lui existenţă, căci atât timp cât în faţa raţiunii omeneşti se
va găsi mereu un câmp al informaţiilor necunoscute, raţiunea ştiinţifică nu
va dobândi niciodată „adevărul absolut”. Înseamnă că permanent câmpul
cunoştinţelor deja însuşite de om va fi doar unul parţial, conectat însă cu
domeniul necunoaşterii aflat dincolo de graniţele descoperirilor ştiinţei.
Vedem astfel cum întreaga noastră existenţă lumească se desfăşoară pe o
temelie axiomatică insuficient cunoscută sau necunoscută, apreciind aceste
fundamente (cunoscute şi necunoscute) ca fiind ceva trainic pe care ne
bizuim cu toată încrederea.
În acest context cognitiv, creştinul (trăitor şi el în lumea aceasta) depăşeşte
cu mintea sa graniţa dintre cunoaşterea şi necunoaşterea raţională, angajând

posibilităţile nesecate ale raţiunii sale şi pe calea teologică, contemplând
în acest fel pe Dumnezeu, prin cercetare asupra „facerii mânilor Sale” 19. 19 Ps. XVIII, 1.
O lungă perioadă de timp ateismul ştiinţific s‑a argumentat şi prin
determinismul laplaceian mecanicist. Laplace spunea că totul poate fi expli
cat cu ajutorul legilor mecanicii clasice, astfel încât Dumnezeu nu putea
avea loc în această lume. Nu aceeaşi concepţie o avea însă şi Pascal care,
în legătură cu cele spuse mai sus, a făcut o remarcă deosebită spunând că
„dacă o parte a ştiinţei se depărtează de Dumnezeu, atunci o şi mai mare
parte a ei se apropie de El”.
Este ceea ce s‑a întâmplat ulterior, când fizica clasică a eşuat în a mai
putea să explice noile fenomene cuantice, ceea ce a dus la elaborarea fizicii
moderne.
În cadrul acestei noi fizici determinismul mecanicist a fost înlocuit cu
cel statistic, al cărui exponent este unda de Broglie20. Cunoaşterea acestei 20 Este unda asociată unei
particule (în spiritul dua
unde la un moment dat determină perfect unda la momentele de timp lismului corpuscul‑undă)
ulterioare şi implicit şi cunoaşterea statistică a sistemului, vorbindu‑se în cu rol în determinarea pro
babilităţii de localizare.
acest fel de un determinism statistic, care se diferenţiază de cel clasic prin
manifestarea probabilităţii. Astfel, deşi există un determinism deplin în ceea
ce priveşte parametrii undei de Broglie, microparticula nu poate fi descrisă
decât cu probabilitate. De exemplu, dacă un pachet de unde de Broglie
(ataşat unei microparticule) conţine mai multe maxime de amplitudini
diferite, microparticula se va afla în maximul cel mai înalt doar cu proba
bilitatea cea mai mare, dar nu cu certitudine, acest mod de descriere a
microparticulei indicând o cunoaştere parţială a ei sau a „mişcărilor” ei.
Caracterul parţial al cunoaşterii lumii microscopice şi mecanismelor ei
lasă să se întrevadă posibilitatea ca „forţa motrică” ce se ascunde în spatele
microparticulelor să fie înzestrată cu anumite intenţii. Pe de o parte, aceste
intenţii sunt binevoitoare, căci nu se opun dorinţei oamenilor de a descifra
fenomenele cuantice, permiţând cunoaşterea de tip probabilistic, însă pe de
altă parte au şi un caracter ascuns şi tainic tocmai prin manifestarea proba
bilistică a descrierii.
Paradoxal, ateismul are şi o cauză de ordin religios. Este vorba de
implicările neavenite şi hazardate ale catolicismului în domeniul ştiinţei.
Aceste implicări la nivel practic şi teoretic‑doctrinar, nu sunt străine de
metoda scolastică a teologiei, care a coborât învăţătura creştină de pe
„culmile dumnezeieşti” acolo unde îi era locul, implicând‑o în mod riscant
în „dogmatizarea” unor teorii de moment pe care ulterior ştiinţa nu le‑a
validat (cum ar fi absolutizarea sistemului planetar ptolemeic şi negarea 21 În 1951 Biserica Ro
mano‑Catolică a declarat
celui copernican). Din nefericire şi în zilele de astăzi mai asistăm la aseme teoria „Big‑Bang”‑ului ca
nea manifestări21, acest amestec aventurist îndepărtând de credinţă valoroşi fiind conformă cu Biblia.

oameni de ştiinţă care suspectează deja Biserica, acuzându‑o că vrea să
facă unele compromisuri cu ştiinţa.
Chiar în acest sens, avem câteva afirmaţii ale valorosului om de ştiinţă
Carl Sagan, afirmaţii ce denotă un suflet înstrăinat de trăirea religioasă dar
şi preocupat de existenţa lui Dumnezeu. Pe de o parte Sagan îşi afirmă
profunda convingere că
„dacă există un zeu care să aducă cu imaginea tradiţională, atunci curiozitatea
22 Carl Sagan, Creierul şi inteligenţa noastră de la el ni se trag”22,
lui Broca, Editura Poli
tică, Bucureşti, 1980, p. dar pe de altă parte îşi mărturiseşte (în aceeaşi carte) îndoiala în existenţa
420.
raiului, deoarece este de neconceput existenţa unui loc în care omul să nu
poată avea activitate. Suntem convinşi că această opinie eronată se datorează
fie unei defectuase cunoaşteri teologice din partea autorului, fie prezentării
eronate că raiului ar fi un loc fără de activitate, teză ce nu este străină de
perfecţiunea paradisiacă absolută propovăduită de teologia apuseană. Cu
totul alta este însă descrierea paradisiacă făcută de Sfânta Scriptură, care
ne învaţă că Adam a fost pus „în grădina cea din Eden ca s‑o lucreze şi
23 Fac. II, 15. s‑o păzească”23.
La prezentarea antagonică a raportului ştiinţă‑religie contribuie şi necu‑
noaşterea sau neacceptarea teologiei ortodoxe, în care la loc de cinste se
află dogma energiilor divine necreate, ce exclude cu desăvârşire teza deis‑
mului. Categoric că promovarea unui astfel de antagonism (subiectiv de
fapt) dăunează şi misionarismului Bisericii, căci ateismul ştiinţific a dorit
să‑şi însuşească în mod exclusiv ştiinţa, opunând‑o fără temei religiei pe
care a acuzat‑o în repetate rânduri de adoptarea dictonului „crede şi nu
cerceta”. În realitate însă Biserica a încurajat căutarea şi cercetarea, căci
24 Mt. VII, 7. Dumnezeu S‑a pronunţat prin sfatul Său evanghelic „căutaţi şi veţi afla” 24.
O primă semnificaţie a versetului face referire la căutarea lui Dumnezeu
în vederea descoperirii poruncilor Lui şi a voii Lui, însă acest îndemn scrip‑
turistic mai „vorbeşte” şi despre căutarea şi cercetarea cu sinceritate şi chiar
cu însetare pentru a dobândi adevărul (care‑l cuprinde şi pe cel ştiinţific).
Să nu cădem totuşi într‑o extremă considerând că toţi oamenii de ştiinţă
sunt înclinaţi spre ateism, căci dimpotrivă constatăm existenţa unei largi
categorii de fizicieni ce împărtăşesc credinţa în Dumnezeu.
Astfel, referindu‑ne în primul rând la Isaac Newton (părintele mecanicii
clasice) şi citindu‑i biografia vom descoperi mai multe momente de măr
turisire a credinţei creştine. Mai întâi, ca un simplu fapt divers, Newton s‑a
născut în primele ore ale zilei de 25 decembrie 1642 (adică în noaptea de
Crăciun) şi a fost botezat pe 1 ianuarie 1643 (adică de Tăierea Împrejur a
25 Gale E. Christianson,
Domnului Hristos), fapt consemnat de către preotul său paroh în registrul
op.cit, p. 14‑15. bisericii din Colsterworth25. De mic copil a avut trăiri religioase intense,

iar în timpul tinereţii a alcătuit şi o listă cu păcatele pe care le comisese
(listă descoperită ulterior), fapt care dezvăluie (foarte probabil) că apela la
spovedanie atunci când îşi simţea cugetul încărcat. În afară de acestea,
tânărul Newton a avut parte şi de studii teologice. Mai întâi, la Şcoala
Regală din Grantham a început studiul limbilor clasice (greacă, latină şi
ebraică) şi cel al disciplinelor biblice26, pe care le‑a continuat la Trinity 26 Ibidem, p. 16.
College (Cambridge) considerat la vremea aceea „cel mai impunător şi mai
uniform colegiu din Creştinătate”27. 27 Ibidem, p. 25.
Revelator în ceea ce priveşte credinţa lui Newton, era şi argumentul pe
care acesta îl aducea în favoarea creaţiei (şi în defavoarea hazardului)
referitor la facerea lumii. Astfel, în lucrarea sa „Despre Dumnezeu”28, spune 28 Ibidem, p. 34.
că dacă lumea ar fi rodul hazardului oamenii şi animalele ar fi avut în
alcătuirea lor somatică şi unele părţi nefolositoare şi că
„atomii şi legile mecanicii, oricât de fascinante ar fi, nu reprezintă nimic în
comparaţie cu înţelepciunea şi cunoaşterea Creatorului”29. 29 Ibidem, p. 35.
În fine, biografia lui Newton ne mai descoperă că, terminând un prim

ciclu de studii la Trinity College, tânărul Isaac putea, printre altele, să obţină
şi o parohie la ţară, însă pentru că a luat examenul de licenţă, şi‑a continuat
studiile (activând la catedră şi în cercetare) nu înainte însă, de a depune un
jurământ că îmbrăţişează „adevărata religie a lui Hristos”30, lucru pe care 30 Ibidem, p. 53.
de fapt l‑a şi făcut cu toată convingerea.
Aşadar, Isaac Newton s‑a dovedit a fi un credincios şi mai mult decât
atât, în afară de matematician şi fizician, Newton a fost într‑o oarecare
măsură şi teolog.
Referindu‑ne acum la „părintele” fizicii moderne Albert Einstein şi la
religiozitatea lui, constatăm la acesta o oscilaţie calitativă a credinţei, dar
nu o necredinţă sau un ateism, ci mai bine spus o credinţă neformată sau
incompletă sub aspect doctrinar. Celebrul fizician recunoştea că „există o
inteligenţă superioară care se manifestă în lumea cognoscibilă” şi că avea
credinţa „în Dumnezeul lui Spinoza, care s‑a revelat pe Sine însuşi în
armonia tuturor fiinţelor”31, totuşi nu putea concepe „un Dumnezeu personal 31 Carl Sagan, op. cit.,
p. 65.
care să influenţeze direct acţiunile indivizilor”32. Deşi era de descendenţă 32 Alice Calaprice, Albert
evreiască, Einstein n‑a respins întru totul credinţa creştină căreia îi recu Einstein – Cuvinte memo
rabile, Editura Humani
noştea valoarea morală, edificator în acest sens fiind cele afirmate în textul tas, Bucureşti, 2006, p.
ce urmează. 203.
„Cele mai înalte principii pentru aspiraţiile şi judecăţile noastre ne sunt date
în tradiţia religioasă iudeo‑creştină. Este un scop foarte înalt pe care noi, cu
slabele noastre forţe, îl putem realiza doar în mică măsură, însă el ne oferă o
temelie sigură pentru aspiraţiile şi valorile noastre”33. 33 Ibidem, p. 212.

Pe de altă parte însă, îşi exprimă necredinţa în existenţa lui Iisus, dar
aprecierea pe care o face la adresa Evangheliilor ascunde recunoaşterea, cu
voie sau fără voie, a dimensiunii harice a acestora; este ceea ce răzbate şi
din spusele ce urmează.
„Nimeni nu poate citi Evangheliile fără să simtă prezenţa reală a lui Iisus.
Personalitatea lui vibrează în fiecare cuvânt. Nici un alt mit nu are atâta viaţă
34 Ibidem, p. 204. în el”34.
Înainte de a încheia această scurtă prezentare a religiozităţii lui Einstein,
nu putem să nu remarcăm şi o apreciere făcută de acest mare savant referitor
la relaţia omului de ştiinţă cu credinţa (relaţie condiţionată şi de valoarea
ştiinţifică a celui dintâi):
„cu greu veţi găsi printre spiritele ştiinţifice mai profunde vreunul lipsit de
35 Ibidem, p. 210. sentimentul religios”35.
Un alt fizician de marcă, ce şi‑a făcut publice convingerile religioase, a
fost şi Ernest Rutherford, descoperitorul „structurii planetare” a atomului.
Mărturisirea lui, pe care o redăm mai jos, impresionează în mod deosebit
sufletul, prin tăria şi certitudinea credinţei ce răzbate din ea. Renumitul
fizician afirma că „În cercurile laice există o concepţie greşită, după care
omul de ştiinţă ştiind mai multe despre existenţă dacât alţii, ar trebui să fie
ateu. Exact din contră: munca noastră ne duce mai aproape de Dumnezeu.
Ea măreşte veneraţia noastră faţă de gigantica Sa putere, în faţa căreia
bietele noastre lucrări, oricât de mari ar putea să fie, cedează lamentabil”.
Concepţia despre existenţa unei legături între spiritualitate şi materialitate
(legătură ce caracterizează de fapt raportul de simfonie existent între ştiinţă
36 Fizician de renume ce şi credinţă) o aflăm şi la Louis de Broglie36 care, într‑o discuţie cu filozoful
a extins dualismul cor
puscul‑undă şi la micro Jean Guitton, spunea că
particulele cu masă de
repaus nenulă, cărora le‑a
„fizica şi metafizica, faptele şi ideile, materia şi conştiinţa nu sunt decât un
asociat câte o undă (care‑i singur şi acelaşi lucru”37.
va purta şi numele).
37 Jean Guitton şi co Evidenţiind aceste păreri ale unor mari fizicieni, ne este acum mai uşor
laboratorii, Dumnezeu şi de acceptat că între teologia creştină şi ştiinţă există un raport de simfonie
ştiinţa, Editura Harisma,
Bucureşti, 1992, p. 104. ce trebuie dezvăluit totuşi, cu oarecare atenţie, deoarece el prezintă anumite
particularităţi.
Raportul de simfonie dintre credinţă şi ştiinţă nu este unul cu tentă
cauzală, căci teologia nu se argumentează prin afirmaţiile verificate experi
mental de către ştiinţă şi nici ştiinţa nu este postulată de dogmele credinţei,
ci descoperirile ştiinţifice autentice pot fi întotdeauna înţelese în cadrul
conceptelor creştine, reflectând în ele sensuri teologice.
Cum credinţa se întemeiază pe revelaţia supranaturală şi naturală este
evident că toate descoperirile autentice ale ştiinţei (ce au ca obiect fenomene

şi legi naturale) nu pot să nu confirme adevărul preceptelor cosmologice
creştine. De asemenea dogmele nu sunt enunţuri restrictive care împiedică
raţiunea să se exprime liber, ci sunt învăţături dumnezeieşti permanent
confirmabile de către adevărurile ştiinţifice.
Raportul de simfonie se manifestă în condiţiile existenţei certitudinilor
ştiinţifice, nu a ipotezelor cărora li se atribuie pe moment valoare de
„certitudine”. Acestea din urmă, luate împreună, constituie acea parte a
ştiinţei cu valabilitate temporară, pseudo‑ştiinţă care ar putea fi şi cea pe
care Sf. Ap. Pavel o numeşte „ştiinţă mincinoasă”38, în care intră teoriile 38 I Tim. VI, 20.
vremelnice fundamentate pe ipoteze nevalidate deplin de experienţă.
Aşadar nu toate teoriile ştiinţifice sunt împărtăşite de creştinism, un caz
elocvent fiind cel al geocentrismului sau cel al evoluţionismului. Cel din
urmă a fost considerat multă vreme ca un pilon de bază al antropologiei şi
al biologiei, însă astăzi poziţia lui a început să se clatine în urma unor des
coperiri recente. Acest evoluţionism a afectat până şi înţelegerea fenomenului
religios creştin, care a fost considerat de către ateism ca rezultatul unui
proces evolutiv al credinţei, pornind de la credinţa în zei a oamenilor
primitivi.
În ceea ce priveşte raţiunea, aceasta singură nu poate duce la credinţă
ci ajută doar la întărirea ei, atunci când este luminată de aceasta. Un exem
plu în acest sens sunt chiar învăţăturile „înveşmântate” în pilde ale
Mântuitorului, tocmai pentru ca acestea să fie protejate de o înţelegere pur
raţională, cheia descifrării lor fiind raţiunea luminată prin primirea harului 39. 39 Mt. XIII, 11‑16.
Astfel, Mântuitorul arată imposibilitatea înţelegerii prin calea pur raţională,
căci însuşirea învăţăturilor Sale care vin de sus, nu poate avea loc decât
numai cu venirea ajutorului de sus. Raţiunea fără credinţă (fără har) nu
poate descifra şi nici înţelege şi de aceea este întunecată şi periculoasă
pentru mântuire.
O abordare a raportului dintre ştiinţă şi credinţă o aflăm şi la Sf. Maxim
Mărturisitorul care spune:
„Credinţa în existenţa lui Dumnezeu este mai întemeiată decât orice demon
straţie. Credinţa este o cunoştinţă adevărată întemeiată pe principii ce nu pot
fi demonstrate, ca una ce este temelia lucrurilor mai presus de minte şi de
raţiune”40. 40 Sf. Maxim Mărturisi
torul op. cit., c. 9, p. 127.
Sfântul Maxim dezvăluie în aprecierea sa atât o diferenţă, când situează
credinţa (care se acceptă) deasupra ştiinţei (care se demonstrează), cât
şi o asemănare, când socoteşte credinţa „ca o cunoştinţă adevărată”, atât
credinţa cât şi ştiinţa fiind fundamentate pe principii ce nu pot fi demon
strate (dogmele în primul caz şi axiomele sau postulatele în cel de al doi
lea caz).

După atâtea remarci privitoare la raportul dintre ştiinţă şi credinţă credem
că este nevoie de o extindere a acestei analize şi asupra celor care sunt
implicaţi în aceste domenii: savantul şi sfântul.
O analiză comparativă între lucrarea savantului şi cea a sfântului o găsim
şi la Părintele Arsenie Boca în citatul următor.
„În ştiinţă este savantul care sondează necunoscutul prin teorii şi le verifică pe
urmă dacă aduc lumină şi corespund realităţii sau ba. Savantul se ajută de
teorie, teoremă, noţiuni, experienţe, concluzii care formează o bază pentru noi
cercetări. Adevărul lucrurilor însă, e mai mult decât atâta; depăşeşte măsurile
omului. Revelaţia n‑are a ţine pas cu vremea; nu e cazul adaptării Bisericii la
spiritul timpului, întrucât toate ştiinţele trebuie să ajungă la ce a revelat
Dumnezeu. În credinţă este sfântul, care are alte mijloace de aflare a adevărului.
Lui i se revelează, i se descoperă o lume mai mare, temelia lumii acesteia. În
cunoştinţa lui, nu are teorii, nici aparate, ci e angajată viaţa lui. Sfântul nu
cercetează. Viaţa lui curată e mijlocul de cunoaştere a unei realităţi pe care
41 Ieromonah Arsenie cercetătorul savant n‑o poate prinde niciodată”41.
Boca, op. cit., p. 210.
Iată, aşadar, că o ştiinţă fără Dumnezeu, deşi îşi poate dezvolta edificiului
ei doctrinar, este lipsită de o vedere în perspectivă, putând aluneca cu
uşurinţă într‑o aplicare iraţională a cuceririlor ei. Ştiinţa atee este văduvită
de înţelegerea profundă a fundamentelor lumii materiale, căci excluzând
preocuparea de cealaltă realitate (spirituală) în absenţa căreia existenţa nu
poate fi concepută ca un tot unitar, pierde o parte a „mijloacelor” sale de
lucru. Pericolul unei asemenea lipse îl evidenţiază şi psalmistul când spune:
„Piatra pe care n‑au băgat‑o în seamă ziditorii, aceasta s‑a făcut în capul
42 Ps. CXVII, 22. unghiului”42.
Ni se pare elocvent acest verset, pentru că dacă asemuim pe cercetători
cu nişte „ziditori” şi teoriile lor cu nişte „pietre” de construcţie ce compun
edificiul doctrinar al ştiinţei, atunci nefolosirea în procesul de cunoaştere
a „pietrei” fundamentale a realităţii spirituale, va avea ca rezultat lipsa de
perspectivă a cercetării, care nu va converge către locul „din capul unghiu
lui” unde se află Adevărul absolut.
În final, să încheiem concluzionând că o ştiinţă încreştinată va desfăşura
cu pasiune munca de cercetare, în condiţiile unei răspunderi morale faţă de
descoperirile sale pe care le va folosi în interesul spiritual şi material al
omului. De asemenea, o ştiinţă încreştinată va prezenta adevărul descoperit
în contextul mai larg al revelaţiei şi va face din el şi un imn înălţat spre
slava lui Dumnezeu.
Preot Dr. Lucian‑Răzvan PETCU, Bucureşti

DIALOG ORTODOX
12. CONŞTIINŢA ROMÂNEASCĂ
Supravieţuirea prin spirit –

Simion Plămădeală, poet român
din Kazahstan
Simion Plămădeală s-a născut la 23 octombrie 1935 în satul Grinăuţi,

de pe malul drept al Răutului, în judeţul Bălţi al României întregite, în
familia ţăranilor Plămădeală Gheorghe şi Maria (n. Frecăuţanu).
La şcoala primară din localitatea de baştină a mers în anul 1942 pe care
n-a terminat-o din cauza reocupaţiei sovietice a Basarabiei, fiind nevoit în
toamna anului 1944, după „eliberare”, să meargă din nou în clasa întâi. Şcoala
de şapte clase din satul natal a absolvit-o în vara anului 1951, continuând
studiile la şcoala medie din satul vecin Pelinia, pe care a absolvit-o în vara
anului 1954. În acelaşi an a fost admis la Facultatea de Istorie şi Filologie
a Institutului Pedagogic Ion Creangă din Chişinău, secţia de limbă şi
literatură moldovenească. A fost coleg de promoţie cu mulţi înaintaşi din
generaţia de aur a Basarabiei ocupate: Grigore Vieru, Gheorghe Vodă, Petru
Dudnic, Liviu Deleanu, Victor Teleucă, Mircea Druc, Anatol Ciocanu,
Spiridon Vangheli (cu ultimul fiind şi consătean). Dar, n-a ajuns Simion
Plămădeală să susţină examenele de licenţă, fiind înspăimântat de perspectiva
predării limbii şi literaturii ruse într-o şcoală românească dintr-un sat de pe
malul basarabean al Prutului, unde fusese repartizat la serviciu în primăvara
anului 1959, chiar dacă studiase cinci ani de zile filologia română în straie
ruseşti, străine… S-a luat de mână cu bunul său prieten Petru Dudnic, şi el
poet, şi au plecat pentru totdeauna la ţelina lui Nikita Hruşciov în Kazahstan,
ca mai apoi să coboare în minele de cărbuni pentru 30 de ani, până la
pensie, muncind în condiţii nocive de tot, văzând cu ochii proprii colegi şi
prieteni morţi în explozii subterane, dar unde se plătea mai bine. Buna şi
iubita sa mamă, la plecare, i-a zis:
„Cât ai să trăieşti, fiule, oriunde ai să fii, să rămâi om şi român. Niciodată să
nu spui că eşti moldovean sau basarabean, cum vor ei...”
Şi, fiul, s-a ţinut de cuvânt. În tot acest răstimp Simion Plămădeală a
scris sute, poate chiar mii, de poezii în limba maternă şi în grafia latină,
care arată că nu şi-a trădat niciodată sfânta lui Patrie – limba română.

…Numai acei ce au măcinat nesfârşiţi ani făina amară a dorului de
baştină în gulaguri, închisori, la „ţelină” etc. pot şti preţul acestui departe-
aproape, surprins în titlul cărţii de faţă. Departe cu făptura ne‑efemeră de
ţărânele străbune, de codru, cântec, grai, izvor, de uliţele satului drag, cu
fierbintea lor pulbere în zile de Cuptor, ori cu răcoroasa rouă a toamnei,
cu clopotniţa strălucind în apus de soare, scârţâit de cumpene, atâtea alte
icoane scumpe inimii, amintirii… Dar aproape, dureros de aproape cu
sufletul de toate acestea: privelişti, amintiri din nevinovata, dar atât de
bogata, copilărie – dulcea, părinteasca limbă, neuitatul ei alint, atât de
scump, tăinuit în cele mai adânci adâncuri ale sufletului românesc. Repetat
până la refuz, obsedat, ca un andante doloroso dintr‑o simfonie a durerii,
revine acest laitmotiv în culegerea de versuri – sincere, spontane, explozive
(cu explozie neîntârziată) – ale acestui român basarabean, dus de valurile
vieţii la mii de leghe de satul străbun, de Răutul lin curgător, de prieteni,
foşti colegi de facultate, idolatrizaţi: Grigore Vieru, Gheorghe Vodă, Mircea
Druc, Anatol Ciocanu, Spiridon Vangheli; alţii de suflet: Petru Dudnic,
Liviu Damian, Dumitru Matcovschi etc. Pe care‑i evocă iar şi iar, la fel de
obsedant, ca şi chipul MAMEI, ce revine în nenumărate rânduri, ca într‑o
sală a oglinzilor, ce repetă la nesfârşit imaginea vizitatorului.
*
Rupt de la baştina scumpă, neuitată, prin forţa împrejurărilor, ca alte
zeci (sute?) de mii de români basarabeni, Simion Plămădeală nu‑şi trădează
plămada strămoşească, plineşte cu sfinţenie porunca MAMEI:
1 Apud Vasile Şoimaru, „Cât ai să trăieşti, oriunde ai să fii, să rămâi român”1.
Căderea comuniştilor,
Ed. Prometeu, Chişinău, Chiar de‑l desparte o jumătate de secol de Grinăuţii copilăriei, înstrăinatul
2010, p. 119.
nu‑şi uită neamul, limba, istoria, e alături de durerile noastre obşteşti. Tot
V. Şoimaru, la aceeaşi pagină, aduce mărturie despre biblioteca de carte
ROMÂNEASCĂ, agonisită de protagonist de‑a lungul anilor, peste 3000 de
volume. Stând la sfat cu ele, şi‑a ascuţit instrumentele artistice, venind către
noi, cititorii Dumnealui, cu acest CREDO de devotament, statornică dragoste
pentru Doamna Limbă Română, Regina sufletelor noastre, acei ce‑o vorbim,
o cântăm, o venerăm. E marele, netăgăduitul merit al nobilului Vasile
Şoimaru, de a‑l fi descoperit, preţuit şi care prin prezenta carte îl aduce în
mijlocul nostru – în „Casa cea Mare” a spiritualităţii noastre – pe acest
răzleţit, îndepărtat geograficeşte, dar apropiat sufleteşte, Simion Plămădeală.
*
Tematica versurilor din prezenta culegere se poate axa în cadrul valorilor
perene: Mamă, Limbă, Baştină, Neam, Prietenie, contrast dintre întunericul
minei, unde autorul a muncit 30 de ani, şi lumina mirifică a plaiului natal:
„Codrul cu poienele, ochii cu sprâncenele”.
Deşi septuagenar, eroul liric rămâne în continuare tributar înfiorărilor
tinereşti:

„Mi‑e dor de‑o dulce româncuţă/ Pe care‑o tot lăsam să crească./ Dar nu ştiu:
e în sat, ori fata/ S‑a dus cu şatra ţigănească”. Prezentă, precum ne convingem,
şi nemuritoarea temă a dragostei de tinereţe, de viaţă şi de scânteia izvorâtă
de sub amarul: bărbat‑femeie‑iubire. Dragostea de mamă e legată indisolubil
de cea de glia străbună: „Mi‑e dor de leagănul meu scump,/ De locul unde
m‑am născut./ Pe unde MAMA a păşit/ Ţărâna neagră s‑o sărut”.
Sau:
„Astăzi MAMA nu mai este, /Doarme‑n veşnicul mormânt./ Ea cu ochii mei
priveşte/ La luceferi lăcrimând”.
Aici e prezentă şi meditaţia filosofică: infinitul lanţ al existenţei, trăirii
umane. Un jurământ de credinţă pentru Limba Română:
„Nici dorul, nici singurătatea/ În mine nu sălbăticesc/ Atâta cât în al meu suflet/
Se zbate Graiul Românesc./ Din vorba Mamei, vorba tatei,/ Din limba neamului
întreg/ Precum nectarul de pe floare/ Aceste rânduri le culeg”.
Meditez tot citând: multe din versurile acestui suflet îndepărtat, stingher,
rupt de matca română, se cer puse pe note, cântate, ca un imn de slavă,
nemurire Limbii Româneşti. Şi‑n „Povestea mea‑i păzită de balauri” revine
la acelaşi laitmotiv:
„Se duc toţi din dorinţa ca să vadă / Cum viscoleşte‑n stepele sihastre/ Sau
poate să‑şi dureze‑o sfântă spadă/ Ca s‑o ridice pentru limba noastră”. Ce altă
bătaie de clopot de alarmă mai tulburătoare decât aceste versuri, izvorâte din
preocuparea, temerea pentru destinul comoarei noastre, ameninţată de înstrăinare,
dispariţie? Versuri calde, izvorâte din inima de credincios prieten, închină
autorul scriitorilor: Liviu Damian, Petru Dudnic, Leonida Lari, Dumitru Mat
covschi, Grigore Vieru. Antologice îmi par versurile dedicate lui Grigore Vieru:
„În mina cea de aur/ A limbii noastre dulci/ Ai coborât, Grigore,/ Lumină să
ne aduci”. Sau din cele consacrate lui Liviu Damian: „Aşa ca tine, altul,/ Pe
atuncea nu vorbea. Tu născoceai cuvinte/ Cu licăriri de stea./ Eu mă miram:/
O, Doamne,/ De unde le mai scoate?/ Din zguduiri străbune/ Sau din eternitate?”
Trudind o viaţă în mina de cărbuni, revine mereu cu metafore, legate de
noua (veche) profesie:
„Când mângâi bulgăraşul de cărbune, /Aud cum el încet parcă îmi spune:/ „Eu
sunt un strop de rouă ne‑nceput/ Al vremurilor sfinte ce‑au trecut;/ Sunt o
durere, cântec pentru lume,/ Sunt floricică neagră fără nume…”
Antologică, baladescă mi se pare şi ”Sfârşitul vieţii”:
„El nu va auzi cum plânge scripca /Şi fluierul cu‑atâta jalnic dor... /El niciodată
nu se va întoarce/ Să guste apa rece din izvor./ De‑aceea îşi îngroapă‑n rândul
acesta/ Tot sufletul pe veci însângerat – / Ca el să se prefacă‑n rândunică,/ Să
zboare spre toţi oamenii din sat”.
Viaţa naturii e identică cu a autorului: „Cade‑o frunză de pe pom,/ Precum
sufletul din om./ Cu tristeţe, de pământ /Se lipeşte ca s‑o cânt./ – Frunză

roşă ce suspini/ Ca o viaţă prin streini?/ – Nu suspin, în taină spun: „Să
fii, omule, mai bun.”
O altă temă ce, ca un ecou, însoţeşte toate celelalte, generalizându‑le şi
aprofundându‑le – tema ocupaţiei sovietice, năpastă aducătoare de nenorociri:
crime monstruoase, foamete catastrofală, execuţii sumare, valuri de arestări,
deportări, înstreinarea de neam, istorie, baştină. În poezia „Bate vântul sorţii
grele” e conturat dezastrul uman al casei părinteşti:
„Bate vântul sorţii grele /Prin pustiu siberian... /Cine te‑a adus încoace,/Pui
frumos de moldovean?”,
autorul răspunde:
„Pe tăticul meu, sărmanul/Pe la zori l‑au ridicat,/ L‑a ucis în puşcărie/Un călău
încornorat./ Am rămas şi fără Mamă, / A murit de foame ea (…)”.
Şi, în încheiere:
„Ca să poţi tu înţelege /Cât am suferit de mult,/ Cântă, frate,‑n limba noastră,/
Că eu plâng, şi te ascult”.
În prezenta culegere autorul adună noi şi noi acuze la adresa cotropito
rilor, demascându‑le agresivitatea acaparătoare:
„Ei ne văd prin gura ţevii, /Eu de dânşii să mă tem?/ Decât sclav – mai bine
moartea!/ Veneticilor – blestem! (…) Bine‑i să te rogi acasă, /Dar ce vor ei de
la noi?/ Ei ne văd prin gura ţevii,/ Ei vor sânge şi război”.
*
Nu putem trece cu vederea o particularitate aparte a atelierului artistic
al acestui anonim, până acum, autor. Atunci când gândurile, simţurile îl
copleşesc, el recurge la catren. Ca mici gheizere, catrenele vin să exprime
lapidar esenţa intrinsecă a zbaterilor sufleteşti ale protagonistului:
„Fără Ea se pierde Neamul, / Fără Ea nu pot să cânt. / Limba – cel mai scump
tezaur/ Dintre toate pe pământ”.
Sau, referitor la tema abordată deja:
„De‑atâtea războaie /Cu orice popor/ E frig şi‑ntuneric/ În creierii lor”.
Versurile lui Simion Plămădeală, mai mult încărcate de nostalgie, durere,
le‑ar putea semna orice înstrăinat care, departe de baştină, nu şi‑o uită, o
rememorează dureros, îi înalţă elogii şi doine de jale, copleşit de tardive
regrete, dorinţe neîmplinite. Un adevărat peisaj în maniera lui Isaak Levitan,
în adâncă toamnă, cu mesteceni, arţari trişti, ruginiţi, cu căpiţe de fân
stinghere în poiene, toate exprimând regrete şi tângă, nostalgie pentru
primăvara‑vara ce au zburat grăbite, ca anii vieţii omeneşti. În acest sfâşietor
requiem, izvorât, plămădit în mina de cărbuni întunecată, o notă optimistă
pentru cititor conferă capacitatea scriitorului de a pune pe note măiestrite
gânduri şi simţiri, întreaga gamă a vieţii sufleteşti, aidoma ţesătoarei iscusite
a covorului românesc, care alege, rostuieşite firele, culorile, plăsmuind

frumuseţea. Îl aşteptăm pe acest îndrăgostit de vraja cuvintelor cu noi doine
şi balade, cugetări rimate, izvorâte din inima‑i de patriot român, a cărui
supremă armă şi pavază e eterna, dulcea, diamantina LIMBĂ ROMÂNĂ.
Cu Doamne‑ajută, mai departe!
P.S. – Lecturând din nou şi din nou versurile acestui inimos, credincios
român, plămădite în întunericul minei din Karaganda, care, despărţit prin
jumătate de veac şi mii de kilometri de ţâţa ţărânelor străbune, a rămas
credincios valorilor ancestrale – baştină, MAMĂ, limbă, neam, istorie – nevrând
îţi pui întrebarea: prin ce miracol a supravieţuit acest Simion PLĂMĂDEALĂ
stingher, ca stejarul din poemul lui Walt Whitman, crescut singuratec în mijlocul
câmpiei? Răspunsul e simplu. Dar adânc, tainic în simplitatea, spontaneitatea
lui. ...Poporul evreu, învins, decimat şi împrăştiat în cele patru vânturi de
legiunile lui Adrian (anul 135 după Hristos) după două milenii a supravieţuit,
şi‑a refăcut statul prin spirit neînvins, prin credinţă. Primii creştini, prigoniţi,
crucificaţi, aruncaţi în gropile cu lei, nu doar au supravieţuit – au biruit prin
puterea credinţei, a sufletului. Aceste dumnezeieşti daruri ale omului de totdea
una constituie alfa şi omega personalităţii, lumina interioară ce‑i luminează
calea vieţii în cele mai inumane, mai terifiante condiţii existenţiale. Amintiţi‑vă
de eroii lui Soljeniţân, Râbakov, Grossman, Ioan Sârbu, alţi cronicari ai gulagurilor
comuniste. Nu întâmplător torţionarii, de orice speţă, înainte de a‑şi nimici fizic
victimele, ca o premisă a acestei pulverizări, nărăveau prin diabolice procedee
a lipsi personalitatea umană de propriul eu, de suflet. Nedespărţit de spirit,
precum ştim, printre multe alte elemente constitutive e şi cel ce ţine de naţio
nalitate. Nu cumva, la voia întâmplării, internaţionalismul proletar (ca odinioară,
naţionalismul şovin, velikorus) servise cauza deznaţionalizării popoarelor
Uniunii? Stalin, zi şi noapte, cu ciorpacul, neostenit amesteca în marele cazan,
în care votca rusească şi numitul internaţionalism, tindeau a dilua, a corci
esenţa naţională a popoarelor conlocuitoare, rusificându‑le. Întâmplătoare să fie
azi virulentele atacuri ale Kremlinului la adresa Bucureştiului, Chişinăului, ori
de câte ori scânteia naţională dă să ia în pară? Deloc. E vechea, seculara
„tradiţie” imperialistă a Rusiei, care în tendinţele ei expansioniste se împiedica
de „un ciot” – poporul român. Nu sunt, subsemnatul, primul care să exprim
marele adevăr: „Cu cât forţele naturii, mediului socio‑politic îi sunt mai adverse
Omului, cu atât mai mult e întraripat, împuternicit sufletul lui”. ...Un camarad
de gulag, Damaschin Cojocaru, din Ţibirica Orheiului, îmi demonstra cu emoţie
o BIBLIE, povestindu‑mi şi istoria ei. În mina de la Inta, Siberia, (observaţi
coincidenţa: tot miner!), pe ultimele ruble cumpără o Biblie românească. EA,
Sfânta, l‑a ajutat să supravieţuiască, să‑şi refacă familia răzleţită şi să revină,
gospodărindu‑se de iznoavă, la baştină. Nu vă frapează similitudinea destinelor
2 Membru al Uniunii
acestor doi români? Puternici, nebiruiţi, veşnici ca munţii, ca neamul, apăraţi Scriitorilor din Moldova,
în primejdii de aceeaşi platoşă de nepătruns – sufletul românesc, omenesc! octogenar, veteran al Ar
matei Române şi al gula
gului siberian, 13 decem
Scriitor Constantin BOBEICĂ2, Chişinău brie 2010.

DIALOG ORTODOX
13. PAGINI DE ISTORIE BISERICEASCĂ
Ştefan cel Mare şi Mănăstirea Căpriana (I)
Se ştie că Mănăstirea Căpriana (situată în centrul Basarabiei), în special

1 Vezi, de exemplu: Puiu istoria ei, a atras atenţia cercetătorilor de circa un secol şi jumătate1. În
V. Mănăstirea Căpriana,
în Revista societăţii is acest răstimp, au fost scoase în evidenţă valorile şi personalităţile cărturăreşti,
torico-arheologice bise au fost publicate izvoarele documentare, impresiile de călătorie, în care
riceşti din Chişinău, Vol.
XI, Chişinău, 1919, p. erau incluse şi diverse materiale cu caracter documentar şi descriptiv cu
18-21; Ciobanu Ştefan. privire la acest lăcaş sfânt2.
Biserici vechi din Basa
rabia. Căpriana, în Co
De la primele publicaţii, efectuate în sec. al XIX‑lea, ctitorirea mănăstirii
misiunea monumentelor era atribuită, la fel ca şi în legendele populare, lui Ştefan cel Mare, iar uneori
istorice. Secţia din Basa
rabia. Anuar, Chişinău,
şi altor voievozi de mai târziu – Petru Rareş sau Alexandru Lăpuşneanu.
1924, p. 53-54; Berechet Valorificarea izvoarelor documentare, publicarea lor în a doua jumătate
Ştefan. Mănăstirea Căpri
ana, în Comisiunea monu
a sec. al XIX‑lea şi mai cu seamă în secolul al XX‑lea, au arătat cu certitudine
mentelor istorice. Secţia că mănăstirea din centrul Basarabiei este atestată documentar încă din epoca
din Basarabia. Anul II,
Chişinău, 1928, p. 94–
lui Alexandru cel Bun, şi în baza acestor izvoare, fondarea Mănăstirii
109; Mihail Paul. Mănăs Căpriana este atribuită exclusiv acestui voievod. În asemenea împrejurări

se pune întrebarea: care a fost realitatea în ceea ce priveşte relaţiile lui tirea Căpriana, centru de
sprijin al revoluţionari
Ştefan cel Mare, a casei sale domneşti cu mănăstirea Căpriana? De ce atât lor bulgari, în secolul al
de mult timp tradiţia populară orală şi chiar cea scrisă a atribuit lui Ştefan XIX-lea, în Viaţa Basa
rabiei (Chişinău), 1938,
cel Mare ctitorirea Căprianei? S‑a înrădăcinat oare această tradiţie în con nr. 1-2, p. 61-62; Bulat
ştiinţa generaţiilor numai din simplul motiv că acestui mare voievod i s‑au T.G. Mănăstirea Căpri
ana, judeţul Lăpuşna, în
atribuit ulterior atâtea şi atâtea fapte reale şi ireale? revista Albina (Bucureşti),
Cu toate că referitor la istoria mănăstirii s‑a scris destul de mult, după Anul 42, 1939, nr. 14, p.
218, 230; Ботев Х. Мо
cum se ştie, am publicat şi noi o serie de studii3, totuşi, acest subiect – ралът на отциту в Ки
Ştefan cel Mare şi Mănăstirea Căpriana – nu a fost abordat în mod special. прияновския монастир,
в Христо Ботев, в кн.:
Chiar şi atunci când în unele lucrări despre Mănăstirea Căpriana se scria Събрани съчинения. Том.
despre întemeierea ei în epoca lui Ştefan cel Mare, constatăm că aceste 2, София, 1971, с. 504-
509; Negrei Ion. Mănăs
lucrări erau mai mult declarative. tirea Căpriana, în Patri
moniu (Chişinău), 1990,
nr. I, p.133-144; Filip-
Lupu. G. Mănăstirea Că
Fondarea şi primele menţiuni documentare priana – ctitorie a voievo
dului Alexandru cel Bun,
În cele ce urmează, vom încerca să cercetăm în mod special acest subiect. în Revista de istorie a
Moldovei (Chişinău),
De la bun început, trebuie să arătăm că în lucrarea noastră ne vom bizui 1991, nr. 4, p. 39-43;
pe materialele documentare din epocă, ieşite din cancelaria domnească, Vornicescu Nestor. Vechi
centru de spiritualitate
precum şi pe alte izvoare scrise, orale şi arheologice. Din nefericire, din românească (Schiţe isto
perioada de domnie a lui Ştefan cel Mare sunt cunoscute doar două acte rice despre Mănăstirea
Căpriana), în Literatura
directe referitoare la Mănăstirea Căpriana, datate cu 1 aprilie4 şi, respectiv, şi arta (Chişinău), 1991,
7 mai 14705. Până a ne referi direct la conţinutul celor două hrisoave ale nr. 50, p. 6 ; Mihail Paul.
Mănăstirea Căpriana, ju
lui Ştefan cel Mare, trebuie să arătăm că acestea sunt în strânsă legătură deţul Lăpuşna, în Paul
cu alte două documente – de la 25 aprilie 14206 şi 10 februarie 14297, Mihail. Mărturii de spi
ritualitate românească
ambele de la Alexandru cel Bun. din Basarabia, Chişinău,
După cum au arătat mai mulţi cercetători, între care şi noi (în studiul 1993, p. 181-185; Negrei
Ion. Activităţi cultural-
Stareţii Mănăstirii Căpriana)8, izvoarele istorice arată destul de clar că bisericeşti la Mănăstirea
Mănăstirea Căpriana exista deja pe timpul lui Alexandru cel Bun, fiind Căpriana, în Valori şi tra
diţii culturale în Moldova,
atestată în documentul din 10 februarie 1429 sub denumirea de Mănăstirea Chişinău, 1993, p. 142-
de la Vişnevăţ, mai târziu numită Căpriana. Egumen era pe atunci „popa 158; Ghimpu Vlad. O cti
torie domnească în Basa
Chiprian”9, care apare în izvoare încă de pe la 25 aprilie 1420, căruia îi rabia: Mănăstirea Căpri
aparţinea pe atunci pe aceste meleaguri, unde fusese întemeiată mănăstirea, ana, în Anuarul Muzeului
Naţional de Istorie a Mol
cel puţin o poiană şi o moară pe Bâc. Trebuie să subliniem că deja pe la dovei (Chişinău), Vol. II,
1429, Mănăstirea de la Vişnevăţ ne apare ca una situată în mijlocul unor 1995, p. 207-220; Pos
tică Gheorghe, Constan
vaste proprietăţi imobile. Această mănăstire, la fel ca şi Mănăstirea lui tinescu Nicolae. Căpriana.
Repere istorico-arheolo
Vărzar, atestată cu aceeaşi ocazie, nu au fost întemeiate, credem, de vreunul gice, Chişinău, 1996, 110
dintre voievozi, ci mai curând de careva feţe bisericeşti, monahi stabiliţi în p.; Dabija Nicolae. Că
priana – o Putnă a Basa
aceste părţi, formându‑se treptat din sihăstrii sau mici schituri. Unul dintre rabiei, în Literatura şi
aceşti fondatori a putut fi „popa Chiprian”. arta (Chişinău), 1997, nr.
32, 7 august, p. 1,6; Pos
Din informaţia oferită, constatăm că averile din jurul mănăstirii erau în tică Gheorge. Mănăstirea
stăpânirea acesteia. Totodată, aceleaşi posesiuni par să fi aparţinut domeniului Căpriana (I), în Destin

Românănesc (Bucureşti- domnesc de stat. Din acelaşi document nu pare să reiasă că mănăstirea a
Chişinău), 1998, nr. 1, p.
23-55; Ciocanu Sergius.
fost înzestrată cu aceste averi de către Alexandru cel Bun. Totuşi, din
Consideraţii asupra ctito hrisovul de la 10 februarie 1429 se vede clar că domnul dăruieşte soţiei
rie voievodale de la Că
priana, în Literatura şi
sale, cneaghinei Marena, mănăstirea de la Vişnevăţ cu toate proprietăţile
arta (Chişinău), 1998, nr. sale imobile şi mobile, cu veniturile sale, ca pe o moşie voievodală. Aceste
2, 8 februarie, p. 6; Pos
tică Gheorghe. Mănăsti date i‑au determinat pe cercetători să‑l considere drept ctitor al mănăstirii,
rea Căpriana (de la înte pe Alexandru cel Bun10. O întrebare rămâne aici fără răspuns, cel puţin
meiere până în zilele noas
tre). Ed. II-a, Chişinău, deocamdată: în baza cărui drept Alexandru dă soţiei sale Marena, mănăstirea
2003. 76 p. Postică Gh., cu toate proprietăţile ei, căci domnitorul nu arată, dar se pare că ar fi trebuit
Mănăstirea Căpriana în
viziune istorico-arheo să o facă, cine a înzestrat mănăstirea recent întemeiată cu asemenea averi
log i c ă , î n A k a d e m o s , importante? În afară de aceasta, prin actul său din 1429, Alexandru cel Bun
Chișinău, 2005, nr. 1, p.
38-42. Ciocanu S., Mă întreprinde o acţiune, se pare, nemaiîntâlnită în istoria Ţării Moldovei, a
năstirea de pe Vișnevăț mănăstirilor din această ţară, când un domn dăruieşte cuiva, de această dată
și Căpriana – așezăminte
monastice distincte. Po unei persoane din familia sa, soţiei, o mănăstire cu toate moşiile şi veni
iene și prisăci, în Tyrage turile ei:
tia. Istorie și Muzeologie,
Seria Nouă, vol. I (XVI), „... mănăstirea de la Vişnevăţ, unde este egumen Chiprian, ca să‑i fie ei uric,
nr. 2, 2007, p. 31-43. Idem,
cu tot venitul şi cu toate folosinţele, care ascultă de această mănăstire ei, şi
Fortificaţii şi edificii me
dievale la Mănăstirea Că copiilor ei...” 11.
priana, în Arta 2008, p.
51-64; Postică Elena, În acest caz, datorăm cititorului unele precizări suplimentare. S‑ar putea
Consideraţii privind opor crede că Alexandru cel Bun a făcut danie, cneaghinei Marena, Mănăstirea
tunitatea valorificării mu
zeografice a patrimoniu de la Vişnevăţ, cu toate proprietăţile şi veniturile sale, în baza dreptului de
lui istoric al Mănăstirii ctitor, adică de întemeietor al mănăstirii. Însă se ştie destul de bine, în baza
Căpriana, în Tyragetia.
Istorie și Muzeologie, multiplelor exemple din epoca medievală a Ţării Moldovei, când domnitorii,
Seria Nouă , 2009, III boierii, alte persoane şi urmaşii lor dăruiau diverse proprietăţi mănăstirilor,
[XVI- II], 2, p. 329-334.
O amplă bibliografie vezi: şi nu invers. Se mai cunosc situaţii când o mănăstire mai mică, un schit
Eșanu Valentina, Mănăs puteau fi subordonate unei alte mănăstiri mai mari din Moldova.
tirea Căpriana. Biblio
grafie, în Andrei Eşanu, Se mai cunoaşte practica închinării unor mănăstiri şi schituri din Moldova
Valentina Eşanu, Nicolae
Fuştei, Valentina Pelin,
şi Ţara Românească unor mănăstiri de la Sfântul Munte Athos, Sfântul
Ion Negrei, Mănăstirea Mormânt din Ierusalim ş.a. Se ştie că Alexandru cel Bun a întemeiat
Căpriana (sec. XV-XX),
Chişinău, 2003, p. 496-
mănăstirile Bistriţa, Moldoviţa, care au fost înzestrate cu bogate danii
504. domneşti, dar ca o mănăstire să fi fost dată de voievod unei persoane
2 Надеждин Н. И. Про
гулка по Бeссарабии, в
particulare – nu se mai întâlneşte. În asemenea situaţie, se pare că Alexandru
Одесский aльманах на cel Bun a dat această mănăstire, cu toate averile, soţiei sale, Marena, în
1840 год, Одесса, 1839,
с. 440-444; Мурзакевич
baza altui drept, conform căruia aceste moşii, pe teritoriul cărora a apărut
Н. Сведения о некото Mănăstirea de la Vişnevăţ, aparţineau domeniului domnesc. Din acelaşi
рых православных мо
наст ырях, в Записки
document reiese că cneaghinei îi aparţineau pe aceste meleaguri şi alte
Одесскаго Общества moşii, care aveau hotar comun cu moşiile Mănăstirii de la Vişnevăţ. Probabil,
истории и древностей.
Том 11, oтд. 11-111,
această împrejurare a determinat‑o pe cneaghină să pretindă trecerea în
Одесса, 1850, с. 326- proprietatea sa a moşiilor din vecinătatea imediată, pe teritoriul cărora s‑a
328; Калянджи П. Нас
тоятель на Кипрян ов
dovedit a fi amplasată mănăstirea. Alexandru cel Bun i‑a satisfăcut această
ският монастиръ Козма dorinţă prin hrisovul domnesc din 1429. În urma acestor danii, Marena

doamna devine posesoarea unor vaste domenii în această parte a Moldovei. Куцаровъ и неговите
събратия, (Болград,
În această zonă geografică poseda unele proprietăţi şi Chiprian, egumenul 1870), 47 с. ; Церковная
mănăstirii. летописью. Местные
епархиальные известия.
Revenind la actul emis în domnia lui Ştefan cel Mare (1 aprilie 1470) Киприанский мон ас
şi din care vom cita mai jos, rezultă mai curând că mănăstirea a apărut pe тырь, в Кишиневские
Епархиальные Ведо
moşia stăpânită de popa Chiprian: мости. Отд. неоф., 1873,
2, с. 79-81; Ганицкий
„…prisaca lui Chiprian, la Botne, şi cu mănăstirea care este la obârşia Vişne М. Древнее славянское
văţului şi cu toate poienile şi cu prisăcioarele câte sunt în acest hotar, pe care Евангелие в Киприя
нском монастыре, в
le‑a stăpânit popa Chiprian …”12,
Кишиневские Епархиа
льные Ведомости. Отд.
proprietăţi care până atunci se aflau hotar în hotar cu cele ale domeniului оф., 1880, 24б с. 1119-
cneaghinei Marena. În urma daniei lui Alexandru cel Bun, toate aceste averi 1122; Сырку П. А. Из
истории сношений рус
au format un corp comun sub stăpânirea cneaghinei. ских с румынами, Санкт
Astfel, din cele arătate mai sus se conturează concluzia că Mănăstirea Петербург, 1896 с. 1-28;
Vasilescu V. O vizită ca
de la Vişnevăţ a apărut mai curând în urma unei iniţiative particulare din nonică a I.P.S. Arhiepis
partea unei feţe bisericeşti, în cazul dat fiind vorba de popa Chiprian. cop Gurie în direcţia
Mănăstirii Căpriana din
După stingerea din viaţă a cneaghinei, probabil prin anii ’40 ai sec. al judeţul Lăpuşna, în Lumi
XV‑lea, mănăstirea cu moşiile sale, inclusiv fostele averi ale lui Chiprian, nătorul (Chişinău), 1921,
ianuarie, p. 42-46; Stă
au trecut în stăpânirea fiicei sale, Chiajna. Administrarea averilor mănăs noiu D. Congresul de la
tirii au rămas încă multă vreme în grija egumenului Chiprian. Această stare Căpriana, în Biserica Or
todoxă Română, Bucu
de lucruri a aflat‑o Ştefan cel Mare la Mănăstirea Vişnevăţ, către 1470. reşti, 1924, an. XLII, nr.
6 (516), p.364-369; Ботев
Х. Злоупотребите на
висшето духовенство, в
Ştefan cel Mare şi Mănăstirea Căpriana Христо Ботев. Събрани
съчинения. Том. 2, Со
фия, 1971, с. 474-478.
Ştefan cel Mare se văzu nevoit să intervină în treburile Mănăstirii de la 3 Eşanu Andrei. Un docu
Vişnevăţ doar la începutul lui aprilie 1470. După opinia noastră, aceasta a ment referitor la istoria
mMănăstirii Căpriana, în
avut loc în împrejurările când, cu puţin timp în urmă, se prea poate chiar RIM (Chişi- nău), 1993,
la începutul aceluiaşi an 1470, Chiprian încetă din viaţă. În aceste condiţii, nr. 1, p. 54; Idem, Chi
prian de la Vişnevăţ (anii
apăru necesitatea de a hotărî problema averilor destul de importante ale 80-90 ai sec. XIV – anii
mănăstirii, inclusiv ale popii Chiprian. Afirmăm aceasta, deoarece în Evul ’70 ai sec. XV), în Eşanu
A. Cultură şi civilizaţie
Mediu, ca şi în alte epoci, proprietatea unei persoane era împărţită între medievală românească,
descendenţi sau trecută în proprietatea autorităţilor de stat la scurtă vreme Chişinău, 1996, p. 186-
192; Idem. Eftimie de la
după stingerea din viaţă a stăpânului ei, în cazul lipsei urmaşilor direcţi. Căpriana (sec. XVI) în
După cum reiese din actul de la 1 aprilie 1470, Ştefan cel Mare se arată Eşanu A. Cultură şi civi
lizaţie medievală româ
intenţionat de a‑şi însuşi toate drepturile de moştenitor al tuturor proprietă nească, Chişinău, 1996,
ţilor Mănăstirii de la Vişnevăţ, inclusiv cele care aparţinuseră odinioară p. 201-205; Eşanu A.
Eşanu V. Fuştei N. Sta-
popii Chiprian (ceea ce concordă pe deplin cu politica sa de consolidare a reţii Mănăstirii Căpriana
domeniului domnesc) şi să dispună de aceste averi după bunul său plac. Se (sec. XV-XX), în RIM,
Chişinău, 1996, nr. 3, p.
prea poate ca Ştefan cel Mare considera că avea aceste drepturi de moştenitor 55-72; Eşanu Andrei,
Eşanu Valentina, Fuştei
în baza dreptului de stăpân al domeniului domnesc de la predecesorii săi, Nicolae. Trecut şi prezent
deţinători ai tronului ţării. la Mănăstirea Căpriana din

Basarabia, Paris, 1997, 34 În condiţiile în care, la acel început de april, Chiajna, care se numea în
p; Eşanu Andrei, Eşanu
Valentina. Un episod din
documentul din 7 mai 1470 „mătuşa lui Ştefan cel Mare”, mai era în viaţă
istoria relaţiilor româno- şi, prin urmare, cel puţin ea trebuia să preia bunurile mai sus‑numite de la
athonite: Căpriana, me mama sa, Marena doamna, constată, oarecum contrariată, că dispune de ele
toc al Mănăstirii Zograf
(sec. XVII – prima jum. ca proprietar, Ştefan cel Mare. În asemenea situaţie, pot fi valabile trei
sec. XX), în Destin Ro versiuni de derulare a evenimentelor conform cărora:
mânesc, Bucureşti – Chi
şinău, 2000, nr. 1, p. 15- – Ştefan cel Mare, în anumite împrejurări pe care nu le cunoaştem deo
22; Eşanu Andrei, Eşanu camdată, a fost recunoscut ca proprietar sau coproprietar al moşiilor
Valentina. Panteonul (ne
cropola) Mănăstirii Căpri rămase de la Marena doamna, cu mănăstirea situată pe acele meleaguri.
ana, în Sud-Est, Chişinău, – Ştefan cel Mare dispune de aceste moşii în virtutea faptului că ele făceau
2000, nr. 1-2, p. 80-86.
4 DRH A, vol. II, Bucu
parte din nou la acea dată (1470) din domeniul domnesc.
reşti, 1976, doc. 164, p. – Aceste moşii puteau să revină în domeniul de stat în urma confiscării
243-244. 5. DRH A, vol.
II, doc. 165, p. 245-247.
lor drept pedeapsă pentru „hiclenie”.
5 DRH A, vol. II, doc. În virtutea acestor împrejurări, în baza dreptului de moştenitor sau de
165, p. 245-247. stăpân al domeniului de stat, Ştefan cel Mare dă moşiile sus‑numite cu
6 DRH A, vol. I, Bucu
reşti, 1975, doc. 47, p. mănăstirea, prin actul domnesc de la 1 aprilie 1470, Mănăstirii Neamţ.
67-68. Totodată, pornind de la informaţia fixată în actele din 10 februarie 1429
7 DRH A, vol. I, doc. 84,
p. 124-127. şi din 7 mai 1470, reiese că relaţiile de proprietate în ceea ce priveşte atât
8 Eşanu A., Eşanu V., mănăstirea, cât şi alte averi imobile ale lui Chiprian sunt în realitate mai
Fuştei N. Stareţii Mănăs
tirii Căpriana (sec. XV- complicate. Din actul din 1429 reiese că Alexandru cel Bun considera
XX), în RIM, Chişinău, averile lui Chiprian parte componentă a averilor mănăstirii şi la un loc cu
1996, nr. 3, p. 55-71;
Idem, Trecut şi prezent la toate acestea, le trece în stăpânirea Marenei. În pofida acestui fapt, Chiprian
Mănăstirea Căpriana din a continuat să îşi deţină averile până la sfârşitul vieţii sale. Prin urmare, nu
Basarabia. Paris, 1997,
34 p.
este clar care sunt circumstanţele ce îi fac ca să‑şi revendice dreptul de
9 Vezi mai detaliat: Chi moştenitor şi proprietate asupra stăpânirilor lui Chiprian pe urmaşii direcţi
prian de la Vişnevăţ, în ai Marenei, pe de o parte, fiica sa Chiajna şi, pe de altă parte, pe Ştefan
Eşanu A. Cultură şi civi
lizaţie medievală româ cel Mare. Căci, în ultimă instanţă, numai în baza unor drepturi de moştenire,
nească, Chişinău, 1996, moşiile cu Mănăstirea Vişnevăţ şi averile rămase de la Chiprian puteau fi
p. 186-192.
10 Negrei Ion. Activităţi dăruite ulterior de cele două părţi, Mănăstirii Neamţ.
cultural-bisericeşti la Mă Astfel, din cele arătate mai sus, reiese că Ştefan cel Mare a găsit per
năstirea Căpriana, în Va
lori şi tradiţii culturale în petuată, până la 1470, o stare de lucruri deosebit de complicată în ceea ce
Moldova, Chişinău, 1993, priveşte dreptul de proprietate asupra averilor de la Mănăstirea Vişnevăţ.
p. 142-158; Ghimpu Vlad.
O ctitorie domnească în El a reuşit să le depăşească prin subordonarea acestei mănăstiri cu toate
Basarabia: Mănăstirea Că averile ei, inclusiv şi cele ale mătuşii sale Chiajna şi ale popii Chiprian,
priana, în Anuarul Muzeu
lui Naţional de Istorie a
Mănăstirii Neamţ.
Moldovei (Chişinău), Vol.
II, 1995, p.207-220; Pos
tică Gheorghe, Constan
tinescu Nicolae Căpriana.
Căpriana – metoc al Mănăstirii Neamţ
Repere istorico-arheolo
gice, Chişinău, 1996, În asemenea împrejurări, prin actul de la 1 aprilie 1470, Ştefan cel Mare a
110 p.
11 DRH A, vol. I, doc. „… dat şi a întărit mănăstirii noastre de la Neamţ … prisaca lui Chiprian, la
84, p. 124-125.
12 DRH A, vol. II, doc. Botne, şi cu mănăstirea care este la obârşia Vişnevăţului şi cu toate poienile şi
163, p. 242. cu prisăcioarele câte sunt în acest hotar, pe care le‑a stăpânit popa Chiprian…”13.

Fiindu‑i atins amorul propriu şi interesele de proprietate prin actul 13 DRH A, vol. II, p.
242, doc. 163.
nepotului ei din 1 aprilie 1470, mătuşa Chiajna a dorit să‑i amintească
voievodului, cu toată fermitatea, de drepturile sale de moştenire asupra unor
părţi din moşiile mănăstirii. De aceea, în scurtă vreme, Chiajna a insistat
ca Ştefan cel Mare să emită o nouă carte domnească, fiind vorba de actul din
7 mai 1470, prin care ea, personal, dăruia Mănăstirii de la Neamţ „…prisaca
lui Chiprian, la Botne”14. Pentru mai multă convingere, ea se asigură la 14 DRH A, vol. II, p.
246, doc. 165.
întocmirea acestei cărţi domneşti de prezenţa Mitropolitului Teoctist.
Revenind la hrisovul din 1 aprilie 1470, trebuie să arătăm că, prin această
danie, domnul ţării nu numai că înzestrează cea mai mare mănăstire din
Moldova, numită Neamţ, cu noi proprietăţi, dar, în acelaşi timp, subordo
nează acesteia lăcaşul sus‑numit – Mănăstirea de la Vişnevăţ. Astfel, această
din urmă mănăstire, prin gestul lui Ştefan cel Mare, a devenit pentru un
timp, metoc al Mănăstirii Neamţ. Izvoarele vremii arată cu certitudine că,
după această dată, Mănăstirea de la Vişnevăţ a trecut efectiv sub controlul
celei de la Neamţ. Astfel, după cum observă Alexandru Gonţa15, din cinci 15 Gonţa Al. Cercetări
cu privire la robia ţiga
sălaşe de ţigani, pe care le avea Mănăstirea de la Vişnevăţ16 conform unui nilor din Moldova în
act din 10 februarie 1429, vor scădea la patru, sub Alexandru Lăpuşneanu 17. veacurile XIV-XVI, în
Gonţa Al. Studii de isto
E foarte probabil, după cum admite acelaşi cercetător, că o parte din aceşti rie medievală, Iaşi, 1998,
ţigani să fi fost luaţi de Mănăstirea Neamţ. p. 106.
16 Costăchescu M. Do
Acţiunea de trecere în subordonarea Mănăstirii Neamţ trebuia să fi avut cumentele moldovenești
urmări dintre cele mai benefice pentru locașul de la Vişnevăţ, deoarece înainte de Ștefan cel
Mare, vol. I, Iași, 1931,
comunitatea ei monahală era pusă în legătură directă cu puternicul centru p. 249.
religios, cultural şi cărturăresc, cum era pe atunci Mănăstirea Neamţ. Se 17 DIR A, veacul XVI,
vol. II, p. 148; Moлдавия
prea poate că, de la vestita Mănăstire Neamţ să fi venit la cea de la Vişnevăţ в эпоху феудализма,
nu numai monahi, care să administreze averile mănăstireşti, cum se făcea том I, Кишинев, 1961,
p. 75.
de obicei în asemenea situaţii, ci şi unii călugări mai învăţaţi, dintre care
puteau fi desemnaţi egumeni. Venirea călugărilor de la Neamţ la Mănăstirea
de la obârşia Vişnevăţului trebuia să ridice, sub toate aspectele, la un nivel
şi mai înalt, tot ce reuşise să facă în plan gospodăresc, religios şi cultural,
popa Chiprian.
Revenind la cele expuse mai sus, voievodul Ţării Moldovei este solicitat
de către călugării nemţeni, probabil după 1470, de a veni cu anumite ajutoare
în sprijinul, după cât se pare, al unor prefaceri sau chiar al anumitor construcţii
la mănăstirea de la izvoarele Vişnevăţului. De aceea, considerăm că este înte
meiată ipoteza conform căreia Ştefan cel Mare a efectuat lucrări de construcţie
a unei biserici după 1470. El a putut face acest gest nu numai la rugămintea
călugărilor de la Neamţ, dar şi în virtutea faptului că lăcaşul de la Vişnevăţ,
prin tradiţia familială încă de la Alexandru cel Bun, a mătuşii sale Chiajna,
trebuia să se afle şi sub îngrijirea sa personală ca voievod al ţării.
Nu ştim cu certitudine cât a durat această subordonare, dar din izvoarele
sec. al XVI‑lea – al XVII‑lea nu mai rezultă că Mănăstirea de la Vişnevăţ

era dependentă de Mănăstirea Neamţ. Faptul cum Petru Rareş şi soţia sa
Elena denumea mănăstirea (prima menţiune a mănăstirii cu numele „Căpriana”),
18 Мурзакевич Н. На când îi dăruiau, pe la 1545, un frumos Evangheliar18, şi cum desemnau
дпись на окладе Еван
гелия в монастыре Ки
hotarele domeniului mănăstiresc ne face să credem că la acea dată, Mănăs
приана, в Записки Одес tirea Căpriana era înzestrată cu importante averi imobile şi fiind întru totul
ского Общества Исто
рии и Древностей, том.
de sine stătătoare. Izvoarele documentare ajunse până la noi, nu ne arată
I, Одесса, 1844, с. 288- când şi din bunăvoinţa cui, Mănăstirea Căpriana a încetat să fie metoc al
292; Ганицкий М. Дре celei de la Neamţ. Întrucât în timpul celei de‑a doua domnii a lui Petru
внее славянское Еван
гелие в Киприяновском Rareş, Căpriana era mănăstire independentă, putem admite că a căpătat
монастыре, в Кишинев acest statut ceva mai înainte, se prea poate, chiar în anii 1491‑1496, când
ские Епархиальные Ве
домости. Отд. оф., 1880, Ştefan cel Mare înalţă aici, după cum vom încerca să demonstrăm mai jos,
24, с. 1119-1122. o mare biserică de piatră, sau cel târziu în timpul celei de‑a a doua domnii
a lui Petru Rareş (1541‑1546), când mănăstirea este refăcută şi sfinţită din
nou. În anii 1538‑1540, Mănăstirea Căpriana a avut mult de suferit de pe
urma invaziei otomane. În a doua domnie a sa, când Petru Rareş reface din
temelie mănăstirea, hotărât probabil, cu această ocazie, să o scoată de sub ascul
tarea Mănăstirii Neamţ şi să‑i redea statutul de altădată de mănăstire aparte.
Afirmăm aceasta şi din considerentul că nici un izvor cunoscut de mai târziu,
fie privitor la Mănăstirea Neamţ, fie privitor la Căpriana, nu ne vorbeşte
despre existenţa unei dependenţe a acesteia din urmă faţă de cea dintâi.
În cazul în care admitem că unul din marii cărturari moldoveni din sec.
al XVI‑lea, Eftimie, autorul unei cronici slavo‑române, este una şi aceeaşi
persoană cu egumenul Mănăstirii Căpriana din timpul domniilor lui Alexan
dru Lăpuşneanu, am putea deduce că, transformarea treptată a Mănăstirii
Căpriana întru‑un centru de cultură scrisă, poate fi pusă în legătură directă
cu influenţa pe care au exercitat‑o monahii veniţi de la Neamţ asupra
mediului cultural cărturăresc de la Căpriana. Scoaterea Mănăstirii Căpriana
de sub ascultarea Mănăstirii Neamţ a avut drept urmare slăbirea treptată a
legăturilor dintre cele două locașuri şi decăderea Mănăstirii Căpriana ca centru
cultural şi cărturăresc cu începere din ultimele decenii ale sec. al XVI‑lea
şi primele decenii ale sec. al XVII‑lea.
Scăderea importanţei Mănăstirii Căpriana ca centru cultural mai poate
fi pusă în legătură directă şi cu stingerea treptată, în a doua jumătate a sec.
al XVI‑lea, a dinastiei Muşatinilor, reprezentanţii căreia, de la Alexandru
cel Bun până la Alexandru Lăpuşneanu, au sprijinit într‑un fel sau altul
lăcaşul sfânt de la obârşia Ișnovăţului.
Ctitoria lui Ştefan cel Mare

Din zgârcitele informaţii pe care le avem la dispoziţie, se pare că după
1470, Ştefan cel Mare nu numai a subordonat Mănăstirea de la Vişnevăţ
celei de la Neamţ, dar şi s‑a îngrijit destul de mult de lăcaşul sfânt de la

izvoarele Işnovăţului. Nu putem şti cu certitudine ce anume a făcut Ştefan
cel Mare cu cheltuiala sa prin intermediul călugărilor de la Neamţ: a construit
o biserică, a înălţat alte edificii necesare comunităţii monastice de aici sau
a dăruit mănăstirii, cum obişnuia deseori domnitorul, cărţi de slujbă reli
gioasă, diferite odoare bisericeşti ş. a. Un lucru rămâne cert: marele voievod
a avut în grija sa şi acest lăcaş sfânt.
Cu mai mulţi ani în urmă, N. D. Chiriac nu se îndoia de faptul că biserica
veche a Căprianei a fost înălţată de Ştefan cel Mare după 1470. Drept
argumente, autorul aduce cunoscutul hrisov din 7 mai 1470, precum şi
informaţia din cartea domnească a lui Antioh Cantemir din 30 ianuarie
1698, prin care acesta închina Căpriana, Mănăstirii Zograf19. Această părere 19 Chiriac N.D. Ctitoriile
lui Ştefan cel Mare,
a rămas să zacă neobservată multă vreme în analele istoriei. Abia de curând domnul Moldovei (1457-
ea s‑a dovedit a fi utilă şi chiar productivă în lumina ultimelor cercetări de 1504), Câmpulung-Mus
cel, 1924, p. 21-22.
la Căpriana. Un alt cercetător român, Vasile Drăguţ, arătând că mănăstirea
a fost fondată pe timpul lui Alexandru cel Bun, consideră totodată că ea a
fost „reconstruită în timpul lui Ştefan cel Mare înainte de 1470”20. 20 Drăguţ V. Dicţionar
enciclopedic de artă me
Cercetările arheologice din ultima vreme, efectuate la Mănăstirea Căpriana dievală românească,
de către Gheorghe Postică şi Nicolae Constantinescu21, au scos la iveală un Bucureşti, 1976, p. 85.
21 Postică Gh., Constan
vechi fundament al unei biserici, pe care cercetătorii numiţi încearcă să‑l tinescu N. Căpriana. Re
dateze cu perioada de domnie a lui Alexandru cel Bun. Această descoperire pere istorico-arheologice,
Chişinău, 1996.
şi, respectiv, ipoteză, a pus începuturile unei interesante discuţii.
Chiar în primele luări de atitudine, părerea celor doi arheologi este pusă
la îndoială, aducându‑se totodată argumente, în opinia noastră, destul de
interesante, din care reiese că acest fundament al unei prime biserici de
piatră la Căpriana trebuie mai curând datată cu epoca lui Ştefan cel Mare,
şi că acest edificiu de cult se înscrie perfect în aşa‑numitul stil arhitectonic
moldovenesc, care s‑a cristalizat mai cu seamă în a doua jumătate a sec.
al XV‑lea. Dintre argumentele mai importante care se aduc în această
privinţă, par mai plauzibile cele ce ţin de planimetria edificiilor ecleziastice
din Moldova din această epocă22. Faptul pare să se potrivească cu opinia 22 Cereteu Igor. Câteva
consideraţii pe marginea
noastră, conform căreia Ştefan cel Mare a efectuat transformări de proporţii, unei valoroase lucrări
între care şi construcţia unei biserici de piatră la Căpriana. După cum au ştiinţifice, în Alfa şi Omega,
Chişinău, 1996, nr. 12
arătat, de astă dată pe deplin întemeiat, cercetările arheologice menţionate (34), p. 7.
mai sus, această biserică nouă de piatră, de la care a ajuns până la noi doar
fundamentul, a fost înălţată pe un loc viran, defrişat de pădure.
Despre implicarea lui Ştefan cel Mare în lucrările de construcţie sau recon
strucţie la Mănăstirea Căpriana după 1470, pare să ne vorbească tradiţia
populară, acele legende, conform cărora drept ctitor al Mănăstirii Căpriana 23 Ştefan cel Mare. Le
gende, balade, portrete
este dat Ştefan cel Mare23. De aceea, celebrul voievod a intrat, alături de literare. Cuvânt-înainte,
Chiprian, în conştiinţa generaţiilor ca întemeietor (ctitor) al Mănăstirii Căpriana. selecţia şi ajustarea tex
telor Sergiu Moraru, Chi
Despre faptul că Ştefan cel Mare a iniţiat importante lucrări de construcţii şinău, 1989, p. 93, 230-
la această mănăstire ne vorbesc, ce‑i drept doar indirect, şi unele izvoare 232.

scrise. Astfel, în cartea domnească din 30 ianuarie 1698 a lui Antioh
Cantemir voievod se arată, printre altele, precum că Ştefan cel Mare
„…a fost ctitor şi fondator al acestor două mănăstiri, Căpriana şi Dobroviţa,
24 MEF, vol. VI, Chi făcute de el”24.
şinău, 1992, p. 188, 190,
doc. 67. Despre Ştefan cel Mare, drept ctitor al Căprianei, ne vorbeşte şi pomel
nicul mănăstirii. Astfel, pe o veche icoană de lemn, care a aparţinut în trecut
acestei mănăstiri şi care datează aproximativ cu hotarul sec. XVIII‑XIX,
aflăm inserat acest pomelnic. Noi credem că acesta este o redacţie târzie
25 Această piesă icono în traducere românească a pomelnicului mănăstirii25. După câte se pare,
grafică se păstrează în fon
durile Muzeului Naţional începuturile acestui pomelnic au fost puse în epoca lui Ştefan cel Mare cu
de Arte Plastice din Repu ocazia construirii şi sfinţirii unei biserici de piatră la Mănăstirea Vişnevăţ.
blica Moldova cu sediul
la Chişinău. În caz contrar, nu putem explica de ce pomelnicul a trebuit, precum vom
vedea mai jos, să se înceapă cu numele lui Ştefan cel Mare şi a membrilor
familiei sale.
În contextul problemei abordate, un lucru pare a fi indiscutabil, şi anume
că pomelnicul de pe această icoană ne vorbeşte despre faptul că tradiţia
scrisă de la Mănăstirea Căpriana îl dă drept ctitor al mănăstirii şi, deci,
de veşnică pomenire în această calitate pe marele nostru voievod, Ştefan
cel Mare.
Tradiţia, precum că Ştefan cel Mare a fost ctitor al Mănăstirii Căpriana,
s‑a înrădăcinat mult în conştiinţa generaţiilor de rugători de la acest lăcaș.
Ea a fost transmisă de către monahii băştinaşi şi cei nemţeni, stabiliţi aici
după închinarea Mănăstirii Căpriana celei de la Muntele Athos, Zograf, şi
călugărilor ei după 1698. Aceştia din urmă, de exemplu, la 1817 reconstruind
şi repictând biserica de la Zograf, pe care Ştefan cel Mare, de asemenea,
a sprijinit‑o cu multe ajutoare, îl reprezintă pe voievodul moldovean într‑o
frescă alături de Ioniţă Aslan II şi Ioan Paleologul, împăratul Bizanţului,
în calitate de ctitori ai Mănăstirii Zograf. După cum au arătat unele cercetări
recente, în inscripţia care însoţeşte fresca, în dreptul portretului votiv al
voievodului român mai este scris în limba slavonă:
„Ştefan voievodul Moldovei, ctitor al Dobrovăţului şi Căprianei şi înnoitorul
26 Cândea V., Simionescu acestei mănăstiri (a Zografului – n. n)26, fiind vorba, de astă dată, de aportul
C. Mont Athos. Presences
roumaines, Bucureşti, voievodului moldovean la renovarea pe timpul său a bisericii de la Zograf. De
1979; Filip-Lupu G. Mă altfel, alături de Ştefan cel Mare este zugrăvit Alexandru Lăpuşneanu, în
năstirea Căpriana – cti
torie a voievodului Ale dreptul căruia citim o altă inscripţie în limba slavonă, în care, spre deosebire
xandru cel Bun, în RIM, de predecesorul său, acesta din urmă este arătat numai ca înnoitor al Mănăs
Chişinău, 1991, nr. 4, p.
40; Bălan Ioanichie. Măr tirii Căpriana: Alexandru (Lăpuşneanu – n. n) voievodul Moldovei înnoitorul
turii românăneşti la locu Căprianei”27.
rile sfinte, Huşi, 1986, p.
432-433, vezi planşa co Am putea admite că informaţia despre ctitorirea Mănăstirii Căpriana de
lor; Nikolau A. Mer
tsimeki. Peri ton ktitoron către Ştefan cel Mare le‑a parvenit monahilor athoniţi de la Zograf din

hrisovul lui Antioh Cantemir din 30 ianuarie 1698. Atunci, de unde le‑a toy pyrgy tu arzana tis
agioretikis monis Zogra
parvenit acestor călugări informaţia despre renovarea Mănăstirii Căpriana foy, în Byzantina (Gre
de către Alexandru Lăpuşneanu? Faptul că acest din urmă detaliu lipseşte cia), vol. 20, 1999. p. 339.
Mulţumim şi pe această
în cartea domnească a lui Antioh Cantemir ne face să presupunem că cale d-lui profesor Şer
informaţiile respective au ajuns la Zograf chiar în timpul domniei lui Ştefan ban Papacostea, care ne-a
ajutat să găsim acest din
cel Mare şi, respectiv, Alexandru Lăpuşneanu, în urma legăturilor directe urmă studiu.
pe care le aveau aceşti voievozi moldoveni cu mănăstirea athonită. Ceea 27 Nikolaoi A. Mertsi
ce ne determină să credem că informaţiile de la Zograf precum că Ştefan meki. Peri ton ktitoron
toy pyrgoy toy arzana tiza
este ctitor al Căprianei, corespund realităţii. gioreitikiz moniz Zogra
De altfel, la Mănăstirea Zograf au fost identificate şi alte relicve cu foy, în Byzantina (Grecia),
vol. 20, 1999. p. 339.
inscripţii în care Ştefan cel Mare este dat drept ctitor al Căprianei. Este vorba
de un portret al lui Ştefan cel Mare, executat de un pictor anonim în stil realist,
cu elemente de pictură bizantină, aproximativ în sec XVIII‑XIX. Chipul
voievodului este încadrat într‑un oval, sub care este scris în slavoneşte:
„Chipul [icoana] lui Ştefan cel Puternic voievod – înnoitor al Sfintei Mănăstiri
Zograf şi ctitor al mănăstirilor ce aparţin ei Dobrovăţ şi Căpriana” 28. 28 Nicolaescu Şt. Din da
niile lui Ştefan cel Mare
Deoarece în inscripţiile de la Zograf, Ştefan cel Mare este arătat ctitor făcute Mănăstirei Zografu
de la Sfântul Munte Athos,
al Dobrovăţului, fapt care nu poate fi pus la îndoială, nu vedem din ce Bucureşti, 1938, p. 19.
cauză nu am da crezare şi calificativului, prin urmare şi informaţiei, precum
că acelaşi voievod a fost ctitor şi la Căpriana. Însă, aici se cere făcută o
precizare, şi anume: dacă Mănăstirea Dobrovăţ a fost fondată din temelie
de către Ştefan cel Mare, apoi Mănăstirea Căpriana exista de mai înainte.
Marele voievod nu a făcut altceva decât să construiască la această din urmă
mănăstire o nouă biserică.
Astfel, tradiţia populară orală, inclusiv cea a comunităţii monahale,
tradiţia scrisă de la Mănăstirea Căpriana, precum şi cea de la Mănăstirea
Zograf de la Muntele Athos, îl consideră şi îl atestă unanim pe Ştefan cel
Mare drept ctitor al Mănăstirii Căpriana.
Probabil aceasta corespunde realităţii, în sensul că prima biserică de
piatră, alături de altele din lemn rămase la mănăstire de pe timpul lui
Alexandru cel Bun sau din perioada imediat următoare, a fost construită
aici, anume de Ştefan cel Mare. Prin urmare, exemplul Mănăstirii Căpriana,
de asemenea, vine să confirme tradiţia potrivit căreia, după fiecare luptă
sau război, Ştefan înălţa o biserică sau o mănăstire.
În viziunea noastră, în problema datării celei mai vechi biserici de piatră
de la Căpriana, interesante date ne oferă pomelnicul acestui locaş, menţionat
mai sus. Acest monument de cultură scrisă s‑a păstrat doar într‑o singură
redacţie, întocmită în scurtă vreme după decesul, în martie 1821, a Mitro
politului Gavriil Bănulescu‑Bodoni. Datarea acestei redacţii a pomelnicului
se face după anii de activitate a înaltului ierarh în Basarabia – 1812‑1821.
Textul pomelnicului, în varianta care a ajuns până la noi, a fost întocmit şi
ulterior recopiat, literă, pe literă pe faţa unei vechi icoane a mănăstirii.

Ulterior această icoană, poate după închiderea mănăstirii de către autorităţile
sovietice în 1962, a fost transmisă Muzeului religiei şi ateismului din
Chişinău. În urma transformărilor din ultimii ani, acest muzeu a fost des
fiinţat, iar colecţiile sale, inclusiv icoana cu textul pomelnicului, au fost
transmise Muzeului Naţional de Arte Plastice din Republica Moldova cu
sediul la Chişinău.
La o cercetare atentă a icoanei, se observă că redacţia din 1821 a fost
scrisă pe o redacţie sau variantă mai veche chiar în acelaşi loc al icoanei.
Însă, odată cu întocmirea redacţiei din 1821 a pomelnicului, copistul a găsit
de cuviinţă să plaseze în capul acestuia o inscripţie destul de amplă cu
caracter cronicăresc, în care sunt descrise mai multe evenimente legate de
stabilirea şi activitatea în calitate de înalt ierarh bisericesc în Basarabia şi
la Mănăstirea Căpriana, în special, a lui Gavriil Bănulescu‑Bodoni. Printre
altele, în acest specific preambul se arată starea dezastruoasă pe care a
găsit‑o înaltul ierarh la Căpriana, când s‑a stabilit în Basarabia. Apoi urmează
enumerarea tuturor prefacerilor pe care a reuşit să le efectueze exarhul
Gavriil la mănăstire, subliniindu‑se mai ales meritul său în refacerea bisericii
Adormirii Maicii Domnului, la baza căreia a fost descoperit, de către
arheologii Gheorghe Postică şi Nicolae Constantinescu, vechiul fundament
menţionat mai sus. Inscripţia se încheie cu descrierea evenimentelor sfinţirii
bisericii în noiembrie 1820 şi a înhumării Mitropolitului Gavriil la Căpriana,
în martie 1821. Autorul anonim mai adaugă că, Mitropolitul Gavriil se
înscrie printre ctitorii de seamă ai acestui lăcaş. Astfel, redacţia din 1821
a pomelnicului începe cu pomenirea Mitropolitului Gavriil. După această
predoslovie dedicată lui Gavriil Bănulescu‑Bodoni, se revine la vechea
redacţie a pomelnicului, în care sunt înscrişi, unul după altul, ctitorii şi
binefăcătorii lăcaşului de‑a lungul secolelor.
(va urma)
Acad. Andrei Eşanu şi Valentina Eşanu, Chişinău

DIALOG ORTODOX
14. IN MEMORIAM
Theofil Simenschy – un sacerdot în

amfiteatru (1892-1968)
La acest sfârşit de veac, numărul celor care l-au cunoscut pe magistrul

Theofil Simenschy, s-a micşorat mult. Cu trei decenii în urmă, Universitatea
din Iaşi a îmbrăcat haine de doliu pentru a petrece pe ultimul drum, pe
acest luminat dascăl cu renume european. Memoria amfiteatrelor păstrează
şi azi intact spiritul magistrului înţelept care a înnobilat sufletul studenţilor
şi a îmbogăţit patrimoniul filologiei clasice româneşti.
Theofil Simenschy s-a născut la 27 ianuarie 1892, în Iaşi, ca fiu al lui
Theofil Simenschy, revizor de vagoane, şi al Emiliei Simenschy, casnică.
A făcut toate studiile la Iaşi. După terminarea şcolii primare „Gh. Asachi”,
s-a înscris la Liceul Naţional pe care l-a absolvit în 1910, ca şef de promoţie.
În toamna aceluiaşi an, începe să frecventeze cursuri şi seminarii de filologie
clasică şi modernă la Universitatea din Iaşi şi, în 1913, îşi ia licenţa în
filologie clasică, obţinând calificativul magna cum laude. încă din 1912 e
numit profesor suplinitor la Liceul Naţional şi la Gimnaziul „Ştefan cel
Mare” din Iaşi. în 1915 urmează Şcoala Militară de infanterie din Bucureşti,
iar între 1916-1918 participă, ca sublocotenent, în război. În toamna anului

1918 îşi reia postul de profesor suplinitor la Liceul Naţional şi, de asemenea,
funcţia de profesor suplinitor, acordată din 1916, la Seminarul „Sf. Andrei”
din Galaţi. În 1919 îşi dă examenul de capacitate şi e numit profesor titular.
În anul 1926 ocupă postul de asistent la Catedra de limbă şi literatură greacă
la Universitatea din Iaşi, iar în 1927 îşi trece strălucit examenul de doctor
în filologie clasică cu disertaţia Le complement des verbes qui signifient
„entendre” chez Homere. în anul 1929 a fos numit conferenţiar definitiv.
în anul 1928 a primit numirea de conferenţiar de limbă latină la Facultatea
de Litere din Iaşi, iar în 1942 numirea de profesor titular de gramatică
comparată indo-europeană. Între 1944-1968 şi-a continuat, cu entuziasm
crescând, în cadrul seminariilor sau la masa de lucru, preocupările sale
multiple şi munca sa exemplară. A făcut parte din diverse societăţi ştiinţifice
din ţară şi străinătate – Societe de Linquistique de Paris, Indogermanische
Gesellschaft, Association pour l’encouragement des etudes grecques,
Societatea română de lingvistică, Studii clasice etc. în rândul cărora numele
său a fost onorat.
Activitatea de magistru, desfăşurată de-a lungul unei jumătăţi de veac,
a devenit, în mintea şi sufletul numeroşilor săi elevi, un sanctuar de veneraţie
pentru erudiţia sa bogată, pentru ideile fecunde în sugestii, pentru metoda
riguroasă şi lapidară de a împărtăşi tezaurul de lumină adunat din înţelep
ciunea celor mai de seamă cărturari din antichitate până azi. Trupul său
zvelt şi ochii săi luminoşi mărturiseau profunzimea unei rodnice vieţi
interioare, pătimaşă iubire de carte, râvnă de asimilare a celor mai vaste
cunoştinţe şi echilibrul unui cuget armonios. Theofil Simenschy a fost un
magistru care, coborându-şi sufletul în erudiţia sa, trudea să-şi înalţe semenii
spre ozonul acelora templa serena la care ajung numai oamenii în care
forma mentis are contururi eterne. În ultimul deceniu de viaţă, în timpul
cursurilor sale universitare de gramatică comparată indo-europeană, de
limbă şi civilizaţie sanscrită sau de gramatică comparată germanică, apărea
ca un apostol încoronat cu aureola înţelepciunii antice, aprinzând sufletele
discipolilor cu focul sacru al dragostei pentru valorile spirituale ale omenirii.
În amurgul vieţii, aşteptând împăcat „clipa când va trece dincolo de bine
şi de rău”, declară, într-un curriculum vitae, că
„munca intensă pe care am dus-o fără întrerupere din adolescenţă şi până în
prezent, m-a îndepărtat de la orice preocupare afară de aceea de a răspândi
lumină şi de a forma oameni de caracter care, pe cât posibil, să dea societăţii
mai mult decât primesc de la ea”.
Acest ideal nobil şi-a găsit întruchipare admirabilă în activitatea sa.
Omul de ştiinţă e tot atât de proeminent ca şi omul profesor. Mintea sa
receptivă şi setea nepotolită de a-şi lărgi permanent orizontul cunoştinţelor
sale l-au îndrumat din adolescenţă – fuit a prima infantia gravis – să
asimileze, cu îndârjire de martir, paralel, limbile clasice vechi: sanscrita,

latina, elena şi, de asemenea, limbile germanice şi romanice moderne.
Cercetările sale ştiinţifice ne relevă o personalitate care a intrat demult,
prin valoarea lucrărilor sale, în panteonul celor mai de seamă filologi clasici
români. Orientat cu precădere spre studiul comparativ al limbilor indo-
europene cercetate cu pasiune aproape exclusivă, în cele mai importante
lucrări ale sale, s-a apropiat cu ardoare, şi de literatura şi filosofia sanscrită,
greacă şi latină, ca şi de limba şi literatura română.
Lucrarea sa de doctorat Le complement des verbes qui signifient
„entendre” chez Homere (1927) e un studiu original de sintaxă istorică şi
comparativă a cărui valoare a fost reliefată în ţară şi în străinătate. Unul
dintre cei mai competenţi filologi clasici ai lumii, A. Meillet, sublinia într-o
recenzie că Theofil Simenschy, ca un adevărat clasicist occidental, „etudie
les cas employes en grec pres des verbes signifiant „entendre” sans s’en
laisser imposer par les doctrines qu’enseignent les maîtres les plus autorises”
şi că „Son expose est bien conduit, personnellement, avec connaissance des
faits”. Adevăratul apogeu al cercetărilor sale în domeniul sintaxei comparate
a limbilor indo-europene îl constituie însă lucrarea La construction du verbe
dans les lanques indo-europeenes (1949) care, după părerea lui G. Ivănescu,
cunoscutul lingvist român, e o contribuţie „cu adevărat revoluţionară în
sintaxa complementului”.
Studiile sale de indianistică şi, mai ales, traducerile sale din literatura
sanscrită cultivă, cu competenţă academică, domenii foarte puţin cercetate
în ţara noastră. Prin cunoaşterea temeinică a limbii sanscrite, pe care a
învăţat-o singur, depăşeşte activitatea diletantă a predecesorilor săi în acest
domeniu şi deschide drumul contribuţiilor originale. Traducerile sale din
limba sanscrită l-au consacrat ca traducător cu vocaţie. După apariţia Pan
ciatantrei (1932) un recenzent scria: „Entuziastul sanscritist” are o
„limbă fermecătoare de povestitor… prin această traducere şi-a câştigat un loc
de frunte în panteonul literaturii noastre culte”.
În urma tipăririi traducerilor din Upanişade (1937), un alt recenzent
releva:
„Unul dintre rarele spirite omeneşti, în care se îmbină armonic disciplina severă
a savantului cu entuziasmul îndrăgostitului de frumos… dă la lumină o operă
vrednică de a învinge vremurile”.
Tot în 1937 a dăruit literaturii noastre un episod din celebra Mahabharata,
anume Povestea lui Nala, pentru care a primit Premiul Academiei Române
(1938). Traducerile sale din capodoperele elene – Platon, Lucian, Musaios –
se disting, de asemenea, printr-o deosebită fidelitate şi prin rara frumuseţe
a limbii, izvorâtă parcă din paginile celor mai aleşi clasici români.
Contribuţiile ştiinţifice şi traducerile literare în care se reflectă formaţia
sa de savant şi simţul estetic de scriitor s-au îmbinat armonios cu munca

pentru întocmirea unor gramatici de limbi clasice bazate pe principiul ne
quind nimis, destinate elevilor şi studenţilor, la nivelul celor mai bune din
Europa. Gramatica limbii greceşti (1935) precum şi Gramatica limbii
sanscrite (1959), prima în ţara noastră, au devenit, poate, cele mai preţioase
călăuze în taina acestor limbi grele şi frumoase care poartă civilizaţia a
peste 20 de secole, înflorite în Europa şi India. Referindu-se la valoarea
Gramaticii limbii latine, un recenzent al vremii observă că
„autorul a căutat să se emancipeze de tutela altor manuale, dându-ne o lucrare
bazată pe muncă proprie şi pe o lungă experienţă. O rară limpezime de expunere
se îmbină cu o meşteră selecţie de citate”;
iar despre Gramatica limbii greceşti, reputatul elenist al Franţei, P. Chan
traine, credea că „Il faut louer l’entreprise de Th. Simenschy et regretter
que nous ne possedions en France aucun livre comparable”.
Sintaxa limbii greceşti ca şi Sintaxa limbii sanscrite, rămase în manuscris,
încunună activitatea sa de magistru cu renume european.
Studiile de lingvistică comparată indo-europeană l-au familiarizat cu
marile literaturi antice şi, fireşte, l-au îndemnat la cercetarea comparativă
a unor valori antice prezente în literatura română. Lucrările sale despre
sintaxa cronicii lui Gr. Ureche, despre elemente greceşti în poezia lui M.
Eminescu, despre antologia sanscrită a lui G. Coşbuc sau despre motive
folclorice străvechi în opera lui Caragiale şi Ispirescu sunt modele de
cercetare care se înscriu, prin importanţa şi realizarea lor, în fruntea contri
buţiilor româneşti atât de rare în acest domeniu.
Prietenii şi discipolii care-l vizitau în casa sa însorită, cu cerdac adumbrit
şi învăluit de miresme de flori, şi-l amintesc în studiul Vedelor, încercând
noi variante la Panciatantra, citind şi traducând basme şi fabule indiene,
delectându-se cu Homer şi Vergiliu sau, mai ales, spiritualizat prin muncă
devotată, conversând, în templul orelor sale de lucru, cu cei mai de seamă
gânditori indieni şi eleni, despre om şi destin.
„Sămânţa este fapta iar corpul este destinul; prin unirea sămânţei cu ogorul se
înalţă grânele îmbelşugate – răspunde Brahma la întrebarea lui Vasista – şi,
după cum focul, cât de mic, devine mare, când e stârnit de vânt, tot astfel
destinul, dacă e însoţit de faptă creşte puternic. Destinul urmează fapta care-i
merge înainte ca o stăpână”.
Faptele filologului clasic Theofil Simenschy au învins destinul şi lumi
natul magistru a devenit un sacerdot al amfiteatrelor. De dincolo de timp,
acest fiu al Minervei ne îndeamnă şi azi să dăm valoare vieţii noastre scurte
şi ne îndrumă să muncim, întru desăvârşire, sub lumina idealului său peren.
Prof. Univ. Dr. Traian DIACONESCU, Iaşi

DIALOG ORTODOX
15. GALERIA PERSONALITĂŢILOR
Unul dintre intelectualii care a dat

culoare Chişinăului interbelic
Citind materialele legate de biografia lui, am avut senzația că acest om în

permanență s‑a aflat în linia întâi și pe timp de pace, și pe timp de război.
Al unsprezecelea fiu al preotului Gheorghe Savin, paroh al Bisericii
Sfinţii Împăraţi din Jorăşti, şi al soţiei sale Zoiţa, din cei 13 copii pe care i‑au
avut, Ioan Gh. Savin (18.XII.1885, com. Jorăşti, jud. Galaţi – 22.II.1973,
Bucureşti) a fost un mare teolog, un erudit filosof, un pedagog de vocație
şi un publicist inspirat.
În anul 1891, la doar 6 ani, începe școala primară în comuna sa natală
şi o termină la o școală din Bârlad, urmează cursurile Seminarului din
Roman (1892), mai apoi seminarul Veniamin Costache din Iaşi (1895).
Chiar din primii ani de studii la Iași, se remarcă drept un bun cunoscător
al istoriei, participând la un concurs naţional, obţine premiul I. Începând
din anul 1905, urmează cursurile Facultății de Teologie a Universității din
Bucureşti. În 1910 îşi ia licenţa în teologie şi, la propunerea profesorului
său Ioan Mihălcescu, e trimis ca bursier în Germania, la Berlin și Heidelberg
(1910‑1915). Studiază aprofundat: Istoria filosofiei, Logica, Psihologia,
Istoria valorilor, Pedagogia ș.a.

Probabil că anume în acele celebre aule și biblioteci s‑a născut aurul pur
al mărturisirii sale de credință:
„Creștinismul are nevoie de mai multă interiorizare. Și, desigur, de o mai largă
precizare. Suntem, față de dogmele credinței, de o groaznică, aproape ofensa
toare ignoranță. Din cauza acestei ignoranțe, pactizăm cu doctrinele și asociațiile
cele mai ireconciliabile cu creștinismul. Suntem creștini și totuși frecventăm,
ca membri asidui, lojile francmasonice! Ne închinăm Mântuitorului Hristos,
dar în același timp o facem pe membrii devotați ai societăților teosofice, exultăm
după magismul indic sau mesianismul lui Krishna‑Murti! Avem în creștinism
cel mai larg și cel mai categoric imperativ al dreptății sociale și al înfrățirii
universale și, totuși, căutăm remediile pe căile anarhiei revoluționare sau ne
ținem morțiș de coada ligilor internaționale de pacificare universală. Dacă
creștinismul nostru ar fi mai adânc și mai activ, am găsi în el suficiente rețete
salvatoare. Iată atâtea probleme care‑și așteaptă, din punct de vedere creștin,
o mai largă lămurire și o mai categorică precizare. Ceea ce vom căuta să facem
1 Ioan Gh. Savin, Ico în această primă serie de scurte studii”1.
noclaști și apostați con
temporani, București, Aurel Savin, nepotul lui Ioan Gh. Savin, într‑o notă biobibliografică
1995.
întocmită pentru ediția citată mai sus, face unele precizări:
„Am aflat din Nota autobiografică pe care unchiul mi‑a lăsat‑o la cererea mea
că, între anii 1910‑1915, a urmat, la Berlin, cursurile unor profesori prestigioși
precum Alois Bruhl (Istoria filozofiei și Logică), K. Stumph (Psihologie), K.
Munsterberg (Istoria valorilor), Spranger (Pedagogie). Ulterior, este atras de
faima a doi mari profesori din Haidelberg, Wilhem Windelband, care preda
filozofia și logica, precum și Ernst Troeltsch, teologie și filozofie. L‑au influențat
de asemenea cursul doctoral de economie politică ținut de prof. Gothmi și cel
de teologie practică al prof. Niebergall, precum și cursul de logică și teoria
cunoașterii susținut de profesorul Emil Lask. Multe din aceste nume erau
cunoscute și de Părintele prof. D. Stăniloae, care saluta în ele niște „valori
remarcabile”. După izbucnirea războiului franco‑german în 1914, cere şi obţine
din ţară o amânare a încorporării în vederea pregătirii şi susţinerii tezei de
doctorat la profesorul Ernst Troeltsch, cu titlul Die Religions inhalte eines
Systems der Werte, pe care o susţine (cu un real succes), primind certificatul
de doctor în teologie şi filozofie al Universităţii din Heidelberg. În 1915 se
întoarce în ţară, unde este declarat «nesupus la încorporare», dar, în faţa dove
zilor prezentate, este absolvit şi trimis la Şcoala de ofiţeri de la Ploieşti şi apoi
la regimentul din Galaţi, iar pe urmă pe front; după armistiţiu, rămâne profesor
de germană şi română la liceul din Bolgrad. În 1920 este numit Inspector General
la Ministerul Cultelor, unde deja activau: Nichifor Crainic, Gala Galaction, Vasile
Voiculescu ș.a. Și atunci când prietenul său, Octavian Goga, pe atunci ministru
al cultelor, i‑a propus să intre în colegiul de redacție al revistei Cuvântul editată
de minister și difuzată gratuit în fiecare parohie, a acceptat cu plăcere”.
Despre istoria obținerii titlului de doctor și despre cariera sa militară
Ioan Gh. Savin a scris la 22 noiembrie 1967 în „Notă autobiografică”, publi
cată în finalul ediției Mistica apuseană (Sibiu, 1996):

„Cum lucrarea scrisă fusese aprobată de comisia examinatoare și găsită bună
și suficient notată, a trebuit să plec în țară întrucât amânării acordate îi trecuse
termenul și fusesem dat «nesupus» la legea recrutării. N‑am mai îndeplinit
formula investirii publice a titlului de doctor care, mai ales aici la Heidelberg,
se făcea cu un deosebit fast. Starea de război în 1915 începuse să se arate cam
nesigură pentru Germania, mai ales după retragerea de pe Marna, și tot mai
alarmant și pentru cei sortiți să se grăbească din cauza războiului. Ni s‑au
eliberat simple certificate cu aprobarea examenelor date și a lucrării scrise
aprobate, conferindu‑ni‑se titlul de doctor. Am fost asimilat acestora și mi s‑a
eliberat și mie un astfel de certificat, cu care am sosit în țară în toamna anului
1915. Aici m‑am prezentat la cercul de recrutare, unde fusesem dat ca «nesupus
la încorporare» dar, luându‑se în considerație situația mea specială, m‑a «amnis
tiat» și trimis la școala de ofițeri de rezervă de la Ploiești... O întâmplare
neprevăzută a făcut să pătimesc, adică să fiu scos din cadrele acestei școli, atât
de mult căutate și râvnite și, la care fusesem trimis din «oficiu». Am fost trimis
la regimentul 51 Galați căruia îi aparțineam, ca simplu soldat și pus să învăț
instrucția ca orice recrut care pentru prima oară pune mâna pe armă. «Întâm
plarea» de care am pomenit și care a dus la îndepărtarea mea din școala militară
de la Ploiești, a fost cea care urmează. Având într‑o duminică, după o lună de
școală, «liber», am venit la București și, întâmplător, am asistat la o întrunire
care se ținea în sala Dacia, întrunire ținută de oameni de diferite nuanțe politice,
în special conservatori, care erau în opoziție și care cereau intrarea noastră
imediată în război, alături de «aliați»”.
Bolgradul, orașul mic de la sud cunoscut mai curând ca un centru cultural
al coloniștilor bulgari, este primul oraș în care el a cunoscut spiritul Basa
rabiei. Dar aici nu se reține prea mult. În 1920 este chemat la Bucureşti şi
numit inspector general la Ministerul Cultelor şi redactor responsabil de
apariția publicaţiei oficiale a ministerului – Cuvântul.
O altă încercare de a face muncă birocratică a întreprins‑o în 1937, când
la solicitarea poetului Octavian Goga, desemnat prim‑ministru a acceptat
numirea sa ca subsecretar de stat la Ministerul Educaţiei Naţionale într‑o
guvernare scurtă ca un fulger (29.XII.1937‑10.II.1938). Ulterior a refuzat
cu stoicism toate propunerile de a face parte din echipe de guvernare, pro
puneri venite din partea patriarhului Miron Cristea sau a mareșalului Ion
Antonescu. Acest dezinteres pentru fotolii înalte are și o explicație – îi era
total străin interesul pentru munca militantă de partid pe care el o vedea
incompatibilă cu poziția lui de apologet creștin.
Preocupările lui încă din 1927 s‑au axat pe învăţământul teologic uni
versitar. Debutează ca profesor de Filozofie a religiei şi Apologetică la
Facultatea de Teologie din Iaşi, pe urmă la Chişinău (1927–1941), unde un
timp a fost și decan şi, în final, la catedra de Apologetică a Facultăţii de
Teologie din Bucureşti (1941–1947), de unde este pensionat în 1948.
Fiind cadru didactic, a participat la Congresul profesorilor de Teologie
ortodoxă de la Atena (1936).

La 5 mai 1950, este arestat de organele Securităţii RPR şi încarcerat la
Sighetu Marmaţiei „pentru activitate intensă împotriva mişcării muncito
reşti” și la 6 iulie 1955 a fost eliberat din închisoare. Dar ieșirea din
închisoare n‑a însemnat și revenirea la viața normală. Abia în 1962 a primit
dreptul să publice un articol în revista Studii Teologice, dar să‑l publice sub
numele fratelui său și abia în anii după 1970 i s‑a permis să publice cu
numele lui. În anii care urmează, scrie o serie de lucrări aflate în manuscris
şi publică în reviste de specialitate, cum ar fi Revista de Studii Teologice,
Biserica Ortodoxă Română, Viitorul, Mitropolia Olteniei ş. a.
Tot în 1962, la 1 mai, i s‑a refuzat dreptul la pensia socială, care de fapt
însemna o condamnare la viață mizeră. Motivația este uluitoare:
„...ca profesor de teologie a combătut materialismul istoric, baza ideologică a
guvernării democratice de astăzi a țării”.
Și concluzia discuției la oficiu de pensii:
„Să te plătească popii pe care i‑ai slujit, nu clasa muncitoare!”
La 22 februarie 1973, încetează din viaţă. Corpul neînsuflețit a fost depus
la Biserica Sf. Ecaterina, capela Institutului Teologic din București.
Este înmormântat la Cimitirul Cernica, căci a preferat să‑și doarmă
somnul de veci tot printre basarabeni.
Lucrări mai însemnate: Învăţământul religios în şcolile secundare,

seminarii şi licee (Bucureşti, 1922); Biserica română şi noua ei organizare
(Bucureşti, 1925); Cultură şi religie (Bucureşti, 1927 (culegere de articole);
Filosofia şi istoria ei (Bucureşti, 1927); Apologetica. Elemente de filosofia
religiunii creştine – manual pentru uzul şcolilor secundare şi al seminariilor
teologice (Bucureşti, 1929); Dovezile raţionale pentru existenţa lui
Dumnezeu. Studiu introductiv (Bucureşti, 1927, ed. II‑a, 1932); Iconoclaşti
şi apostaţi contemporani (Bucureşti, 1932 (ed. a II‑a, 1936, ed. a III‑a,
1995); Creştinismul şi viaţa (Bucureşti, 1935, culegere de articole); Curs
de Apologetică. Chestiuni introductive (Bucureşti, 1935); Fiinţa şi orien
tarea religiei (Bucureşti, 1937); Problema cultelor în România (Bucureşti,
1937); Ştiinţa şi originea religiei (Bucureşti, 1937); Creştinism şi comunism
(Bucureşti, 1938); Existenţa lui Dumnezeu. 1. Proba ontologică (Bucureşti,
1940); 2. Probele cosmologică şi teleologică (Bucureşti, 1943); Creşti
nismul şi gândirea contemporană (Bucureşti, 1940); Ce este Ortodoxia?
(Bucureşti, 1942); Teologie şi istorie (Bucureşti, 1943); Creştinismul şi
cultura română (Conferinţă în Biserica Ortodoxă Română, 1943); „Precizări
şi recomandări în jurul problemei «Fraţii Domnului»” (în Studii Teologice,
1961); „Iconomia şi roadele Învierii Domnului” (în ST, 1962); „Rolul
dreptului Iosif în iconomia răscumpărării şi locul său în hagiografia creştină”

(în ST, 1964); „Mântuitorul Iisus Hristos în lumina Sfintelor Evanghelii”
(în ST, 1964); „Despre chipul iconografic al Mântuitorului” (în MO, 1965);
„Mesianitatea Mântuitorului Hristos şi învăţătura Lui” (în ST, 1967.) Fostul
lui discipol, mitropolitul Antonie Plămădeală, a reușit să prefațeze și să
tipărească două volume din opera fostului său profesor: Mistica apuseană
(Sibiu, 1996) și Mistica și ascetica ortodoxă (Sibiu, 1996).
În „Cuvântul înainte” la ediția Mistica apuseană, mitropolitul Antonie
face o precizare:
„Erau profesori care «țineau» numai lecții. Profesorii mari, însă, țineau prelegeri.
Acestea erau solemne, inedite, și asistența se compunea nu numai din studenții
anului respectiv ci, după valoarea profesorului, prelegerile erau urmărite de
studenți din toți anii, studenți de la alte facultăți și chiar de public. Pe vremea
aceea amfiteatrele erau deschise și publicului”.
Așa se petreceau lucrurile la prelegerile lui Nichifor Crainic, ale lui Ioan
Gh. Savin, ale părintelui Ioan G. Coman și, bineînțeles, ale părintelui
Dumitru Stăniloae după ce s‑a mutat de la Sibiu la București.
În contextul vieții contemporane se impune de la sine redescoperirea
operei și omului Ioan Gh. Savin, despre care au scris: Mihail Verban,
„Profesorul Ioan Gh. Savin apărător al credinţei” (Raze de Lumină, 1938,
nr.1‑4.), Pr. Prof. Petru Rezuş, „Profesorul Ioan Gh. Savin” (Studii Teologice,
1974, nr.1‑2.), și distinsul academician Mircea Păcurariu, în lucrarea sa
Dicţionarul teologilor români (Bucureşti, 1996). Așa cum o remarcă nece
sară a făcut Aurel Savin în finalul postfeței de la Mistica apuseană:
„I. Gh. Savin a fost căsătorit cu scriitoarea Natalia Negru, apoi cu Lucia
Avramescu, o doamnă de familie deosebită, spirit vioi și apreciabilă cultură
care, după arestarea lui, a divorțat, spre a evita consecințele barbare ale faptului
de a avea un soț arestat pentru activitate anticomunistă. După ieșirea din
închisoare s‑a căsătorit cu doamna Cornelia Rădulescu, dintr‑o familie deosebită
din Banat, ea însăși de cultură și distincție remarcabilă, care l‑a îngrijit cu
devoțiune, dovedind o înaltă ținută creștină și care i‑a creat o atmosferă de
optimism și condiții de studiu foarte bune”.
Aș mai adăuga în final că mai există de la I. Gh. Savin un text dactilo
grafiat: „Problema existenței sufletului‑substanță”, prelegeri ținute la Facul
tatea de Teologie din Chișinău între anii 1931‑1932 și 1941‑1942. Ar putea
să‑l aibă foștii lui studenți din acea vreme.
Iată încă o temă de cercetare legată de Ioan Gh. Savin, un intelectual
care a marcat viața Basarabiei prin discipolii săi, preoții de altădată, iar
prin statura sa spirituală a dat o culoare inedită Chișinăului.
Redactor Iurie Colesnic, Basarabia

DIALOG ORTODOX
16. ARTA VIZUALĂ
Imnele Răstignirii Domnului

scrise de Sfântul Efrem Sirul
În ziua a patrusprezecea se jertfea mielul de Paști „între sori“ precum

1 [Levitic XXIII, 5 și este scris1, arătând dinainte că avea să fie un apus [de soare] pentru El.
Ieșirea XII, VI; XXX, 8]
„Fiindcă așa s‑a prorocit ceasul junghierii Mielului celui adevărat”. Ceasul
Său ne învață cât era de desăvârșit: în ziua a cincisprezecea fost‑a junghiat
2 [cf. Ieșirea XII, VI] când cele două stele2 erau în faza plină.
3 [Matei XXVII, 51 par.] Catapeteasma ruptă3 strigă de durere împotriva lăcașului cel sfânt, se
tânguie fiindcă are să fie nimicit și pustiit. Arhiereul vremelnic și‑a rupt
cămașa, preînchipuind preoția pe care venea să o îmbrace adevăratul Arhi
ereu. Lăcașul cel sfânt și‑a sfâșiat vălul său, preînchipuind pe Cel ce lua
în slujba Sa altarul lăcașului sfânt.
4 [Matei XXVII, 51] Cutremurându‑se4, pământul arăta nimicirea sălașurilor lor și clătinarea
picioarelor lor arăta că pământul avea să‑i izgonească aruncându‑i în toate
cele patru zări și risipindu‑i în mânia Sa. Poporul a fost risipit, ca să se
adune neamurile [păgâne]. Templul a fost nimicit, iar lăcașul nostru sfânt
s‑a zidit.
5 [Matei XXVII, 45] Chiar și soarele, luminătorul oamenilor, s‑a stins el însuși5. A luat și a
întins înaintea feței sale acoperământul întunericului, ca să nu vadă rușinea
Soarelui dreptății, în a Cărui lumină strălucesc îngerii în înălțime. Zidirea
s‑a clătinat, cerul s‑a plecat, iadul a vărsat și a scuipat morții afară.
Și luminătorii I‑au slujit în ziua Pătimirii. Erau în faza lor plină, preîn
chipuind plinătatea ce nu cunoaște micșorare. Soarele era simbolul slavei
Lui, luna era simbolul umanității Sale; și amândouă L‑au vestit. Dimineața
luna, văzând soarele, mergea în întâmpinarea Lui, icoană a turmei Sale ce
venea spre El.
6 [Matei XXVII, 60] Și mormântul în care L‑au pus a fost nou6, preînchipuire a neamurilor
[păgâne] care au fost botezate, spălate, curățite și înnoite, amestecând în
trupurile lor Trupul și Sângele, chipuri ale morții împăratului. Iar a treia zi
a înviat și a lăsat mormântul: în noi moartea Sa e viața de veci.

Piatra mormântului, pe care a răsturnat‑o îngerul de sus7, se aseamănă 7 [Matei XXVIII, 2]
robului care deschide ușa cu teamă în fața stăpânului său. Trei îngeri au
fost văzuți la mormânt, vestind că va învia a treia zi. Maria care L‑a văzut
e icoana Bisericii, care vede de pe‑acum semnul venirii Sale celei de‑a
doua.
Și această zi [de vineri] și amurgul ei sunt mare simbol și prefigurare
minunată. E ziua în al cărei amurg a fost osândit Adam: simbol mare! Căci
soarele s‑a plecat și lumina s‑a stins, depărtându‑se de Adam, iar el a fost
îngropat în întuneric. A rămas în întuneric, după care lumina s‑a întors.
Ziua care s‑a întunecat a început să licărească [din nou] tâlcuind preîn
chipuirea.
Cele trei ceasuri de întuneric și apoi de lumină de la răstignire fac o zi;
comparație cu minunea opririi soarelui de Iosua 6, 11: simbolul celor trei
ceasuri prisositoare ale anului: lipsa câte unei jumătăți de zi pe lună; 13‑15:
explicarea simbolismului acesta al lunii și soarelui; 16: din nou despre
minunea opririi soarelui de Iosua; 17‑18: calendar solar și lunar; 19: ceasul
Învierii; 20: rugăciunea lui Efrem.
Trei zile se numără pentru Hristos ca și pentru Iona8. Iată ziua de vineri, 8 [Matei XII, 40]
a cărei lumină a apus departe de popor. Cealaltă zi e sâmbăta, simbolul
odihnei care a adus odihna morții. Cel care S‑a întunecat și a strălucit a
făcut apoi o [altă] zi din răstimpul în care a întunecat soarele.
REFREN: Slavă Ție, Domnul nostru, căci cei doi luminători vestesc
prefigurările crucii Tale!
O, timp atât de scurt, dar a cărui putere e mai mare decât anii! Căci în
el și‑a predat Cel Slăvit duhul Său Tatălui9: întuneric s‑a făcut în el, lumină 9 [Ioan XIX, 30]
s‑a făcut în el, cutremur s‑a făcut în el, sfâșiere s‑a făcut în el: toate acestea
s‑au făcut în [acest răstimp]. Dintr‑o singură zi Iisus a făcut două așa cum
Iosua făcuse din două zile una10. 10 [Iosua Navi X,12‑14]
Și în acea slăvită prefigurare, pe care Iosua a gătit‑o Domnului numelui

său, ziua a fost împărțită și unită, a fost una și două în același timp: prin
răsărit și apus a fost doar o singură zi, prin măsura somnului două zile,
îndoită. Și totuși una. Și Vinerea Mare a fost o singură zi prin măsura
somnului, dar două prin despărțirea făcută de semnul minunat arătat în ea
[întunecarea soarelui].
Primiți dar, cei ce ascultați, cuvintele mele despre socoteala celor trei
zile. Iată ziua de vineri și seara ei cea mare, sâmbăta și seara sa și, afară
de aceasta, celălalt răstimp cu apusul și răsăritul luminii, și care s‑a făcut
o zi. Seara acestei alte zile arată că Învierea va fi desăvârșirea zilei de
vineri.

Să fie pus deoparte răstimpul în care lumina s‑a întunecat și iarăși a
strălucit. Privește‑l deosebi ca pe o zi! În locul ceasurilor [zilei] el a așezat
ceasurile de pe urmă ale serii, și așa a fost împlinită vinerea neîncheiată:
trei ceasuri de întuneric și trei de lumină, o noapte și o zi dau o nouă zi.
O, preînchipuire care vestești simbolic dinainte cele trei ceasuri priso
sitoare! Tot la patru ani se adună o întreagă zi. Simbol mare! El prefigura
cele trei ceasuri în care avea să domnească întunericul la moartea Sa.
Domnul luminătorilor a înscris în lumină simbolurile Lui și soarele L‑a
vestit mai dinainte.
Cele trei ceasuri prisositoare nu umpleau nici o lipsă; sunt ceasuri care
se revarsă dincolo de măsură. Nu sunt nici o îndreptare, nici o reașezare,
ci mai degrabă o tulburare, căci aceste trei ceasuri tulbură anul. Ele au fost
așezate numai pentru ca să vestească cele trei ceasuri de întuneric la vremea
Răstignirii.
Sunt învățați care spun că prin aceasta e împlinită lipsa lunii. Dar să ne
întrebăm: de ce lipsește lunii jumătate de zi? Și acest lucru e o tulburare a
lunilor. Slavă Ție, Lumina noastră! Căci pe Tine Te închipuie luminătorii,
soarele și luna cu simbolurile lor.
Soarele Te‑a vestit mai întâi prin cele trei ceasuri prisositoare. Sunt
ceasuri pe care numai mintea le poate socoti în numărul ceasurilor anului.
Pentru ochi sunt ascunse: prefigurare a zilei aceleia în care soarele și‑a
ascuns lumina ca să vestească prin cele văzute tainele Sale.
Și ceasurile în care s‑a făcut întuneric n‑au putut fi deosebite cu ochii.
Ele au putut fi cuprinse doar cu mintea, cu ajutorul ceasului de apă. Simbolul
se asemăna realității, amândouă fiind ascunse. Cele trei ceasuri ascunse au
urmat, au îmbrăcat și au împlinit celelalte trei ceasuri ascunse.
Pentru că am spus „trei” și „trei”, să nu înțelegi „șase”. Căci numai trei
ceasuri prisositoare sunt în fiecare an, și în anul acela în cele trei ceasuri
s‑a făcut întuneric. Învață că de aceea au și fost făcute la început. Simbolul
trecea și umbla pretutindeni, iar când și‑a găsit Stăpânul, a pătimit împreună
cu El.
O, slăvite Iisuse! Și luna Te vestește pe Tine. Căci în fiecare lună lipsește
măsurii sale o jumătate de zi. Și cu cât prisosește măsura deplină a ceasurilor
anului, pe atât lipsește măsurii lunilor. Crucea pe care S‑a urcat e jugul
carului Său, la care a înhămat soarele și luna.
Căci luminătorii slujesc Stăpânului tuturor luminătorilor; soarele și luna,
închinate odinioară [de oameni], sunt acum roabe Fiului Celui singur vrednic
de închinare. Soarele prin cele trei ceasuri, iar luna prin cele șase. Îl poartă

înjugate de către cele două simboluri. În soare și în lună Iisus și‑a închipuit
simbolurile Sale, ca prin ele să vestească taina venirii Sale.
Dar de ce s‑a întâmplat, această prisosire în măsura soarelui, și de ce
măsura lunii a fost nedesăvârșită și micșorată? Soarele care‑și revarsă și
dăruie plinătatea lui e simbolul darului Dumnezeirii Sale. Luna e simbolul
trupului Său; îmbrăcându‑se în el, Cel desăvârșit a desăvârșit măsura ei
nedesăvârșită.
Soarele a vestit cele trei ceasuri, ceasuri de lumină asemenea Domnului
său, iar luna a vestit cele trei ceasuri de întuneric asemenea lui Adam. Cu
cele trei ceasuri care erau simbolul bunătății [dumnezeiești], iată [împreună]
nouă ceasuri vestesc cele două: vremea Fiului, Care la ceasul al nouălea
și‑a dat cu glas tare duhul Său, Tatălui11. 11 [Matei XXVII,45‑50;
Ioan XIX, 30]
Prin Iosua, fiul lui Navi, ziua s‑a făcut îndoită și a fost mai lungă decât
toate zilele, ca simbol al poporului pe care l‑a înălțat mai presus decât toate
neamurile. Prin Domnul nostru Iisus o zi s‑a făcut mai mică decât toate
zilele ca simbol al poporului care a fost disprețuit de toți. Acolo soarele
s‑a întărit, după cum s‑a întărit și poporul, aici poporul s‑a întunecat
asemenea soarelui.
Întărește‑mă, Doamne, să scriu și într‑alt chip despre cele ale lunii! 11
zile lipsesc anului ei din cele 365 de zile care fac numărul deplin al anului
soarelui. Ceea ce am grăit și grăiesc să fie Ție, Doamne, spre laudă, iar
mie spre ispășire, prin milostivirea Ta!
Moise a unit și a amestecat calendarul anului cu socoteala lunii. El a
rânduit, a alcătuit și așezat calendarul anului. Anul lui Noe avea două
calendare, după cei doi luminători. Iscusitul cărturar [Moise] a făcut din
ele unul singur. Doamne, fă ca să fiu pentru Tine un cărturar al tainelor
Tale, ca Tu să tâlcuiești prin robul Tău asemănările Tale!
Soarele și luna la moartea Domnului; 7‑10: cele patru puncte cardinale
cinstesc fiecare cu ale sale pe Domnul; 11: lor li se adaugă înălțimea și
adâncul; 12: numerele 6 și 100 și simbolismul lor.
…s‑a făcut primăvară în iad. Fața morților a strălucit, oasele lor uscate
s‑au veselit, frumusețea lor stinsă a strălucit.
În întuneric te‑a împodobit soarele cu frumoasă cunună. Intrând întru
sine a împletit‑o și în trei ore a sfârșit‑o, ca să încununeze cele trei zile ale
morții Tale. El vestea prin aceasta că lupta cu moartea, ca prin cruce să
biruie fiecare asupra morții. A luat asupra Sa [crucea] și a biruit prin ea
asupra ei, ca Goliat care a pierit ucis de propria lui sabie12. 12 [1 Regi 17, 51]
Soarele vestea despre El că e nevăzut și văzut, că trupul Său s‑a îmbrăcat

în pătimire, dar Firea Sa a rămas nepătimitoare. Prin taina trupului Său a
pătimit iar prin taina puterii Lui a strălucit. O, soare văzut, care jelea pe

Cel nevăzut! O, luminător ce s‑a întunecat din pricina Luminii! Dar a fost
mângâiat și s‑a înălțat și ne‑a mângâiat, căci din mormântul Său El S‑a
sculat pentru Biserica Sa.
Soarele s‑a ascuns în înălțime, luna în adânc, și din toate părțile drepții
fugeau, căutau și găseau scăpare. Îngerilor le‑a vestit soarele, iar celor
îngropați luna că cei ticăloși L‑au omorât cu viclenie pe Domnul lor. Soarele
a strălucit ca îngerii ce au fost trimiși, luna a urcat împreună cu morții cei
înviați, iar în mijloc răstignitorii se înăbușeau.
Fie ca răsăritul să‑i aducă cu dreapta sa cunună. Din simbolurile și
prefigurările arcei să i‑o împletească! De pe muntele Kardu [Ararat] și‑a
cules el florile, din ținutul lui Noe și Sem și al celui ce este cap lumii
[Adam], al lui Avraam, slăvitul, al binecuvântaților magi și al stelei, și al
raiului, slăvitul său vecin.
Apusul să‑i aducă două cununi strălucite, a căror mireasmă se revarsă
în toate părțile. Apusul în care au apus stelele gemene, cei doi Apostoli,
care strălucesc din mormintele lor pururea raze neînserate. Căci Simon a
întrecut soarele, iar Apostolul [Pavel] a covârșit luna.
13 [Sinai, Deuteronom Ținutul din miazăzi să‑i aducă cunună din Faran13! El a încolțit și înflorit
XXXII, 2]
flori evreiești și legea cea înfricoșătoare, pe care nimeni n‑a împlinit‑o
vreodată. Aceasta e cununa Domnului nostru care a împlinit‑o până la capăt.
Îmbătrânind, ea a tăcut și s‑a odihnit. Doar ca mărturie mai este citită, și
ca o bătrână istovită se odihnește.
Din pricina asprimii sale ținutul din miazănoapte nu cunoaște flori, ci
doar zăpadă și gheață și vijelii năprasnice. Păgânătatea elină o închipuie
vântul de miază noapte. Dar iată că și el aduce prin flori noi cunună Soarelui
milostivirii care l‑a făcut roditor. Iată că încolțesc și în el osemintele
mucenicilor și florile strălucitoare ale fecioarelor.
Înaltul și adâncul Te încununează pe Tine, Doamne. Iată cele șase zări
îți aduc cununile lor, fiindcă în ziua a șasea ți‑au împletit cunună de spini.
Pe Tine să Te încununeze și prin Tine pe Părintele Tău! Trupul lui Adam
care a biruit prin Tine, mare a fost rușinea lui când a fost biruit, dar cu
cununi de biruință ai acoperit înfrângerea lui.
Din toate zările mulțumită fie adusă Celui ce S‑a născut în mileniul al
șaselea. Numărul „șase” e desăvârșit, fără lipsă. Iar numărul „o sută” e o
cunună în mâna dreaptă . Ca niște cununi aduce dreapta noastră imne. Prin
simbolul lor să ne izbăvești de partea stângă și prin preînchipuirea lor
călăuzește‑ne de‑a dreapta, în care stă împletit [cunună] numărul „o sută”!
Trad. Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan ICĂ jr, Deisis, 2012

DIALOG ORTODOX
17. INTERMEZZO LIRIC
Fluidul ochilor
Adam avu o tresărire.

Trecea prin corpul lui un fior plăcut.
Ochii îi ardeau şi simţea în ei o chemare irezistibilă.
Nu îndrăznea să-i deschidă.
Şi nici nu ştia ce e cu el şi ce înseamnă toate acestea.
Insistenţa cu care era privit l-a făcut să deschidă ochii.
S-a văzut culcat pe un covor verde şi moale,
înconjurat de flori şi mângâiat de un aer cu miros răscolitor.
În faţa lui stătea o figură luminoasă, calmă,
dătătoare de bucurie şi de iubire;
o linişte deplină l-a învăluit şi l-a fermecat.
Nu-şi dădea seama dacă aude ceva,
n-a văzut mişcarea buzelor acelei
Fiinţe de Lumină,
dar înţelegea că îi spune că el este Adam,
că este OM şi că a fost creat
după Chipul şi Asemănarea SA.
Fluidul ochilor CREATORULUI era
asemenea unui limbaj curgător.
Ochii nuanţau şi cele mai subtile expresii ale sufletului.
Privirea Lui i-a învăluit toată fiinţa,
cucerind-o imediat cu o iubire divină.
Numai fluidul ochilor poate reda o astfel de trăire.
Privirea care îi pătrundea până în abisul sufletului,
i-a comunicat tainic că el este Adam
şi că este OM,
că se găseşte în Grădina Paradisului
şi că este rege al Creaţiei,
având sub stăpânirea sa toată Natura,
tot Pământul: peştii mării,

păsările cerului şi orice vieţuitoare
care se mişcă pe Pământ.
Ochii Tatălui şi-au schimbat pentru o clipă strălucirea
şi au scăpărat, atrăgându-i atenţia în mod poruncitor
să nu mănânce roade din
Pomul cunoaşterii binelui şi răului.
Atunci din ochii lui Adam a scăpat o întrebare:
– „De ce Doamne”?
– „Căci în ziua în care vei mânca din el,
vei muri negreşit”, a venit răspunsul.
Apoi aceeaşi privire iubitoare şi înălţătoare
i-a mângâiat retina şi i-a umplut sufletul de bucurie,
după care a dispărut în înalturi.
Adam a rămas locului,
fermecat de tot ceea ce vedea şi auzea.
Florile aveau o paletă ameţitoare de culori.
Care mai de care i se prezenta privirii sale
şi îi binecuvânta organul mirosului cu un parfum divin,
sau îi oferea câte un fruct delicios.
Prin ochii săi îşi apropia natura cea neprihănită.
Limbajul florilor era distilat de retină
până la cele mai fine tonuri,
iar ochii săi le răsplătea cu o privire caldă,
plină de admiraţie.
Fluturi cu aripi multicolore
parcă erau petale colorate
ce te încântau prin zborul lor nesigur
şi totuşi majestos.
Păsările se mişcau cu o abilitate surprinzătoare
printre îngerii cu două aripi şi serafimi cu şase aripi.
Halucinantă întrebare,
dar întrebare cu folos: „e aievea lumea asta,
sau e doar un vis frumos?”
se întreba Adam.
Şi a stat Adam în mijlocul naturii până în noapte, târziu.
Nu mică i-a fost surpriza
când a văzut că nici n-a trecut Soarele bine la culcare,
că a şi răsărit Luna cea mare, roşie şi fermecătoare.
Iar stelele răsăreau pe cer ca din pământ.
Mut de uimire şi de admiraţie

Adam a adormit în iarbă,
învelit de un covor de flori şi de mantia cerului.
Purtat de vise a pornit pe Calea Lactee,
la prima întâlnire cu stelele.
Refăcut de somn şi îmbătat de parfumul florilor,
Adam şi-a spălat faţa cu elixirul picăturilor de rouă,
apoi a simţit din nou lumina caldă şi binefăcătoare a Tatălui
Ceresc.
Ochii săi au întâlnit ochii Tatălui.
L-a văzut din nou în toată Slava Sa.
Dumnezeu l-a aşezat în dreapta Sa
şi privindu-l cu dragoste părintească
i-a spus că dacă până acum a cunoscut plantele din Paradis,
va trebui să cunoască şi animalele.
Mai mult decât atât,
animalele trebuie să fie botezate,
deoarece numai cele botezate
intră cu adevărat în fiinţă.
Şi a adus Dumnezeu prin faţa lui
toate animalele Pământului.
Nu citise Adam nici un tratat de zoologie
şi nu urmase nici un curs de faunistică,
însă inspirat de Duhul Sfânt şi încurajat de Sfânta Treime
a reuşit să boteze toate animalele.
De atunci animalele recunosc în om
pe stăpânul lor pământesc.
Adam discuta cu animalele înainte de a le boteza.
Privind animalele în ochi, putea
purta un dialog cu ele,
putea să le cunoască dorinţele şi preocupările,
felul de a fi
şi să le destăinuie secretele sufletului său.
Limbajul ochilor este un limbaj divin,
care permite înţelegerea informaţiilor
fără a le traduce în cuvinte.
După plecarea lui Dumnezeu
Adam s-a plimbat prin Rai
şi s-a întreţinut cu multe animale la casa lor,
la locul lor de hrănire şi de adăpare.
A reuşit să le cunoască puii,

bucuriile şi preocupările lor.
Se odihneau vulpea şi iepurele,
leul şi gazelele, oaia şi lupul în aceleaşi poieni,
fără să-şi facă rău unul altuia,
fără să se ameninţe,
trăind în pace şi armonie.
Astfel a învăţat Adam să vorbească cu animalele,
privindu-le în ochi.
Ochii spun tot,
ochii nu mint niciodată,
ochii nu pot ascunde nimic.
Priviţi animalele în ochi
şi încercaţi să le spuneţi că le sunteţi prieteni
cereţi-le să vă primească în anturajul lor
şi să nu se teamă de voi.
Din nou a stat Adam în mijlocul Raiului,
până târziu în noapte,
pentru a se întâlni şi cu animalele de noapte.
Cine crede că noaptea este linişte
şi că toate fiinţele dorm, se înşală amarnic.
Şi nu-i vorba numai de animale,
că şi unele plante se trezesc
şi sunt active în toiul nopţii.
Cât de frumos îşi deschide Regina Nopţii corola,
şi ce parfum lansează în eter!!!
Deşi dormise foarte bine în timpul nopţii
şi s-a deşteptat plin de viaţă
la răsăritul Soarelui,
Adam s-a simţit din nou atras de dulceaţa somnului.
Nu înţelegea ce se întâmplă,
dar nici nu se străduia să înţeleagă,
aşa că s-a culcat liniştit.
Când s-a deşteptat din somn
şi a deschis ochii,
a constatat că se găseşte
în faţa lui Dumnezeu.
Aceeaşi privire dumnezeiască,
aceeaşi căldură divină,
aceeaşi iubire îl învăluia
şi îl făcea să crească asemenea

unui mugur floral, care tinde către soare,
în căldura primăverii.
Dar Dumnezeu nu era singur.
Era însoţit de o fiinţă „ruptă din rai”.
Şi aducând-o la el, Dumnezeu i-a spus:
„aceasta se numeşte femeie şi a fost făcută
din coasta ta”. Este Eva.
Nu a înţeles Adam prea mult,
dar s-a uitat curios la ea.
Uitându-se în ochii ei
parcă intrase în Grădina Raiului.
Se simţea fermecat, iar sufletul său
s-a deschis asemenea unei flori de lotus
ca să primească sufletul femeii.
Simţea că parcă a luat-o de mână
şi că zboară împreună în Grădina Paradisului.
Se simţea însă, uneori, urmărit de
primejdii misterioase.
Şi a închis ochii.
Când i-a deschis nu mai erau în jurul său
nici Dumnezeu, şi nici femeia aceea, adică Eva.
Cu greu şi-a revenit din vraja dulce şi cuceritoare.
Şi-a adus aminte că femeia este os din oasele sale.
Şi-a adus aminte de coasta sa
şi s-a pipăit în partea stângă,
dar n-a descoprit nimic.
S-a pipăit şi în partea dreaptă şi a găsit
o cicatrice oblică.
Din acel moment a simţit ceva curios,
ceva misterios.
Parcă îi lipsea ceva, parcă nu era întreg
şi a înţeles că trebuie să pornească
în căutarea femeii.
Şi a căutat-o pe Eva prin Rai
şi a găsit-o printre animale.
Ştia ce înseamnă să priveşti animalele
şi să comunici cu ele.
Dar un fior rece i-a trecut prin inimă.
Nu ştia ce înseamnă.
A continuat să privească.

Eva stătea cu spatele.
Îi urmărea conturul corpului,
rotunjimile coapselor, delicateţea taliei
şi bogăţia părului, care cădea pe spate
mai frumos decât o coamă.
Cunoştea animalele.
Admirase frumuseţea şi fineţea
căprioarei şi a gazelei,
mlădierea felinelor
şi graţia lebedei,
şi, totuşi, o asemenea armonie
a corpului încă nu întâlnise.
S-a întors Eva cu faţa la el
dar nu l-a văzut.
Faţa îi strălucea ca soarele,
obrajii formau două gropiţe
care te chemau irezistibil,
amintind de Zâna Nopţii, de Lună.
Zâmbetul îi acoperea faţa şi iradia în jur
ca lumina Luceafărului.
Nu departe de ea se vedeau merii,
cu fructele roşii şi parfumate.
Când i-a zărit sânii
a avut o tresărire din nou.
I-a trecut un alt fior rece prin tot corpul.
A crezut că Eva a desprins două mere
şi le-a aşezat pe pieptul său.
Când Eva şi-a îndreptat privirea spre el
a rămas ţintit locului.
Se uitau unul la altul
şi îşi vorbeau din ochi.
Şi-au spus atât de multe
că puteai scrie un roman fluviu.
Privirea lui Adam a pătruns prin
pupilele Evei şi s-a pierdut în
abisul fiinţei sale.
A întâlnit o mare de iubire
şi un ocean de curiozitate.
La fiecare pas îşi exprima emoţia,
simţea că îl înţelegea.

Şi ea, la rândul său,
Îşi vărsa în cascadă sentimentele
şi aştepta cu mare interes să afle
părerea lui Adam despre ea.
Adam şi-a dat seama că i-a stârnit curiozitatea,
că îl plăcea, poate tot atât de mult
cât o plăcea el pe ea.
Fluidul ochilor lor forma un tot unitar,
deşi curgea în direcţii diferite.
Fluidul ochilor este încărcat cu toate tainele şi
misterele corpului şi ale sufletului.
Privirea nu minte niciodată
deoarece este dată de Dumnezeu,
iar Dumnezeu nu minte.
Dacă vrei să cunoşti un om?
Priveşte-l în ochi.
Te acuză cumva pe nedrept?
Cere-i să te privească în ochi.
Nu auzi calomniile verbale,
nu ţine seama de gesturile necontrolate,
nu spun animalice pentru a nu jigni animalele.
Priveşte-l în ochi pe partenerul tău
atunci când doreşti să afli adevărul.
Vrei să ştii dacă partenerul te iubeşte?
Priveşte-l în ochi.
Nu-i cere să-ţi mărturisească verbal, vorbele pot
fi deşarte.
Nu înţeleg de ce femeile doresc tot timpul
Să audă declaraţii de dragoste.
Probabil că doresc să afle toată lumea.
Prin repetiţii multiple,
informaţiile ar putea trece din conştient în inconştient.
Numai ele ştiu acestea.
Poţi comunica la nesfârşit cu fiinţa iubită
doar privind-o în ochi.
Privirea este multidimensională.
Privirea în ochi trebuie să fie
reciproc obligatorie.
Nu ai nici timpul
şi nici nu găseşti cuvintele potrivite

pentru a dezvălui ceea ce exprimă ochii.
Toate meandrele sufletului
şi toate chinurile dorului
sunt reflectate de fluidul ochilor.
Simţi că fluidul ochilor partenerului nu ajunge la tine?
Simţi cum îşi fereşte privirea şi nu doreşte să-ţi vorbească?
Nu mai continua,
cuvintele sunt de prisos.
Sunt aruncate în vânt
fără să rezolve problema pusă în discuţie.
Te poţi uita în ochii cuiva
dar simţi că nu eşti privit,
deoarece persoana respectivă
nu îţi răspunde prin fluidul ochilor săi.
Ochii nu servesc doar pentru a primi informaţii luminoase
Ei emană nesfârşit mai multe informaţii interioare
culese din abisul sufletului,
din trăirile trupului
şi din căldura inimii.
Este greu să ne imaginăm
câte taine ascunde privirea noastră,
adică fluidul ochilor.
Ochiul nu este doar
„un aparat fotografic” biologic.
Nu înregistrează doar imagini
pe care le transmite la creier,
iar acest creier savant, miraculos,
le prelucrează până la refuz
asemenea unui computer.
Ochiul nostru chiar
dacă este închis în afară
„înăuntru se deşteaptă”,
vorba lui Eminescu.
Ochiul realizează o vedere internă
pe care o reflectă prin fluidul său,
însă câţi ştiu să o înţeleagă?
Aceste gânduri par fantezii,
par desprinse dintr-un roman S.F.
Ce mic poţi să fii,
„sărman cizmar”, dacă gândeşti aşa!
Ai aflat că irisul fiecărei persoane

este o carte cu imagini colorate
ale stării de sănătate a trupului?
Poţi merge mai departe cu gândirea
şi să-ţi imaginezi că
o oglindă asemănătoare a sufletului
ar putea fi tot pe iris
sau pe retină?
Atât de profundă şi de încărcată de informaţii
poate fi privirea unui om
încât cine ştie s-o citească
poate găsi toate tainele sufletului
şi ale inimii.
Dar cine ştie?
Când priveşti în labirintul
sufletului unui om
poţi găsi căi ascunse
pe care nici el nu le ştie.
Sunt comori care zac uitate
şi pe care doar o privire
pricepută le poate descoperi.
Faci un schimb de priviri
cu cineva pe care nu-l cunoşti,
dar ţi se pare cunoscut
de când lumea.
Să poarte corpul în el
amintiri din vieţile trecute?
Am avut şi noi vieţi trecute?
Am trecut şi noi prin avatarul
reîncarnărilor succesive?
Poate da. Atunci unele imagini
le porţi în tine
de la începutul timpului tău.
Poate nu.
Dacă nu, de unde visele
care se repetă la nesfârşit?
De unde imaginile care au
rămas în sufletul meu?
Sunt gânduri, susţinute
sau nu ştiu cum să le spun,
care stau ascunse în labirintul
sufletului meu şi aşteaptă

să fie descoperite
de o fiinţă pricepută.
Cine suntem noi, Doamne?
De ce ne-ai dat valori
pe care nu ştim să le folosim?
Acum învăţ să lucrez
pe calculator.
De ce nu m-ai învăţat
să exploatez şi hardul
ochiului meu?
Al ochiului meu,
al sufletului meu,
sau al cui, Doamne?
Încredere sau neîncredere,
bucurie şi tristeţe,
Iubire şi ură, grandomanie şi smerenie,
speranţă şi deşertăciune,
agonie şi extaz şi multe alte trăiri ale fiinţei omeneşti
nu pot fi explicate prin cuvinte,
dar pot fi nuanţate până la cele mai subtile tonuri
de fluidul ochilor.
Deci, ochii nu primesc doar informaţia,
ci şi emit informaţii zi de zi,
ceas de ceas, clipă de clipă.
Sunt asemenea unui ecran de televiziune
pe care se prezintă diferite programe,
în culori şi tonuri diferite,
produse de organism în totalitatea sa
şi în special de creier.
Când priveşti în ochii partenerului tău
este ca şi cum ai deschide
şi ai viziona diferite programe de televiziune
ale fiinţei respective.
Metafora merge atât de departe,
încât este ca şi cum ai putea mări anumite imagini
pentru a le analiza în detaliu.
Urmărind fluidul ochilor
ai putea sesiza cum dragostea
se transformă în ură,
cum speranţa degenerează în deznădejde,
cum agonia se transformă în extaz,

poţi să înţelegi cât de cameleonică este fiinţa umană.
În mod obişnuit minciuna
este îmbrăcată în cuvinte frumoase şi mieroase
şi acompaniată de o mimică a feţei
comandată de interese meschine.
Adam s-a încărcat cu toată îndrăzneala
şi cu toată priceperea
acumulată în scurta sa existenţă
şi s-a apropiat de Eva şi a privit-o în ochi.
A privit-o în ochi şi a simţit toate adâncurile fiinţei sale.
Şi cu cât o privea mai mult
cu atât îi creştea dorinţa
de a o cunoaşte mai bine.
Şi simţea că şi ea, tot aşa,
dorea să-l cunoască
şi îi urmărea fiecare gest
şi încearcă să-l lege de fiinţa sa.
Era ca o foame
pe care o simţea fiecare pentru celălalt.
Fiecare îşi dorea
să-şi completeze partea lipsă
şi să restabilească întregul.
Totuşi, a sesizat Adam
că Eva încerca uneori,
să-şi mascheze unele trăiri afective.
Îşi ferea privirea în mod intenţionat,
încerca să pară mai indiferentă,
sau oarecum necunoscătoare în unele privinţe.
Nu dorea să recunoască faptul
că şarpele mereu o îndemna să guste din fructele
Pomului cunoaşterii binelui şi al răului.
Dar ochii o trădau.
Insistenţa lui Adam
de a nu da ascultare şarpelui
era privită cu neîncredere şi cu zâmbete
care mascau sinceritatea ochilor.
Astfel a sesizat Adam
că femeia poate ascunde
cu multă abilitate
unele gânduri şi sentimente,
şi chiar unele adevăruri,

chiar să le deformeze.
Mai apoi avea să se convingă de faptul
că orice fiinţă umană poate realiza cu măiestrie aceasta.
Controlul este asigurat de fluidul ochilor.
Deşi a înţeles semnificaţia fluidului ochilor,
Adam neglija adesea această învăţătură.
Mergeau împreună prin Rai,
vorbind cu animalele,
culegând flori şi împletind coroniţe
pe care le puneau pe cap, se uitau ochi în ochi
şi se admirau fericiţi.
Întâlnindu-se cu un şarpe,
Eva şi-a adus aminte că acesta a învăţat-o
cum să ajungă repede înţeleaptă.
Tot secretul era să consume
din Pomul cunoaşterii binelui şi al răului.
Adam a rămas îngrozit de vorbele auzite.
Dar Eva l-a liniştit şi
l-a rugat să mănânce şi el din măr,
că ea a mâncat.
I-a cerut aceasta ca un semn de iubire,
Şi ca o dovadă de multă preţuire.
Dar Adam în ochii săi nu s-a uitat,
că ar fi văzut că, este înşelat.
Şi din măr cu poftă a muşcat.
Dar când a auzit în jur un sâsâit,
Mărul muşcat în gât i s-a oprit.
Morala
Pentru cuvântul încălcat
Şi pentru căderea în păcat.
Adam şi Eva au fost pedepsiţi
Şi din Rai au fost izgoniţi
Şi toate acestea s-au întâmplat,
Pentru că Adam a uitat
Că adevărul nu-l găseşti
Dacă în ochi pe om nu-l priveşti.
Şi astfel cei doi au pierdut nemurirea
Fiindcă n-au ştiut cum să-şi folosească privirea.
Prof. Univ. Dr. Gheorghe Mustață, Iași

DIALOG ORTODOX
18. INTERFERENŢE
Iaşul, „capitala rezistenţei până la capăt”,

în războiul de întregire
Istoricul Marelui Război, cel încheiat pentru români cu desăvârșirea

cvasi‑miraculoasă a unității naționale, se află acum, în preajma centenarului,
într‑o reală dificultate de a asimila și sistematiza imensa cantitate de mate
riale și analize noi. Este un fapt demn de reținut, mai ales că el coincide
cu unul similar în mai tot arealul continental și euro‑atlantic. Este nevoie
de timp, adesea de mult timp pentru a le pune convenabil în valoare.
Cercetătorii o știu și din alte abordări tematice, pentru care colaborarea
timpului se arată indispensabilă. S‑ar spune chiar că între primele restituții
făcute anume de unii actanți la evenimente și cele pe care istoricii le inițiază
în vremea noastră, gradul de dificultate a sporit considerabil, sub unghi
1 Ion Agrigoroaiei (coord.),
cantitativ și calitativ totodată. Poporul român, s‑a spus deja, era Orașul Iași. „Capitala re
zistenței până la capăt”
„conștient de însemnătatea vremurilor pe care le trăiește și de menirea lui (1916‑1917), Iași, Ed.
istorică”1. Junimea, 2016, p. 238.

Țăranul, deprins în timp de pace să asude pe ogoarele patriei, era îndrituit
să spere că la finele războiului va beneficia de reforma agrară și de cea
electorală.
„Până acum, se spunea în Mesajul Tronului la deschiderea sesiunii parlamentare
(9/22 decembrie 1916), războiul ne‑a impus jertfe mari și dureroase. Le vom
îndura însă cu bărbăție, fiindcă păstrăm neștirbită credința în izbânda finală a
aliaților noștri și, oricare ar fi greutățile și suferințele, suntem hotărâți să luptăm
2 Apud Ion Agrigoroaiei, alături de dânșii cu energie și până la capăt”2.
op. cit.
Regele Ferdinand făcea apel, în acest spirit, la unitatea factorilor de
răspundere, indispensabilă în acele împrejurări. Rostind, în fața Camerei,
pe marginea mesajului regal, un discurs despre marile probleme ale națiunii
române, N. Iorga se arăta convins că noile împrejurări geopolitice, nespus
de grave, vor avea ca efect o solidarizare mai fecundă. Apelul la istorie,
frecvent în epocă, implica „lunga durată”, dacă e să folosim un termen ce
se va impune abia peste câteva decenii, prevestit însă de unele „permanențe
istorice” definite de N. Iorga la un mare congres. Sol, rasă, idee sunt
concepte care în timpul Marelui Război au cunoscut o bună împletire, ca
în spusele lui Petru Vodă Rareș, că „vom fi iarăși ce am fost și mai mult
3 Ibidem, p. 248. decât atâta”3. Peste câteva luni, în plină vară a anului 1917, virtuțile com
bative și de tărie morală se vor proba din nou, în forme eclatante, la Mărăști,
la Mărășești, la Oituz, sintagma „rezistența până la capăt” primind, la fața
locului, o expresie adecvată: „Pe aici nu se trece!”. Ambele sintagme con
sună cu ideea care i‑a stimulat pe unii istorici să realizeze un volum tematic
aparte.
Profesorul Ion Agrigoroaiei, reputat specialist în istoria contemporană
și expert în problematica Marelui Război, a pornit tocmai de la această
sintagmă, de amplă circulație în epocă și după aceea, pentru a examina, o
dată în plus, alături de alți istorici, tema rolului jucat de orașul Iași în faza
cea mai dramatică pentru români, din istoria primei conflagrații mondiale.
Deși în retragere și expusă la atâtea mizerii, armata țării vădea o integritate
ce amintea, după expresia lui N. Iorga, de
„momentul când întâiul detașament a sfărâmat cu patul puștii piatra de nedreptate
la graniță. Atunci, om viu lângă om viu, ea reprezenta numai puterea fizică și
încrederea în biruință; astăzi cei vii aduc cu dânșii moștenirea sufletească a
4 N. Iorga, Discurs în Ca celor care au murit pe câmpul de luptă”4.
meră, 14/26 decembrie
1916, apud Ion Agrigo Concluzia la care s‑a ajuns merită a fi reprodusă, momentan, ca un
roaiei, op. cit., p. 245. succint rezumat al noului volum de studii:
„Capitală a rezistenței până la capăt, orașul Iași va avea un rol de prim rang
în realizarea Marii Uniri. La plecarea din Iași a Suveranilor, ziarul Mișcarea,
din 16 decembrie 1918, remarca greutățile depășite în cei doi ani și sublinia:
«Aici, pe pământul binecuvântat al Moldovei, în cetatea lui Ștefan cel Mare și

a lui Cuza Vodă, Regele și Regina au trăit zilele cele mai grele, dar și cele mai
frumoase din viața poporului român […]. În cetatea Unirii de la 1859 s‑a pus
temelia Unirii tuturor românilor»”5. 5 Ibidem, p. 217.
O asemenea concluzie e deplin consonantă cu studiul introductiv elaborat

de profesorul Dumitru Vitcu, binecunoscut și el ca modernist și autor de
sinteze istorice mai ample. Jertfa unei capitale istorice e titlul, nu mai puțin
inspirat, al studiului amintit, în care se poate sesiza o reală și memorabilă
profesie de credință6. 6 Dumitru Vitcu, Jertfa
unei capitale istorice,
Alte secvențe sau aspecte din istoria orașului Iași au fost elaborate, în ibidem, p. 17‑67.
economia volumului, de Gheorghe Iacob, Ionuț Nistor, Ion Giurcă, Remus
Zăstroiu, textul final, de încheiere, fiind asumat de coordonator, cum era
și firesc, text în care se anunță deja că un nou volum, pe aceeași temă, va
fi tipărit în curând.
Un rezumat în limbi străine, un set de documente ilustrative, extrase din
diferite fonduri arhivistice, completează în mod util volumul. „Rezistența
până la capăt”, s‑a vădit a fi un îndemn salutar, ale cărui roade urmează a
fi examinate într‑un alt volum, legat de centenarul Marii Uniri. Desigur, un
asemenea eveniment, rarisim la scară istorică, nu poate fi înțeles fără cel
petrecut la 1859, când același segment de românitate a dat mari dovezi de
abnegație patriotică, făcând anume din sacrificiul propriu o condiție a unei
împliniri colective mai înalte. Istoria e o carte mereu deschisă.
Acad. Alexandru ZUB, Iași

DIALOG ORTODOX
19. ACTUALITATEA BISERICII
Când şi cum să ne împărtăşim (I)
Împărtăşirea copiilor în cadrul catehezei din Postul Mare, 2016,

la Biserica Sfântul Lazăr, Iaşi
Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste,

apropiaţi‑vă!
Ce îndemn călduros! Ce invitaţie insistentă! Păcat însă că noi, creştinii,
următori ai lui Hristos şi oamenii aşa‑zişi „de biserică” (în comparaţie cu
majoritatea secularizată a celor care doar se numesc creştini), rămânem
surzi acestei invitaţii de a ne împărtăşi din „masa Stăpânului”, din „darul
nemuririi” şi din „antidotul morţii”. La fiecare Liturghie, Hristos, prin gura
preotului, Se oferă zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…” şi:
„Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu…” şi, văzând ce se întâm
plă, ne întrebăm care mai este rostul acestor cuvinte din moment ce la
majoritatea Liturghiilor de peste an nimeni nu „ia” şi nimeni nu „bea”?!
Pentru ce mai săvârşim atunci Liturghia în fiecare duminică sau chiar în
fiecare zi?! Şi ceea ce facem este normal sau greşit? Dacă este normal,
atunci care este scopul principal al Sfintei Liturghii, iar dacă este greşit,

care este soluţia şi ce învaţă Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi în legătură
cu aceasta?
În Evanghelia după Ioan, cap. VI, găsim cea mai profundă şi mai directă
învăţătură biblică referitoare la rostul împărtăşirii cu Hristos. Iată ce spune
Mântuitorul:
„Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi
nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă Trupul
Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de
apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi Sângele Meu adevărata băutură.
Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu
întru el” (Ioan 6:53‑56).
Vedem deci clar îndoitul scop al împărtăşirii, şi anume: intrarea în relaţie
de comuniune cu Hristos, Mântuitorul nostru, precum şi dobândirea „învierii
spre viaţă” (Ioan 5:29), adică a vieţii veşnice.
Dacă ne referim şi la contextul în care au fost rostite aceste cuvinte, care
„sunt duh şi sunt viaţă”(Ioan 6:63), vedem că Mântuitorul Şi‑a început
cuvântul prin amintirea hrănirii cu mană în pustie a poporului evreu (Ioan
6:31‑32), iar aceasta, pentru a arăta atât trecerea de la Vechiul la Noul
Legământ (de la curăţirea prin sângele ţapilor la curăţirea prin sângele
Noului Legământ), cât şi imposibilitatea pentru om de a trăi chiar şi o sin
gură zi fără mană – „pâinea care se pogoară din cer” (Ioan 6:51)1. 1 Foarte mulţi Sfinţi Pă
rinţi, făcând comparaţie
Nu vom prezenta aici învăţătura Bisericii despre Sfânta Jertfă, despre între pâinea obişnuită şi
realitatea prezenţei hristice în Sfintele Taine şi nici măcar despre roadele „pâinea care se pogoară
din cer”, au spus că după
(„efectele”) Sfintei Euharistii în viaţa omului. Despre această problemă s‑a cum nu putem trăi fără
scris mult, chiar dacă mai mult teoretic (scolastic chiar). Pe noi ne preocupă alimentele simple, tot aşa
nu putem trăi nici fără
latura practică, adică în ce măsură atitudinea noastră concretă vizavi de Euharistie.
împărtăşirea cu Sfintele Taine este conformă cu învăţătura Bisericii.
I
De la început trebuie să afirmăm că Sfinţii Părinţi nu au văzut împărtăşirea
cu Trupul şi Sângele lui Hristos doar ca pe o încununare a unui efort ascetic
sau ca pe o „răsplată” pentru cel ce merge bine pe calea ce duce spre
mântuire, ci şi ca pe un „medicament” oferit celor slabi, căci nu cei sănătoşi
au nevoie de doctor, ci cei bolnavi (Matei 9:12). Altfel spus, în plan ecle
siologic şi eshatologic, împărtăşirea cu Sfintele Taine este într‑adevăr un
scop, adică ceea ce încununează viaţa noastră în Hristos şi ne uneşte „pe
noi înşine şi unii pe alţii”2, adică ne face mădulare ale Bisericii. Dar în 2 Adică, în Euharistie,
Hristos „adună laolaltă
plan personal, împărtăşirea este totuşi un mijloc şi o „hrană de drum”, fără pe fiii lui Dumnezeu cei
de care călătoria noastră în această lume este sortită eşecului. împrăştiaţi” (Ioan 11:52)
din pricina păcatului, pen
Tocmai de aceea problema devine delicată, căci se uită adeseori că tru ca prin Duhul Sfânt
Împărtăşania se dă mai întâi „spre iertarea păcatelor” (Matei 26:26‑28) şi să constituim Biserica –

care este Trupul Său. Deci abia apoi „spre viaţa de veci”3. Nimeni nu poate dobândi viaţa de veci dacă
nu se poate vorbi de co
muniune în Hristos decât
mai întâi n‑a scăpat de păcat şi de patimile generate de el. Dar singura
prin împărtăşirea conti posibilitate de realizare a acestui lucru este lupta împreună cu Hristos, pe
nuă cu Hristos, Cel care
realizează şi asigură această
Care‑L primim în noi prin Sfintele Taine. Şi prin Taina Pocăinţei se dă
comuniune. iertarea păcatelor, dar Pocăinţa este privită ca un „stadiu pregătitor”, o
3 Liturghier, Bucureşti,
2012, p. 195.
anticameră a „vederii luminii celei adevărate” şi a primirii „Duhului ceresc”.
Mai mult decât atât, în afara legăturii euharistice cu Hristos, nici pocăinţa
nu are forţa cuvenită şi, ca să argumentez acest lucru, voi da exemplul
Sfintei Maria Egipteanca.
Ceea ce vedem uimitor în viaţa ei nu este neîmpărtăşirea de‑a lungul
câtorva zeci de ani (chiar dacă unii îşi găsesc în această scriere hagiografică
un argument în sprijinul propriei ignoranţe), ci faptul că înainte de a merge
4 Maica Domnului a fost în pustie, când abia făcuse făgăduinţă de pocăinţă Maicii Domnului4, dar
un fel de duhovnic direct
al ei, căci nu se vorbeşte nu împlinise nici cea mai mică parte a canonului ce‑l „merita” pentru păcatul
de vreun duhovnic‑preot desfrânării, ea s‑a împărtăşit cu Sfintele Taine în biserica Înaintemergătorului
la care Sfânta Maria
s‑ar fi spovedit. În toate de lângă Iordan şi abia după aceea a mers în pustie să se pocăiască5. Deci
acestea se vedea lucrarea Sfânta Maria nu a neglijat în nici un fel lucrarea iertătoare şi sfinţitoare a
specială pe care a avut‑o
Dumnezeu cu această Sfintelor Taine. Mai mult decât atât, ea a fost convinsă că fără Hristos nu
sfântă femeie. poate face nimic (Ioan 15:5) şi de aceea nici nu şi‑a conceput pocăinţa fără
5 Sf. Sofronie al Ierusa
limului, Viaţa Preacuvioa lucrarea tainică a lui Hristos prin Sfintele Taine. Vedem deci că aşa‑zisul
sei Maicii noastre Maria „argument” în favoarea unei împărtăşiri mai rare nu este valabil. Cazul
Egipteanca, în „Triod”,
Editura IBMBOR, Bucu Sfintei Maria Egipteanca este în mod clar unul special şi aproape unic,
reşti, 1986, p. 652. chiar dacă mai există şi alţi sfinţi care s‑au împărtăşit rar.
Majoritatea Sfinţilor Părinţi însă, în baza tradiţiei apostolice şi a părinţilor
din primele veacuri (Ignatie Teoforul, Irineu de Lyon ş.a.), a practicat şi a
recomandat „oamenilor obişnuiţi” (fără o harismă specială) împărtăşirea
deasă şi chiar foarte deasă – sau mai corect: sistematică, considerând
Împărtăşania ca fiind „singurul remediu” împotriva patimilor, dar nu fără
6 Se ştie că viaţa ascetică o nevoinţă ascetică6. De aceea considerăm necesară prezentarea învăţăturii
a creştinilor nu a fost Sfinţilor Părinţi ai Răsăritului vizavi de această problemă, făcând abstracţie
privită unilateral. În pri
mele secole, ea avea alte de orice interpretări inovatoare scolastice, atât de mult prezente în teologia
exigenţe şi, am putea noastră. Vom argumenta prin texte liturgice şi patristice, nu prin sofisme şi
spune, alte accente, dar
începând cu Clement Ale raţionamente omeneşti nefondate. Să vedem aşadar ce zice Biserica!
xandrinul, Origen şi cul
minând cu părinţii pustiei
Egiptului şi mai ales cu II
Evagrie Ponticul (majo
ritatea influenţaţi de neo
platonism), „rigorile” vie
Sfinţii Părinţi, fără excepţii, au văzut drept prim scop al Liturghiei
ţii ascetice au crescut atât împărtăşirea clerului şi a credincioşilor mireni cu Trupul şi Sângele
de mult, încât ele au de
venit imposibile chiar şi
Domnului7. Ca dovadă, atât textul Sfintei Liturghii, cât şi Sfinţii Părinţi nu
pentru unii monahi, ne concepeau participarea la Liturghie fără împărtăşire. Această „regulă” este,
maivorbind de mireni. În
prezent, mai ales în unele
de fapt, de origine apostolică şi era ţinută cu stricteţe în timpul Sfinţilor
măn ăstiri din Sfântul Apostoli (Fapte 2, 46) şi încă multe secole de‑a rândul după aceea. Au

fost însă şi excepţii – tocmai de aceea Biserica s‑a văzut obligată să regle Munte, dar şi în unele
comunităţi parohiale izo
menteze anumite principii canonice. Pentru a fi mai plauzibili, vom da late din diaspora ortodoxă,
textul integral al canoanelor, la care vom anexa interpretările celor mai se încearcă o revenire la
sensurile primare ale as
importanţi canonişti bizantini şi moderni. cezei.
Canonul 8 Apostolic, de exemplu, prevede următoarele: 7 Nicolae Cabasila, Tâl
cuirea Dumnezeieştii Li
„Dacă vreun episcop sau preot sau diacon sau orice alt cleric [ipodiaconi, psalţi turghii, cap. 12, Bucureşti,
1997, p. 94.
sau citeţi hirotesiţi – n.n.], săvârşindu‑se Sfânta Liturghie, nu s‑ar împărtăşi,
să spună cauza. Şi dacă ar fi binecuvântată, să aibă iertare; iar de n‑ar spune‑o,
să se afurisească, ca unul ce s‑a făcut vinovat de sminteală şi a făcut să nască
bănuială împotriva celui care a adus Sfânta Jertfă ca şi când nu ar fi validă”8. 8 Canoanele Bisericii Or
todoxe (CBO), ed. 1992,
Theodor Balsamon, canonist bizantin şi patriarh al Antiohiei (secolul p. 12.
al XII‑lea), vede în această dispoziţie canonică obligativitatea nu doar a
preotului slujitor de a se împărtăşi – căci aceasta e de la sine înţeles –, ci
a întregului cler asistent la Sfânta Liturghie9, cu excepţia celor opriţi cano 9 Cf. Nicodim Milaş,
Canoanele Bisericii Orto
nic şi a celor ce au un „motiv binecuvântat”. doxe, partea I, Arad, 1930,
În mod surprinzător însă această dispoziţie a Bisericii nu se limitează pp. 203‑204.
numai la treptele superioare şi la cele inferioare ale clerului, ci se referă şi la
mireni, aşa cum se poate vedea în Canonul imediat următor – 9 Apostolic –,
care spune:
„Toţi credincioşii care intră în biserică şi ascultă scripturile (Apostolul şi
Evanghelia – n.n.), dar nu rămân în continuare la slujbă şi la Sfânta Împărtăşanie,
aceia trebuie să se excomunice ca făcând neorânduială în Biserică”10. 10 CBO., p. 13.
Unii canonişti mai moderni au văzut aici interdicţia de a ieşi din biserică
înainte de sfârşitul slujbei. Însă canoniştii bizantini (Balsamon, Aristen,
Zonara ş.a.) au văzut în acest canon obligativitatea mirenilor de a se
împărtăşi la fiecare Liturghie; iar Cormiciaia Slavă (1787) aduce în sprijinul
acestui canon alte două (80 Trulan şi 2 Antiohia), interpretându‑le astfel:
„Să se afurisească (excomunice) cel ce nu rămâne în biserică până la rugă
ciunea finală şi cei ce nu se împărtăşesc”11. 11 Nicodim Milaş, op.
cit., pp. 204 ‑206.
Canonul 2 al Sinodului din Antiohia (341), de care deja am amintit,
excomunică pe cei care „se feresc de Sfânta Euharistie potrivit unei neorân
duieli”12, iar Canonul 80 Trulan (691‑692) cateriseşte clericul şi excomunică 12 CBO, p. 207.
mireanul care trei duminici la rând a lipsit de la biserică şi s‑a lipsit de
Sfintele Taine, fără a avea un motiv binecuvântat. Acelaşi lucru îl prevede
şi Canonul 11 de la Sardica (343).
Deci Canoanele Bisericii Ortodoxe au văzut întotdeauna săvârşirea Sfintei
Liturghii legată de actul împărtăşirii întregii Sinaxe. Acelaşi lucru reiese şi
din textul Sfintei Liturghii.
Începând cu primele momente ale Liturghiei credincioşilor, a celor care 13 Creştinii botezaţi, dar
teoretic au voie să se împărtăşească13, preotul rosteşte (în taină) următoarele: cu păcate care opresc de

la împărtăşanie, după Ca „…Dă celor ce se roagă împreună cu noi [cu preoţii – n.n.] să‑Ţi slujească
noane, nu au voie să stea totdeauna cu frică şi cu dragoste şi întru nevinovăţie şi fără osândă să se
la Liturghie, ci trebuie să
iasă odată cu cei nebote împărtăşească cu Sfintele Tale Taine…14,
zaţi (catehumeni) şi să stea
la uşa bisericii cerând mila iar în alt loc preotul spune astfel:
lui Dumnezeu şi iertare
de la toţi. „Învredniceşte‑ne să ne împărtăşim cu cuget curat, cu cereştile şi înfricoşătoarele
14 „Rugăciunea a II‑a pen Tale Taine ale acestei sfinte şi duhovniceşti mese, spre lăsarea păcatelor…”15
tru credincioşi din Litur
ghia Sfântului Ioan Gură Să remarcăm faptul că la Liturghia care se săvârşeşte aproape în toate
de Aur”, în Liturghier,
2012, p. 158. zilele de peste an preotul nu se roagă doar pentru vrednicia sa de a se îm
15 „Rugăciunea înainte părtăşi el singur, ci şi pentru a întregului popor – ceea ce te face să crezi
de «Tatăl nostru»”, în Li
turghier, p. 182. că poporul se şi împărtăşeşte; aceleaşi rugăciuni se folosesc şi în post şi în
afara lor, când, în multe biserici, aproape nimeni dintre mireni nu se apropie
de Potir. Există însă şi anumite „texte liturgice clasice” care arată caracterul
comunitar al împărtăşirii cu Sfintele Taine:
„Luaţi, mâncaţi,… Beţi dintru acesta toţi…, toate la plural”;
Rugăciunea în taină a preotului „…şi ne învredniceşte prin mâna Ta cea
puternică, a ni se da nouă [preoţilor – n.n.] Preacuratul Tău Trup şi Scumpul
16 „Rugăciunea de la Tău Sânge şi prin noi la tot poporul”16;
«Sfintele Sfinţilor»”, în
Liturghier, p. 185.
„Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi‑vă!”;
Rugăciunea de mulţumire: „Să se umple gurile noastre… că ne‑ai învrednicit
pe noi [toţi] a ne împărtăşi…”;
Ectenia de mulţumire: „Drepţi, primind dumnezeieştile, sfintele, preacuratele…
lui Hristos Taine, cu vrednicie să mulţumim Domnului ş.a.”
Fără a face prea multe comentarii, uşor ne dăm seama că aceste rugă
ciuni – şi, prin ele, întreaga Liturghie – nu au nici un rost atunci când, în
cea mai mare parte a anului şi la majoritatea bisericilor, nu se împărtăşeşte
nimeni altcineva decât preotul (cel mai vrednic dintre toţi!?) sau în cel mai
17 Împărtăşirea sistema bun caz câţiva copii17. Unde mai punem că acel „potir al comuniunii” de
tică a copiilor până la 7
ani apoi întreruperea bruscă care vorbesc Sfinţii Părinţi devine în mod evident un „potir al egoismului”,
a împărtăşirii creează im un „drept rezervat numai preotului”. Mai mult decât atât, în cazul în care
presia că împărtăşirea ar
fi doar pentru copii. Un se împărtăşeşte preotul singur, Liturghia nu mai este o „frângere a pâinii”
copil de 12 ani nu va dori (artoklasia), căci „frângere” înseamnă împărţire în mai multe bucăţi (pentru
niciodată să fie asemenea
copiilor de 5‑6 ani, mai mai mulţi). În acest caz, nici „junghierea” de la Proscomidie (care dincolo
ales că în cazul lui se pre de simbolul Jertfei este o etapă practică ce precede „frângerea”) nu‑şi mai
tinde deja spovedanie şi
alte pravile, ci va urma găseşte rostul!
exemplul celor maturi care Este clar deci că însăşi săvârşirea Liturghiei e legată de împărtăşirea
se împărtăşesc doar de
câteva ori pe an.
credincioşilor. Chiar dacă se oficiază zilnic sau numai în anumite zile din
săptămână, Liturghia nu poate fi concepută fără împărtăşire şi acest lucru
e confirmat şi de Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia III la Efeseni prin
următoarele cuvinte:
„Văd că se face multă neorânduială la Împărtăşire. În celelalte zile ale anului
nu vă împărtăşiţi chiar dacă adeseori sunteţi curaţi [adică nu aveţi păcate

opritoare – n.n.], iar când vin Paştile (şi alte sărbători), chiar dacă aţi făcut
ceva rău, îndrăzniţi să vă împărtăşiţi?! Vai de nepriceperea voastră şi de răul
vostru obicei! În zadar se săvârşeşte Liturghia în fiecare zi dacă nu vă
împărtăşiţi18… Acestea le spun nu ca să vă împărtăşiţi oricum, la întâmplare, 18 Prin această afirmaţie
Sfântul Ioan Gură de Aur
ci ca să vă faceţi vrednici. Omule, nu eşti vrednic să te împărtăşeşti? Atunci nu neglijează celelalte as
nici pe celelalte rugăciuni ale Liturghiei [credincioşilor – n.n.] nu eşti vrednic pecte ale Jertfei Euharis
să le auzi…, deci, dacă (zici că) nu eşti vrednic să te apropii de Sfintele Taine, tice, ci doar îl scoate în
evidenţă pe cel principal
pleacă împreună cu catehumenii, pentru că nu te deosebeşti cu nimic de ei…”19 – împărtăşirea.
19 Ioan hrisostom, Co
Împărtăşirea la fiecare Liturghie este obligatorie, după Sfântul Chiril al mentariu la Epistola către
Ierusalimului, şi pentru faptul că noi înşine cerem acest lucru în rugăciunea Efeseni, Omilia III, trad.
rom. Theodosie Athana
„Tatăl nostru”. Interpretarea dată de acest Sfânt Părinte la cererea „pâinea siu, Iaşi, 1902, pp. 31‑32.
noastră cea spre fiinţă dă‑ne‑o nouă astăzi” (Matei 6:11) se referă tocmai
la implorarea milei lui Dumnezeu de a ne învrednici să ne împărtăşim în
acea zi cu „pâinea care se pogoară din cer” şi care este „spre fiinţă”, adică
spre viaţă veşnică. Reiese însă că degeaba o cerem, dacă doar peste câteva
clipe cei mai mulţi refuză să o primească20. 20 Cf. Ilie Mastroia
nopulos, Potirul nemurii,
În sprijinul acestei idei se pot aduce multe alte argumente patristice, dar, cap. III, (lb. rusă), Mos
pentru a nu‑i face pe unii să le numească „speculaţii filozofice”, vom trece cova, 1997, p. 71.
la alt fel de argumente, inclusiv de ordin istoric.

În trecut, în primele patru‑cinci secole creştine, credincioşii fără impedi
mente se împărtăşeau la fiecare Liturghie, dar această evlavie a început să
scadă simţitor începând chiar din secolul al IV‑lea şi tocmai de aceea Părinţii
Bisericii au început să lupte împotriva acestei „inovaţii”, chemând neîncetat
poporul la Potirul Domnului. Sfântul Ioan Gură de Aur pune această scădere
a râvnei pe seama trândăviei şi ignoranţei omului contemporan lui, care nu
mai dorea să ducă o viaţă în curăţie şi înfrânare pentru a putea primi Sfintele
Taine în fiecare zi. Sfântul Ioan critica în acelaşi timp atitudinea unor
oameni care legau primirea Împărtăşaniei doar de anumite perioade ale
anului sau de unele sărbători şi care de fapt aveau o viaţă plină de păcate,
dar care aveau senzaţia că în felul acesta îşi fac „datoria faţă de Biserică”.
Ei, aceste lucruri sunt astăzi parcă mai valabile decât atunci!
O analiză interesantă asupra aceleiaşi probleme o face Sfântul Chiril al
Alexandriei, care vede în această „fugă de împărtăşire” o iscusită lucrare
a diavolului. Vrăjmaşul mântuirii noastre, spune acest Sfânt Părinte, a luptat
la început prin împăraţii păgâni, care omorau trupurile creştinilor. Acum,
creştinii fiind liberi fizic, diavolul lucrează la înrobirea lor duhovnicească,
concretizată în autoizolarea (benevolă) de Cel ce este „Izvorul vieţii”, şi
care până la urmă este un suicid spiritual. La început, când omul (Adam)
încă nu era vrednic de mâncare, diavolul l‑a făcut să mănânce, iar acum,
când Hristos ne‑a făcut vrednici de mâncare, diavolul încearcă să ne în
depărteze, adică el lucrează tot timpul în mod contrar. De aceea, pe bună
dreptate, Sfântul Chiril spune că, îndepărtându‑ne de Sfânta Împărtă
şanie, ne facem vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi prieteni ai diavolului21. 21 Ibidem, cap. IV, p. 99.

Sfântul Macarie Egipteanul merge şi mai departe, considerând uneori
posedarea omului de către puterile demonice tot ca efect al refuzului
împărtăşirii dese, căci îi spune femeii pe care tocmai o vindecase de această
boală:
„Niciodată să nu neglijezi a merge la biserica lui Dumnezeu şi a te împărtăşi
cu Tainele lui Hristos Domnul! Aceasta [demonizarea] ţi s‑a întâmplat pentru
că timp de cinci săptămâni [35 de zile – n.n.] nu te‑ai apropiat de Preacuratele
22 Viaţa Sfântului Maca Taine”22.
rie Egipteanul, trad. C.
Corniţescu, în PSB vol. Ideea poate fi uşor observată şi în a II‑a Rugăciune înainte de Împărtăşire,
16, Editura IBMBOR, în care Sfântul Ioan Gură de Aur îşi arată teama că, dacă nu se va împărtăşi
23 Din învăţătura Sfân mai des, „va fi prins de lupul cel înţelegător”23.
tului Macarie desprindem Vedem deci câte rele ne provocăm noi înşine prin refuzul de a ne pregăti
ideea că împărtăşirea rară
favorizează lucrarea dia trupeşte şi sufleteşte pentru a ne putea împărtăşi mai des. Totuşi împărtăşirea –
volului. Este deci expli fie rară, fie deasă – nu poate fi făcută oricum, ci cu o anumită pregătire.
cabil numărul mare de
demonizaţi din zilele noas „De Sfintele Taine sunt vrednici numai cei cu viaţa curată”, spune Sfântul
tre. Posedarea demonică Ioan Gură de Aur, „dar dacă cineva nu este aşa, chiar dacă o singură dată
poate să nu aibă legătură
directă cu împărtăşirea, s‑ar apropia, osândă îşi ia”24.
dar în acelaşi timp poate
fi rezultatul unei împăr
tăşiri cu nevrednicie, cum III
a fost cazul lui Iuda, pre
cum şi cauza unei împăr
tăşiri rare, cum învaţă Chiar dacă accentul dintotdeauna a căzut pe vrednicie, cum de fapt este
Sfinţii Părinţi. şi normal, invocându‑se de fiecare dată textul paulin de la I Corinteni
24 Ioan Hrisostom, Co
mentariu la Epistola către 11:27‑30, Părinţii au vorbit şi de anumite perioade de timp limită, legate
Evrei, „Omilia IX”, trad. de primirea Sfintelor Taine, şi acest lucru l‑am văzut în parte atunci când
Theodosie Athanasiu, Bu
cureşti, 1923, p. 152. am prezentat argumentele canonice legate de împărtăşire. Să vedem care
este Tradiţia patristică a Bisericii:
Sfântul Vasile cel Mare, de exemplu, într‑o scrisoare adresată Chesariei
patriciana, relatează următoarele:
„Împărtăşirea zilnică şi hotărârea de a primi zilnic Sfântul Trup şi Sânge al lui
Hristos e un lucru bun şi folositor, căci El Însuşi o spune limpede: „cel ce
mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6:54)… Cu
toate acestea, noi [cei din Capadocia – n.n.] ne împărtăşim numai de patru ori
pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta, precum şi în alte zile
25 Vasile cel Mare, Epis
tola 93 către patriciana când se face pomenirea vreunui sfânt”25
Chesaria, trad. rom. în
PSB, vol. 12, Editura În Apus, Sfântul Ambrozie al Milanului, dar mai ales Fericitul Augustin
IBMBOR, Bucureşti, vorbesc de necesitatea împărtăşirii zilnice – acceptându‑se doar în cazuri
1988, p. 269.
26 Ambrozie de Milan, De extreme şi împărtăşirea o singură dată pe săptămână (duminica)26 –, iar un
sacramentis,V, şi Fericitul alt Sfânt Părinte din Apus, străromânul Ioan Casian, face monahilor şi
Augustin, Epistola LIV,
2, apud Petre Vintilescu, credincioşilor în general următorul îndemn:
Liturghierul Explicat, Edi
tura IBMBOR, Bucureşti, „Nu trebuie să refuzăm duminica Sfânta Împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi,
1999, pp. 340-341. ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea pentru vindecarea sufletului

şi pentru curăţirea cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta
credinţă, încât, judecându‑ne nevrednici de primirea marelui har, să căutăm şi
mai mult leacuri pentru rănile noastre. Nu am fi de altfel vrednici să primim
Împărtăşania nici măcar o dată pe an…, dar cu mult este mai drept ca, de vreme
ce în această umilinţă a inimii în care credem şi mărturisim că niciodată nu
putem să ne atingem pentru merit de acele Sfinte Taine, s‑o primim ca pe un
leac al tristeţilor noastre în fiecare duminică, decât ca, stăpâniţi de deşarta
trufie şi stăruinţă a inimii, să credem că numai o dată pe an suntem vrednici
27 Ioan Casian, Convor
de a ne împărtăşi cu Sfintele Taine…”27. biri duhovniceşti, 23, cap.
XXI, trad. rom. în PSB,
Trebuie să menţionăm însă că, începând cu secolele al V‑lea–al VI‑lea, vol. 57, Editura IBMBOR,
Sfinţii Părinţi, atunci când vorbesc de primirea Sfintelor Taine, fac unele Bucureşti, 1990, p. 722.
diferenţe între monahi şi mireni, deşi acestea nu sunt prea mari şi, dintr‑un
anumit punct de vedere nefondate, chiar dacă modul de viaţă al monahilor
diferă totuşi de cel al mirenilor. Încercând deci o sistematizare a mărturiilor
patristice în legătură cu problema dată, vom face şi noi aceeaşi diferenţă,
fără a insista însă prea mult, întrucât, până la urmă, toţi avem aceeaşi
chemare (Efeseni 4:4) – cea a sfinţirii şi îndumnezeirii.
Referindu‑ne la monahi, vedem că şi pustnicii din Egipt, deşi duceau o
viaţă anahoretică, se împărtăşeau în fiecare duminică28, monahii de la Lavra 28 Patericul (Egiptean) /
Avva Carion, Alba‑Iulia,
Pecerska – de 2‑3 ori pe săptămână, iar cei din Sfântul Munte chiar şi în 1990, p. 124.
fiecare zi, mai ales cei neputincioşi şi bolnavi29. 29 Nicodim Aghioritul
şi Neofit Kavsokalivitul,
„Monahul, spune Sfântul Apollo, „trebuie să se cuminece (de e cu putinţă) în Despre dumnezeiasca îm
fiecare zi cu Tainele lui Hristos”. Căci „cel ce se depărtează pe sine de aceasta, părtăşanie cu preacura
tele lui Hristos Taine, trad.
se depărtează de Dumnezeu. Iar cel ce‑o face aceasta continuu, continuu se rom., Editura Orthodoxos
îmbracă cu trupul Domnului”30. Kypseli, Thesalonic, 1992,
p. 19. Noi am citat după
Această evlavie a fost vie secole de‑a rândul printre monahi şi se mai prima ediţie românească.
Acum mai există o ediţie
ţine pe alocuri, chiar dacă şi în secolul al IX‑lea Sfântul Teodor Studitul – 2001 –, care are însă
atestă tendinţa suprimării ei. Aşa se explică faptul că acest Sfânt Părinte titlul modificat. Cea mai
bună lucrare la subiectul
(Teodor) îi mustra de multe ori pe monahii săi printr‑un fel de cuvântări împărtăşirii sistematice
catehetice despre Sfânta Împărtăşanie, în care spune: cu Sfintele Taine este o
reprezintă cartea părin
„Sfânta Împărtăşanie este cel mai mare dar dumnezeiesc, noi însă nu purtăm telui prof. Ioan Ică jr.,
grijă să ne împărtăşim destul de des, şi mă mir, pentru ce să ne cuminecăm Împărtăşirea continuă cu
Sfintele Taine. Dosarul
numai duminica, iar în altă zi când se face Liturghia – nu. Căci se cuvine mai unei controverse; mărtu
ales monahilor care se află în sânul vieţii de obşte, în toate zilele să se riile Tradiţiei, Ed. Deisis,
împărtăşească. Însă o zic despre cei curaţi şi cu sufletul şi cu trupul, dar cu 2006, 532 pag.
30 Cf. Vita Abbatis Apollo,
nebăgare de seamă şi fără mare cercare şi luare‑aminte să nu îndrăznească ci PG 73, 1161, apud Calist
neva… Vedeţi, fraţilor, că dacă cel ce este oprit de la masa de obşte să mănânce şi Ignatie Xanthopol,
şi‑i pare rău, cu cât oare mai mult se cade să se mâhnească, să plângă şi să se „Cele 100 de capete”,
92, în Filocalia, vol. 8,
tânguiască cel ce se opreşte pe sine însuşi de la masa dumnezeiască, fie pentru Editura Humanitas, 2002,
necurăţie, fie pentru neînfrânare, ori pentru neascultare sau pentru oricare altă p. 199.
patimă. Căci nu se lipseşte de o hrană proastă şi trecătoare, ci de pâinea vieţii
şi de paharul mântuirii şi, mai adevărat să zic, de Însuşi Hristos… Deci, de se
va întâmpla să fim chiar la muncă şi ascultare afară şi vom auzi toaca bisericii

(cea de la începutul Liturghiei – n.n.), să lăsăm treaba şi să alergăm cu multă
sârguinţă să ne cuminecăm şi mult ajutor vom câştiga. Căci cu această grijă
fiind de‑a pururea, ne vom feri de orice păcat şi vom fi gata totdeauna de
sfârşit, iar dacă nu avem grijă de a ne împărtăşi, cădem în multe patimi ale
31 Teodor Studitul, Cu păcatelor”31.
vinte duhovniceşti, 61,
Alba‑Iulia 1994, pp. 189- Sfântul Simeon Noul Teolog a reglementat pentru obştea sa de la „Sfântul
190.
Mamas” împărtăşirea zilnică sau cel puţin de 2‑3 ori pe săptămână, accen
tuând faptul că alt „remediu” împotriva păcatului nu există. Împărtăşania
trebuie luată însă după o pregătire duhovnicească şi trupească şi, de fiecare
dată, cu binecuvântarea duhovnicului (care se subînţelege că trebuie să fie
32 Simeon Noul Teolog, din aceeaşi mănăstire)32.
Cateheza IV, trad. diac.
I. Ică jr., Editura Deisis, Cercetând însă izvoarele patristice, vedem că şi mirenii au aceleaşi
Sibiu, 1999, p. 70 + co „îndatoriri” de a se împărtăşi foarte des, chiar dacă nu zilnic, ci numai în
mentariul de la nota 21.
O împărtăşire deasă e re duminici şi sărbători. Diferenţa aceasta însă nu apare decât pentru simplul
comandată şi de Regula motiv că la bisericile parohiale nu se slujeşte mai des. Au existat însă şi
mentul monahal al B.O.R.,
accentuându‑se că este mireni care în trecut se împărtăşeau în fiecare zi şi tocmai pentru ei şi da
nevoie ca, pentru împăr torită lor Biserica a instituit, în secolul al VI‑lea, regula liturghisirii zilnice
tăşirea săptămânală, mo
nahul să participe la toate în mănăstiri şi chiar în parohii, şi tot atunci, şi din aceleaşi motive, s‑a
Laudele şi cu dragoste să instituit un nou rit liturgic, numit mai târziu „Liturghia Darurilor Înainte
facă toate ascultările în
credinţate. Mai mult decât sfinţite” – Liturghie la care credincioşii mai evlavioşi se puteau împărtăşi
atât, Regulamentul pre în fiecare zi din Postul Mare, dar cu Euharistie păstrată din duminica
vede o pedeapsă cano
nică pentru monahii şi precedentă. Apariţia acestor practici liturgice „noi” nu poate fi explicată
fraţii care se împărtăşesc
mai rar decât o dată pe
decât dacă presupunem că oamenii voiau să se împărtăşească mai des. To
lună (cf. Art. 71, b‑c., Edi tuşi, pentru a nu se ajunge la atitudini extremiste, Sfinţii Părinţi au stabilit
tura Trinitas, 1998, p. 25).
anumite reguli pentru împărtăşirea mirenilor.
Cuviosul Iov Mărturisitorul, de exemplu, bazându‑se pe scrierile Sfântului
Vasile cel Mare şi pe textul Canoanelor 9 Apostolic şi 2 Antiohia (de care
deja am amintit), spune că „fiecare creştin (dacă nu e oprit de duhovnicul
33 Cf. Nicodim Aghio său – n.n.) trebuie să se împărtăşească în fiecare zi”33. Trebuie să recunoaş
ritul, op. cit., p. 41.
tem însă că acest „îndemn părintesc” nu a devenit niciodată regulă pentru
mireni, încât considerăm mult mai valabile sfaturile de mai târziu a doi
mari Sfinţi Părinţi, şi anume: Sfântul Grigorie Palama (1359) şi Sfântul
Simeon al Tesalonicului (1430).
Primul dintre ei consideră împărtăşirea duminicală ca pe o datorie a
34 Grigorie Palama, Dia fiecărui creştin34, iar Sfântul Simeon, arătând folosul şi necesitatea împăr
log al legiuirii celei după
Hristos, apud Petre Vinti tăşirii cu Hristos, atenţionează pe creştini de a nu depăşi 40 de zile fără
lescu, Liturghierul Expli primirea Împărtăşaniei35 (deşi am văzut că pentru Sfântul Macarie Egipteanul
cat, nota 1050, p. 341.
35 Simeon al Tesaloni termenul de 40 de zile este prea mare).
cului, Tratat, cap. 361, Menţionăm că în jurul acestui „termen” de 40 de zile, anumiţi „teologi”,
vol. 2, p. 113.
36 Chiar dacă afirmaţia
uneori puţin‑luminaţi, au speculat foarte mult, ajungându‑se chiar la afirma
a fost luată de bună şi de ţia că „nu te poţi împărtăşi mai des de 40 de zile”36. Afirmaţia nu are nici

un suport teologic şi o calificăm ca fiind total eronată. Toată Tradiţia Bisericii către unii dintre marii du
hovnici, aceasta nu în
afirmă tocmai contrariul. seamnă că ea este adevă
O ultimă reglementare de care am vrea să amintim este cea a unui Sinod rată. În istoria monastică
de la Constantinopol ţinut în august 1819. Acest Sinod a hotărât ca au existat cuvioşi care au
postit săptămâni întregi
„atât monahii, cât şi mirenii, fiecare după puterea lor, să se împărtăşească la şi au stat în pustie zeci de
ani, dar în anumite pro
fiecare Liturghie sau şi mai rar, dar nu după un număr fix de zile, ci aşa cum bleme de învăţătură au
recomandă fiecăruia duhovnicul”37. greşit. Acest lucru nu
arată neapărat că ei sunt
Am văzut deci cât de mult a însemnat pentru Părinţii Bisericii deasa eretici, ci în primul rând
că sunt oameni şi că Dum
împărtăşire. Şi incursiunea noastră în istorie nu‑i nici pe departe exhaustivă. nezeu, printr‑o pedagogie
Tocmai de aceea am dori să mai amintim două lucruri legate de modul în neînţeleasă de noi, îngă
duie oamenilor (ca per
care Sfinţii Părinţi înţelegeau „datoria de a te împărtăşi”. Exemplele se soane izolate) să mai gre
leagă de anumite situaţii din viaţa omului. şească pentru a nu se trufi.
De aceea Ortodoxia este
Sfântul Ioan Postitorul, de exemplu, în al 8‑lea Canon al său spune că Sinodală.
„cel ce s‑a întinat în somn cu scurgere (seminală) o zi se scoate de la împărtăşanie, 37 Cf. Anthony Coniaris,
Introducere în credinţa şi
curăţindu‑se de întinăciune, şi va zice Psalmul 50 şi va face 49 de metanii.”38 în viaţa Bisericii Orto
doxe, trad. C. Făgeţan,
Vedem deci că acest termen de o zi constituie canon de curăţire şi într‑un Editura Sophia, 2001, p.
anumit sens o privaţiune; or, în zilele noastre să‑l opreşti pe cineva pentru 171 şi la P. Vintilescu,
op. cit., p. 342.
o zi de la Împărtăşanie este „absurd”, din moment ce el însuşi se lipseşte 38 CBO, 1992, p. 437.
pe sine pentru câteva luni de zile, fără a considera aceasta o problemă.
Pentru Sfântul Ioan Postitorul însă o zi fără Hristos este o mare pagubă,
încât, chiar dacă numeşte scurgerea ca fiind „necurăţie”, nu îndrăzneşte să
oprească pe cineva pentru mai mult de o zi.
A doua problemă de care tocmai amintisem se prezintă pentru noi ca
fiind de‑a dreptul şocantă şi ea se leagă de Canonul 16 al Sfântului Timotei
al Alexandriei. După ce Sfântul Timotei arată obligativitatea ajunării înainte
de împărtăşire, el spune:
„Dacă însă cineva ajunând spre a se împărtăşi, spălându‑şi gura sau făcând
baie a înghiţit apă fără să vrea, se cuvine a se împărtăşi căci satana, aflând
prilej de a‑l opri (pe om) de la împărtăşire, mai des face aceasta”39. 39 Ibidem, pp. 401‑402.
A se vedea şi Canonul 12.
Fără a mai comenta, menţionăm că acest canon nu a fost anulat de vreun
sinod.
Vedem deci că aceşti Părinţi ai Bisericii de Răsărit au trăit intens expe
rienţa mistică a unirii cu Hristos şi de aceea nu doreau să se lipsească de
ea în nici o împrejurare a vieţii, ţinând să se împărtăşească, dacă e posibil,
în fiecare zi, sfinţind astfel fiece clipă a existenţei lor pământeşti.
(va urma)
Ierom. Dr. Petru PRUTEANU, Basarabia

DIALOG ORTODOX
20. PROBLEME CONTEMPORANE
Cultura și educația comunităților

montane în contextul diversității și al
întăririi identității naționale și spirituale
Valoarea conservativă a culturii montane,

respectiv naţionale
Naşterea culturii, la poporul român, s‑a petrecut într‑o strânsă legătură
cu fenomenul religios, în jurul cultului divin, de unde îşi trage și numele
de cultură.
Tradițiile și obiceiurile creștine, chiar dacă nu corespund uneori cu fondul
doctrinar al Bisericii, nu trebuie demonizate sau combătute pătimaș și
radical, ci valorificate cultural, pastoral, duhovnicește și transfigurate în
1 Justinian Dalea, ,,Scrieri valori spirituale creștine1 atât cât este posibil, așa cum au procedat Apostolii
omiletice împotriva super
stițiilor în Biserica Orto și Sfinții Părinți care au suprapus peste vechile sărbători iudaice sau păgâne
doxă Română”, în: Studii sărbătorile creștine2, întrucât tradițiile și obiceiurile vechi au „multă pondere

în taina credinței”, spune Sf. Vasile cel Mare3. Procedând astfel, ei au Teologice, XV (1963),
nr. 7‑9, pp. 216‑225.
convertit sentimentul religios necreștin „al Dumnezeului celui necunoscut” 2 Pr. Conf. Dr. Viorel
(Faptele Apostolilor 17, 23) în adevăr și iubire divină, întrucât Iisus Hristos Sava, „Sărbătoarea Naș
terii Domnului în tradiția
L‑a făcut cunoscut pe „Dumnezeu ca fiind iubire” (1 Ioan 4, 8), iar El liturgică ortodoxă și cea
Însuși S‑a făcut cunoscut, ca fiind ,,Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6). romano‑catolică”, în: Teo
logie și Viață, X (2000)
Cu alte cuvinte, trebuie spus „adevărul în cadrul iubirii și să ne arătăm nr. 7‑12, p. 139‑ 149; Pr.
iubirea în cadrul adevărului”4 la toate nivelurile vieții5, chiar și atunci când Prof. Nicolae Cojocaru,
„Crăciunul în tradiția creș
este vorba de cultura, tradițiile și educația comunităților montane și nu tină”, în: Teologie și Viață,
numai. IV (1994), nr. 11‑12, pp.
189‑198. Crăciunul era
Biserica recunoaște valoarea conservativă a culturii și a tradițiilor româ serbat ca „Dies natalis Solis
nești montane și agrare, care sunt de interes comun, în context european și invicti – ziua nașterii
soarelui învingător”; Ion
universal. Zăgrean, „Înțelesuri ale
Nu voi face o analiză antropologică culturală a muntelui, ci voi prezenta Nașterii Domnului”, în:
Telegraful Român, nr. 47-
principii axiologice ale unei culturi și tradiții durabile, care ilustrează 48, 1970; Pr. Prof. Petre
diversitatea și întărește identitatea națională și spirituală a unui popor, cu Vintilescu, Poezia imno
grafică din cărțile de
adevărat. ritual și cântare biseri
cească, Ed. Pace, Bucu
rești, 1937, pp. 292‑294;
Cultura economică de tip Mc World versus Arhim. Benedict Ghiuș,
Taina răscumpărării în
cultura economiei naționale imnografia ortodoxă, Ed.
Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Orto
Ultimile evenimente electorale din America și din Europa, inclusiv din doxe Române, București,
România arată clar că politica mondializării fără granițe culturale, spirituale, 1998, pp. 57‑85.
3 Sfântul Vasile al Ce
economice și naționale este o eroare ideologică fatală, mai gravă decât zareei, „Despre Sfântul
comunismul și o agresiune fără precedent în istoria omenirii, împotriva Duh”, apud John Meyen
dorff, Teologia Bizantină.
națiilor și a identității acestora, la toate nivelurile vieții lor. Tendințe istorice și teme
Mondialismul reprezintă efectiv, o delocalizare a istoriei și o disoluție doctrinare, trad. rom. de
Alexandru I. Stan , ed. a
a identității culturale și economice a națiilor, întrucât cultura acestora a fost II a, Ed. Nemira, Bucu
înlocuită cu o falsă cultură, rești, 2011, p. 21.
4 Pr. Prof. Dr. Dumitru
„o cultură de consum, adresată regelui consumator, pe care îl servește și îl Belu, „Cu privire la ne
crolog”, în: Mitropolia
manipulează cu aceași fervoare”6, Ardealului, X (1965), nr.
4‑6, p. 369.
deci, o cultură de tip Mc World, adică, 5 Vezi: Pr. dr. Emanuel
Valică, Necrologul creș
„cultura firmelor multinaționale, a băncilor internaționale, a marilor organizații tin – gen omiletic în tra
financiare și comerciale, centrelor de lobby transnaționale și serviciilor mondiale diția patristică a seco
de informații”. lelor IV‑V și actualitatea
lui pastorală, teză de doc
torat nepublicată, Cluj
Toate acestea au creat o cultură antinațională și postnațională, care Napoca, 2016, p. 23.
pleacă de la premiza: „cum ar putea exista o societate globală fără o cultură 6 Tiberiu Brăilean, Noua
economie. Sfârșitul cer
unică?”7. Urmările acestei capcane și himere, frumos ambalate, sunt vizibile titudinilor, Ed. Institutul
și în România recentă, întrucât a generat multă sărăcie, depopulare, exod European, Iași, 2005, pp.
264‑266.
de forță de muncă, dezmembrarea familiei tradiționale, renunțarea, pe 7 Ibidem.
alocuri, la cultura și tradițiile noastre, a creat consum pe datorie bancară,

salariul mediu a ajuns să fie sub costul unui refugiat, prețuri de top, dar
salarii la coada Europei, a scăzut dramatic calitatea vieții și demnitatea
persoanei umane, pe scurt „România a fost transformată într‑o colonie la
8 Ilie Șerbănescu, Româ periferia Europei”8.
nia, o colonie la periferia
Europei, Ed. Roza Vân
turilor, București, 2016,
pp. 203‑281.
Menirea națiilor și a persoanei umane în contextul
economiei mondiale, versus economiei montane.
Principii etice și spirituale
Identitatea naţională este un fapt de la sine înţeles, care lucrează în noi
clipă de clipă. Naţiunile sunt o realitate foarte puternică şi diversitatea lor
9 Andrei Pleșu, Despre este „sarea pământului”9. Nu este întâmplător faptul că ne naştem într‑o
îngeri, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2003, p. 170. anumită familie, că aparţinem unui anumit neam. Biserica propovăduiește
următoarele:
– Dumnezeu a rânduit fiecărui neam o misiune, ne‑a hotărât o evoluţie în
istorie.
– Fiecare neam este responsabil de trecut şi dator să pregătească calea
pentru urmaşi.
– Biserica vorbeşte despre judecata particulară – când fiecare va răspunde
pentru faptele sale – şi despre judecata universală – când vom da socoteală
şi ca neam, când vom răspunde pentru istoria la care am fost părtaşi în
timpul vieţii, pentru „umărul” ce l‑am pus ca acest neam să meargă spre
înviere.
– Scopul Bisericii este de a transforma Naţiile în Poporul lui Dumnezeu.
În acest sens este chemat creştinul să activeze şi să‑şi dezvolte mai
10 Pr. dr. Mihai Valică et departe cultura naţională, conştiinţa de sine a unei naţii 10, dar și o cultură
alii, Teologia Socială, Ed.
Christiana, București, economică și fiscală națională puternică. (Modelul este Statul Israel,
2007, 165‑166. care nu importă hrană, nu se împrumută la bănci, nu are Constituție,
deoarece are Tora‑Legea Dumnezeiască, după care se conduce autoritatea
de Stat, motiv pentru care este singurul Stat din lume care nu are problemă
socială/săraci).
– Omul prin creaţie este chemat să se comporte în armonie cu natura sa
trupească, sufletească şi spirituală şi cu întreaga lume înconjurătoare.
– Din păcate, activitatea umană exploatează nestăvilit întregul ecosistem.
Poluarea mediului cu deşeuri industriale, o tehnologie agricolă neadec
vată, distrugerea pădurilor şi a solurilor de la suprafaţă, toate au drept
rezultat înăbuşirea activităţii biologice şi diminuarea mereu a diversităţii
genetice a vieţii. Astfel, echilibrul ecologic a fost dereglat, ceea ce
declanşează procese naturale devastatoare. Drept urmare, pământul se
găseşte în pragul unui dezastru global.

– Criza ecologică este, de fapt, rezultatul crizei spirituale, întrucât proble
mele ecologice au în fond un caracter antropologic, pentru că sunt
generate de om, iar nu de natură.
– Biserica critică modul de viaţă consumist, cere asumarea responsabilitaţii
morale şi juridice pentru daunele aduse naturii.
– Nici comunismul colectivist şi dirijist, dar nici capitalismul liberal şi
egoist nu reprezintă o soluţie în economie, fie montană sau globală, în
relaţiile omului cu natura şi folosirea resurselor ei, ci principiile eco
momiei sociale de piaţă, care au la bază dreptatea socială şi dragostea
creştină faţă de aproapele.
– Natura nu trebuie să fie exploatată economic în mod egoist11. 11 Ibidem, pp. 210‑211.
– Având în vedere că fiecare om are dreptul la o evaluare morală a
fenomenelor culturale și spirituale, Biserica îşi rezervă acelaşi drept şi
pentru sine, considerând aceasta chiar o obligaţie.
– Atunci când o activitate culturală contribuie la transfigurarea morală şi
spirituală a omului sau a societăţii, Biserica o binecuvintează. Dacă o
cultură devine antireligioasă, antiumană, sau antinațională, ceea ce în
seamnă anticultură, Biserica are obligaţia morală de a i se opune cu
mijloacele specifice. La fel și Societatea Academică sau civică are această
obligație de conștiință.
– Forurile legislative şi executive au datoria să‑şi reconsidere atitudinea
faţă de religie, cultură, tradiții, educaţie și păstrarea și întărirea identității
naționale și spirituale. Iar oamenii Bisericii, ştiinţei, culturii şi educaţiei
trebuie să reabiliteze pentru totdeauna armonia dintre ele, spre folosul
comunitar.
– Biserica îl avertizeză pe om împotriva ispitei de a vedea ştiinţa, educaţia
şi cultura economică sau artistică, ca domenii cu totul independente de
principiile morale.
– Biserica ajută cultura să treacă dincolo de limitele unui lucru pur
pământesc, îi dă valori spirituale şi îl ajută astfel pe om „să nu dea
crezare oricărui duh”12 și să contribuie la curăţirea inimii, „înnoirea 12 I Ioan 4, 1.
minţii”13, a unirii şi conlucrării lui cu Dumnezeu, ajută la aflarea vederii 13 Romani 12, 2.
duhovniceşti, care distinge cu uşurinţă între bine şi rău, între divin şi
demonic.
– Cultura seculară naţională sau multinaţională poate contribui şi ea la
conservarea şi îmbogăţirea moştenirii spirituale şi intelectuale, dacă
rămâne fidelă valorilor morale autentice. În acest sens, Biserica, Școala
şi Știinţa sunt chemate să conlucreze în misiunea lor educativă pentru 14 Pr. dr. Mihai Valică et
profilul spiritual, moral, cultural şi intelectual al unei nații sau persoane, alii, Teologia Socială, Ed.
Christiana, București,
pentru salvarea demnităţii, organizării şi optimizării vieţii14. 2007, pp. 218‑220.

Propuneri și concluzii
În mod concret, pentru o revenire la normalitate, Biserica și Societatea
Academică pot contribui împreună cu politicul, împreună cu factorii eco
nomici şi sociali la redresarea economică a muntelui şi a țării, la vindecarea
morală a societății românești promovând de exemplu:
– cultura adevărului și renunțarea la diplomația perdantă a lui „politically
correct” și înlocuirea acestuia cu sintagma „în interes național corect”,
cu deschidere spre interesul comun și universal;
– cultura diversității civice, etnice, politice și spirituale bazate pe un respect
reciproc autentic, după modelul lui Dumnezeu care consideră toate națiile
ca pe „feciorii Lui”, le iubește și le ajută în mod egal (Amos 7, 9);
– cultura iertării față de cei ce ne greșesc sau ne conduc prost, doar dacă
își recunosc greșeala și își cer iertare (Luca 17, 3), altfel le cerem
socoteală. De aceea este nevoie și de o cultura a revoltei firești (Efeseni
4, 26) și a dreptății civice, în limitele domocrației și ale bunului simț;
(Romani 14, 17: „Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi
băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt”);
– cultura patriotismului economic montan/produsul montan, respectiv
național;
– cultura economisirii și a renunțării de a mai trăi pe credit bancar;
– cultura cercetării științifice și remunerarea cercetătorilor români, cores
punzător demnității lor academice pentru a rămâne să lucreze în țară;
– cultura subvenționării financiare a țăranului de la bugetul de stat sau
din fonduri europene și eliminarea birocrației și a condițiilor excesive
pentru obținerea unui ajutor logistic sau financiar din partea autorităților
statale sau europene;
– cultura asocierilor cooperatiste a gospodăriilor țărănești de tip economic
modern;
– cultura spiritualizării hristice a obiceiurilor și a miturilor agrare sau
15 Vezi: Cojocaru, Ni montane15, care sunt contrare spiritualității noastre creștine și sunt uneori
colae, Istoria Tradițiilor
și obiceiurilor la români,
o piedică împotriva eficienței productive.
vol. I, II, Ed. Etnologică,
București, 2008; Idem,
Istoria Tradițiilor și obi
Toate acestea pot reda românului demnitatea națională, curajul de a trăi
ceiurilor la români, vol. sau de a investi în țara lui, identitatea culturală și spirituală autentică, precum
III, Ed. Etnologică, Bucu
rești, 2012.
și vrednicia umană de tip hristic16, care salvează România. Cred că ținând
16 Efeseni 4, 13: „Până cont de aceste precepte și principii culturale reale, putem vorbi, că celebrăm
vom ajunge toţi la unita
tea credinţei şi a cunoaş
în mod autentic, modern și civilizat diversitatea în limitele firescului și ale
terii Fiului lui Dumnezeu, normalității și că vom întări identitatea noastră culturală, națională și spiri
la starea bărbatului desă tuală, cu adevărat.
vârşit, la măsura vârstei
deplinătăţii lui Hristos”.
Preot Dr. Doc. Mihai VALICĂ, Vatra Dornei

DIALOG ORTODOX
21. DOCTORUL TRUPULUI – DOCTORUL SUFLETULUI
Milenii de apărare a sănătăţii

prin medicină naturistă
Din toate timpurile, sănătatea a fost cel mai preţios dar primit de om în
decursul vieţii, cea mai mare bogăţie care nu poate fi cumpărată cu tot aurul
şi nici dobândită prin fraudă.
Începând din erele foarte îndepărtate, omul s‑a preocupat să‑şi vindece
bolile fizice şi psihice cauzate prin confruntarea cu animalele sălbatice şi
cu forţele Naturii dezlănţuite. Remediile vindicative le‑a găsit în componentele
naturii înconjurătoare, în deosebi în covorul vegetal.
Astfel a apărut fitoterapia, unica ramură a medicinii acelor timpuri,
plantele fiind singurele surse constante de alimente şi medicamente.
Observaţiile făcute de primii oameni ai Terrei asupra valorilor terapeutice
ale unor plante erau păstrate ca secrete ale profesiei şi au fost transmise
din generaţie în generaţie, la început prin viu grai şi mai târziu prin desene
sau scris. Astfel s‑au pus bazele medicinii naturiste tradiţionale, folosind
plantele din Natură.
Parcurgând cu gândirea prin negura veacurilor îndepărtate, ajungem la
popoarele străvechi ale Babilonului, Egiptului, Chinei şi Indiei care au
conturat principiile unei fitoterapii conştiente, bazată pe moştenirea experien
ţelor multimilenare, transmise prin scris pe tăbliţele de lut ale sumerienilor,
pe papirusurile egiptene, pe frunzele de palmier ale indienilor şi pe hârtia
născocită de chinezi.
Până în zilele noastre au rămas modelele de reţete şi remedii eficiente:
codul regelui Hammurabi din oraşul Nipur (Mesopotamia), produsele cos
metice ale reginelor Mentuhotep şi Nefertiti din Egipt, papirusul lung de
30 metri descoperit la Theba de egiptologul german Georg Ebers precum
şi primul tratat de farmacologie, scris de împăratul chinez Sen‑Nung, cu
circa 3.000 de ani î.e.n.
Se pare că grecii antici au fost primii care au sintetizat cunoştinţele ante
rioare, rămânând în istoria medicinii prin nume celebre păstrate până în zilele
noastre: Asklepios–zeul medicinii antice, Hippocrates din Kios – părintele
„terestru” al medicinii, Theophrast din Lesbos şi Dioscorides din Cilicia.
Romanii, mari amatori de parcuri şi grădini, au pus în valoare virtuţile
tămăduitoare ale sutelor de plante medicinale, cu proprietăţi detaliate de

Plinius cel Bătrân, autor a 36 volume din Historia Naturalis şi Claudius
Galenius care a pus bazele tehnicilor de preparare a medicamentelor din
plante, în acele laboratoare „galenice”.
Date ştiinţifice de mare valoare în cunoşterea proprietăţilor medicinale
ale plantelor sunt atribuite marelui filozof şi medic arab Avicenna, autorul
lucrării Poemele medicinii, devenită cartea de bază a medicinii Evului Mediu.
Mai târziu, se alătură celebrul medic şi chimist Paracelsus, exponent remarcabil
al medicaţiei ştiinţifice din acea vreme, care a elaborat tehnicile de extragere
în alcool şi în alţi solvenţi organici a principiilor bioactive din plante.
Ulterior, generaţiile următoare de chimişti le‑au extras şi izolat separat
(alcaloizi, glicozizi, camfor, codeină, digitalină, chinină, stricnină, morfină,
salicină, atropină, papaverină, efedrină, ergotină, vincristină, vinblastină etc).
În a doua jumătate a secolului al XIX‑lea a apărut asaltul medicaţiei cu
produse chimice. În spiţeriile Europei, inclusiv din România, se găseau
produse ale unor firme străine dar acestea au fost eliminate, treptat, din
uzanţa medicală şi farmaceutică, datorită unor efecte adverse şi contraindicaţii
severe. Ne putem aminti de şoricioaică, săricică, arsenic, ţipirig, silitră,
argint viu (mercur), sublimat, iarbă de puşcă, ochi de rac şi floare de sulf.
Din străinătate au venit hapurile Morison şi de Bavaria, prafurile Seidlitz,
pudra Paterson, hipofosfatul Grimault, citratul de fier Chable, pectoratul
Lamoureaux, lichiorul Daubitz. În prezent, aceste produse au mai rămas
numai în practicile oculte ale vrăjitoarelor.
La începutul secolului al XX‑lea, se extind giganticele uzine chimico-
farmaceutice, prima fiind fabrica E. Merck din Darmstadt (Germania).
Au urmat vestitele uzine Bayer, Sandoz, Ciba‑Geiggy, E. Lilly, Schering,
Hoffman‑La Roche, Organon etc., din retortele cărora au fost livrate, ulterior,
peste 50.000 de preparate.
Bazele terapiei cu produse chimice, adoptată ulterior de medicina alopată,
au fost puse de chimistul german Paul Ehrlich care, în anul 1905, a utilizat
preparatul de sinteză Salvarsan – un derivat al etoxilului, pentru combaterea
protozoarelor implicate în sifilis şi în boala somnului. Ulterior, Ehrlich a
elaborat Neosalvarsan iar în anul 1909 a fost distins cu Premiul Nobel.
În prima jumătate a secolului al XX‑lea, unele preparate de sinteză au
avut efecte spectaculoase în combaterea malariei (Plasmochin), a trepano
somiazei (Germanin), a infecţiilor streptococice şi stafilococice (Prontozil),
sedative şi analgezice (Veronal, Luminal, Fenergan).
Cu toate aceste succese, necontestate la vremea aceea, s‑au semnalat şi
multe cazuri de efecte nocive şi intoxicaţii medicamentoase, unele mortale,
individual sau în grup, datorită reacţiilor adverse ale preparatelor şi, în
deosebi, incapacităţii garniturilor enzimatice existente în organismele umane
de a metaboliza substanţele chimice ingerate, unele cu catene foarte complexe.
Efecte grave au fost constatate după tratamente cu amfetamine, trioxazine,
methoxyfluran, metamfetamină. Mult mediatizate în presa timpului au fost
efectele grave produse de indoprofen (în carcinogeneză), fenacetină (în
insuficienţa renală), clioquinol (în neuropatia mielooptică) şi, în deosebi,

thalidomida (contergan) care a provocat acea dramă genetică şi socială din
anii ’50 la femeile gravide ce au dat naştere unor copii cu malformaţii grave,
în care membrele inferioare şi superioare erau transformate în aripioare de
focă (focomielie). Până în anul 1962 au fost sacrificaţi peste 6.200 de copii.
În prezent, sunt bine cunoscute unele boli medicamentoase care provoacă
un procent ridicat din internările spitaliceşti şi chiar decese, în deosebi în
Statele Unite şi Canada.
Pe baza cercetărilor aprofundate de biochimie, biologie şi farmacodinamie,
verificate în clinicile medicale, începând din deceniul VII al secolului al
XX‑lea, fitoterapia a reintrat în atenţia multor specialişti, mai ales vest-
europeni. Produsele din plante sunt preţuite la adevărata lor valoare, ca
remedii uşor metabolizate de complexul enzimatic uman, fără a provoca
fenomene secundare sau reacţii adverse.
Specialişti din Franţa, Germania, Marea Britanie, Elveţia, China, Japonia
etc. au stabilit eficienţa principiilor bioactive din plante (vitamine, carotenoizi,
alcaloizi, glicozide cardiotonice, taninuri, saponine, fenoli, aldehide terpenice
etc.) în păstrarea sănătăţii umane şi în vindecarea unor afecţiuni maladive.
Astăzi, fitoterapia a redevenit o latură importantă a medicinii, bazată pe
elemente strict ştiinţifice. De altfel, O.M.S. arată că în multe ţări ale globului,
medicina naturistă reprezintă majoritatea alternativelor de tratamente.
În România, utilizarea plantelor medicinale în terapia medicală a atins
amploare maximă până în primele 4 decenii ale secolului XX, după care a
fost parţial înlocuită cu preparate de sinteză chimică.
În ultimele 3‑4 decenii, practica medicală, atât pe plan mondial cât şi în
România, se orientează tot mai mult spre limitarea tendinţei de medicaţie
exclusivă cu produse de sinteză pur chimică, solicitând utilizarea compo
nentelor biochimice existente în plante, cu efecte benefice în combaterea
diferitelor afecţiuni maladive.
Flora României, spontană şi cultivată, prin cele 3.500 de specii, reprezintă
o bogăţie rar întâlnită în alte zone ecologice ale Europei, fiind favorizată
de o climă temperată, cu influenţe mediteraneene şi maritime, precum şi
de factori edafici favorabili, cu o orografie foarte variată a teritoriului, cu
munţi, depresiuni montane, dealuri, câmpii, litoral maritim.
În plus, este destul de redusă poluarea solului cu pesticide şi cu îngrăşă
minte chimice, comparativ cu ţările vest‑europene, ceea ce constituie un factor
de atracţie pentru occidentali de a importa materii prime din ţara noastră.
Considerăm că având un asemenea tezaur de excepţională valoare, este
anormal să acceptăm exportul anual a sute de vagoane şi cisterne cu materii
prime româneşti pentru ca, ulterior, să importăm produsele finite din alte ţări.
Ca români, avem datoria să deschidem larg porţile Farmaciei Naturii şi
să dăm acces liber tuturor căutătorilor de virtuţi medicinale în flora autohtonă,
presărată cu atâta dărnicie, pe întinsul spaţiu carpato‑danubiano‑pontic.
Prof. Univ. Dr. Constantin MILICĂ, Iaşi

DIALOG ORTODOX
22. PSIHOLOGIA – O NECUNOSCUTĂ?
Grupul în psihologia socială (I)
Cursul îşi propune să prezinte rolul grupului în viaţa socială, în procesul

de dezvoltare a persoanei şi în formarea personalului. Vor fi identificate
cele mai importante tipuri de grupuri psihosociale: grup mic (restrâns), grup
primar – grup secundar (organizaţie), grupare, comunitate, mulţime. În
definirea grupurilor vor fi reţinute caracteristicile: talia, unitatea de timp şi
spaţiu, interacţiunea membrilor, percepţia apartenenţei, scop comun şi inter
dependenţa membrilor în atingerea acestui scop. Vom descrie apoi dimen
siunile grupului (instrumentală, relaţională şi contextuală) şi funcţiile sale:
de integrare socială, de diferenţiere, de schimbare şi de producţie. Două
paragrafe sunt dedicate tehnicilor de antrenament grupal (T‑group), funcţiei
de animare a grupurilor, descrierii tipurilor de animatori. Un ultim paragraf
prezintă munca în grupuri.
Conceptul de grup în psihologia socială

Realitatea socială se prezintă ca un sistem complex de grupuri (mai mari
sau mai mici, formale sau informale) care construiesc norme şi valori,
distribuie poziţii şi exercită influenţe. Grupul:
– joacă un rol crucial în evoluţia persoanei, constituie cel mai important
mijloc de socializare şi integrare socială, contribuie decisiv la transmite
rea valorilor unei societăţi;
– oferă individului securitate, dar şi mijloace de afirmare;
– răspunde nevoilor asociative şi de apartenenţă ale fiinţei umane.
În fine, prin dimensiunea sa interactivă, grupul se prezintă ca un mediu şi
mijloc de învăţare a unor roluri sociale, formează competenţe de evaluare a
altora şi poate contribui la dezvoltarea conştiinţei de sine a membrilor săi.
Termenul grup a fost folosit, pentru prima dată, ca termen tehnic în
bele‑arte; el vine din italiană (groppo sau gruppo) desemnând mai mulţi
indivizi, pictaţi sau sculptaţi, formând un subiect. În franceză – groupe – a
pătruns mai târziu, adus de artiştii care au studiat în Italia. Se pare că prima
apariţie scrisă a termenului, în limba franceză, este conţinută în traducerea
din 1668 a lucrării „De arta graphica” a lui Du Frasnay, de către R. de

Piles. El era utilizat aici ca termen de atelier. În literatură, cuvântul a fost
folosit, pentru prima oară, de către Molière, într‑un text puţin cunoscut,
Poème du Val‑de‑Grâce (1669). În secolul XVIII acest termen desemna
deja o reuniune de persoane. La acest sens el a ajuns după ce, la început,
a însemnat „nod”, „legătură”, „reuniune”, „ansamblu”, semnificând „coeziune
între membri”, „comunicare”. Varianta „rond”, de care a fost apropiat iniţial,
a însemnat, tot mai mult, „cerc”, „adunare de egali” (Anzieu, Martin, 1994;
De Visscher, 2001). În aceeaşi perioadă el se impune şi în germană şi în
engleză (grupe, group). În limba română cuvântul a pătruns târziu, din
franceză. Au circulat însă şi alţi termeni, desemnând aproximativ aceeaşi
realitate: ceată, trupă, ortăcie, echipă. Ar mai trebui înregistrate sensurile
arhaice (hoardă, gintă, sectă) sau semnificaţiile metaforice (Turnul Babel,
Curtea Miracolelor, Piaţa Meduzei). Încă de la apariţie, verbul „ a grupa”
a însemnat acţiunea de a pune în ansamblu un set de elemente distincte, de
a le lega unele de altele, într‑o solidaritate mai mult sau mai puţin accentuată.
Ca unitate socială grupul poate fi întâlnit încă în preistoria umanităţii.
Constructorii turnului Babel, de exemplu, au fost lipsiţi de ceea ce astăzi
numim „spirit de echipă”, iar eşecul ce l‑au suferit a arătat importanţa
„comunicaţiilor” în grup. Referiri la fenomene colective, la structuri şi
transformări, găsim în „Republica” lui Platon şi în „Politica” lui Aristotel.
În operele utopiştilor întâlnim interesante comunităţile anarhist‑sentimentale
care propun schimbări şi proiectează idealuri. Falansterul lui Fourier repre
zintă un asemenea model grupal de organizare. Quakerii americani au şi ei
un cult religios grupal. În societatea tradiţională românească s‑a dezvoltat
o instituţie a cooperării, promovând spiritul de întrajutorare prin asociaţii
ca obştea ţărănească, claca, ortăcia, vecinătatea sau ceata (Neculau, 1989).
Câteva condiţii istorice şi sociale specifice au facilitat dezvoltarea acce
lerată a teoriei grupurilor în Statele Unite. Între acestea, organizarea vieţii
sociale în Lumea Nouă. În celebra sa lucrare „Democraţia în America”
(1864), istoricul francez Alexis de Tocqueville scria:
„Am întâlnit în America tipuri de asociaţii despre care mărturisesc că nici nu
aveam idee. Americanii de toate vârstele, de toate condiţiile şi de toate concep
tele se asociază (s.n.) fără încetare. Ei nu au numai asociaţii comerciale şi
industriale la care participă cu toţii, ci încă mii de asociaţii diferite: religioase,
morale, importante, neserioase, foarte generale, foarte particulare, imense şi
foarte mici…”.
Condiţiile istorice particulare au determinat, în Statele Unite, aceste
orientări spre grup: nevoia de randament, în industrie, a trezit interesul
pentru studierea echipelor de muncă; viaţa politică a promovat modelul
acţiunii colective; organizarea armatei a relevat importanţa factorilor de
coeziune şi eficienţă în grupurile mici.
Teoria grupurilor a pătruns impetuos în ştiinţele sociale pe la mijlocul
secolului trecut. Această perioadă a cunoscut un proces rapid de restructurare

în organizarea şi stilul vieţii cotidiene, precum şi a sistemului de valori.
Schimbările tehnice, economice, demografice au afectat nu numai raporturile
dintre oameni şi obiecte (natura muncii şi tipul de unitate social‑economică),
ci şi relaţiile dintre oameni, ca urmare a urbanizării accelerate şi a dezvoltării
mecanismelor tehnico‑birocratice. Evoluţia procesului de comunicare (masi
ficarea mass‑media, dezvoltarea Internet‑ului), precum şi restructurarea
formelor tradiţionale de organizare şi de autoritate familială şi profesională,
au suscitat găsirea unor noi forme de integrare socială, de amenajare a
relaţiilor dintre oameni. Dezvoltarea unor noi modele de solidaritate şi
ajutor social au condus la explozia formelor de organizare izvorâte din
iniţiative non‑guvernamentale, care‑şi caută identitatea. Munca în grupuri,
ca mijloc de echilibru şi suport psihosocial, a devenit o modalitate de
afirmare socială.
Primul palier de analiză pe care ar trebui să‑l luăm în consideraţie atunci
când studiem grupul este cel de categorie socială, noţiunea cu sfera cea
mai largă între cele ce ne interesează aici. Categoriile sociale, crede socio
logul american R. Merton (1965) sunt simple agregate, reunind poziţii
sociale şi de status, ele presupun interacţiune între membri şi de aceea nu se
pot confunda cu grupurile sau colectivităţile. Categoriile, după De Visscher
(2001) sunt construcţii mentale, regrupări logice, mecanisme de organizare
şi nu au corespondenţă în realitate. Nici masa, publicul sau chiar mulţimea
nu pot fi incluse în specia grupurilor datorită lipsei liantului comun. Aceste
ansambluri presupun o regrupare datorită comunităţii de gândire şi acţiune,
manifestării unei atitudini similare, dar sunt organizări efemere, adesea
pentru a „manifesta” sau „demonstra” aderenţa la o idee, polarizare pentru
o opţiune, fără a implica şi o interacţiune între membri.
În sociologie, grupul social are un sens mai larg, deşi nu se confundă
cu cel de categorie socială, semnificând o relaţie socială sau interindividuală,
o unitate socială, o legătură, o clasă de indivizi care au caracteristici
comparabile şi întreţin unele relaţii. Sociologul francez G. Gurvitch (1963)
distinge între „ansambluri sociale” largi, „grupări parţiale” (familie, clasă
socială, asociaţii, comunităţi) şi diferite alte „forme de sociabilitate” în care
legătura socială determină o „reciprocitate de perspectivă”. Pornind de la
modelul lui Gurvitch, psihosociologul Pierre de Visscher propune denumirile
de „formaţiune socială” sau „colectivitate”: ansamblul de indivizi uniţi
printr‑o legătură socială, având în comun modele culturale sau subculturale,
contribuind la dezvoltarea proceselor de normalizare şi uniformizare, dar
şi la redistribuirea puterii, statutelor, poziţiilor şi rolurilor.
Specificitatea grupului social este aceea că el ne apare ca: 1) un „sub
sistem” indus într‑o tipologie de formaţie socială în care se pot regăsi
colectivităţi, asociaţii, organizaţii; 2) dezvoltă interacţiuni, raporturi sociale
în limitele unor reguli prestabilite; 3) se constituie într‑o entitate particulară
şi 4) regrupează membrii după criterii funcţionale şi/sau complementare.
Interacţiunea relaţiilor în cadrul grupurilor sociale presupune aderarea la

valori identice (sau similare), participarea la activităţi comune sau momente
comemorative şi existenţa unui spaţiu interacţional, a unui mod de comu
nicare şi de interinfluenţare.
Psihologia socială este preocupată îndeosebi de grupul de dimensiuni
reduse, numit adesea grup mic sau grup restrâns. Aceste grupuri au fost
descrise pentru prima dată de Charles Cooley, în lucrarea „Social Organi
zation” (1909) care le‑a numit grupuri primare. Caracteristica lor – scria
sociologul american – este asociaţia intimă a membrilor, cooperarea şi
interacţiunea directă, faţă în faţă. Ele contribuie decisiv la formarea naturii
sociale şi a idealurilor individului. Rezultatul asociaţiei intime, psihologice,
constă într‑o anumită fuziune a individualităţilor într‑un întreg, într‑o unitate
comună, astfel încât ţelul fiecărui membru se converteşte în viaţa comună
a grupului, în construirea unui scop colectiv. Grupul primar promovează
spiritul lui „Noi” şi implică acel fel de simpatie şi de identificare mutuală
pentru care „noi” este „expresia naturală”. Unitatea grupului primar nu este
însă una de pură armonie şi dragoste, se grăbeşte Cooley să adauge, ci este
o unitate care încurajează diferenţierea şi competiţia. Supunerea la standar
dele comune îndeamnă membrii să se angajeze în eforturi de a ocupa un
loc în conştiinţa celorlalţi, de a se situa prin raport cu valorile comune.
Cooley a descris patru tipuri de grupuri primare pe care le‑a numit
„universale” pentru că au aparţinut tuturor timpurilor şi stadiilor de dezvol
tare ale omenirii: 1) familia – primul „grup primar” pe care‑l cunoaşte
civilizaţia umană; 2) grupul de joc al copiilor, caracterizat prin spontaneitate
şi cooperare, prin promovarea ambiţiei şi onoarei; 3) grupul de vecinătate,
exprimând viaţa socială şi afectivă a ruralului (caracteristicile sale sunt
autoguvernarea, generozitatea, veneraţia eroilor şi un acut sentiment de
dreptate); 4) comunitatea de bătrâni, formată de indivizi care se cunosc
din copilărie şi adolescenţă, luând adesea forma cluburilor sau societăţilor
în care liantul este afecţiunea reciprocă.
Caracteristicile principale ale grupului primar, aşa cum au fost descrise
în psihologia socială, sunt: scop comun, urmărit într‑un mod activ, relaţii
afective între membri; interdependenţă, solidaritate, uniune morală; consti
tuirea de norme, credinţe, coduri, ritualuri; echilibru intern şi un sistem
constant de relaţii cu exteriorul. Principalul obiectiv al grupului primar este
conservarea realităţii sale fizice şi a imaginii ideale. Iar mijlocul prin care
se poate obţine acest rezultat este păstrarea dimensiunii sale restrânse.
Care sunt cele mai cunoscute grupuri restrânse, înregistrate de cercetătorii
domeniului? Chantal Leclerc (1999) de la Universitatea Laval (Canada) a
inventariat următoarele: a) grupul de sarcină, reunit pentru o îndatorire
comună (echipa de muncă, un comitet de acţiune, un consiliu de administraţie,
o asociaţie); b) grupul de formare psihosocială are ca obiectiv creşterea
sau formarea personală, (dinamica grupului), consolidarea unei echipe,
susţinerea psihosocială a unei acţiuni, dezvoltarea unor abilităţi psihosociale,

dobândirea unor experienţe; c) grupul de acţiune comunitară poate avea
ca obiectiv dezvoltarea locală, acţiunea politică pentru apărarea drepturilor
sociale a unor categorii de populaţie, organizarea serviciilor comunitare;
d) grupul format la sfârşitul unei cercetări au o bază voluntară şi reunesc
indivizi care au participat la realizarea unor observaţii, care au discutat
împreună rezultatele unei investigaţii empirice, ajungând la reprezentarea
comună a unei realităţi, care şi‑au confruntat reacţiile şi credinţele. Acest
tip de grup mai este cunoscut şi ca grupul de cercetare‑acţiune; e) grupul
de învăţare (clasa de elevi, grupa de studenţi, grupul de formare în între
prindere sau cele de educaţie populară; f) grupul de loisir este organizat
pentru diferite acţiuni sportive, culturale, artistice; g) grupul de persoane
dintr‑o rezidenţă reuneşte indivizi într‑o „unitate de viaţă”, în interiorul
unei instituţii de educaţie, sănătate, loisir (cămin de elevi, orfelinat, casă
de odihnă); h) familia este considerată primul grup de apartenenţă, facilitând
dobândirea celor dintâi experienţe sociale.
Într‑o lucrare intitulată Dinamica grupurilor restrânse, D. Anzieu şi J.Y.
Martin (1994) aşează grupul restrâns la interferenţa grupărilor mari, nestruc
turate, reunite adesea după criterii afective şi organizaţiile înalt structurate,
funcţionând după norme instituţionale.
Clasificarea grupurilor umane

(după D. Anzieu, J.Y. Martin, 1994)
Structura
(gradul de Efectul Con-
Denumirea organizare Nr. Relaţii între asupra ştiinţa Acţiuni
Durata
grupului internă şi indivizi indivizi credinţelor şi sco- comune
diferenţierea normelor purilor
rolurilor)
Câteva
Con- Iruperea Apatie sau
minute
Mulţimea Foarte slabă Mare tagiunea credinţelor Slabă acţiune
până la
emoţională latente paroxis‑tică
câteva zile
Spontaneitate,
Câteva ore Cer-cetări
dar puţin
Banda Slabă până la Mic asemă- Întărire Mijlocie
importantă
câteva luni nătoare
pentru grup
Mic,
Mai multe Rezistenţă
mij- Relaţii
săptămâni Slabă sau pasivă sau
Gruparea Mijlocie lociu umane Menţinere
până la mai mijlocie acţiuni
sau superficiale
multe luni limitate
mare
Importanţa
Grupul Trei zile Relaţii
spontaneităţii
primar sau Ridicată până la Mic umane Schimbare Ridicată
şi vederilor
restrâns zece ani bogate
înnoitoare
Mai multe
Grupul Mij-
luni până Importanţa
secundar Foarte lociu Relaţii Introduce Slabă sau
la mai obişnuinţei şi
sau ridicată sau funcţionale presiuni ridicată
multe planificării
organizaţia mare
decenii

Chantal Leclerc, la rândul său, ne prezintă un tablou al „regrupărilor”
care nu pot fi confundate cu acest tip de grup clasic.
Alte tipuri de regrupare decât grupul restrâns

Caracteristici distinctive şi legături
Tipuri de regrupare Exemple
între persoane
Juxtapunere a membrilor foarte puţin
Agregat
legaţi unii de alţii
Persoane legate prin singurul fapt de a fi Coada aşteptând în faţa unui
Agregat fizic
în acelaşi loc în acelaşi moment ghişeu de casierie
Categorie de persoane regrupate Persoane regrupate în cadrul
Agregat statistic în funcţie de criterii de clasificare unei anchete, după nivelul de
exterioare voinţei lor. şcolaritate, vârstă, salariu etc.
‑ Persoanele asistând la un
Reasamblarea punctuală şi efemeră a spectacol de muzică populară
Mulţime
unui mare număr de persoane. ‑ O manifestaţie contra
rasismului
‑ Configurarea unor legături sau a unor
canale de comunicare observabile sau
‑ Reţeaua familială
rituale în grupuri restrânse sau în alte
Reţeaua ‑ Reţeaua de prieteni
tipuri de regrupări.
‑ Reţeaua de muncă
‑ Reţeaua poate reuni persoane care nu
se cunosc.
Număr relativ important de persoane
‑ Ecologiştii neconstituiţi în
Comunitatea nevoind în mod necesar relaţii directe,
partide sau organizaţii.
de gândire şi de dar care împărtăşesc unele norme şi
‑ Amatori de exerciţii sau
acţiune care, faţă de aceleaşi mize, recurg la
plimbări în aer liber.
cadre de referinţă comune.
‑ Femeile şi oamenii
‑ Hispanofonii, francofonii,
anglofonii etc.
Ansamblu de persoane care au în comun
‑ Persoanele din clasele
Categoria socială caracteristici sociale sau condiţii de
populare, mijlocii sau
viaţă.
superioare.
‑ Populaţiile dintr‑o zonă
calamitată.
Sisteme sau subsisteme sociale care
funcţionează după norme instituţionale
(juridice, economice, politice) în
Organizaţiile interiorul unui segment particular al
realităţii sociale (comerţ, administraţie,
sport şi loisir, servicii publice, servicii
comunitare etc.)
‑ O mare uzină
Organizaţii mari
‑ Un mare sindicat
‑ Membrii serviciului de
contabilitate dintr‑o uzină
Organizaţii mici ‑ Consilierul de administraţie
al unui organism fără scop
lucrativ.
(Sursa: Chantal Leclerc, 1999)
(va urma)
Prof. Univ. Dr. Adrian NecULAU, Iaşi

DIALOG ORTODOX
23. PRIORITĂŢI – EDUCAŢIA
Este posibilă și justificată

„școala de acasă”?
Educația este o acțiune complexă și presupune angajament, corespon
sabilitate și corelativitate dintre mai mulți factori ai educației. E un exercițiu
cumulativ, sumativ, simfonic, dintre prilejuri și actori, și nu unul unilateral,
dihotomic, concurențial. În linie genetică, familia reprezintă primul factor
care intră în arenă, atât prin îngrijirile și stimulii educogeni de primă instanță
oferiți copilului, prin obligatorii „șapte ani de acasă”, prin necesarele
cunoștințe și deprinderi în varii direcții funcție de solicitări, nevoi, dorințe.
Din motive de eficiență și performativitate, s‑a „inventat”, la un moment
dat, școala – o instituție specializată ce a preluat și adâncit roluri mai vechi,
exercitate, inițial, de familie, comunitate, biserică etc. Acest vector evolutiv
a caracterizat toate practicile umane (economice, culturale, administrative,
sociale etc.) și a constituit, din punct de vedere antropologic, un avans, un
câștig, conducând la o compartimentare a rolurilor, la profesionalizare, la
randament s.a.m.d. Cu alte cuvinte, școala a fost și este o instituție delegată
de familie și de comunitate pentru a se ocupa cu educația generațiilor care
vin după noi. Cedarea acestor prerogative formative către o entitate anume
nu a condus la desființarea rolurilor educative ale factorilor antecedenți, care
joacă în continuare roluri experiențiale și de antrenare modelatoare în varii
direcții. Acestea intervin pe mai departe, se corelează armonic și sporitor cu
ceea ce oferă școala. Mai ales că această instituție, la un moment dat, o
„poate lua razna”, fiind mai direct dependentă de accidente istorice, devenind
fie instrument ideologic, politic, strategic, fie alunecând în disoluție internă,
„tehnică”, din rațiuni economice, administrative, voluntariste etc. Sunt
situații când ceilalți factori contrabalansează evoluții pernicioase ale școlii,
ce poate fi acaparată sau instrumentalizată în mod nefiresc, chiar catastrofic.
Să spunem din capul locului că ideea de homeschooling e o practică
relativ nouă și nu trebuie confundată cu educația din familie, mereu necesară,
chiar obligatorie, nici cu parteneriatul școală‑familie în ce privește educația.
Este o instituire recentă, formalizată și normată din ce în ce mai mult, prin
care familia se substituie școlii, cel puțin pentru o perioadă de timp, prin
preluarea unor obligații didactice, de predare‑învățare, de către membrii
familiei – părinții, în primul rând. Ea își are originile în preceptoratul de
altădată, în educația individuală, particulară ce s‑a practicat secole de‑a
rândul, la nivelul unor clase sociale sus‑puse, dar care a apus de ceva vreme.

În nici un caz, nu se suprapune pe această experiență istorică. Desigur, prin
anumite proceduri, metodologii, criterii, aceste trasee formative sunt recu
noscute formal de către o instituție educativă acreditată („școala‑umbrelă”)
ce face evaluările și certificările de rigoare. O astfel de formulă instituțională
este justificată în anumite condiții – constrângeri de spațiu, timp, loc, cultură
instituțională (de pildă, în arealuri cu familii dispersate spațial, la membrii
unei naționalități disipate la nivelul altei țări, la copiii unor diplomați
dislocați pentru o vreme în alte arealuri, la persoane cu dizabilități etc.).
De regulă, orice țară care se respectă construiește o legislație educativă
care are în vedere și astfel de cazuri.
Practica invocată mai sus reprezintă expresia privatității/aducerii în privat
a unor acțiuni specializate și poate ridica unele probleme: ce competențe
minimale trebuie să dețină părinții care își asumă instruirea și educația
propriilor copii și cum se formează acestea, ce fel de constrângeri pot fi
luate în calcul pentru asemenea decizii, de la sau până la ce nivel de educație
poate fi acceptată din punct de vedere didactic și deontologic, prin ce
proceduri sau mecanisme sunt monitorizate, evaluate, certificate aceste
trasee instructive etc. Și desigur, putem extinde interogațiile: ce tipuri de
atribuții aferente altor instituții pot fi transferate familiei; nu ar putea ea
face ceea ce îndeobște revine spitalului, tribunalului, bisericii, poliției etc.?
Unde ne oprim cu principiul privatității? Se vor găsi (și sunt, efectiv) multe
fisuri și derapaje în instituțiile pe care le‑am creat. Pe o logică a justificării
unor deraieri nu putem credita alte entități în exercitarea unor competențe
specifice. Ca origine și emergență, familia este creuzetul tuturor intervențiilor
specializate de mai târziu (pe linie sanitară, educațională, spirituală, eco
nomică etc.). La nivelul ei sunt anunțate in nuce toate practicile posibile.
A face din ea un factor specializat de ordin educativ, la un moment dat,
indiferent din ce motive, mi se pare exagerat, chiar periculos.
Reacții împotriva școlii, la nivel de filozofie sau practică educațională,
au mai fost – mai ales, prin curentul de inspirație rousseau‑istă, „Educația
nouă”, de la începutul secolului XX. Aș exemplifica însă cu o luare de
poziție emblematică, editată în 1974, în spațiul american. Mă refer la critica
lui Ivan Illich la adresa instituției școlare, din acei ani, din acel spațiu. În
linii mari, critica pedagogului american se sprijinea pe divulgarea raporturilor
de productivitate care ar desființa raporturile de convivialitate, de trăire natu
rală a relațiilor interumane. Suntem nefericiți – credea prelatul‑pedagog –
pentru că dorim mai mult decât avem. Școala are menirea de a ne cultiva
dorințe care ne alienează. Educația instituționalizată acaparează, administrează
și stochează prea multe resurse care nu se justifică. Diploma devine o sursă
de câștig, o modalitate travestită de justificare formală a veniturilor. Individul
este manipulat de școală pentru că face din el un perpetuu consumator. Este
o „forță a răului” ce capitalizează cunoștințele și bogățiile. Aducând în
atenție și alte trăsături negative ale școlii, Illich enunța teza de‑școlarizării
societății, desființării educației instituționalizate, propunând, în schimb, o

formulă nu numai costisitoare, dar și utopică. Noul mediu educativ, altul
decât școala, se va prezenta ca o țesătură complicată de prilejuri educative,
care să cauzeze o neîngrădită întâlnire cu lucrurile și cu oamenii. Noua
educație sar spriji pe următoarele principii; accesul liber la obiectele
educative, dreptul fiecăruia de a preda, dreptul de întrunire liberă, dreptul de
a alege singuri mentorii. După cum arată Hubert Hannoun, întro lucrare
tradusă ulterior și la noi, societatea fără școală a lui Illich se reduce la
crearea unei școli fără societate, la un Eldorado educativ în afara și împotriva
vieții reale. Desigur, proiectul lui Illich nu a avut nicio consecință în practică.
Revenind la ideea de homescooling, ca alternativă de excepție în anumite
condiții, aceasta trebuie acceptată și practicată sub cupola unei normativități
clare, integraliste, umaniste. Acest model reprezintă, totodată, expresia unui
rafinament pedagogic pe care societățile mature, bogate și responsabile și
le permit (ne‑o fi venit și nouă rândul?). A o multiplica sau generaliza fără
rost mi se pare a fi o mare prostie, un trend pernicios în care pot aluneca
unii sau alții – fie în necunoștință de cauză, fie ca o reacție exagerat
protectivă de respingere a instituționalizării formării, fie ca expresie a unui
mimetism ieftin (că deh, ar fi ultima modă în materie de educație…).
Trebuie judecat întotdeauna, când alegem o cale sau alta, ce este în bene
ficiul copilului: apărarea și închiderea sub o cupolă aseptică, în situația unui
context problematic (cu consecința de‑socializării sau de‑cuplării de la
realitatea vie) sau „azvârlirea” lui în școala „lumii” din care cu toții facem
parte? Nu ar fi mai nimerit să maximizăm funcționarea acestei instituții,
inclusiv în raport cu cerințe particulare, familiale, grupale? Dar și s‑o criticăm,
s‑o reformăm, s‑o perfectăm? Nu ar fi mai profitabil pentru toți? Nu e o
formă de lașitate sau de lejeritate să ne „lepădăm” de ea și să ne retragem
în propria cochilie formativă? Ce garanții avem că predarea‑învățarea la
nivelul familiei e calea cea bună pentru un copil? Nu mai punem în discuție
disponibilitatea de timp și de efort din partea părinților, dar și cheltuielile
adiacente, ale întregii societăți, legate de structurarea, monitorizarea și eva
luarea acestor parcursuri prin dispozitive, proceduri și inspectori specializați.
Școala asigură o integrare mai largă în valorile grupului de referință, în
etosul unei epoci, al unei lumi cu tot caleidoscopicul și „freamătul” ei.
Familia reprezintă un câmp mai restrâns, un laborator formativ primar, iar
mai apoi complementar; ea vine cu o „cazuistică” necesară, dar insuficientă
în raport cu dinamica și polimorfismul comunitar. E clar că școala trebuie
reformată; în ea trebuie să investim, în ea stă speranța formării persoanei,
a perpetuării experienței umane. Să nu născocim formule substitutive sau
„parazite” în raport cu școala, chiar și atunci când aceasta ne dă motive de
îngrijorare. Și, mai ales, să nu ne încredem în formule pedagogice unice,
ultime, miraculoase, care ar rezolva totul în materie de educație, pentru că
acestea – am mai spus‑o – nu există!
Prof. Univ. Dr. Constantin CUCOŞ, Iași

DIALOG ORTODOX
24. MĂRTURII
Sâmbăta lui Lazăr
Bucuria care pătrunde, impregnează și luminează slujba din Sâmbăta lui

Lazăr subliniază o temă majoră: triumful viitor al lui Hristos asupra Hadesului.
„Hades” este termenul biblic pentru Moarte și puterea universală a acesteia,
pentru întunecimea inevitabilă care îneacă toată viața și cu umbra sa otră
vește întreaga omenire. Dar acum, cu învierea lui Lazăr, „moartea începe
a se cutremura”. Are loc o luptă decisivă între Viață și Moarte oferindu-ne
cheia întregii taine liturgice a Paștelui. Încă din secolul al IV-lea, Sâmbăta
lui Lazăr era denumită „vestirea Paștelui”. Într-adevăr, ea anunță și antici
pează minunata lumină și pace a viitoarei – Mari – Sâmbete, ziua Mor
mântului dătător de viață.
Lazăr, prietenul lui Iisus, personifică întreaga umanitate și fiecare om în
parte, așa cum Betania – casa lui Lazăr – reprezintă lumea întreagă, casa
omenirii. Pentru că fiecare om a fost creat ca un prieten al lui Dumnezeu
și a fost chemat întru această prietenie: întru cunoașterea lui Dumnezeu,
comuniunea cu El, împărtășirea existenței cu El: „Întru El era viaţă şi viaţa
era lumina oamenilor” (Ioan 1:4). Și cu toate acestea Prietenul acesta pe
care Iisus îl iubește, pe care L-a creat în iubirea lui, este distrus, nimicit

de o putere pe care nu Dumnezeu a creat-o: moartea. În lumea Lui – fructul
iubirii Sale, înțelepciune și frumusețe – Dumnezeu întâlnește o putere care
îi distruge lucrarea și îi nimicește creația. Lumea e cuprinsă de lamentare,
tristețe, plângere și revoltă. Cum e posibil? Cum s-a întâmplat asta? Acestea
sunt întrebări subînțelese în descrierea lentă și detaliată pe care Ioan o face
înaintării lui Iisus către mormântul prietenului Său. Și odată ajuns acolo,
Iisus a lăcrimat, ni se spune în pericopa evanghelică (Ioan 11:35). De ce a
plâns dacă știa că peste puțin timp avea să îi strige lui Lazăr să revină la
viață? Cântările bizantine nu reușesc să cuprindă adevărata semnificație a
acestor lacrimi: „lăcrimând pentru dânsul după legea firii omeneşti, ca un
Dumnezeu l-ai ridicat…” Ele rânduiesc acțiunile lui Hristos după cele două
firi ale Sale: cea dumnezeiască și cea oemenască. Dar Biserica Ortodoxă
ne învață că toate faptele lui Hristos sunt divine și omenești totodată, sunt
acțiunile uneia și aceleiași persoane, Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Cel care
plânge nu este doar om ci și Dumnezeu, iar Cel care îi strigă lui Lazăr să
iasă din mormânt nu este doar Dumnezeu, ci și om. Și El plânge pentru că
se gândește la condiția nefericită a lumii create de Dumnezeu și la condiția
nefericită a omului, regele creației … „Miroase”, spun iudeii care încearcă
să-L împiedice pe Iisus să se apropie de trupul mortului, iar acest „miroase”
se referă de fapt la întreaga creație. Dumnezeu este Viața iar El L-a chemat
pe om în realitatea vieții dumnezeiești și el „miroase”. La mormântul lui
Lazăr Iisus întâlnește Moartea – puterea păcatului și a distrugerii, a urii și
disperării. El se întâlnește cu dușmanul lui Dumnezeu. Și noi cei care îl
urmăm suntem acum introduși în esența acestui ceas al lui Iisus, ceas despre
care el vorbește mereu. Întunecimea Crucii care va veni, necesitatea ei,
semnificația sa universală, toate acestea sunt cuprinse în cel mai scurt
verset al Scripturii – „Și a lăcrimat Iisus”. Înțelegem acum faptul că pentru
el a lăcrimat ca Om, adică L-a iubit pe prietenul Său Lazăr și I-a fost milă
de el. Iisus, ca Dumnezeu, a avut puterea de a-i da din nou viață. Puterea
Învierii nu este o putere dumnezeiască „în sine”, ci puterea iubirii sau, mai
degrabă, iubirea ca putere. Dumnezeu este Iubire, și iubirea creează viață;
iubirea este cea care lăcrimează la mormânt și, prin urmare, iubirea readuce
la viață… Aceasta este semnificația acestor lacrimi dumnezeiești. Sunt
lacrimi de iubire și în ele se află puterea vieții. Iubirea, care este fundamentul
și sursa vieții, lucrează din nou recreând, mântuind, refăcând viața întunecată
a omului: „Lazăre, vino afară!” Și astfel Sâmbăta lui Lazăr este adevăratul
început al Crucii, ca supremă jertfă în numele Iubirii, dar al Învierii obștești,
ca triumf suprem al iubirii.
Prot. Alexander SchMeMAnn
(trad. lect. univ. dr. Veronica Popescu, Calea creștină – The Christian Way, 1961)

Anxietatea morții
„Cimitirul este școala școlilor.”

(Sfântul Ioan Gură de Aur)
Oamenii cu care interacţionez sunt profesorii mei. Evenimentele impor

tante în viață sunt experiențe revelatoare: boala, moartea, pierderile, trau
mele, cuibul gol. Strada, copacul, cunoscuții, banca, școala, casa, biserica,
locurile preferate, mall‑ul, parcul, toate se vor evapora cândva. Când? Atunci
când vom muri. Nu există nimic stabil, nimic care să dureze o eternitate.
În tăcerea nopții moartea pândește. Putem sfida moartea, o putem nega sau
putem să vorbim despre moarte.
Ce sentiment avem față de moarte? De ce ne este frică de ea? Naturală
sau violentă, moartea este singura certitudine în fața căreia tremurăm.
Important nu este că murim, ci cum murim. Senin sau cu păreri de rău,
pregătit sau surprins, în temnița regretelor sau în libertatea credinței. Moartea
modifică prioritățile în viață, ne învață să trăim și ne vindecă de moarte
înainte de moarte.
„Moartea nu te invită la o cafea, moartea vine și te ia”,
ne transmite părintele Arsenie Papacioc. Tăceri, șoapte, strigăte. Relaționăm
cu moartea prin negare, diversiune sau înlocuire. Cineva îmi povestea în
cadrul unei ședințe de consiliere că, pentru a nu se mai gândi la moarte,
muncește foarte mult până la epuizare în așa fel încat nu mai e timp de
teamă. Și câte feluri de anestezie există! Ideea de moarte nu este ușor de
gestionat emoțional. Fiecare cultură dezvoltă propriile metode cognitiv‑com
portamentale de relaționare cu moartea.
Trăirea doliului după moartea cuiva apropiat prin diferite simptome poate
amplifica sau aerisi pierderea suferită. Gânduri intruzive despre persoana
care a murit, sentimente intense de dor față de persoana dispărută, căutarea
persoanei respective, sentimente intense de însingurare, pierderea scopurilor
și lipsa viitorului, sentimente de inutilitate, absența răspunsurilor emoționale,
dificultatea de a accepta că persoana a murit, ideea că viața este goală și
lipsită de sens sau că o parte din sine a murit, iritabilitate, mânie, furie și
cinism excesiv legate de pierderea suferită pe o durată de minimum 6 luni,
pot fi criteriile doliului complicat. Mărturie în acest sens sunt contactul
vizual și expresia, limbajul corporal, tonul vocii, stilul comunicării, apatia
generală ale celui care trece prin doliu.
O persoană depășește pierderea cu trecerea timpului sau cel puțin își
creează mecanisme de supraviețuire emoțională pentru a putea continua

viața, acceptă pierderea și dobândește un nou înțeles pierderii, vieții și
identității. În travaliul de doliu se cuvine a fi răbdător cu durerea și celelalte
sentimente care vin, deoarece acest proces implică multe emoții care nu se
confruntă cu un calendar. Recuperarea înseamnă în primul rând să vorbești
despre ceea ce simți cu adevărat. Transformăm durerea în întâlnire cu
Hristos, în creștere și dezvoltare personală. Alimentaţia corectă, activitatea –
exercițiile fizice, odihna corespunzătoare, compasiunea și iertarea, rugă
ciunea, relaxarea, muzica, lectura, vacanțele, ritualurile de familie sau cu
prietenii, întâlnirea cu un părinte duhovnic sau cu un psiholog, pot fi metode
de depășire a traumei. Simpla prezență a unui alte persoane lângă cineva
suferind sau patul unui muribund este cel mai mare ajutor oferit. Oamenii
sunt adesea bolnavi de singurătate, neiubire și nonsens...
Carevasazică femei și bărbați torturați de frica de moarte sunt mulți.
Suflu de gheață al preludiului morții ce respiră prin morminte, spitale, străzi
sau case relatează povestea. Singurătatea, cortina de tăcere și izolare, mărește
angoasa morții. Este o călătorie unde pornim singuri, indiferent câți oameni
am avut în preajmă. Oare a plouat destul peste suflete? Fragilitatea și impor
tanța fiecărui moment și a fiecărei ființe, trezesc în inima noastră com
pasiunea. Comunicând mai profund cu cei pe care îi iubim, bucurândune
mai des de frumusețea vieții, putem confrunta mai ușor ideea propriei
morți. Cu cât trăim mai puțin viața, cu atât anxietatea în fața morții este
mai mare. Sondăm sentimentele pe care evenimentele le provoacă și le
ventilăm. Suntem atât prizonierul cât și gardianul în inchisoarea interioară.
„Ultimul cuvânt nu îl are moartea, ci viața prin Înviere”,
spunea mitropolitul Bartolomeu Anania. Există Viață după viață. Cazurile
de moarte clinică fac obiectul de studiu, fiind experiențe universale indiferent
de cultură, religie, spațiul geografic. Mărturiile celor care au trecut dincolo
și s‑au întors sunt tot mai revelatoare. Puteau vedea totul aici, dar nu puteau
transmite nimic de dincolo! Experiența morții iminente ar avea o explicație
pentru oamenii de știință ca fiind simple manifestări chimice ale creierului.
„O lumină încântătoare, un ocean de lumină, o strălucire orbitoare, o stare
de fericire, un ocean de dragoste absolută, derularea filmului vieții”, sunt
descrierile comune ale celor care au avut experiența morții, în polemică
deschisă cu unii psihiatri și neurologi care pot explica privarea de oxigen
a creierului ca fiind o manifestare halucinantă. Totuși a vedea în afara
spitalului, în camera de alături, în alte zone în același timp, în momentul
când creierul nu mai funcționează sunt lucruri neobișnuite și nu există o
explicație științifică pentru aceste lucruri. Societatea rațională refuză să
creadă lucrurile pe care nu și le poate explica.
Învierea lui Hristos ne încredințează că după moarte există viață, iar
moartea ne conduce la Înviere.

„Omul? – o fiinţă pregătită pentru veşnicie prin divino‑umanizare. Omul în
Hristos este infinit şi nemuritor, pentru că „a trecut din moarte la viaţă” 1, 1 Ioan 5,24.
moartea nu‑i mai întrerupe existenţa; ea se prelungește din timp în veșnicie.”,
spune Sfântul Iustin Popovici.
Închei aceste gânduri cu câteva rânduri din inegalabilul poet Grigore Vieru:
„Nu am moarte, cu tine nimic,/ Eu nici măcar nu te urăsc, /Cum te blestemă
unii, vreau să zic,/ La fel cum lumina pârăsc./ Dar ceai face tu şi cum ai trăi/
de ai avea mama şi ar muri,/ Ceai face tu şi cum ar fi/ Deai avea copii şi ar
muri?!/ Nu am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici măcar nu te urăsc./ Vei fi mare
tu, eu voi fi mic,/ Dar numai din propriami viaţă trăiesc./ Nu frică, nu teamă/
Milă de tine mii,/ Că nai avut niciodată mamă,/ Că nai avut niciodată copii.”
Ierom. hrisostom FILIPeScU

egumenul Schitului Țibucani, Neamț
Efemeride politice
Este un adevăr peremptoriu că racilele conduitei umane nu pot fi eradi

cate, în special violența și dorința de aservire a semenilor. Ca să nu fim
suspectați de pesimism sau chiar defetism, se cade precizat că, prin educație
adecvată putem ameliora comportamentul uman. În condițiile oferite de o
anumită societate, trebuie găsită întotdeauna metoda potrivită. Aflându‑ne
în pragul alegerilor generale, când politica joacă un rol semnificativ în viața
socială, trebuie spus că ne preocupă îmbunătățirea calității celor pe care îi
votăm. Este de la sine înțeles că, problematica ridicată de nivelul compe
tenței conducătorilor noștri este complicată și greu de abordat fără reținere.
În ultimele zile a fost editată în limba română la editura Nemira, cartea
Istoria megalomaniei în care, Pedro Arturo Aguirre realizează o colecție
de figuri sinistre de politicieni. O face selectiv, omițând monarhii sângeroși,
deși amintește ceva despre Caligula și Nero. Această colecție este amplă,
aduce în prim plan monștri politici de pe întregul mapamond. Deși sunt
menționați cei mai feroci conducători care au provenit din rândul maselor,
totuși unii au fost ignorați, poate fiindcă era imposibil să‑i adune într‑un
volum pe toți. Aici întâlnim portretizați despoți, dictatori, tirani care s‑au
bizuit pe naivitatea mulțimilor, au exploatat frustrări și speranțe iluzorii
pentru a‑și realiza ambițiile periculoase. Contextul și omul, atmosfera emo
țională în care se ivește individul egolatru ne edifică asupra mecanismului
de transformare a speranțelor oamenilor în coșmar. Se subliniază caracterul

egolatru , narcisist al tuturor dictatorilor deși, unii au fost pur și simplu,
fructele intâmplării. Interesant este faptul că megalomanii pot apărea, după
ce au fost plasați pe un piedestal social la care nici nu visau. De pildă,
Nero nu avea șansă și, desigur, nu râvnea să ajungă impărat. Mama lui a
manevrat cu iscusință la curtea împăratului încât, și‑a adus fiul ce îl avea
din altă căsătorie pe tron. Dacă nu ar fi fost propulsat în postura de împărat,
ar fi rămas un actor excentric, poate s‑ar fi acoperit de ridicol, dar rămânea
inofensiv. Dacă Hitler ar fi reușit la facultate, este probabil că s‑ar fi ocupat
de pictură, deci energia distructivă ar fi fost canalizată în artă și astfel,
omenirea scăpa de un dezastru. E adevărat că, ura față de evrei, l‑ar fi putut
atrage în competiția politică și ca artist realizat. Amatori de chilipir apar
întotdeauna în conjuncturi crâncene. Ei înșiși sunt favorizați de starea
confuză, de debusolarea populației. Autorul explică, în mare parte, ascen
siunea fiecărui dictator, luând în considerare particularitățile momentului
istoric. Lipsiți de axă morală, indivizii care au izbutit să acapareze total
puterea, și‑au creat apoi un aparat represiv fidel, alcătuit din oportuniști,
fanatici, ariviști care, fiind bine plătiți, le‑au asigurat stabilitatea. Vânătorii
de funcții publice au fost întotdeauna atrași de momentul oportun și s‑au
ridicat în ierarhie iar unii, culmea ironiei, au complotat și au reușit să‑și
răstoarne stăpânul. Se arată și cazuri de puci militar când, un ofițer oarecare
mediocru, obscur, ajunge instantaneu conducător și instaurează tirania.
Exemplul lui Gadafi este pilduitor. Ratații resentimentali furnizează lideri
de opinie în situații ambiguie, incerte. Ei se erijează în salvatori, îşi fac
adepți fideli și iau conducerea. Adevărul este că, toți megalomanii tânjesc
după ascensiune socială rapidă. Psihopații și sociopații fascinează lumea
naivă, ascund pulsiunile bestiale prin discurs mieros, captivant iar după ce
își realizează scopul, transformă societatea în propria feudă. Unii filozofi
s‑au întrebat de ce oare Dumnezeu permite ca anumiți inși, tarați moral, să
acapareze puterea și să provoace catastrofe sociale. Este o enigmă pe care
omenirea încă nu a reușit s‑o deslușească. Filozoful Adorno spunea că, după
Auschwitz, poezia nu mai este posibilă. El credea că bestialitatea umană a
învins definitiv. E adevărat că și autorul cărții citate mai sus adoptă un ton
grav cu referire la răul incurabil constând în dictatură. El crede că, odată
cu amplificarea conștiinței umane, vom ajunge să respingem categoric
tentativa unora de a ne transforma în sclavii lor. Deci răul este intrinsec
naturii umane. Putem să‑l înlăturăm numai dacă suntem solidari, ne ostenim
să‑l prevenim. Odată ajunși captivi, este greu să alungăm tiranul fără
consecințe dureroase, uneori catastrofale. Deși oamenii cunosc situația și
primejdia, până acum s‑au lamentat, s‑au resemnat iar când au încercat să
scape de pacoste, era prea târziu și au plătit cu viața. Delirul belicos,
impulsul prădalnic, inclemența față de critici, cruzimea în tratarea opozan
ților, tortura, sunt simptome ale instaurării tiraniei în orice țară. S‑a constatat

că, indiferent de rasă, etnie, cultură, cruzimea politică este la fel și se
soldează cu victime omenești. În zadar facem ceremonii de ispășire după
ce victimele s‑au înregistrat în număr impresionant, important este să fim
vigilenți și să prevenim derapajul. Aceste umbre pe pânza vremii, cum zicea
Eminescu, au nenorocit lumea promițând s‑o facă fericită. La scară istorică,
adunarea tiranilor pare o grămadă de efemeride,dar la vremea lor au produs
râuri de sânge omenesc. În general, filozofii și politologii explică rădăcina
răului dar nu o pot smulge.
Psiholog Constantin Vorniceasa, Bacău
Amintiri despre
profesorul Mihail Vasile Jakotă
Despre personalitatea didactică, ştiinţifică şi umană a profesorului Mihail

Vasile Jakotă s‑a scris şi se va mai scrie, iar mărturie stau titlurile ştiinţifice,
premiile de excelenţă, recunoaşterile oficiale pe care le‑a primit. Câteva amintiri
legate de cei peste 60 de ani în care am fost alături în calitate de cadre
didactice la Facultatea de drept din Iaşi – asistenţi, conferenţiari, profesori
şi profesori consultanţi – cred că va scoate la lumină unele din dificultăţile
prin care a trecut în viaţa sa universitară, în special în perioada 1948‑1989.
Urmând cursurile liceale la şcoli diferite, dar renumite în Iaşi, anii de
studenţie în perioade care nu au coincis, prinşi în vârtejul războiului ca
tineri absolvenţi ai facultăţii de drept, ne‑am cunoscut abia în anul 1945,
când am devenit asistent la Facultatea de drept din Iaşi, unde şi Mihai
Jakotă era asistent, dar la o specialitate diferită. Ştiam că este un strălucit
absolvent al Facultăţii de drept din Iaşi şi că fusese decorat pentru eroismul
manifestat pe câmpul de luptă. Am fost impresionat de ordinea în care era
întreţinut Institutul de Drept Roman şi Papyrologie, condus de profesorul
Ioan Coroi, dar a cărui administrare cădea în sarcina lui Mihai Jakotă.
După câţiva ani în care am fost asistenţi, activitatea noastră didactică
s‑a desfăşurat aproape în comun. În 1948 am fost titularizaţi pe postul de
conferenţiari, la materii care făceau parte din catedre diferite – de drept
civil şi de drept penal –; în 1967‑1968 am devenit, în urma concursurilor
la care am participat, profesori universitari titulari, între timp şefi de catedră;
în 1970 am fost aleşi membri corespondenţi ai Academiei de Ştiinţe Sociale
şi Politice, iar în 1998 am devenit profesori emeriţi ai Universităţii „Al. I.
Cuza” din Iaşi. Se cunosc aprecierile elogioase cu privire la cursurile,

seminariile şi conducerea de doctorat pe care le‑a onorat profesorul Mihail
Vasile Jakotă, astfel încât nu este cazul repetării lor şi în cadrul acestor
amintiri. M‑aş referi, însă, la unele momente din cariera sa universitară în
care s‑a confruntat cu piedici formale şi inechitabile, fie în avansarea sa
meritată pe linie didactică, fie în menţinerea sa ca profesor în activitate.
Deşi fusese avansat în funcţia de conferenţiar încă din 1948, trecuse
aproape 20 de ani fără să fie promovat ca profesor universitar titular; aproape
în fiecare an era propus de consiliul facultăţii şi de senatul universităţii
pentru avansarea sa la gradul de profesor titular; treceau însă anii şi avan
sarea nu se producea. Era o politică de stagnare a avansărilor pentru atragerea
cadrelor didactice de a se înscrie în partidul comunist. Într‑un sfârşit i s‑a
spus lui Mihai Jakotă că toate meritele didactice şi ştiinţifice pe care le are
nu vor conduce la avansarea sa la gradul didactic pe care‑l merită dacă nu
se înscrie în partidul comunist. După ce a constatat că această cerinţă abuzivă
este reală, că nimeni nu poate fi avansat la gradul de profesor universitar
fără a fi membru de partid, Mihai Jakotă a cedat pe această linie şi, după
ce a devenit membru al partidului comunist, imediat a fost promovat ca
profesor universitar, deşi îndeplinea de mulţi ani condiţiile necesare pentru
acest grad didactic.
Îmi aduc aminte şi de pensionarea sa timpurie, explicată prin considerente
care nu aveau legătură cu prestaţia sa profesională, de înaltă ţinută. Imediat
după 1980 se punea problema avansării unor lectori la gradul de conferenţiari;
regulile de normare a statelor de funcţiuni din acea perioadă impuneau să se
menţină numărul de posturi didactice cu posibilitatea transformării unui post
de profesor în post de conferenţiar. Era atât de mare presiunea pentru a se
obţine un post de conferenţiar încât, atunci când s‑a pus problema prelungirii
ca profesor titular a lui Mihai Jakotă, conducerea facultăţii, la insistenţa
tinerilor lectori, a renunţat la prelungirea unui profesor, membru al Academiei
de Ştiinţe Sociale şi Politice, pentru eventualitatea avansării unui lector la
gradul de conferenţiar. Deşi imediat a fost numit profesor consultant şi a
condus în continuare doctoratul în specialitatea de drept roman şi drept
internaţional privat, cu toate că a înţeles necesitatea unui sacrificiu în interesul
tinerilor lectori, refuzul de a i se acorda prelungirea justificată de a rămâne
în continuare profesor activ, nu a putut stinge nemulţumirea faţă de nedrep
tatea care i se făcuse.
Am evocat aceste două momente din viaţa academică a lui Mihai Jakotă
pentru a învedera că uneori drumul înainte în baza propriilor merite poate
fi împiedicat de obstacole formale, prezente în anumite perioade de timp,
dar care blochează dezvoltarea normală a personalităţilor.
odoru, Iași

Observatorul personal
Simbolul Credinţei exprimă cu certitudine şi exactitate esenţa credinţei

creştine. Intrarea în Biserică a fiecărei persoane începe cu prima taină pe
care aceasta o primeşte, botezul. Despre importanţa fundamentală a acestuia
în viaţa fiecărei persoane suntem perfect lămuriţi din convorbirea lui Iisus
cu Nicodim:
„Adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să
intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este
născut din Duh, duh este” (Ioan: 3‑5,6).
Referindu‑se la faptul că prin botez exprimăm esenţa credinţei noastre,
sfântul Chiril al Ierusalimului spune:
„Precum Hristos cu adevărat a fost răstignit, îngropat şi a înviat, voi v‑aţi
învrednicit prin botez, prin asemănare (symbolic) şi să vă răstigniţi, şi să vă
îngropaţi şi să înviaţi împreună cu El”1. 1 Sf. Serghie Meciov, Cum
să supravieţuim duhovni
ceşte în lumea de astăzi,
În formarea şi creşterea duhovnicească a creştinului drept măritor sunt Ed. Sophia, 2012, p. 125.
de importanţă fundamentală următoarele lucrări: cercetarea Sfintei Scripturi,
ale scrierilor Sfinţilor Părinţi, participarea la viaţa în Biserică prin prezenţa
la Sfânta Liturghie, la celelalte Sfinte Taine: Botezul, Mirungerea, Spove
dania, Euharistia, Sfântul Maslu, deoarece,
„Cea mai mare şi mai desăvârşită lucrare pe care o poate dori şi dobândi omul
este apropierea de Dumnezeu şi rămânerea în unire cu El”2. 2 Sf. Teofan Zăvorâtul,
Războiul nevăzut, Ed. Mă
Câţi în Hristos v‑aţi botezat, în Hristos v‑aţi şi‑mbrăcat. năstirea Sihăstria, 2013,
p. 18.
„Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi
învia în ziua cea de apoi.” (Ioan; 6‑54).
„Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea, după cum şi Eu
am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui. Acestea vi le‑am
spus ca bucuria Mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină. Aceasta este
porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul precum v‑am iubit Eu” (Ioan: 15‑10,
11, 12).
Independent însă de cunoaşterea lui Dumnezeu şi a voii Sale prin Biserică,
toţi oamenii, chiar şi necreştini, păgâni sau atei, am fost asiguraţi în fiinţa
noastră zidită de El cu un observator personal care să ne lumineze calea
vieţii vremelnice, observator numit conştiinţă.
Sfinţii Părinţi numesc conştiinţă,
„legea firească pusă de Dumnezeu în inima omului când l‑a făcut: Când
Dumnezeu l‑a făcut pe om, a sădit în el ceva dumnezeiesc, un fel de gând ce

are în sine, asemenea scânteii, atât lumină, cât şi căldură; un gând care luminează
mintea şi îi arată ce este bine şi ce este rău; aceasta se numeşte conştiinţă, iar
ea este legea firească… Urmând acestei legi, adică conştiinţei, patriarhii şi toţi
3 Sf. Serghie Meciov, sfinţii au plăcut lui Dumnezeu înainte de legea scrisă”.3
op.cit. p. 87.
„La început, ucenicii lui Hristos nu aveau lege scrisă şi numai spre sfârşitul
vieţii lor au scris Evanghelia şi epistolele. Unii dintre creştini nu numai că n‑au
aflat Legea lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, dar nici măcar din predania
prin viu grai. Domnul Însuşi le‑a descoperit în inima lor, în conştiinţa lor,
Vestea cea Bună. Aşa a fost cu Apostolul Pavel, care niciodată nu L‑a văzut
pe Domnul pe pământ, nu a auzit propovăduirea ucenicilor Lui nemijlociţi,
Apostolilor Lui, aproape până la sfârşitul vieţii sale, însă, de pe când era încă
fariseu, împlinea neabătut toate poruncile conştiinţei sale – şi de aceea i S‑a
descoperit Domnul. Şi despre Maria Egipteanca ştim că ea cunoştea Legea lui
Dumnezeu fără să fi citit nici un fel de cărţi.
Lucrarea lui Hristos a stat în aceea că El a refăcut în om conştiinţa, a reaprins
scânteia călcată în picioare şi îngropată. Conştiinţa este legată în noi nemijlocit
de chipul lui Dumnezeu; precum acesta se stricase în noi şi avea nevoie să fie
refăcut, aşa şi conştiinţa. Hristos a venit pe pământ, ne învaţă Biserica, pentru
a reface chipul strămoşului căzut şi totodată a reface, a reaprinde în noi scânteia
4 Ibidem, pp. 88‑89. conştiinţei”4.
Rămân permanent în conştiinţă cuvintele Domnului Hristos:
„Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce
M‑a trimis are viaţă veşnică şi la Judecată nu va veni, ci s‑a mutat din moarte
la viaţă” (Ioan: 5‑24).
Referindu‑se la conştiinţa noastră care nu ne este doar pârâş, ci şi jude
cător neadormit, sfântul Ioan Gură de Aur zice:
„Nu, cu adevărat, nu se află între oameni nici un judecător atât de neadormit
cum este conştiinţa noastră. Judecătorii din afară pot fi cumpăraţi cu bani, şi
înmuiaţi prin linguşire, mai fac favoruri şi de frică; pe lângă asta, sunt o mulţime
de alte mijloace care pot strâmba dreptatea judecăţii lor. Tribunalul conştiinţei
însă nu este supus nici unei înrâuriri de felul acesta, ci chiar dacă ai bani, chiar
dacă ai linguşi, chiar de‑ai ameninţa sau orice altceva ai face, ea rosteşte dreapta
hotărâre împotriva gândurilor păcătoase, şi cel ce a păcătuit se osândeşte singur,
chiar dacă nu l‑ar învinui nimeni altcineva.”
„În această privinţă, conştiinţa se află într‑o situaţie de excepţie, pentru că
nimeni nu ne cunoaşte aşa de bine greşelile, nimeni nu ne poate urmări cu atâta
statornicie ca ea, şi totodată avem în noi înşine un asemenea străjer. În această
privinţă, conştiinţa este ceva nepreţuit pentru mântuirea noastră, este o scânteie
5 Sf. Serghie Meciov, dumnezeiască, fără care nu am putea să ne mântuim. Conştiinţa ne este Judecător
Cum să supravieţuim du nu numai acum – şi la Înfricoşata Judecată ea ne va fi cel dintâi şi cel mai
hovniceşte în lumea de
astăzi, Ed. Sophia 2012,
temut Judecător. Acea Judecată va fi cumplită tocmai pentru că nu ne vom mai
p. 96. putea îndreptăţi, nu vom mai putea spune că pârâşul este nedrept.”5.

În fine, să nu uităm că Dumnezeu ne iubeşte pe toţi şi nu are pe nimeni
de pierdut. Cel ce a propovăduit prima dată Evanghelia Luminii şi Dreptăţii,
a Harului şi Adevărului, a Iubirii şi Vietii Veşnice, a Nemuririi şi Învierii
este mereu cu noi, ne ajută să‑L cunoaştem pe El şi voia Sa, să ne cunoaştem
pe noi înşine, lumea în care trăim, rostul nostru şi care este voia Sa în ceea
ce ne priveşte pe fiecare. Prin rugăciunile personale sau comune de iertare,
de cerere, de preamărire, El cu dragoste ne ajută prin harul Său pentru a
depăşi cu bine toate încercările şi ispitele.
Să‑I mulţumim Domnului din tot sufletul pentru dragostea şi purtarea
Sa de grijă faţă de noi deoarece suntem conştienţi
„că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la
Tine, Părintele Luminilor, şi Ţie slavă şi mulţumire şi închinăciune înălţăm,
Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.
Conştiinţa este un dar minunat, este vocea lui Dumnezeu în noi, este
observatorul nostru personal.
Prof. Neculai IORGA, Iași
Incredibila putere a Gândului
Prof. Univ. Dr. Dumitru Constantin Dulcan
„Gândul, cea mai puternică forţă din univers”

— În „Inteligenţa materiei”, prima dvs. carte, aţi demonstrat cu argu
mente ştiinţifice că, dincolo de toate lucrurile vizibile, concrete, există un
câmp de energie şi lumină, coordonat de o minte inteligentă. Cu alte cuvinte,
că nu suntem singuri în univers, că Dumnezeu chiar există. V‑a afectat
certitudinea aceasta, modul în care vă trăiţi viaţa de zi cu zi?
— Odată ce am înţeles că, de fapt, noi ne creăm propria realitate, felul
în care priveam lumea s‑a schimbat. Descoperirile fizicii cuantice au arătat
că mintea noastră e cea care face să colapseze undele de energie şi le trans
formă în particule, adică în materie. A gândi înseamnă a transforma nevăzu
tul în văzut. Gândul e creator, e cea mai puternică forţă din univers. Iar
Dumnezeu ne‑a dat puterea ca, din milioanele de realităţi posibile, care
există în stare latentă, să aducem pe pământ, cu gândurile noastre, doar
una. Pe cea care seamănă cel mai mult cu gândurile noastre.

— Vreţi să spuneţi că ceea ce ni se întâmplă e oglinda a ceea ce gândim
şi simţim?
— Exact. Când făceam cercetări pentru prima mea carte, am ajuns la
concluzia că celulele au inteligenţa lor. Şi m‑am speriat. Celulele reacţionau
la gândurile şi sentimentele celui în cauză. S‑a făcut şi un experiment în
Occident, cu un eşantion de ADN, recoltat de la un individ şi dus la 1000
de km distanţă, într‑un laborator. Persoana în cauză a fost pusă să privească
un film frumos, cu imagini minunate, care stârneau bucurie. În acelaşi timp,
la 1000 de km distanţă, măsurătorile arătau cum spirala de ADN se relaxează.
Când imaginile au fost schimbate cu un film de groază, ADN‑ul a început, brusc,
să se restrângă, contractându‑se. Aflând asta, m‑a chinuit o întrebare: cum
ştie corpul nostru ce e rău şi ce e bine? Dacă organismul nostru reacţionează
pozitiv la bine şi negativ la rău, nu există decât o singură mare concluzie.
Legea binelui
— Care e aceea?
— Înseamnă că universul întreg are ca fundament o lege morală, legea
binelui. Abia acum vă pot răspunde la prima întrebare. Da, ca să fim fericiţi
şi sănătoşi, nu e nevoie decât să ne construim viaţa după legea aceasta.
— Cu alte cuvinte, un stil de viaţă sănătos începe de la a gândi şi a
făptui binele?
— Când comit un act contrar acestei legi, îmi creez singur mecanismele
biochimice care duc la boală. Cinci minute de mânie sau suferinţă imobili
zează pentru 5, 6 ore celulele gardian ale sistemului imunitar. Timp de 5‑6
ore, organismul nostru e lipsit de apărare, iar milioanele de celule moarte,
viruşi şi bacterii circulă libere prin organism, se pot localiza undeva şi
declanşa boala.
— Se şi spune în popor că „a murit de inimă rea”. La asta se referă oare?
— Stresul, care azi a luat proporţii gigantice, ura, mânia, îndoiala,
neîncrederea în ceilalţi, invidia, gelozia provoacă în corp un pH acid,
favorabil bolii. Depresia are şi ea un efect nociv asupra organismului, nu
doar că împiedică vindecarea, dar poate favoriza debutul altor boli. Dar
ştiaţi că şi frica ne face rău? Este bine cunoscut experimentul lui Avicenna.
Într‑o cuşcă s‑a pus un miel şi într‑o cuşcă alăturată s‑a pus un lup. Mielul
a murit în scurt timp de stresul provocat de frică. Orice dezechilibru
emoţional aduce, mai devreme sau mai târziu, boala.
— Cu emoţiile nu‑i de glumit. Cum ne putem proteja?
— Eu am învăţat să le stăpânesc. Încerc să nu mă implic afectiv intens,
să nu mă enervez. Dacă cineva îmi greşeşte, fac un efort să‑l iert, gândin
du‑mă că poate într‑o zi va înţelege şi el ceea ce înţeleg eu acum. Să iertăm,

fiindcă iertarea face ca pH‑ul corpului să vireze spre unul alcalin, favorabil
sănătăţii. Sigur că sunt şi suferinţe care nu pot fi evitate. Dar e important
să rămânem conştienţi că fiecare minut de suferinţă sau stres ia din viaţa
celulei noastre.
Relaxare şi respiraţie
— Statisticile arată că stresul profesional e azi una din marile surse de
boală. Munca în exces ameninţă să ne omoare lent.
— Dacă nu ne putem lua mici vacanţe, regulat, să ne luăm măcar pauze
de zece minute, la fiecare oră, în care să ne golim mintea şi să respirăm
adânc. Putem să ne ridicăm de la birou şi să privim ceva frumos pe fereas
tră. Sau, în loc să bem trei cafele cu ochii în computer, să bem un ceai fără
să ne gândim la nimic altceva. Să ne bucurăm de gustul şi aroma lui. Cu
timpul, înveţi să te relaxezi în orice condiţii. Beduinii, de pildă, se odihneau
mergând pe cămile. Şi eu scriu şi citesc de dimineaţa până seara. Dar când
simt că începe să se aşeze oboseala pe mintea mea, mă opresc şi aplic
câteva tehnici de relaxare.
— Ne puteţi da şi nouă un exemplu?
— Toate tehnicile de relaxare se bazează pe respiraţie. Oboseala vine şi
dintr‑o lipsă de oxigenare a creierului. Stau câteva minute cu ochii închişi,
încerc să îmi reprezint oboseala ca senzaţie la nivelul creierului şi apoi, cu
fiecare expiraţie profundă, îmi imaginez că o elimin. Fiecare îşi poate crea
propria lui tehnică. Eu nici pentru durerile de cap nu iau pastile. Mă relaxez,
mă concentrez pe starea de bine şi cald, o trec prin inimă şi apoi o trimit
acolo unde mă doare. Fac asta de câteva ori şi durerea dispare.
— Să‑ţi vizualizezi boala pare o condiţie foarte importantă pentru vinde
care.
— Bernie Siegel, reputat oncolog din SUA, a luat mai mulţi bolnavi de
cancer în ultima fază şi i‑a învăţat tehnica imageriei: de mai multe ori pe
zi, trebuia să‑şi imagineze că distrug cancerul din corp cu un foc, cu un
animal care‑l mănâncă, fiecare după cum dorea. După şase luni de zile,
40% din ei s‑au vindecat. La testele psihologice, s‑a dovedit că cei care
s‑au vindecat erau cei optimişti, cei care credeau în Dumnezeu şi cei care
erau calmi. Îndoiala este un obstacol în calea oricărui succes şi mai ales a
vindecării.
„Rugăciunea – o realitate fizică”

— Aţi amintit de Dumnezeu. Credinţa e şi ea parte din ecuaţia stării de
bine?

— Rugăciunea e o realitate fizică, e un fel anume de a vorbi cu universul.
Am testat eu însumi asta, de nenumărate ori, şi am rămas înfiorat văzând
că poţi obţine un răspuns. Prin rugăciune, realitatea din jur se transfigurează,
aducem la noi lumina din univers. Există cazul celebru al neurochirurgului
american Eben Alexander, care, la 54 de ani, a făcut o meningoencefalită
bacteriană gravă. A stat o săptămână în comă, timp în care foarte multe persoane
s‑au rugat pentru el. După ce şi‑a revenit, a spus că în tot timpul cât era în comă
a văzut în jurul lui siluete umane care păreau să stea în genunchi şi de la
care veneau spre el valuri de energie. Rugăciunile altora l‑au vindecat. Dar
şi propriile noastre rugăciuni ne ajută. Credinţa mobilizează, în mod cert,
întreg sistemul imunitar. Nu spunea Iisus „credinţa ta te‑a vindecat” ?
— Nutriţioniştii pun şi ei pe listă o condiţie a sănătăţii: ce, cum şi cât
mâncăm. Ţineţi cont de ea?
— Eu respect o regulă care se ştie încă de la Hipocrat: să mănânci fără
să satisfaci complet senzaţia de foame! Adipocitele aşteaptă semnalul că
te‑ai săturat ca să‑şi extragă din alimente grăsimea. Dacă nu te saturi, nu
te îngraşi. Studii de ultimă oră arată că lungimea telomerilor de la extremi
tăţile cromozomilor, de care depinde durata vieţii, e influenţată favorabil
de alimentaţia cu puţine calorii. Mănânc legume, icre de peşte, iaurt, lapte
de soia, pe care îl beau dimineaţa, cu cereale integrale, mazăre, linte. Mănânc
foarte rar carne. Nu beau, nu fumez, nu consum zahăr. Şi am grijă să ţin,
din când în când, câte o zi de post, în care beau doar ceaiuri şi las organismul
să se refacă. Dar, înainte de orice, am grijă să nu mă aşez niciodată la masă
supărat. Masa ar trebui să fie o sărbătoare, să fie prilej de bucurie alături
de ceilalţi. Sigur că azi nu ne mai potrivim toţi la masă, dar atunci când
preparăm ceva de mâncare, s‑o facem cu drag. Gândurile gospodinei trec
şi‑n bucatele pe care le găteşte.
— Din tot ce aţi spus, trag o concluzie: cele mai bune medicamente ne
sunt, de fapt, la îndemână.
— Aşa e. Dumnezeu nea dat deja totul. Dacă vrem să rămânem sănătoşi
şi fericiţi, e suficient să păstrăm în minte câteva lucruri: să mâncăm sănătos,
fără să ne îmbuibăm, să facem mişcare, să ne odihnim corect, să fim optimişti
şi plini de speranţă. Să fim perseverenţi cu pasiunile noastre, să ne antrenăm
intelectual şi să ne ferim de rutină. Să facem constant schimbări în viaţa
noastră. Şi să nu uităm că trebuie să păstrăm în permanenţă un echilibru
între energia consumată prin efort şi energia obţinută prin odihnă şi activităţi
care ne fortifică. Gândurile rele ne iau din viaţă, bucuriile ne dau viaţă. Să
căutăm bucuria, avem ne voie de ea ca de pâinea noastră zilnică. Chiar
dacă, uneori, no putem avea decât în imaginație.
(https://intunel.com/2015/06/05/incredibila-putere-a-gandului/ )

Obiceiuri din Vinerea Mare
Vinerea Mare (Vinerea Paștilor, Vinerea Seacă, Vinerea Patimilor) este

zi de mare doliu a întregii creștinătăți pentru că în această zi a fost răstignit
și a murit Mântuitorul lumii. Zi aliturgică, pentru că Liturghia reprezintă
jertfa nesângeroasă a lui Hristos, în chipul pâinii și al vinului, iar cele două
jertfe nu se pot aduce în aceeași zi. În seara acestei zile se oficiază denia
Prohodului Domnului.
În mijlocul bisericii se scoate Sfântul Epitaf (careL închipuie cu trupul
adormit pe Mântuitorul, înconjurat de Apostoli și Maica Domnului) pe sub
care toata lumea trece, până în dupaamiaza zilei de sâmbătă. În zorii zilei
de Înviere este dus din nou în Sfântul Altar și este așezat pe Sfânta Masă,
unde rămâne până în miercurea dinaintea Înălțării Domnului. Se spune că
pe cei ce trec de trei ori pe sub Sfântul Aer nui doare capul, mijlocul și
șalele în cursul anului, iar dacă își șterg ochii cu marginea Epitafului nu
vor suferi de dureri de ochi.
Acestei zile i se spune și Vinerea Seacă, pentru că bătrânele posteau post
negru, iar seara, la Denia Prohodului Domnului, luau anafură de la Biserică.
După cântarea Prohodului Domnului se înconjoară de trei ori biserica de
tot soborul, cu Sfântul Epitaf, care apoi este asezat pe masa din mijlocul
Bisericii. La terminarea slujbei, femeile merg la morminte, aprind lumânări
șiși jelesc morții. La sfârșitul slujbei, era obiceiul ca preotul să împartă
florile aduse, care erau considerate a fi bune de leac. Lumea, în trecut,
pleca acasă cu lumânările aprinse pe drum, ca să afle și morții de venirea
zilelor mari. Ocoleau casa de trei ori și intrând, se închinau, făceau câte o
cruce cu lumânarea aprinsă în cei patru pereți sau doar la grinda de la
intrare și păstrau lumânarea pentru vremuri de primejdie.
În popor se crede că dacă plouă în Vinerea Mare anul va fi mănos, iar
dacă nu, nu va fi roditor. Unii cred că, dacă se scufundă în apa rece de trei
ori în acestă zi vor fi sănătoși tot anul. Femeile nu umplu borș în acestă
zi, să nu se scalde Necuratul în el; nu coc pâine sau altceva, să nu ardă
mâinile Maicii Domnului; nu cos, ca să nu orbească; nu țes, nu torc, nu
spală, pentru a nu o supăra pe Sfânta Vineri; afumă casa cu tămâie, încon
jurând‑o de trei ori, în zorii acestei zile, pentru ca gângăniile și dihăniile
să nu se apropie de casă și de pomi. Copiii adună flori de pe câmp și le
duc la biserică.
Înălțătoare zi de doliu, tăcere și meditație, Vinerea Mare este cinstită
mai ales prin participarea la slujba Prohodului Domnului. Așa a rămas ea
în conștiința românilor contemporani.
Dr. Etnolog Iuliana Băncescu, București

DIALOG ORTODOX
25. EVOCARE
Profesor Dr. Costel Pleșa

Universitatea de Medicină și Farmacie
„Gr. T. Popa” Iași
Profesorul Dr. Costel Pleșa, medic primar chirurgie generală și cardio

vasculară, s‑a format într‑o ambianță universitară de elită cu Prof. O. Franche,
Prof. Buțureanu, Prof. Chipail, dar mai ales cu Prof. Mihail Diaconescu
care a contribuit esențial la formarea sa profesională și față de care își
manifesta permanent recunoștința.
A parcurs toate treptele didactice până la titlul de profesor universitar,
devenind din 1996, șeful Clinicii I Chirurgie din Spitalul „Sf. Spiridon” Iași.
Cu 50 ani de slujbă în serviciul vieții, Prof. Dr. Costel Pleșa a fost un
operator cu har, căruia zeci de mii de semeni ai noştri îi datorează însăși
existența lor.
A fost un dascăl cu vocație, a pregătit cu profesionalism și dragoste
numeroase generații de studenți și medici, consolidând astfel devenirea lor
profesională și recunoștința multora, totală și permanentă.
Prof. Dr. Pleșa Costel a fost un adept al chirurgiei moderne, ducând
mesajul chirurgical ieșean spre izbânzile firești, continuând tradițiile iluștrilor
înaintași în chirurgie; a abordat cu mult talent și curaj chirurgia vasculară
mare, chirurgia esofagului etc., fiind apreciat ca unul dintre cei mai buni
specialiști în domeniu.

Prof. Dr. Costel Pleșa este autor și coautor la peste 250 lucrări științifice
publicate în țară și în străinătate. Domnia sa s‑a dedicat trup și suflet salvării
de vieți omenești, iar viața pe care a dăruit‑o miilor de pacienți nu poate
fi măsurată.
Prin intervențiile de mare anvergură pe care le‑a efectuat, a redat speranța
unor bolnavi considerați incurabili, ca un adevărat arhanghel în lupta cu
moartea.
Prof. Dr. Costel Pleșa a fost un adevărat maestru, formator de școală,
oricând gata să sară în ajutorul unui coleg în dificultate.
Distinsul profesor Pleșa va rămâne o personalitate de marcă a învăță
mântului medical, prin întreaga sa activitate, aducând un incontestabil
aport la recunoașterea internă și internațională a Universității de Medicină
și Farmacie „Gr. T. Popa” Iași.
A fost membru a numeroase societăți de chirurgie, naționale și interna
ționale (Elveția, Italia, Grecia, Franța etc.).
A participat la multiple manifestări științifice internaționale (Turcia,
Grecia, Iugoslavia, Bruxelles, Londra, Modena și Perugia – Italia etc).
În țară, a participat la peste 50 conferințe naționale și regionale.
A organizat 3 conferințe internaționale de chirurgie (Suceava și Iași), în
colaborare cu chirurgi din Perugia, Italia.
În întrega activitate a domniei sale, a scris tratate, monografii și cursuri
utile atât studenților, cât și specialiștilor chirurgi, care și astăzi figurează
în bibliografia multor lucrări medicale.
Prof. Dr. Pleșa Costel a fost membru a 9 societăți științifice de chirurgie
din lume.
În îndelungata sa carieră universitară, s‑a remarcat ca un bun coleg, cu
o deosebită noblețe sufletească, compasiune și înțelegere față de suferința
semenilor cărora lea oferit priceperea și bunăvoința sa de ai salva,la orice
oră din zi sau din noapte. Un om, căruia zeci de mii de semeni îi datorează
viața, a fost copleșit de această lume nedraptă în care trăim, nu a mai suportat
ura, invidia și incompetența și sa hotărât să se odihnească întro lume mai
dreaptă, în liniște și lumină sfântă. Colegii au spus că dl. Prof. Costel Pleșa
nu nea părăsit, a plecat doar în cer, cu bisturiul său de aur să opereze un înger.
De acolo, de sus, din stele, el veghează familia iubită, colegii de breaslă,
studenții care l‑au iubit și admirat și se bucură de toate împlinirile lor.
Adio, domnule Profesor, vom păstra vie amintirea dumneavoastră în
sufletele noastre și vă promitem că veți reprezenta pentru noi model de
urmat.
Dr. Mărioara Pleșa, Iași

DIALOG ORTODOX
26. PROBLEME DE ETICĂ CREŞTINĂ
Fertilizarea in vitro
Dorinţa de cunoaştere, explorare a omului s‑a manifestat încă de timpuriu,

iar prin studiile şi descoperirile realizate am ajuns astăzi la un nivel al
cunoaşterii şi tehnologiei de necontestat. În urma acestui amplu proces de
cercetare, astăzi avem privilegiul să fim martorii unui remarcabil progres
ştiinţific şi tehnic, iar provocările fără precedent din domeniul medical au
generat naşterea unor situaţii noi din punct de vedere medical, social, juridic,
filosofic şi moral. Existenţa acestui progres în ultimii ani a condus la practici
genetice şi biologice necunoscute în trecut cum ar fi fertilizarea in vitro,
clonarea, transplantul de organe, eutanasia şi a generat ample discuţii între
practicanţii acestor tehnici şi reprezentanţii cultelor religioase, jurişti, bioeti
ceni pentru a semnala eventuale încălcări ale moralei şi drepturilor omului.
Întrebarea care se pune în faţa acestor realităţi din domeniul ştiinţei
bio‑medicale, în special în faţa tehnicii fecundării in vitro şi ale ingineriei
genetice este următoarea: Oare tot ceea ce este posibil e şi permis? La
această întrebare bioeticeni şi reprezentanţii cultelor religioase încearcă să
găsească răspunsuri sau resping vehement practicarea metodelor inovative,
ce vizează viaţa biologică a omului, motivând că prin aceste tehnici nu s‑ar
respecta voinţa lui Dumnezeu, că s‑ar îndepărta de Dumnezeu.
Astăzi, observăm cum dezvoltarea tehnologiei bio‑medicale intervine
asupra omului, în trei aspecte definitorii care privesc însăşi viaţa lui: în
procreere, în ridicarea standardului de viaţă şi prelungirea ei prin diferite
1 Revista Studia Univer soluţii, inclusiv prin transplanturi şi în asistarea momentului morţii 1.
sitatis Babeş-Bolyai-Bio
ethica, nr. 1/2015, Ştefan Deoarece fertilizarea in vitro, ca metodă de reproducere umană asistată
Iloaie, Responsabilitatea medical, nu vizează numai persoanele implicate ci şi societatea, aceasta
creştină în decizia bio
etică, p. 5. este analizată de disciplinele ştiinţifice şi de religie. Cultele religioase în
faţa acestor situaţii noi au intervenit, nu din dorinţa de a se opune în faţa
metodelor inovative propuse de ştiinţele bio‑medicale şi nici din dorinţa
nemerginită de a critica, ci numai pentru a semnala eventuale derapaje în
2 Arhimandritul Sofronie
astfel de practici, a discuta despre aceste practici şi pentru a îndruma pe cei
spunea despre inovaţiile direcţi implicați2.

Întreaga evoluţie a omului a fost guvernată de regula potrivit căreia tehnicii că: „Producerea
unui lucru nou este întot
procreaţia are loc ca urmare a relaţiilor sexuale în cadrul unui cuplu hetero deauna un joc al hazar
sexual, relaţii care, uneori conduc la apariţia unei sarcini la femeie, apoi la dului, şi creaţia omului
de către Dumnezeu după
naşterea unui copil, care va relua, odată ajuns la maturitate sexuală acest chipul şi asemănarea Sa
întreg proces al reproducerii. a implicat un anume grad
de risc în sensul că faptul
Infertilitatea3 cuplului a constituit o provocare a oamenilor de ştiinţă de a da omului o libertate
care au încercat, şi au şi reuşit, să găsească metode pentru a oferi cuplurilor asemenea lui Dumnezeu
a închis pentru totdeauna
care îşi doreau cu ardoare copii având genele lor, dar nu‑şi puteau îndeplini şi sub orice formă uşa
dorinţa în mod natural. oricărei predestinaţii. Omul
este cu totul liber să hotă
Este necesar să se facă diferenţa dintre infertilitate şi sterilitate. În timp rască negativ în privinţa
ce sterilitatea presupune o cauză permanentă de a concepe, infertilitatea lui Dumnezeu – chiar să
intre în conflict cu El”,
poate fi ameliorată sau chiar eliminată. Alexandra Huidu, Repro
Problema procreării asistate medical trebuie privită din două perspective: ducerea umană medical
asistată-etica incrimină
tradiţia Bisericii şi circumstanţele particulare ale fiecărui cuplu. rii versus etica biologică-
Tehnologiile medicale de reproducere asistată care oferă o soluţie unui studiu de drept compa
astfel de cuplu este acceptată cu o oarecare uşurinţă din punct de vedere rat, Editura Lumen, Iaşi,
2010, p. 21.
medical, însă, apreciem că ar trebui analizată această situaţie şi din punct 3 Infertilitatea a fost defi
de vedere moral, religios. Sfânta Scriptură şi cea mai mare parte a tradiţiei nită ca fiind inabilitatea
unui cuplu de a concepe
ortodoxe afirmă că reproducerea este bună în sine şi că Dumnezeu vrea ca după un an de raporturi
fiecare cuplu să dea naştere unor copii. sexuale fără contracep
ţie, Alexandra Huidu, op.
Din punct de vedere religios, imposibilitatea unui cuplu de a concepe cit., p. 29.
pe cale naturală, poate fi înţeleasă în două moduri de acesta. Ea poate fi
privită ca un semn divin, în sensul că soţii nu trebuie să conceapă copii,
iar în acest caz cuplul ar putea să apeleze la adopţie sau să se resemneze
că vor duce o viaţă fără copii. Dacă privim infertilitatea ca fiind consecinţa
comportamentului imoral al unuia dintre soţi, prin această imposibilitate
de a avea copii pe cale naturală, observăm că sunt pedepsiţi ambii
parteneri. Pe de altă parte imposibilitatea de a avea copii poate fi privită ca
o afecţiune a trupului pentru care noile tehnologii medicale au remediu,
astfel, cuplul priveşte ca soluţie salvatoare reproducerea asistată. Pentru
această din urmă opţiune creştinii ortodocşi ar trebui să consulte
specialiştii în domeniu precum şi pe duhovnicul lor.
În principiu, Biserica ortodoxă nu este împotriva tehnicii FIV în sine,
însă nu acceptă fertilizarea in vitro dacă prin această procedură se creează
extra embrioni care ulterior sunt distruşi sau exploataţi în experimente ştiin
ţifice sau în scop comercial. Această atitudine de opoziţie a Bisericii ortodoxe
se justifică prin faptul că viaţa umană există din momentul concepţiei.
Infertilitatea ca şi fapt involuntar al unuia dintre soţi reprezintă o realitate
greu de suportat în cuplu, mai ales că o astfel de situaţie trădează o problemă
a vieţii personale în mediul în care socializează. Nu se pot ascunde sub
imaginea că nu îşi doresc copii deoarece, se lovesc de alte prejudecăţi a
celor din jur care consideră că lipsa dorinţei de a avea copii provine din

egoism sau incapacitatea de a‑şi asuma responsabilităţile. Aceste persoane
au tendinţa de a se retrage din viaţa socială, mai ales când sunt înconjuraţi
de familii având copii și ca urmare a unei autoevaluări eronate, se simt
inferiori. De cele mai multe ori persoana infertilă este dominată de sentimente
de inferioritate, înstrăinare, frustrare, toate acestea având drept consecinţă
scăderea încrederii în sine, chiar dacă, cauza infertilităţii nu este consecinţa
comportamentului anterior al celui în cauză. În atare situaţie cuplul are de
depăşit un moment delicat. Iniţial soţii îşi acordă sprijin, înţelegere, însă
după ce constată că procedurile nu au efectele scontate apar certuri, care
nu de puţine ori duc la destrămarea relaţiei, şi din acest considerent cuplul
ar trebui să evalueze bine situaţia, avantajele şi eventualele riscuri la care
se pot expune prin recurgerea la această tehnică medicală.
Fertilizarea in vitro (FIV) este o componentă a Reproducerii Umane
Asistate Medical (RUAM) şi reprezintă un proces prin care spermatozoidul
bărbatului fecundează ovulul femeii în laborator. Acolo se formează embrio
nul care este transferat în uterul mamei în general la 72 ore de la concepţie.
Cauzele de infertilitate sunt împărţite în trei categorii: de origine femi
nină, de origine masculină şi cauze necunoscute.
Dintre cauzele infertilităţii (feminine şi masculine) enumerăm cu titlu
de exemplu: anovoluţia, endometrioza ( o boală a organelor genitale feminine
ce reprezintă cauza a 20‑40 % din cazurile de infertilitate), factori pelvini
care determină obstrucţie tubară, vârsta femeii, alterarea calităţii sau cantităţii
spermatozoizilor. De asemenea, infertilitatea are şi cauze imunologice,
respectiv prezenţa anticorpilor antispermatici în tractul reproductiv feminin
sau la suprafaţa spermei.
Un procent deloc de neglijat cuprins între 10 până la 15 % din cazurile
de infertilitate au cauze neexplicabile.
FIV presupune derularea mai multor etape: stimulare ovariană, declanşa
rea ovulaţiei, recoltarea ovocitelor, prepararea spermatozoizilor, realizarea
fecundaţiei şi transferul embrionar. În cele ce urmează vom prezenta succint,
concis etapele FIV.
1. Stimularea ovariană semnifică stimularea prin mijloace medicale (hor
monale) a creşterii numărului şi calităţii ovocitelor apte de a fi supuse
procesului fecundării. Hormonii de stimulare sunt aleşi în funcţie de
tipul de infertilitate şi rezultatele obţinute în procedurile anterioare.
Numărul şi ritmul creşterii foliculare nu pot fi prevăzute. În mod normal,
în fiecare lună fiecare folicul conţine câte un ovul, dar pentru a avea
mai multe ovule maturizate, apte pentru fecundarea in vitro se apelează
la această metodă. Dintre efectele secundare semnalate la paciente în cadrul
acestei proceduri amintim: cefalee uşoară, bufeuri, creşteri în greutate,
creştere în volum a ovarelor (dureroasă), presiune, durere pelvină, reacţii
alergice la tratament. Alt dezavantaj al acestei proceduri îl reprezintă

costul ridicat, astfel că datorită acestui fapt sfera potenţialilor pacienţi
se restrânge.
2. Declanşarea ovulaţiei are loc ca urmare a administrării unui produs
hormonal de inducere, recoltarea ovulelor având loc la aproximativ 36
de ore de la declanşare.
3. Prelevarea ovulelor se realizează prin puncţie aspirativă cu ajutorul unei
sonde transvaginale. Cu acul se face puncţie în foliculul ovarian cel mai
apropiat şi se goleşte, el conţinând un ovul matur, lichidul folicular
obţinut va fi predat imediat embriologului pentru a identifica ovocitul.
Lichidul este pus apoi într‑o cutie specială şi se caută ovocitul sub un
stereomicroscop. În această etapă pot apărea complicaţii, precum infecţii,
sângerări, abces uterin, perforarea intestinului subţire sau a vezicii uri‑
nare, ruperea unui chist endometrial uterin. Se selectează cei mai buni
embrioni şi cu acordul pacientei se implantează 3‑4 embrioni în uter.
4. Prepararea şi inseminarea spermei. După o abstinență de 2‑4 zile, prin
masturbare se colectează într‑un recipient steril. Se face spermograma
(o analiză amănunţită care ne arată calitatea şi cantitatea) şi se urmăreşte
obţinerea unui specimen cu un număr cât mai mare de spermatozoizi cu
mobilitate bună, lipsit de contaminare microbiană. În ceea ce priveşte
masturbarea, aceasta este considerătă de Biserică drept păcat.
5. Realizarea fecundaţiei are loc ca urmare a plasării spermatozoizilor
selectaţi împreună cu ovocitele într‑un mediu biologic de cultură
favorabil supravieţuirii şi incubarea lor la temperatura de 37 de grade
Celsius. După 24 de ore se evaluează procedura. Ovulele fecundate fiind
cele care prezintă doi pronuclei (unul de origine maternă şi celălalt de
pro‑ venienţă paternă). După această evaluare ovulele fecundate sunt
trecute într‑un nou mediu de cultură unde urmează dezvoltarea primelor
stadii embrionare, cele dintâi celule urmând a apărea după 48 de ore.
6. Transferul embrionar se efectuează pe cale vaginală cu ajutorul unui
cateter fin, introducându‑se în cavitatea uterină, de regulă 3 embrioni
împreună cu o cantitate minimă de mediu de cultură. Ulterior tranferului
embrionar se continuă tratamentul cu hormoni şi progestative pentru a
asigura fixarea embrionului4. 4 Alexandra Huidu, op.
cit., p. 34-39.
Printre dezavantajele acestei proceduri pe care le enumeră opozanţii
acestei metode amintim: rata ridicată de sarcini ectopice (4‑5%), naşteri
premature mai frecvente, apariţia la copil a malformaţiilor renale, cardiace 5 Spina bifida este o mal
formaţie, un defect al co
şi de spina bifida5, creşterea frecvenţei sângerărilor din timpul sarcinii, a loanei vertebrale cuprin
hipertensiunii induse de sarcină, a întârzierilor de creştere intrauterină a zând mai multe leziuni
de gravitate şi prognostic
fătului. diferit, care necesită o
Până la acest moment cercetătorii nu au putut preciza dacă vinovat de conduită terapeutică adap
tată, dar întotdeauna chi
aceste probleme şi neajunsuri este procedeul de FIV sau alt factor, precum rurgicală. www.dictionar
vârsta femeii. medicalonline.ro.

Specia umană are o rată naturală de apariţie a malformaţiilor congenitale
de aproximativ 2%. Această rată este la fel cu cea raportată în urma pro
cedurii FIV. Chiar şi opozanţii acestei metode de reproducere umană asistată
medical indică o rată de 2,2% a malformaţiilor congenitale în rândurile
6 Revista Studia Univer copiilor născuţi în urma procedurii FIV6. Conform unor studii recente, se
sitatis Babeş-Bolyai-Bio
ethica, nr. 1/2012, Florian- pare că riscul apariției malformațiilor este mai mic în cazul inducerii
Mircea Zdroba, Fertiliza gravidităţii prin FIV (aproximativ 1%)7.
rea in vitro-o perspectivă
a bioeticii actuale, p. În situaţia în care procedura nu are rezultatul aşteptat, se poate repeta
72-73. până la obţinerea sarcinii dorite sau până la momentul la care cuplul decide
7 http://forum.7p.ro/ferti
lizarea-in-vitro-fiv şi să renunţe, ca urmare a faptului că nu mai au încredere în această procedură,
http:// www.kidizi.ro/art_ sau că resursele financiare nu le mai permite.
2-61-406_avantajele-si-
dezavantajele-fertiliza În ceea ce priveşte rata de eşec a FIV, dr. Claudia Kaminscki8 (medic
rii-in-vitro_ ginecolog din Germania şi preşedinta mişcării Dreptul la viaţă) a relatat
8 Revista Studia Univer
sitatis Babeş-Bolyai-Bio faptul că în urma unui studiu realizat în 26 de centre de diagnostic de
ethica, nr. 1/2012, Florian- preimplantare din Europa, Australia şi SUA, în perioada 1993‑2000, la 866
Mircea Zdroba, Fertiliza
rea in vitro – o perspectivă
de cupluri care au recurs la FIV, s‑au constatat că rata de eşec este de
a bioeticii actuale, p. 98,2%. Cei care se raportează la aceste date cataloghează FIV, din această
72-73.
9 http://moldovacreştină.
perspectivă, ca fiind cel mai sălbatic genocid9.
md/ce-spune-biblia-des Este evident că acest procent nu este unul real, pentru că dacă ar fi aşa
pre-fecundarea-artificială-
in-vitro/
în realitate atunci cuplurile nu ar mai apela la FIV ştiind de la început că
şansa de reuşită este aproape inexistentă. Practic nici nu mai putem vorbi
de o reuşită a acestei proceduri medicale dacă ne raportăm la datele prezen
tate mai sus. Prin prezentarea acestor statistici de opozanţii acestei metode
se încearcă dezinformarea ce are ca şi consecinţă descurajarea cuplurilor
de a apela la metoda FIV.
Când ne raportăm la rata de eşec a unei astfel de proceduri trebuie să
avem în vedere şi perioada când aceste studii au fost realizate. Primul copil
conceput prin metoda FIV s‑a născut în iulie 1978, în Marea Britanie. În
aproape 40 de ani de încercări tehnica FIV a ajuns la o rată de succes de
aproximativ 30%, în condiţiile în care la vârsta de 20 de ani o femeie are
10 http://www.csid.ro/fa lunar 25% şanse să conceapă natural10.
mily/sarcina-si-bebelusi/
fertilizarea-in-vitro-are- Actualmente, în România, cu toate că această metodă de reproducere
30-sanse-de-succes umană asistată medical se practică doar din 1996, rata de succes a tehnicii
de FIV a crescut considerabil, ajungând şi la 48% la unele clinici speciali
zate, conform raportului Ministerului Sănătăţii pentru Subprogramul Naţio
nal FIV/ET din anul 2015.
Factorii importanţi ce determină rata de succes a acestei proceduri sunt:
11 Printre clinicile cu o vârsta femeii (cel mai semnificativ factor)11, calitatea şi numărul ovoci
rată mare de succes se
numără Centrul de Gine telor prelevate, numărul embrionilor care se transferă în uter, dotările
cologie şi Reproducere laboratorului FIV, aptitudinile şi competenţa echipei, experienţa acestora,
Asistată din Londra, a
cărui rată de succes este
cauza infertilităţii, calitatea spermei, dacă embrionii implantaţi au fost sau
de 59% în rândul femei nu anterior criogenizaţi.

Probleme de etică în ceea ce priveşte FIV lor de sub 35 de ani care
au apelat la fertilizarea in
vitro folosind spermato
O problemă majoră de etică ce se ridică de către reprezentanţii Bisericii zoizi proaspăt recoltaţi.
creştine vizează soarta excesului de embrioni rezultaţi în urma aplicării Cu cât femeia înaintează
în vârstă şi apelează la
metodei FIV. metoda FIV șansa de reu
Ideea implantării tuturor embrionilor fertilizaţi este utopică mai ales că şită scade. http://www.des
precopii.com/info-id-773
prin stimularea ovariană nu se poate prevedea numărul ovocitelor obţinute. nm-Rata-de-succes-a-fer
Trebuie subliniat că prin FIV se obţin mai mulţi embrioni pentru un cuplu12. tilizarii-in-vitro-si-pute rea-
informatiei.htm
Înainte de implantare se desfăşoară mai multe teste (examinarea şi 12 Sfântul Vasile cel Mare
diagnosticul genetic de preimplantare) al căror scop este tocmai depistarea afirmă că: „Ucigaş este
cel care ucide un embrion
embrionilor cu anomalii şi eliminarea lor. neformat sau imperfect,
Crioprezervarea (îngheţarea embrionilor) este etapa care urmează după întrucât acesta deşi nu este
o fiinţă completă, era me
selectarea embrionilor sănătoşi. Embrionii în exces şi sănătoşi care nu au nit să se săvârşească în
fost transferaţi în uter vor fi congelaţi în condiţii speciale. Există bănci de viitor, potrivit succesiunii
neapărate a firii”.
țesut ovarian uman unde sunt stocate aceste ovocite pe termen lung. Aceşti
embrioni în exces fac uneori obiectul donaţiei unui cuplu steril, şi aici
situaţia generează alte probleme de religie, ori sunt donaţi pentru cercetare
medicală, distruşi (ceea ce echivalează cu un avort) sau utilizaţi în cadrul
industriei cosmetice13. 13 Revista Studia Uni
versitatis Babeş-Bolyai-
Normal că la începuturile practicării acestei tehnici a FIV s‑au produs Bioethica, nr. 1/2012, op.
mai mulţi embrioni decât era necesar, dar, în decursul celor aproape 40 de cit., p. 75, n.s. 22.
ani de practică această metodă a fost îmbunătăţită. Nu excludem ca, în urma

perfecţionării acestei tehnici să se producă numai numărul de embrioni ce se
doreşte a fi folosiţi de respectivul cuplu, ce se află în impas din punct de
vedere al procreării pe cale naturală, şi astfel, se elimină această problemă
de etică pe care Biserica Ortodoxă nu o tolerează. Sau poate o soluţie la
această problemă ar fi prelevarea unui număr de maxim 2‑3 ovocite în
funcţie de factorii particulari ai fiecărui cuplu, şi astfel, ar elimina problema
excesului de embrioni, şi indirect, şi cea a reducerii sarcinilor multiple.
Atât timp cât statul român evită legiferarea acestei tehnici a FIV şi
interdicţia exploatării embrionilor în scopuri industriale sau pentru cerce
tarea medicală şi nimeni nu este tras la răspundere, atunci nu există nici
interesul de a produce doar embrionii pe care cuplul îi doreşte să îi folosească
şi care să se finalizeze printr‑o sarcină.
Oricum şi pe cale naturală se pierd mulţi embrioni fără ca femeia să ştie
despre aceasta, şi în acest proces natural de selecţie, aceste distrugeri
involuntare nu sunt considerate avorturi, deci în consecinţă nu sunt incri
minate de Biserică.
Tot dintr‑o perspectivă morală trebuie privită şi problema sarcinilor
multiple. Pentru a avea succes în cadrul FIV se recurge la implantarea mai
multor embrioni fecundaţi conducând la apariţia de sarcini multiple. În
cazul apariţiei sarcinilor multiple se recurge la reducerea acestora, prin

omorârea copiilor în exces. Pentru a da curs acestei reduceri de sarcini
multiple se foloseşte clorură de calciu, care injectată în inima copilului va
fi fatală. Se recurge la această metodă prentru a creşte şansele de supravie
ţuire a unuia sau doi embrioni. Această practică este catalogată de Biserica
14 Tot în studiul amintit creştină drept avort14.
anterior s-a arătat că una
dintre mame a avut 5 em Şi această problemă de etică ar avea rezolvare dacă în urma obţinerii
brioni, dintre care au fost unui număr de embrioni stabilit de cuplu s‑ar implanta maxim doi sau trei.
reduşi la 2, o altă mamă
a avut 3 copii şi a făcut Perfecţionarea acestei tehnici de reproducere umană asistată medical nu ar
o reducere rămânând cu mai duce nici la încălcarea poruncii date de Dumnezeu omului, şi anume
2 copii, dar a făcut o infec
ţie în săptămâna a 22-a aceea: „Să nu ucizi”.
de sarcină şi i-a pierdut Recurgerea la FIV devine delicată atunci când intervine o a treia per
şi pe ceilalţi doi copii.
soană, donatorul. Cuplul apelează la o astfel de soluţie când nu mai au altă
alternativă în opinia lor. În acest caz consimţământul cuplului trebuie să
fie dat în mod expres.
Codul civil din 2011 prevede că, în situaţia în care unul dintre soţi
decedează, depune cerere de divorţ sau se separă în fapt, anterior momentului
conceperii realizate în cadrul procedurii de reproducere umană asistată
medical, consimţământul rămâne fără efect. Legiuitorul a reglementat şi
situaţia în care soţul, după ce şi‑a dat consimţământul la reproducerea
asistată medical cu un terţ donator, nu recunoaşte copilul născut în afara
căsătoriei, astfel că, acesta va răspunde atât faţă de mamă cât şi de copil.
Cea de‑a treia persoană, donatoare, nu are niciun drept în familie sau
15 Noul Cod civil, art. asupra copilului15. Donatorul rămâne anonim pentru primitor, dar şi primi
441-447.
torul pentru donator. Codul civil prevede şi o situaţie de excepţie de la
regula confidenţialităţii care intervine când există riscul unui prejudiciu
grav pentru sănătatea unei persoane astfel concepute sau a descendenţilor
acesteia, instanţa autorizând transmiterea acestor informaţii, în mod confi
denţial, medicului sau autorităţilor competente.
Având în vedere dispoziţiile Codului civil, un descendent (femeie) ce
s‑a născut ca urmare a acestei proceduri şi care doreşte la rândul său să
recurgă la această metodă, fie că este singură fie că se găseşte în unul din
cazurile de infertilitate, ar fi util să se prevaleze de excepţia prevăzută de
art. 445 C. Civ. pentru a evita un posibil caz de incest (este cazul în care
o femeie poate primi sperma tatălui sau a fratelui ei).
O altă chestiune care ar putea fi semnalată tot în raport de donator se
întâlneşte atunci când recurge la FIV un cuplu de lesbiene (şi atunci se va apela
la un donator anonim) sau un cuplu de homosexuali, iar în această ultimă
situaţie problema are consecinţe mai grave deoarece trebuie să recurgă la
o mamă surogat. Prin recurgerea la maternitatea surogat se ajunge la exploa
tarea, la comercializarea (când mama surogat primeşte bani) corpului femeii.
Amintim aceste situaţii deoarece observăm că societatea devine tot mai
tolerantă în faţa unor astfel de cupluri, iar prin recurgerea la o astfel de

metodă şi astfel de persoane ar putea avea copii, deşi nu formează o familie
în sensul tradiţional. Tolerarea, admiterea că familia nu reprezintă numai
unirea dintre un bărbat şi o femei, ci şi din persoane de acelaşi sex şi
practicarea de reproducere umană asistată medical ar putea avea consecinţe
devastatoare.
Viziunea Bisericii în raport de FIV
Lumea tot mai secularizată a secolului al XXI‑lea devine tot mai insen
sibilă la suferinţele omului, tot mai dezorientată în a decela între bine şi
rău, tot mai lipsită de fundament spiritual conştient, transformând principiile
de viaţă în principii filosofice, cu relevanţă în planul vieţii concrete atât
timp cât ele servesc justificării unui anumit tip de comportament moral.
Regula comună a tuturor cultelor religioase este aceea că naşterea unui
copil trebuie să aibă loc în cadrul unei căsătorii binecuvântate de divinitate
şi în urma uniunii fizice și spirituale dintre soţ şi soţie. Şi, această idee nu
o susţin doar teologii ci şi specialişti în medicină şi bioetică, precum conf.
dr. Cristina Gavrilovici, care afirmă referitor la FIV că:
„Începutul ființei umane se petrece prin unirea nu doar biologică, ci și
spirituală a părinților prin legătura căsătoriei. Un act de procreare lipsit de
expresia fizică este privat de comuniunea interpersonală dintre cele două
corpuri fizice. Carac‑ teristica iubirii conjugale este totalitatea și deplinul
dăruirii celor două personae, de aceea, substituirea actului corporal cu tehnica,
determină o reducere a lui la simplitatea unui gest tehnic”.16 16 http://www.cultura vie
tii.ro/- Cristina Gavrilo
În cele ce urmează vom prezenta succint acceptarea sau dezaprobarea vici, Introducere în Bio
etică, Editura Junimea,
ingerinţelor artificiale în procesul de procreaţie. Iaşi, 2007, p. 84.
În religia iudaică, procreaţia este unicul motiv al acceptării manifestărilor
sexuale în cadrul căsătoriei, existând două curente de opinie: cel conservator
(care respinge orice intervenţie a artificialului în actul reproductiv) şi cel
reformat (ce are la bază porunca biblică ,,Creşteţi şi înmulţiti‑vă şi umpleţi
pământul şi supuneţi‑l! Facerea 1, 28, care acceptă însămânţarea artificială
şi FIV, doar cu sperma soţului).
Islamismul încurajează apelarea la astfel de metode reproductive în
condiţiile în care adopţia este interzisă din punct de vedere religios. Soţii
sunt îndemnaţi să apeleze la orice metode legale pentru a depăşi situaţia,
cu condiţia ca să nu se încalce poruncile lui Allah. Se acceptă să se recurgă
la astfel de proceduri deoarece se porneşte de la idea potrivit căreia pentru
orice boală Allah a creat şi un leac, pe cale de consecinţă, inovaţiile medicale
în tratarea infertilităţii şi punerea în aplicare a acestora au un scop perfect
legitim. Religia iudaică nu interzice surogatul doar cu condiţia ca acel copil
să revină tatălui biologic.

Hinduismul acceptă tehnicile medicale de reproducere cu condiţia ca
gameţii să provină de la un cuplu căsătorit. Se acceptă şi donarea de spermă,
însă, doar dacă aceasta provine de la o rudă apropiată a soţului.
Budhismul este religia cea mai permisivă în ceea ce priveşte FIV atât la
femeile căsătorite cât şi la cele necăsătorite, precum şi la donarea de spermă.
Budhismul are această opinie deoarece consideră că pentru reîncarnare sunt
necesare trei elemente: ovulul femeii, sperma bărbatului şi karma, aceasta
din urmă fiind partea esenţială care defineşte omul ca fiinţă. În această
religie nu se acceptă maternitatea de substituţie.
În cadrul protestantismului şi a Bisericii Anglicane se acceptă recurgerea
la tratamentele tradiţionale ale infertilităţii, însă nu este permisă donarea
de gameţi.
În ceea ce priveşte Biserica Romano‑Catolică aceasta are o poziţie fermă
de neacceptare a oricăror manoperi de reproducere medical asistată. Încă
din anul 1956 Papa Pius al XII‑lea a declarat că reproducerea medical
asistată este imorală şi ilegală. Papa Ioan Paul al II‑lea a menţinut aceeaşi
poziţie vis‑à‑vis de reproducerea umană asistată medical afirmând că „nici
un biolog sau medic nu poate să pretindă în mod raţional, în virtutea
competenţei sale ştiinţifice, să decidă asupra originii şi destinului oamenilor.
Această normă trebuie aplicată într‑un mod special în sfera sexualităţii şi
a procreaţiei, în care femeia şi bărbatul pun în act valorile fundamentale
ale iubirii şi ale vieţii” (Papa Ioan Paul al II‑lea, Exortația apostolică Fami
17 http://www.culturavie liaris consortio, 1982)17.
tii.ro/2015/12/07/de-ce-
trebuie-oprita-finanta rea-
Biserica Ortodoxă are o poziţie mai nuanţată, în sensul că admite trata
pentru-fertilizarea-in- mentul medicamentos şi chirurgical al infertilităţii, dar interzice FIV şi
vitro-in-romania/
tehnicile cu echivalent FIV.
Au fost voci din cadrul Bisericii Ortodoxe Române – Mitropolitul Nicolae
18 În 1996, în România Corneanu, care considera, la începuturile acestei practici în ţara noastră18,
a fost realizată prima fer
tilizare in vitro de către că nu s‑ar încălca principiile moralei creştine şi că nu ar trebui să existe piedici
medicul Ioan Muntean. în a accepta această poziţie şi de către reprezentanţii Bisericii Ortodoxe19.
Citește mai mult: adevarul.
ro/sanatate/medicina/ Faptul că Biserica Ortodoxă din ţara noastră a luat contact cu aceste provocări
prof-dr-ioan-muntean- ale ştiinţei bio‑medicale după căderea comunismului, aprofundarea acestor
medic-ginecolog-la-ferti
lizare-vitro.
subiecte este încă în curs. Oricum observăm o oarecare deschidere, adaptare
19 Jurnalul literar, nr. 9-24, la aceste realităţi. Nu pare să adopte o poziţie vehementă de dezaprobare a
1996 iulie-august, Mitro
polit Nicolae Corneanu,
acestei tehnici ca reprezentanţii Bisericii Catolice, doar pe considerentul că
Medicina şi morala creş omul nu are voie să intervină în planul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu
tină, p. 1 şi p. 12.
ar fi vrut acest lucru omul nu ar fi ajuns la acest nivel de cunoaştere.
Fertilizarea in vitro din perspectivă legislativă

Mai multe state, inclusiv din Europa (Germania, Norvegia, Elveţia, Marea
Britanie, Suedia, Finlanda, Austria, Belgia, Italia, Danemarca, Slovacia,

Grecia şi Islanda) au elaborat acte normative în domeniul reproducerii
umane asistate medical.
În anul 2004, în ţara noastră s‑a adoptat Legea privind sănătatea repro
ducerii şi reproducerea umană medical asistată, act care conţinea la art. 14
şi o serie de incriminări. În iunie 2005 Preşedintele României a sesizat
Curtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii acestei
legi, după ce fusese modificată de Parlament ca urmare a cererii de reexa
minare emisă tot de Preşedintele României. În iulie 2005, Curtea Consti
tuţională prin decizia nr. 418 a hotărât că cele mai multe prevederi legale
nu sunt constituţionale, aşa că legea nu a mai fost promulgată de preşedinte 20. 20 Alexandra Huidu, op.
cit., pp. 136-137.
În anul 2011, ministrul sănătăţii a emis Ordinul nr. 765/2011, prin care
aproba Normele metodologice pentru realizarea şi raportarea activităţilor
specifice în cadrul subprogramului de fertilizare in vitro şi embriotransfer.
Puteau opta pentru a accesa acest subprogram doar cuplurile care îndeplineau
cumulativ mai multe criteri de de eligibilitate. În cursul anului 2013 ministrul
sănătăţii de la acea vreme a sistat derularea acestui program .
Anul trecut a fost iniţiat un nou proiect de lege care viza decontarea
serviciilor medicale pentru FIV şi embriotransfer care a fost respins, însă
ulterior s‑a revenit asupra acestui proiect şi au fost alocate fonduri în acest
sens. Organizaţiile pro vita din România, care se pronunţă pentru protejarea
vieţii umane de la concepţie până la moartea naturală, s‑au declarat contra
fertilizării in vitro și a inseminării artificiale, ca și împotriva oricăror tehnici
care permit procrearea în afara procesului natural şi care încalcă drepturile
embrionului ca persoană umană.
Apreciem că decât să se acorde atenţie unor astfel de programe de
finanţare mai util ar fi legiferarea practicilor de reproducere umană asistată
medical ca urmare a faptului că se recurge la această practică din ce în ce
mai des, şi ar trebui prevăzute limitele şi incriminările acestor practici
pentru a înlătura şi problemele de etică.
În dreptul internaţional aceste tehnici nu au fost reglementate, lăsând ca
fiecare ţară să legifereze în sensul dorit. Unele țări reglementează anumite
proceduri de reproducere asistată și le interzic pe altele, în timp ce multe
alte țări (în special cele în curs de dezvoltare și cele mai puțin dezvoltate)
lasă problema nereglementată în totalitate.
Singura țară cunoscută în lume care interzice reproducerea asistată medi
cal prin Constituție este Costa Rica, datorită unei hotărâri date de Curtea
Constituțională, în care s‑a argumentat că, având în vedere faptul că (1)
reproducerea asistată medical implică, de obicei, crearea și distrugerea unor
„embrioni supranumerari” și că (2) Constituția țării apără dreptul la viață
din momentul concepției, asemenea proceduri sunt neconstituționale 21. 21 www.culturavietii.ro
Tratatul internațional care abordează chestiunile legate de medicina
reproductivă este Convenția de la Oviedo a Consiliului Europei (1977),

care a fost însă ratificată doar de 29 de țări, inclusiv de România, dar, care
nu oferă protecție completă şi nici nu interzice practici îndoielnice din punct
de vedere etic.
Această Convenţie nu împiedică un stat să interzică în totalitate aceste
practici. Tentativa de stabilire a unui „drept la reproducere asistată” pe baza
argumentului „egalității” (adică, dacă un stat a legalizat unele metode de
medicină reproductivă, înseamnă că trebuie să le legalizeze pe toate celelalte,
astfel încât toate persoanele să își poată împlini dorința de a avea un copil)
a rămas, în cele din urmă, fără succes în Europa, atunci când Marea
Cameră a CEDO, în cauza S.H. și alții ai Austriei, a inversat un verdict
22 Idem. anterior al Camerei, în care un asemenea drept fusese „găsit”22.
Convenţia permite restrângerea exerciţiului unor drepturi garantate de
aceasta în situaţia în care aceste limitări sunt necesare pentru apărarea
securităţii naţionale, a bunăstării economice sau pentru protecţia sănătăţii,
morale, drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Având în vedere că şi în ţara noastră se recurge la astfel de practici de
reproducere umană medical asistată din ce în ce mai des, pentru protecţia
drepturilor persoanelor şi prevenţia generală ar fi necesară reglementarea
amplă a tehnicilor din domeniu. La acest moment în Codul civil avem
reglementată doar reproducerea umană asistată medical cu terţ donator din
perspectiva filiaţiei copilului dar, nu avem legea specială care să reglementeze
această procedură.
Prin legiferarea acestor practici de reproducere umană asistată medical
ar trebui să se prevadă şi care este numărul maxim de embrioni pe care
cuplul urmează să‑l folosească, pentru a evita producerea de embrioni în
exces, şi astfel, nu s‑ar mai ajunge ca aceştia să fie utilizaţi în alte scopuri.
Legiferarea reprezintă garanţia respectării demnităţii umane. Stabilirea unor
condiţii clare ar şi rezolva problemele de etică precum cea a embrionilor
în exces, utilizarea acestora în studii ştiinţifice sau în industrie.
Cât timp tratamentul infertilităţii se realiza prin administrarea de medi
camente, cu scopul de a trata deficienţele hormonale ale pacienţilor, sau
prin intervenţiea chirurgicală pentru a corecta problemele, afecţiuniile de
natură fiziologică nu a ridicat probleme de natură etică.
Dacă Dumnezeu a dat poruncă omului: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi
23 Facerea (Geneza), cap. pământul şi‑l supuneţi23 înseamnă că aceasta este voia Lui, indiferent dacă
1, v.28.
aceştia sunt concepuţi pe cale naturală sau prin FIV. Prin FIV atât timp cât
sunt folosite celulele celor doi părinţi, însă sunt fecundate cu ajutorul tehnicii
medicale nu se intervine în procesul creaţiei. Dumnezeu dăruieşte viaţă şi
copilului conceput prin FIV, pentru că dacă nu ar fi aşa această procedură
nu ar avea nicio şansă de reuşită. Poate că pentru a primi acest dar uneori
este nevoie de mai mult efort din partea celor implicaţi şi poate prin
încercările la care sunt supuşi evoluează inclusiv spiritual.

Nu trebuie să tragem concluzia că Dumnezeu nu permite recurgerea la
astfel de metode, pentru că aşa nu i‑ar fi permis omului să descopere acest
artificiu, ci mai degrabă că reprezentaţii Biserici se opun unei astfel de tehnici.
Oricât se vor opune reprezentanţii bisericii creştine acestor tehnici medi‑
cale de reproducere umană asistată medical, până nu se va legifera această
procedură şi nu vor fi traşi la răspundere, cei care din dorinţa nemărginită
de a descoperi, creează embrioni în exces, această problemă va persista.
Aici mai prezintă relevanţă şi conştiinţa specialistului care practică astfel
de metodele reproducere umană asistată medical şi nu numai cadrul legal.
Vocea Bisericii ar trebui să se facă auzită în astfel de probleme ale
societății actuale şi nu doar să adopte o atitudine de dezaprobare a acestei
tehnici medicale. Biserica ortodoxă, prin reprezentanţii săi, ar trebui să
tragă un semnal de alarmă în ceea ce priveşte această tehnică medicală
pentru că, aceasta vizează interesul general și valoriile morale ale creştinilor.
Bibliografie
Alexandra Huidu, Reproducerea umană medical asistată‑etica incriminării versus etica
biologică‑studiu de drept comparat, Editura Lumen, Iaşi, 2010.
Revista Studia Universitatis Babeş‑Bolyai‑Bioethica, nr. 1/2015, Ştefan Iloaie, Respon
sabilitatea creştină în decizia bioetică.
Revista Studia Universitatis Babeş‑Bolyai‑Bioethica, nr. 1/2012, Florian‑Mircea Zdroba,
Fertilizarea in vitro‑o perspectivă a bioeticii actuale.
Jurnalul literar, nr. 9‑24, 1996 iulie‑august, Mitropolit Nicolae Corneanu, Medicina şi
morala creştină.
Noul Cod civil
www.dictionarmedicalonline.ro.
http://www.culturavietii.ro/
http://forum.7p.ro/fertilizarea‑in‑vitro‑‑‑fiv
www.kidizi.ro/art_2‑61‑406_avantajele‑si‑dezavantajele‑fertilizarii‑in‑vitro_
http://moldovacreştină.md/ce‑spune‑biblia‑despre‑fecundarea‑artificială‑in‑vitro/
http://www.csid.ro/family/sarcina‑si‑bebelusi/fertilizarea‑in‑vitro‑are‑30‑sanse-de‑succes‑
http://www.desprecopii.com/info‑id‑773‑nm‑Rata‑de‑succes‑a‑fertilizarii‑in-vitro-si-puterea-
informatiei.htm
Avocat Cornelia‑Maria BĂLAN, Iași

DIALOG ORTODOX
27. RECENZIE CARTE
Quo vadis Homo sapiens L.?

O carte scrisă de Gheorghe Mustață și Mariana Mustață
sau „zece cărți într‑o carte!”
Mai întâi, când privesc titlul cărții, mulți dintre cititori se vor întreba cu
siguranță: oare calitatea de „sapiens” i se mai potrivește omului de astăzi
care se pare că și‑a pierdut principalul atribut, acela de „înțelept”? Când și
de ce și‑o fi pierdut suprema calitate, cu trudă obținută și care l‑a încoronat
cândva ca rege al creației, peste natura întregii planete? Întrebări tulbură
toare care privesc zeci de aspecte ale devenirii omului până la culmea de
unde i se prevedea o înălțare continuă până DINCOLO, unde perfecțiunea,
încheind cercul, îl ducea la întâlnirea cu Conștiința Supremă și Universală,
care îl adusese cândva pe lume. Vorbe mari sau prea mari? Nu, deoarece
știința și filosofia modernă, prin cercetări de mare finețe, începe să ajungă
la revelația existenței Forței – conștiință diriguitoare în tot ce ne înconjoară
și pe care încă Albert Einstein, într‑o scrisoare către fiica sa, o numește în
mod figurat „iubire” și despre care spune că ar fi trebuit să o introducă în
celebra sa formulă E=MC2. Și totuși, de pe această culme a speranței spre
mai bine, se prăbuşeşte omul, într‑un marasm de mizerie materială pentru
nouă zecimi dintre oameni şi de decădere morală pentru o mare parte din
cealaltă zecime.
Autorii utilizează când este cazul, cu aplomb, cu vervă și sagacitate,
polemica mușcătoare, pentru a veşteji tendințele de deraiere de la logică și
de la fapte ale unor „teorii științifice”, erori‑orori în promovarea unor direcţii
actuale, malefice, dizolvante, pentru societatea omenească, pornindu‑se de
obicei de la aspecte antropologice și biosociale, comportamentale „moderne”.
Desigur că, în astfel de cazuri, nu putem să prezentăm la modul impasibil
părerile, polemicile autorilor și ne permitem să luăm parte, conform cu
experiența noastră, în mod „empatic”, pentru a folosi un termen devenit
științific și utilizat de autori în capitolele adecvate ale cărții. Dar, asupra
acestor aspecte ne vom opri în prezentarea capitolelor respective.
Astfel, cartea este structurată pe șase părți (secții) care se referă la unele
probleme de mare actualitate, de interes științific, social și cultural de
importanță generală sau/și particulară, națională, adeseori de cea mai mare
gravitate pentru viitorul poporului român, pentru tradiţiile sale, pentru
cultura şi istoria sa, pentru fiinţa sa.

În primul capitol, Viaţa ca fenomen cosmic, subcapitolul, Științele vieții,
autorii prezintă o scurtă sinteză a istoriei Biologiei, integrând cunoștințelor
actuale cele mai noi din cele mai importante ramuri ale acestei extraordinare
științe. Se urmăresc în special câteva idei, din antichitate până în timpurile
moderne, precum aceea a „Marelui Lanț al Ființei” în continuitatea lui spre
progres, dezvoltarea biodiversității cu interrelațiile sistematice dintre marile
grupe de ființe vii și poziția omului în acest sistem, cea mai evoluată verigă
a „Marelui Lanț” și tot din el provenită.
În continuare, sub titlul O nouă deschidere către înțelegerea lumii, ne
sunt prezentate momente cruciale în domeniul cunoașterii lumii vii, cum
au fost descoperirea microscopului și a neașteptatei lumi a microorganis
melor, structura acizilor nucleici, inegalabilă descoperire din a doua jumătate
a secolului XX, care a desființat pur și simplu granițele dintre toate grupele
de organisme, dezvoltarea cunoștințelor despre particularitățile lumii vii, în
speță a „viului”, integrând aici și excepționala contribuție a cercetătorilor
români, mai ales la cunoașterea biocâmpurilor electro‑magnetice ale tuturor
organismelor, inclusiv omul și importanța lor practică, uluitoare fiind deschi
derea pe care ne‑o oferă domeniul spre posibilitatea de a comunica cu
aproape toate ființele din jurul nostru, ca de exemplu plantele, sau cel puțin
să înțelegem mesajele pe care le transmit!
Talentul de popularizator de înalt nivel, îl dovedește Prof. Gheorghe
Mustață și atunci când vorbește despre Viață, moarte și nemurire, despre
inteligența materiei, „conștiința colectivă”, despre „dialogul semiotic dintre
organisme”, despre sufletul omului şi posibilităţile lui de a cunoaşte abso
lutul etc.
Aceste idei, întrebări cu și fără răspuns, ivite mai ales în a doua jumătate
a sec. XX, au fost stimulate și de experiențele din prejma morții, despre
care autorul adună, interpretează și ne redă, sinteze și unele concluzii, am
spune „îndrăznețe”, dacă n‑ar fi rostite cu serenitatea convingerii pe baza
faptelor cum este aceea că „Divinitatea are două însușiri majore: una de
origine cognitivă ‑ Dumnezeu este o conștiință extinsă în întregul Univers,
iar a doua, că Dumnezeu este iubire, așa cum demonstrează Prof. Dr. C.
Dulcan, de la Universitatea „T. Maiorescu” din Bucureşti.
În continuare, ca autori ai unor cărți de specialitate în domeniul istoriei
științei, Profesorii universitari Gheorghe Mustață și Mariana Mustață, în
subcapitolul 150 de ani de evoluționism. Evoluționismul încotro? abordează
una dintre cele mai importante probleme și dezbateri, de știință și filosofie,
a timpului nostru.
Astfel, în frumoasa și ampla tratare a transformismului, de la bătrânul
și neînțelesul la timpul său, J.B. Lamarck, la teoria Evoluției a lui Ch.
Darwin, care a dat naștere Evoluționismului, dăinuitor până astăzi și de‑a
pururi. În acest sens, autorii se adresează maselor largi interesate de pro
blemă, scoțând în evidență aspectul esențial că Evoluția este una, lege
universală, iar Evoluționismul studiază și prezintă mijloacele și modul în

care se realizează Evoluția, Evoluționismul evoluând el însuși și perfecțio
nându‑se în conformitate cu noile descoperiri care îl îmbogăţesc şi îl
cizelează mereu.
În acest sens, autorii aduc ca argumente, în favoarea realității Evoluției,
chiar aserțiunile unor mari personalități ale Teologiei creștine, precum
Alexandru Kalomiros (ortodox), marele preot iezuit P.T. de Chardin, unul
dintre cei mai mari antropologi, paleontologi și geologi ai primei jumătăți
a secolului XX și Papa Ioan Paul al II lea, în „Mesaj la Academia Pontificală
de Ştiinţe” din 1996.
La acestea, noi am mai adăuga două aspecte : Biologiei, prin Ch. Darwin,
îi revine marele merit de a fi dăruit științelor Teoria Evoluției, iar, după
unele opinii, Evoluția este mijlocul prin care Dumnezeu își desăvârsește
Creația, Forța‑conștiință divină fiind constatată de fizicieni în structura
intimă subatomică.
Rămânând în același domeniu, Prof. Gheorghe Mustață abordează pro
blema la fel de disputată a rolului pe care l‑a avut J.B. de Lamark, marele
savant francez, ca precursor al evoluției, cu 50 de ani înainte de Darwin!
Deși nedreptățit și de contemporani și de neodarwiniști mai târziu, care au
respins factorii darwinieni ai evoluției, ne arată autorul că, odată cu trecerea
timpului, se constată că evoluția nu s‑a bazat doar pe selecția naturală a lui
Darwin ci și pe unii dintre factorii lamarkieni. Și aici se manifestă contribuția
autorului la evidențierea noilor descoperiri, care constituie dovezi concrete
în favoarea factorilor lamarkieni în transformarea unor specii. În acest sens
merg, după cum ne spune autorul chiar și aserțiunile premiatului Nobel,
F.R. Jacob, cu privire la tendința spre progres cunoscută în evoluția‑trans
formare a speciilor, factor denumit de Lamarck drept impuls vital, contro
versat și respins de alți transformiști. Nu insistăm asupra detaliilor, ca și
în cazul altor capitole, lăsând cititorilor să‑și satisfacă curiozitatea privind
„evoluţia” polemicilor şi argumentărilor pe fapte, care duc la concluzii de
necontestat.
Și, fiindcă în societatea românească prezentă, printre alte „gafe” crimi
nale, de obicei voite și nu „din greșeală”, la care se adaugă ignoranța tot
mai înfloritoare printre „intelectuali” decidenți, s‑a ajuns la propunerea de
a se scoate Teoria Evoluției și Evoluționismul din programele de învățământ
și cum o astfel de oroare nu poate fi admisibilă, Prof. Gheorghe Mustață
consacră capitolul următor acestor probleme de mare actualitate: Cu pași
repezi către analfabetism, ignoranță și intoleranță în învățământul românesc.
Scoaterea Evoluționismului din școală, fără niciun fel de discuții publice,
fără consultări, fără a se lua în considerare și cum stau lucrurile în alte zone
ale planetei. Ignoranța condamnabilă a acelor „decidenți” constă în faptul
simplu de tot, arătat mai sus, că, în timp ce Evoluția în sine este acceptată,
cum este și normal, chiar de cei mai mari și recunoscuți teologi ai timpului,
modul prin care Evoluția se realizează, factorii determinanți nu sunt cunos
cuți în totalitate, cunoașterea lor perfecționându‑se mereu.

Acest fapt a dus la formarea părerii greşite că Transformismul este în
criză și trebuie înlăturat. Desigur că această aberație a stârnit revolta multor
cunoscători ai subiectului, iar Prof. Gheorghe Mustață, în afara faptului că
s‑a străduit și a reușit în mod magistral să pună lucrurile la punct, a inițiat
și un protest oficial, semnat de noi, cei 16 biologi menționați la sfârșitul
capitolului respectiv. În plus, autorul arată pericolul pentru generația următ
oare, a scoaterii din învățământ a Biologiei, cea mai importantă știință a
secolului XXI și, am adăuga noi, castrarea intelectuală a românilor și
dezastrul de a nu mai avea biologi de talie internațională cum am avut în
trecut și cum mai avem încă în prezent.
Dăruirea dintotdeauna a Prof. Mustață a popularizării la nivel superior
şi aducerii la cunoștința tuturor celor interesați a ultimelor realizări ale
științei se manifestă și în acest volum, în capitolul Cărțile nu‑și pierd
valoarea și, mai ales, O carte de bază pentru înțelegerea lumii plantelor:
viața secretă a plantelor de Peter Tompkin și Cristopher Bird. În acest caz,
este atât de greu să redau în câteva fraze prezentarea cărții, dimpreună cu
gândurile și considerațiile prezentatorului încât las cititorii singuri să trăiască
insolitul și uimirea produsă, referitor la viața plantelor, la sensibilitatea lor
supraumană, la mijloacele lor de comunicare între ele și între ele și alte
viețuitoare, la câmpurile hiper sau hipo telepatice care le pot lega de om,
precum și alte aspecte ce țin aproape de SF! În ce ne privește, ne permitem
să considerăm că aceste capacități „paranormale” ale plantelor pot fi și
rezultatul faptului că ele trăiesc fixate de un loc strict, de sol, nu se pot
deplasa, nu se pot apăra de dușmani prin fugă, prin schimbarea locului,
fiind „obligate” să folosească anumite mijloace de comunicare între ele și
cu alte specii. Trebuie să urmați sfatul Prof. Mustață și această carte despre
viața secretă a plantelor să vă fie prima lectură!
În următorul subcapitol, În descifrarea unor enigme ale vieții, prin cele
șase subcapitole, prezintă, în continuare, fenomene de mare importanță
pentru înțelegerea infinitelor manifestări ale vieții. Astfel, în subcapitolul
Enigme și profunzimi ale Homocromiei și mimetismului și semnificația lor
biologică, Prof. Mustață prezintă exemple și opinii personale asupra acestor
fenomene, dintre cele mai interesante dovezi ale selecției naturale, homocro
mia și mimetismul fiind mecanisme evolutive care asigură purtătorilor
supraviețuirea în lupta pentru existență. Autorul își expune însă și părerile
personale, considerând că nu numai „lupta pentru existență” a fost „motorul
evoluției”, ci și alte relații dintre ființele vii, cum ar fi chiar întrajutorarea
(comensalismul, amensalismul, simbioza). Autorul,în afara explicării cu
mare claritate a acestor fenomene, ne lămurește că ele se pot înțelege în
măsura în care apelăm la „inteligența viului” și la principiile Semiotice, iar
Genetica modernă și unele experimente demonstrează modul devenirii
acestor „calități”, ca strategii evolutive care să asigure supraviețuirea în
lupta pentru existență.

Un alt subcapitol, la fel de incitant și important pentru cunoașterea unor
aspecte ale lumii vii și a evoluției ei este cel intitulat Neuronii – oglindă,
învățarea prin imitaţie şi empatie. După părerea Prof. Mustaţă, alături de
a altor celebri oameni de ştiinţă, descoperirea neuronilor‑oglindă şi modul
lor de funcţionare ar putea determina cea mai mare revoluţie în neurologie,
dar şi în înţelegerea evoluţiei omului. După alte păreri aceşti neuroni‑oglindă,
situaţi în lobii prefrontali ai creierului, ar putea avea, pentru neurologie şi
psihologie, aceeaşi importanţă ca aceea a acizilor nucleici pentru Genetică;
funcţia acestor neuroni fiind considerată ca bază a învăţării prin imitaţie şi,
în bună măsură, a empatiei. Având rolul capital în apariţia limbajului, a
culturii umane, este considerat ca un Big‑bang al evoluţiei umane. După
părerea Prof. Mustaţă, apariţia lobilor prefrontali ca urmare a creşterii
numărului neuronilor‑oglindă, dar mai ales a creşterii de miliarde de ori a
interconexiunilor şi a prelucrării informaţiilor ar fi produs următorul Big-
bang al evoluţiei intelectuale a omului, manifestată, exponenţial, în ultimii
200‑300 de ani. Deosebit de interesante sunt consideraţiile Prof. Mustaţă
privind empatia, asociată cu activitatea neuronilor‑oglindă, aspecte pozitive
în fond, dar negative uneori ale acestui fenomen, în funcţie de condiţiile
social‑istorice. Foarte instructivă, pentru cititor este lecturarea acestui capitol
şi meditarea asupra sensurilor.
Subcapitolul Memoria celulelor şi organelor, dubla personalitate şi
puterea gândurilor, ne transportă într‑un alt sector al universului uman, la
fel de fascinant ca şi celelalte capitole. Pornind de la fenomenul regenerării,
manifestat în scara animală şi cunoscut de multă vreme, de la experimentele
mai recente şi de la interpretările sofisticate existente în teoriile actuale, se
afirmă existenţa structurii holografice a corpului ce prezintă regenerare,
fiecare celulă conţinând informaţia completă pentru întregul corp. Dar
această „memorie”este proprie și altor domenii, chiar minerale, cum este
cel al cristalelor, de unde și dezvoltarea teoriilor „câmpurile Akashic”,
morfic, din care fac parte și gândurile care, ca într‑o gândire SF, pot forma
câmp morfic, benefic sau distructiv, capabil să producă entropie, să ne
modeleze destinul sau unele realități fizice. Un alt aspect al memoriei
celulare este formarea „dublei personalități” la cei ce primesc un transplant
(ficat, inimă, plămâni etc.). Adică, se transferă primitorului, prin transplant,
unele particularități psihice și comportamentale ale donatorului, creindu‑se
situații psihice contradictorii și deosebit de emoționante.
Microbiomul – arma secretă a medicinii moderne, titlul subcapitolului
cu această temă,nu ne relevă dintr‑o dată realitatea la care aproape nimeni
nu s‑a gândit sau pur și simplu nu o cunoaște. Autorii, Prof. Gheorghe
Mustață și Prof. Mariana Mustață, au meritul deosebit de a ne face cunoscute
date care ne pot uimi. Astfel, noi știm mai ales că bacteriile ne pot da boli
grave sau că flora bacteriană intestinală este necesară și benefică. Nu știm
însă că bacteriile ce populează corpul nostru sunt de zece ori mai numeroase
decât celulele corpului, iar genomul global al acestui microbiom este de

100 de ori mai mare decât genomul propriu. Apoi, faptul că numeroase
bacterii simbiotice trăiesc și la exteriorul corpului și în interior, preluând
unele funcții ale organismului, în întregime sau parțial, aceste relații de
mutualism devenind obligatorii, stabilindu‑se în procesul evoluției. Autorii
ne arată de asemenea faptul că efortul pentru înțelegerea microbiomului ar
fi cel mai important proiect științific al tuturor timpurilor. Multe răspunsuri
la curiozitatea sau dorința de informare a cititorilor pot fi găsite în textul
acestui capitol, ca de exemplu în ce constă calitatea microbiomului de armă
secretă a medicinii!?
Subcapitolul ce urmează, Rădăcinile biologice și sociale ale cancerului
(Noua medicină germană a lui Hamer) cu siguranță că priveşte aproape pe
oricine, în legătură cu interesul personal sau pentru cei apropiați. Autorii
ne prezintă în acest articol istoria dramatică a unei metode și teorii noi și
foarte interesante, a doctorului german R. G. Hamer, obstrucționată de
interesele economice ale trusturilor farmaceutice, ca și în alte multe cazuri.
Interesant este faptul că Hamer însuși, care a fondat Noua Medicină Germană,
a suferit de aceeași boală, în urma unui șoc emoțional puternic, de unde și
cercetările ulterioare care l‑au condus la formularea celor 5 legi biologice
ale noii medicine germane. Așa cum ne arată autorii, baza descoperirilor
Dr. Hamer a constituit‑o observațiile și interpretările geniale ale relației
psihic‑creier‑organ, tradus prin descoperirea a 26 forme de cancer ale celor
mai diverse organe, influențate de anumite șocuri psihice care stau în
rădăcinile sociale ale cancerului și ale altor boli grave, de metabolism.
Printre aceste cauze psihice, la loc de frunte este „stresul exacerbat din
zilele noastre, cauzat de comportamentul guvernanților și al oamenilor
împotriva oamenilor (care conduc la mari tensiuni atât generale cât și
individuale). Neosclavagismul modern întreținut și dezvoltat de ceea ce
putem numi Noua Ordine Mondială provoacă șocuri grave populației umane”.
Aici cred că este locul să arăt că și subsemnatul, poate că pentru prima dată
în România, în anii ‚90, am spus, în public, în fața a sute de oameni, că
am intrat într‑o epocă de neocolonialism și prevăd că în secolul XXI, care
se apropie, ni se va impune neosclavagismul, ceea ce se și petrece! Desigur
că nu este locul aici pentru detalieri și argumentări, dar Globalizarea, așa
cum este înțeleasă de cei care o promovează și o aplică, acolo ne conduce.
În același sens și tot în legătură cu atotputernicia trusturilor farmaceutice
și a intereselor economice ce le guvernează, este tratarea problemei vacci
nurilor, în subcapitolul Vaccinurile, între necesitate și pericol. Prof. Gheorghe
Mustață, avizat în aceste probleme, nu se poate sustrage discuțiilor în
contradictoriu, uneori violente, asupra utilității sau inutilității, pericolului
utilizării lor pentru crearea imunității artificiale față de unele boli. Autorul
arată aspectele nedorite și efectele uneori tragice ale aplicării vaccinurilor,
ca și antibioticelor care au dus la scăderea imunității naturale. Prof. Gheorghe
Mustață consideră totuși că nu trebuie introdusă obligativitatea vaccinării,
ci trebuie evaluat fiecare caz în parte.

Capitolul Omul face parte din natură.
Introducerea în această temă o face Prof. Mustață în primul subcapitol,
Aspecte antropologice, ca specialist care a predat studenților multă vreme
cursul de Antropologie fizică. Arată autorul, aici, că, odată cu trecerea
timpului, s‑au adunat tot mai multe argumente biochimice, genetice, etolo
gice, pentru originea animală a omului și pentru locul cel mai înalt pe scara
vieții. Ceea ce‑l deosebește însă pe om de rudele sale, mai apropiate sau
mai îndepărtate, este gândirea. La aceasta, am adăuga noi, cu siguranță în
acord cu autorul, sufletul și credința.
Așa cum arată Prof. Mustață, omul este totuși contradictoriu. Deși există
mulți oameni aproape sfinți ca morală și dăruire semenilor, prin ceea ce
realizează și cum trăiesc, mass‑media, parcă dintr‑o pornire satanică, ne
asaltează în continuu, cu cele mai înjositoare apucături ale omului: crime,
violență, prostituție etc. Ce se mai poate crede despre om în aceste condiții?
Mai este el „sapiens”?
În opoziţie cu acestea, în subcapitolul următor, Dimensiunile fiinţei umane
în gândirea antropologică a părintelui Andrei Scrima, plecând de la cartea
părintelui Scrima „Antropologie apofatică” şi de la prefaţa scrisă de Andrei
Pleşu la această carte, autorul îşi exprimă şi părerile personale, în acord cu
părintele Scrima, personalitate spirituală singulară în gândirea românească.
În acest sens, omul este considerat ca făcând parte din natură prin biologicul
său, însă prin insuflarea chipului divin el se ridică deasupra naturii, fiind
o fiinţă apofatică, iar prin existenţa şi trăirea personală, un adevărat univers.
Subcapitolul Comunicarea în lumea vie şi semnificaţia sa ecologică
tratează unu dintre cele mai importante atribute ale vieţii, esenţial în procesul
de evoluţie. Descifrarea mesajelor transmise prin semnale şi semne de către
organismele vii este obiectul de studiu al Biosemioticii. Autorul ne prezintă
aici şi cele 13 teze ale lui J. Hoffmeyer privind Biosemiotica. Iată câteva
dintre aceste teze: 3) cea mai simplă entitate care posedă aptitudini biose
miotice este celula; 10) totalitatea „duetelor contrapunctice” (dintre fiinţele
vii – nota noastră) – formează sfera de comunicaţii – semiosfera, componentă
deosebită a Biosferei; 13) – evoluţia biologică reprezintă o tendinţă de
creştere a libertăţii semiotice.
Pe linia concluziilor subcapitolului anterior, se situează şi contribuţiile
personale ale Prof. Mustaţă, referitoare la Elemente de semiotică darwiniană.
Aici autorul prezintă importanţa aplicării principiilor semiotice la înţelegerea
apariţiei vitalului şi a adaptării organismului la mediu, îmbogăţindu‑se şi
modernizându‑se tezele evoluţionismului prin aceea că, de exemplu, adap
tarea (unitatea organism/mediu) este înţeleasă în prezent ca transformarea
asimilarea mediului extern în mediu intern, prin intermediul, cu „ajutorul”
mediului biosemiotic. Pe de altă parte, în timp ce mediul extern darwinian
rămâne aproximativ la aceeaşi încărcătură structurală şi funcţională, mediul
intern, afară de imbogăţirea în conţinut menţionată mai sus, se extinde ca
„mediu intern”, la populaţie, biocenoză etc.

Plecând de la concluziile subcapitolelor anterioare, Profesorii Gheorghe
şi Mariana Mustaţă se apleacă asupra unei probleme fără al cărei înţeles
nu se poate pricepe relaţiile organismului individual cu mediul său de viaţă,
edificarea mediului propriu, individual. Autorii demonstrează cum, diferitele
specii sau chiar şi indivizi, işi realizează mediul propriu de viaţă, din mediul
mai larg în care trăiesc, asimilându‑şi elemente necesare lor şi realizând
astfel unitatea mediu extern‑mediu intern.
Subcapitolul Rabindranath Tagore invită omul să se rearmonizeze cu
natura ocupă un loc aparte în cartea prezentată, sugerat, credem, de catas
trofica relaţie om‑natură,mai ales în blestemata noastră tranziţie către nici
unde, de după „loviluţia” din 1989!
Rabindranath Tagore a fost un om de cultură indian (1861‑1941), care
a îmbrăţişat toate domeniile artei: poet, scriitor, pictor, muzician, de inspiraţie
mistică şi patriotică, manifestând înalte preocupări filosofice şi sociale,
premiat Nobel pentru Literatură în 1913. Aşa cum arată Prof. Gh. Mustaţă,
R. Tagore a avut o puternică implicare în lămurirea raporturilor culturii
indiene cu atitudinea faţă de natură şi deosebirile în acest domeniu de
aceleaşi raporturi în Occident – Europa. Astfel, în cultura indiană, natura
este sacră, de la firul de iarbă până la Elefant, omul integrându‑se în natură,
fără să o distrugă. Omul occidental, însă, a creat o prăpastie între el și
natură, dovedind un prădătorism barbar. Acest fapt este dovedit de ipocrizia
occidentală, care, în țările respective, au uneori legi draconice de protecție
a fiecărui arbore, dar în alte țări, mai depărtate (de exemplu, America de
Sud) sau mai apropiate (de exemplu, România, deși suntem tot în UE), se
practică o despădurire apocaliptică, ce o întrece cu mult pe cea practicată
de SOVROMURILE de altădată. Dar, cel puțin, atunci acest lucru se făcea
în contul datoriilor de război –altă nedreptate făcută nouă de Occidentul
civilizat! Sunt multe de spus.
În acest context se află și criticile aspre făcute de Prof. Gheorghe Mustață
la adresa politicienilor noștri, a celor ce lucrează în justiție, la mafioții care
prăduiesc bogățiile țării de care ar trebui să beneficieze întregul popor.
Autorul critică, de asemenea, măcelărirea animalelor prin vânătoare, care
în niciun caz nu poate fi un sport, deoarece nu îndeplinește condițiile
definiției de sport. Prof. Gheorghe Mustață a ales foarte bine să ne redea,
în prezentul capitol, gândirea umanist‑indiană a lui R. Tagore cu privire la
relațiile omului cu Natura, în opera sa Sàdhàna. Oare mai este cineva din
„Occident” care să considere că pădurile din Brazilia sau de aiurea sunt un
bun al tuturor locuitorilor planetei? sau că, printre „valorile morale” ale
„UE‑ei”, există cu adevărat și protecția pădurii, cel puțin pe „dragul ei
teritoriu”?. Sau poate că și ei cred, ca și noi, că cei din Estul Europei sunt
și trebuie să rămână o mahala sordidă, o neocolonie, furnizoare pe gratis
de „aur cenușiu” și de bunuri materiale necesare lor. Mă tem că da!, așa
se gândește, deoarece așa se și procedează cu noi! Of, Doamne, ce amară
deziluzie trăim! Vorba aceea românească: „Am căzut din lac în puț” sau pe

una dintre limbile lor: de mal en pis!. Prof. Gheorghe Mustață spune undeva,
în acest capitol că, citindu‑l pe Tagore, a mai căpătat o undă de speranță
pentru redresarea poporului nostru. Dar, în ce mă privește, practic nu mai
am speranță, deoarece căderea continuă în acești 26 de ani care au trecut
ne apropie repede de acel punct critic din care nu se mai poate reveni:
dezastrul unui popor care a dăinuit zeci de secole, ca să dispară în 40‑50
de ani! iar blestemele sclavilor români postindustriali, cât vor mai exista
și ei, îi vor arde pe politicienii prezenți care au prilejuit această catastrofă
istorică. Incompetența și impotența totală a UE? „Bruxeloza” (Bruceloză)
care atacă întregul organism? „Bruxismul” ce ne face să scrâșnim din dinți
și ziua, nu numai noaptea în somn? Se mai gândește cineva la sfaturile
bunului și bătrânului Tagore? Nu cred!!! Ele rămân în rafturile bibliotecilor
sau în registrele „Nobel”, ca și cele pentru „Pace” sau pentru „ Economie”,
niciodată aplicate!! „Să auzim numai de bine!”, cum am auzit 45 de ani
„cântecele de sirenă” care ne chemau în vârtejul taifunului nemilos al
„valorilor europene!” şi al globalizării. Ferice de ţările care rezistă, se opun
acestui proces criminal şi‑şi apără de dezastru propriile popoare!
Ultimul capitol este intitulat Se adună nori negri care ne întunecă viitorul.
Cele cinci subcapitole sunt, toate, sugerate şi urmare a catastrofei eco
nomice, sociale şi culturale pe care o aduce lumii, mai ales ţărilor nedez
voltate, precum România, Globalizarea aşa cum este înţeleasă şi practicată
până în prezent şi cu efecte îngrozitoare prevăzute pentru viitor, de unde
şi titlul alarmant formulat de Prof. Gh. Mustaţă.
Astfel subcapitolul Revoluţia sexuală globală – flagelul care va genera
destrămarea familiei şi declinul societăţii umane este dedicat prezentării
cărţii Doamnei Gabriele Kuby Revoluţia sexuală globală‑ Distrugerea
libertăţii în numele libertăţii tradusă din limba germană de D‑l Dr. în
Biologie, Alexandru St. Bologa de la Constanţa şi tipărită la Editura Sapienţia
a Institutului Teologic Romano‑ Catolic. De la început trebuie să spun şi
să recomand insistent citirea, cunoaşterea în direct a acestei cărţi. În aceeaşi
măsură se recomandă discuţia pe care o face Prof. Mustaţă, exprimându‑şi
părerile proprii: mai mult decât o simplă prezentare. De altfel, ca primă
informare, titlul spune clar şi răspicat ce înseamnă acest nor negru ce se
abate peste civilizaţia noastră milenară. Cert este că Naţiunile Unite (ONU)
şi Uniunea Europeană (UE) au abdicat de la Declaraţia Universală a Drep
turilor Omului, elaborată după cel de al doilea Război Mondial, declaraţie
care sprijinea familia ca bază a societăţii. Prin aceasta au trădat sutele de
milioane de oameni, impunând prin diferite manipulări mass‑media, schim
barea ordinii mondiale printr‑o libertate fără nicio frontieră naturală şi
morală. Astfel, deşi pare incredibil, ONU se străduieşte în prezent să dizolve,
să anuleze identitatea sexuală a bărbatului şi femeii, pentru distrugerea
căsătoriei şi familiei, pentru ruptura dintre generaţii prin „drepturile copii
lor” etc. Acestea sunt Gender‑Mainstreaming, ideologia gender şi aspiraţiile
totalitare ale Principiilor de la yogyakarta. De exemplu, în definiţiile

yogyakarta, toate preferinţele sexuale existente sunt admise: pedofilie,
incest, poligamie, poliandrie, zoofilie etc. şi, în plus, se oferă instrucţiuni
pentru impunerea globală a ideologiei „gender”. Printre măsurile halucinante,
impuse încă din anii ‚70, se prevede ca educaţia sexuală a copiilor să înceapă
din grădiniţă, iar copii să fie îndemnaţi la masturbare. Acestea au devenit
realitate în Germania, impuse de autorităţi, în pofida protestelor susţinute
ale populaţiei şi părinţilor: sexualizarea copiilor din leagăn şi subminarea
tuturor normelor morale!! O mare vină ‑ contribuţie la această situaţie,
sprijinirea „pedagogiei neo‑emancipative” o are mass‑media, stimulată de
reprezentanţii globalizării. Dar, pentru a te edifica pe deplin asupra groză
viilor amorale preconizate pentru toate ţările şi aplicate deja în Germania
şi alte ţări occidentale, trebuie citită cu atenţie cartea Gabrielei Kuby, scrisă
cu revoltă chiar în bârlogul diavolului: văzând şi trăind ororile pe care ni
le prezintă cartea sa.
Între reproducerea biologică şi idiologia gender mainstreaming este un
subcapitol lămuritor care prezintă reproducerea biologică normală în mod
ştiinţific, aspect asupra căruia nu ne vom opri, continuând apoi, în paralel,
dezvoltarea şi detalierea unora dintre căile de acţiune şi instituţiile care
sprijină această ideologie diabolică, una dintre principalele arme ale globa
lizării.
Ideologia Gender Maistreaming (I.G.M.), ca armă de distrugere a fami
liei, este folosită de Noua Ordine Mondială (NOM). Ea este impusă de sus
în jos, subminându‑se în mod flagrant instituţiile şi structurile democratice.
În acelaşi timp însă, sunt folosite alte structuri şi instituţii pentru atingerea
scopurilor propuse. De exemplu, în Germania este folosit chiar Ministerul
Federal al Familiei, Vârstnicilor, Femeii şi Tineretului. Dar, aşa cum preci
zează Prof. Gh. Mustaţă, prin desfiinţarea statutului de bărbat şi de femeie,
de mamă şi de tată (prin adoptarea generală a mamei‑gazdă), se ajunge la
înmulţirea populaţiei mai ales de către stat, creşterea copiilor tot de către
stat, desfiinţarea familiei şi a creştinismului (deoarece celelalte religii nu
acceptă această ideologie); de fapt, un program politic bine orientat spre
scopuri diabolice. Realitatea dură şi iminenţa pericolului global care ne
pândeşte şi care se apropie cu paşi repezi este atestată de organizarea
temeinică în Germania, în ce priveşte aplicarea practică şi realizarea struc
turilor care să fie apoi impuse, ca model, celorlalte ţări. Astfel, „Centrul
de Competenţă Gender” este finanţat de Ministerul Federal al Familiei, iar
cadrele „Gender” se formează la Universitatea Humboldt şi la alte univer
sităţi. Chiar preoţii sunt consiliaţi cum să‑şi ţină predicile. Oare (spunem
noi) nu avem în faţă acţiuni antiumane, anti democratice de zeci de ori
mai dure, mai ample şi mai distructive decât acelea pe care le‑am trăit în
epoca numită „comunistă”? Nu cumva abia acum se realizează, brutal,
scopurile necunoscute ale aceleiaşi „Cupole globalizatoare” care, nereuşind
prin „comunism” utilizează acum înşelătoria falsei democraţii? Sunt sigur,
după ceea ce trăim, că aşa este, mai grav şi mai drăcesc!!. Nu am avut

niciodată încredere în ONU şi în celelalte organisme internaţionale ase
mănătoare, deoarece nu au făcut niciodată ce ar fi trebuit să facă! Pentru
ce, de exemplu, s‑a acordat premiul Nobel pentru pace, în 2002, lui Kofi
Annan şi ONU? Nu cumva tocmai ca să aplice noile măsuri globalizatoare?
Nu este vorba de teorii ale conspiraţiei, ci de ceea ce vedem concret că se
petrece peste tot în lume. Oare redactarea de către Kofi Annan ‑ ONU a
raportului „Delivering as One” care impune statelor membre politica Gender
şi locul central în bugetare a acestui proiect nu sunt destule dovezi pentru
ceea ce a devenit ONU? D‑lui Kofi Annan nu i‑a păsat de sutele de milioane
de creştini. Această politică va uşura mult instaurarea neosclavagismului
de către corporaţii, în cadrul globalizării, deoarece statele puternice dispun
de mijloace economice cu care să contrabalanseze nemulţumirile sociale,
pe când în ţările sărace, cum este şi România, debusolate, deznaţionalizate,
fără economie proprie, această politică va adânci haosul social, grăbind
dezastrul final. Da, o imagine distopică deoarece cu astfel de imagini ne‑au
obişnuit „valorile europene”: să trăim fără scop şi mijloace. Singura speranţă
ne‑a mai rămas în Biserica Ortodoxă, care a fost sprijinul neamului de
aproape 2000 de ani. Trebuie să iasă din timiditate şi amorţeală şi să‑şi reia
rolul şi activitatea milenară, să încerce să scoată din marasm poporul român.
Dar, despre Europa se mai poate spune că este creştină? Despre Norvegia,
în prezentările turistice, geografice, se spune că este „protestantă!” În
realitate, se pare că nici 5% nu mai sunt creştini! În 1972 (!!) de Paşte mă
găseam într‑o catedrală vastă, în Belgia, unde abia se observa un grup de
10‑20 de credincioşi, în timp ce în România (comunistă!) toate bisericile
erau pline de credincioşi şi asta nu numai în zilele de sărbătoare!
Dar, revenind la textul prezentat de Prof. Mustaţă, constatăm că, după
modelul german, funcţionează deja numeroase instituţii însărcinate cu implan
tarea programelor Gender. Revoltător însă, este şi faptul că aceste instituţii
sunt finanţate din banii cetăţenilor, fără ca aceştia să fie consultaţi. Iată‑le:
Centrala Federală de Clasificare Sanitară; Institutul de Pedagogie Sexuală;
Societatea de Pedagogie Sexuală; Alianţa Sexuală‑Pedagogică; Profamilia;
Parenhood Federation. În ce priveşte scopul şi programele acestor instituţii,
care depăşesc orice imaginaţie, citiţi singuri, dar luaţi în prealabil un
calmant, eventual Xanax!!...sau altul. Este bine totuşi să vă informaţi, să
luaţi cunoştinţă de viitorul satanic pe care ni‑l pregăteşte NOM şi, dacă se
mai poate, să ne luăm măsuri de precauţie.
Prof. Gh. Mustaţă, în urma constatării acestei mult prea alarmante situaţii,
în subcapitolul, Rolul Instituţiilor Academice în protecţia omului şi a Naturii
face un apel către intelectualitate, pentru o opoziţie activă şi eficientă, la
acţiunile de anihilare directă, instituţionalizată a poporului român, a îndo
bitocirii oamenilor prin mass‑media aservită acestor scopuri, împotriva
anihilării tradiţiei creştine şi a sentimentelor apartenenţei la ţară şi neam
etc. etc. Conform apelului făcut de Prof. dr. Gh. Mustaţă, intelectualitatea
răspunzătoare trebuie să trezească poporul român din letargia indusă metodic

şi care a dus la indiferenţa totală faţă de realităţile crude din jur. Cum se
poate ca populaţia celei de a şaptea ţari ca mărime în UE să fi ajuns la
acest grad de adormire şi inactivitate sinucigaşă? Mă alătur colegului Prof.
Gh. Mustaţă, la apelul făcut de el. Vine de asemenea, Prof. Gh. Mustaţă,
în acest capitol, cu prezentarea Protocolului de la Toronto (6.6.6), cele două
variante succesive, din 1967 şi 1985. Cartea nu este mare, se mai găseşte
în librarii şi costă 7,7 ron. Trebuie citită de toată lumea. Chiar dacă ni se
spune ca este un produs al teoriei conspiraţiei, acestea nu trebuie să vă
închidă ochi şi urechile, să vă adoarmă conştiinţa. Veţi constata repede că
cele propuse în aceste documente, în deceniul 6 al secolului XX, s‑au
realizat, treptat, până la identitate cu cea mai mare parte a programului
Revoluţiei sexuale şi cu mersul general al societăţii omeneşti, modelat
mereu şi adaptat de „Cupola globalizatoare”. Corporaţiile stăpânesc lumea.
Cetăţenii lumii, cu prioritate cei din ţările sărace, devin sclavii gândiţi în
1967, economiile naţionale sunt aservite, conducători neataşaţi intereselor
popoarelor sunt impuşi, războiul între generaţii este declanşat, tineretul este
dezorientat şi îndreptat pe căi greşite, religia creştină este atacată mereu,
identitatea sexuală este ştearsă, identitatea naţională, apartenenţa istorică
sunt subminate mereu, învăţământul este reorientat şi lăsat de izbelişte,
sănătatea la fel, toată vlaga şi bogăţia noastră ia drumul străinătăţii fără
avantaje pentru noi, sărăcirea populaţiei este menţinută de 26 de ani, pentru
ca oamenii de valoare să plece şi, după ce au fost pregătiţi de poporul
nostru, din „sărăcia” noastră, să nu putem beneficia de contribuţiile lor,
prestigiul ţării nu mai există în nici un domeniu, ţara se depopulează prin
cel mai mare exod din istorie în beneficiul altor ţări, agricultura s‑a întors
la Evul Mediu, industria naţională a dispărut! Nu ne‑a rămas decât contrariul
imnului nostru naţional: devenim sclavi iarăşi pe vechiul nost’ pământ, care
nu ne mai aparţine decât în mică măsură! Şi asta doar în 26 de ani?! Nicăieri
în lume, Noua Ordine Mondială nu şi‑a atins mai bine scopurile decât la
noi. Ce se întâmplă cu voi, popor român?
Făcându‑şi până la capăt datoria de cetăţean, Prof. Gheorghe Mustaţă
cu ultimile urme de speranţă, încheie apelul său la acţiune pentru salvarea
a ce a mai rămas, cu propunerea de a adera la noua Mişcare pentru viaţă,
iniţiată de supravieţuitorii lagărelor de concentrare de la Auschwitz şi nu
numai. Această mişcare, după cum arată Prof. Gheorghe Mustaţă, îşi propune
să salveze populaţia umană de jugul Cartelurilor Farmaceutice şi Petroliere,
de pericolul Noii Ordini Mondiale, să asigure protecţia vieţii umane şi a
naturii şi pentru generaţiile viitoare. Se prezintă apoi detalierea scopurilor
și mijloacelor de urmat și folosit. Consideră, de asemenea, că suntem deja
în al 11‑lea ceas al zodiei noastre ca popor și nu mai putem sta deoparte
„Instituțiile academice trebuie să se implice în viața socială și să acopere
cât mai repede vidul de inteligență din multe foruri conducătoare ale țării,
începând cu Parlamentul”. Așa să fie, stimate coleg! Ești un exemplu de
urmat!

Şi am ajuns astfel la ultimul subcapitol al cărţii, Mihai Eminescu mereu
în actualitate.
În acest capitol, Prof. dr. Gheorghe Mustață prezintă pe scurt personalita
tea lui Mihai Eminescu, importanța lui și a operei sale poetice, scriitoricești,
jurnalistice, pentru spiritul și ființa poporului nostru, întreaga lui operă fiind
mereu în actualitate. Lecturând și fragmentele din Jurnalistica poetului îmi
este foarte greu să aleg între importanța operei lui poetice sau publicistice.
Cert este că nu și‑a pierdut nimic din actualitate, pentru sute de articole
putem adăuga: din păcate! Nu știu dacă Prof. Gheorghe Mustață a așezat
în acel loc al cărții acest articol, din întâmplare sau voit. Întrebarea îmi
trezeşte însă, nu întâmplător, unele gânduri. Îmi amintesc bine cum interna
ționalismul proletar îl respinsese inițial pe Eminescu în perioada rolleriană,
deoarece Eminescu era îninte de toate patriot. Să nu uităm că Lucrețiu
Pătrășcanu, marele comunist intelectual, a fost ucis la ordinele Cominter
nului, deoarece el spusese că în primul rând este român și în al doilea rând
comunist! Constatăm astăzi că atitudinea față de Eminescu a reprezentanților
culturali ai globalizării, noii culturnici, este aceeași ca a acelora de acum
60 de ani. Doar că acțiunile sunt mai subtile și mai perverse, Eminescu
fiind atacat din toate punctele de vedere, cu false argumente. În pofida
eforturilor lor antiromânești, imaginea lui spirituală va străluci cu aceeași
lumină tutelară pe firmament și în sufletul românesc, atâta timp cât acesta
va exista.
Am menționat în titlul acestei scrieri că tomul prezentat, al autorilor
Profesor Universitar Emeritus dr. Gheorghe Mustață și Conferențiar dr.
Mariana Mustață, ambii cadre didactice la Universitatea „Alexandru Ioan
Cuza” din Iași, prin multitudinea aspectelor abordate, cu privire la omul și
societatea umană a timpului nostru, ca și la descoperiri nebănuite și surprin
zătoare despre natura ce ne înconjoară, reprezintă în realitate conținutul a
zece sau a zeci de cărți! Și numai îngemănarea experienței, culturii biologice
și generale, precum și a talentului autorilor au putut realiza acest amalgam
de aur, care, de pe spatele sticlei, oglindește trecutul, prezentul și, ferească
Dumnezeu, viitorul prefigurat al societății umane actuale; sau un adevărat
caleidoscop care ne provoacă, ne incită curiozitatea și meditația prin insolitul
noilor fenomene revelate cercetătorilor în cele mai diverse domenii ale
Biologiei. Dar autorii depășesc frontierele Biologiei în sensul restrâns, pășind
în domeniile înrudite, sau în acelea care duc la fenomene social-umane letale
pentru omenire și adesea revoltătoare pentru autori, ca și pentru cititori.
Trebuie să recunosc faptul că eu însumi, cunoscând în timp multe dintre
cele înmănuncheate în carte, am fost pur și simplu bulversat, luând cunoș
tință, de toate deodată!
Prof. Univ. Emeritus Dr. Ionel Andriescu

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
Facultatea de Biologie

DIALOG ORTODOX
28. TRADIŢII
Hrana strămoșilor (1)
Un medic de la începutul veacului trecut afirma că

„războinicii acelui Mare Ştefan plecau la drumul greu şi primejdios al bătăliei
nu numai cu buzduganele lor ghintuite şi cu săbiile lor ascuţite. Pâinişoara cea
de grâu şedea la desagă şi brânza unsuroasă a oilor de munte şi de şes zăcea
la trăistioară. Laptele şi brânza acelor vremi de păstorie ne‑au asigurat dăinuirea
printre naţii şi libertatea noastră. Mămăliga şi cu ceapa acestor vremi de «mare
agricultură» şi de «modernă organizare» ne vor aduce pierirea dintre ţări şi
subjugarea la străinii cei din afară sau la cei oaspeţi ai noştri din lăuntru…” 1. 1 N. Lupu, Alimentaţia
ţăranului (studiu igenico-
Ce anume știa acel medic și cum a reușit să prevadă atât de bine ceea social), Iaşi, 1906, p. 14.
ce se petrece astăzi în domeniul alimentației?! Vom încerca să dăm răspunsul
la această întrebare de‑a lungul a mai multe episoade.
Departe de fi o problemă care priveşte numai medicina sau industria
alimentară, aşa cum ar părea la prima vedere unui trăitor în secolul al
XXI‑lea, alimentaţia, cu ceea ce presupunea ea altădată, a fost în centrul
preocupărilor înaintaşilor noştri. Prin intermediul alimentelor, a anumitor
alimente, după cum vom constata, fiinţa umană, concepută, după o formulă
actuală, holistic, intră în rezonanţă cu un anumit tip de energii, energii care

puteau fi benefice corpului şi/sau sufletului celui care le utiliza. Suntem,
deja, prin aceste sumare informaţii, într‑o lume în care gândirea de tip
mitico‑magic era cea determinantă. În acest context, nu trebuie deloc să ne
mire că etnologia, ca ştiinţă recentă care se ocupă cu studiul aprofundat al
comunităţilor arhaice, acordă alimentaţiei, mai ales celei tradiţionale, un
interes atât de mare, cu mult mai mare decât, spre exemplu, descrierii unor
războaie adesea fără sens.
Nevoia de hrană este, indiscutabil, una din cele mai importante nevoi
ale omului de după căderea adamică. Nu întâmplător prin satele noastre se
spunea adesea că
2 Eugen D. Neculau, Ci „goliciunea înconjoară, dar foamea dă de‑a dreptul”2.
vilizaţia satelor din regiu
nea Ungureni – Botoşani. Dar, această nevoie are în „spatele” ei o cauză mult mai profundă ce
Consideraţiuni sociolo
gice, în „Anuarul Muzeu ţine de „foamea” de divinitate, de necesitatea, resimţită acut de oamenii
lui Etnografic al Moldo
vei”, Iaşi, nr. IX, 2009,
din toate timpurile, de a comunica eficient cu reprezentanţii lumii de dincolo.
p. 89. Nu întâmplător, Mircea Eliade, comentând semnificaţiile actelor umane a
căror valoare se exprimă prin calitatea lor de a reproduce un act primordial,
de a repeta un model mitic, ia drept exemplu nutriţia,
„care nu este o simplă operaţie fiziologică, ci reînnoieşte permanent comuni
3 Mircea Eliade, Eseuri, carea primordială”3.
Bucureşti, Editura Ştiin
ţifică, 1991, p. 14.
Actul alimentar marchează în profunzime întreaga existenţă umană. Drept
urmare, acest act implică
„numeroase tehnici şi simboluri, reguli sociale şi norme de comportament,
4 Ofelia Văduva, Paşi interdicţii şi prescripţii”4.
spre sacru. Din etnologia
alimentaţiei, Bucureşti, Cel mai adesea, pentru noi, cei de azi, verbul „a mânca” este lipsit de
Editura Enciclopedică,
1996, p. 5. conotaţii deosebite, funcţia fiziologică sau cantitatea de calorii5 fiind deter
5 Ivan Evseev, Enciclo minate. Însă, în cadrul comunităţilor arhaice, a mânca era un act ce presu
pedia semnelor şi simbo
lurilor culturale, Timi punea adesea recurgerea la simboluri şi ritualuri6; drept urmare, „alimentele
şoara, Editura Amarcord,
1999, p. 31.
şi gestul alimentar sunt transfigurate”7.
6 Catherine Pont‑Hum Această complexă raportare la alimente şi, implicit, la alimentaţie pleacă
bert, Dicţionar universal
de rituri, credinţe şi sim de la vechi credinţe ce indică
boluri, Bucureşti, Editura
Lucman, 1998, p. 16. „provenienţa sacră a alimentelor (ca daruri ale divinităţii pentru om), ca şi
7 Ofelia Văduva, op. cit., credinţele privind efectele sacralizante ale absorbţiei anumitor alimente (care,
p. 5.
prin contactul intim, profund, cu omul pot transmite energie benefică propice
comunicării cu sacrul). Totodată, ele au la bază credinţele privind efectele
pozitive ale excluderii unor componente din hrană în anumite segmente ale
8 Ibidem.
calendarului (postul)”8.
De asemenea, a mânca presupunea, de altfel ca şi în zilele noastre,
9 Catherine Pont‑Hum
bert, op. cit., p. 16. „suprimarea, apropierea unei alte forme de viaţă (vegetală sau animală)” 9.

Potrivit logicii după care se conduceau comunităţile arhaice, acest act,
oarecum brutal, nu se putea face decât în urma recurgerii
„la o elaborare simbolică şi la ritualuri, fie că e vorba de rugăciuni de mulţumire
sau de ofrande”10. 10 Ibidem.
Alimentele, în stare naturală sau preparate, erau investite cu pronunţate

„valenţe apotropaice sau augurale, dar, mai ales, valenţe mediatoare în comu
nicarea cu semenii şi, în mod special, cu misterioasa lume a sacrului. Astfel
sublimat, actul alimentar exprimă în limbaj propriu eterna dorinţă a omului de
a se detaşa uneori de lumea profană şi de a se apropia de cea sacră, de a intra în
contact cu divinitatea sau cu strămoşii”11. 11 Ofelia Văduva, op.
cit., p. 6.
Aici, în acest scop, în această ţintă de natură preponderent spirituală, se
află esenţa alimentaţiei rituale. Desigur, în timp, scopul „sacru” s‑a tot
estompat în favoarea celui socio‑fiziologic, însă reminiscenţe ale acestuia
există până astăzi.
Potrivit mentalităţii arhaice,
„o intimitate foarte puternică se stabileşte cu alimentul, pentru că a te alimenta
înseamnă să faci să pătrundă în tine o substanţă, înseamnă să o introduci în
intimitatea ta corporală şi să laşi să se amestece cu un ingredient străin, exterior
corpului”12. 12 Catherine Pont‑Hum
bert, op. cit., p. 16.
Desigur, din acest punct intervine importanţa foarte mare care se acorda
alegerii cu mare grijă a alimentelor, dar şi a modului în care se consumă
acestea, de aici, în fapt, născându‑se o mulţime de practici rituale.
De ce oare, dincolo de caracterul sacru al anumitor alimente, oamenii
de altădată au recurs la atâtea ritualuri şi credinţe atunci când aveau loc
anumite ospeţe sau mese ceremoniale? Nu era suficientă sacralitatea pe
care oricum alimentul respectiv o presupunea? Ei bine, se pare că aceste
acte rituale şi ceremoniale, dincolo de rolul social, aveau pronunţate efecte
liniştitoare asupra psihicului celor care luau parte la ele, efecte relevate în
ultimii ani şi de cercetări ştiinţifice pertinente13. Astfel, alimentaţia rituală, 13 Ofelia Văduva, op.
cit., p. 6.
prin practicile pe care le presupunea, se înscrie „într‑un câmp semantic
particular”, putând fi considerată o cale prin care arhaicul căuta drumul
spre sacru. Astfel spus, oamenii se apropiau unii de alţii apropiindu‑se mai
întâi de Dumnezeu şi de strămoşi, practicile alimentare arhaice nefiind
altceva decât, aşa cum inspirat le‑a numit Ofelia Văduva, adevăraţi „paşi
spre sacru”.
Etnograf Marcel Lutic

Muzeul Etnografic al Moldovei

DIALOG ORTODOX
29. DIN MINUNILE MAICII DOMNULUI
O minune recentă a Maicii Domnului
Un tânăr mut din naştere a început să vorbească

în faţa icoanei Maicii Domnului Grabnic Ascultatoarea
de la Mănăstirea Dochiaru, din Sfântul Munte

„Minune la Mănăstirea Dochiariu din Muntele Athos: Un tânăr de optsprezece
ani, mut din naștere, începe să vorbească în fața Icoanei Maicii Domnului
«Grabnic Ascultătoare»” (Gorgoepikoos)
O minune care a avut loc la începutul lunii decembrie la Mănăstirea
Dochiariu din Muntele Athos a fost relatată de un călugăr care a fost martor
la acest eveniment. Această întâmplare minunată a fost povestită, de ase
menea, și în timpul unui eveniment public la o biserică din Tesalonic.
„În lăcașul Maicii Domnului, la Mănăstirea Dochiariu din Sfântul Munte Athos,
unde starețul mănăstirii, Cuviosul Grigorie, împreună cu obștea cântă zilnic

psalmi, fac slujbe de pocăință și se roagă pentru sănătatea și odihna a sute de
oameni, unul dintre frații noștri în Hristos s-a rugat în paraclisul ce adăpostește
Icoana și a primit har din belșug de la «Grabnic ascultătoarea», Icoana Maicii
Domnului care de bună voie își revarsă grabnic mila ei asupra tuturor celor ce
o invocă cu venerație și credință”,
precizează site-ul grecesc vimaorthodoxias.gr.
Potrivit unui martor ocular, un tânăr în vârstă de optsprezece ani din
orașul Strumica [Macedonia], care suferea grav de bâlbâială, a vizitat
Mănăstirea Dochiariu pentru a se închina Icoanei făcătoare de minuni a
Maicii Domnului „Grabnic ascultătoare”. Când tânărul, care nu mai vorbise
înainte și care scoatea doar sunete neinteligibile, a intrat în mănăstire și a
stat lângă „Grabnic ascultătoarea”, icoana făcătoare de minuni, el a început
brusc să plângă și să strige în limba sa maternă: „Maică Maria, dă-mi
sănătate!”.
Toți aceia care erau cu el și cunoșteau viața tânărului au rămas uimiți.
După rugăciunea pe care un călugăr din Dochiariu a citit-o netulburat, tână
rul macedonean s-a adresat tuturor celor prezenți care s-au rugat împreună
cu el și a spus: „Vă mulțumesc tuturor, acum mă simt foarte bine.”
Acesta este încă un alt exemplu al puterii miraculoase a Preacuratei
Fecioare, care, prin icoana ei „Grabnic Ascultătoare” își revarsă harul ei
peste mulți credincioși în fiecare zi, în Grecia, dar și în străinătate. Credin
cioșii se roagă și cheamă ajutorul ei, strigând:
„Bucură-te, care ești grabnic ascultătoare, îndeplinind spre folos cererile
noastre!”
Traducere și adaptare după pravoslavie.ru de
Laurențiu Dumitru

CUPRINS

Izvorul nesecat al bucuriei pascale şi tainica lumină a Învierii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
1. SĂMÂNŢA PATRISTICĂ
Preot Prof. Dr. Ştefan ALEXE
Discernământul, după Sfântul Ioan Casian . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6
2. VOCEA DUHOVNICULUI
Părintele Teofil PĂRĂIAN
Viața în Înviere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16
3. Sfințenia ÎN PARTICIPARE
Arhim. Conf. Univ. Dr. Vasile MIRON
Sfințenia, ca taină a participării în cultul divin al Bisericii Ortodoxe . . . . . . . . . . . . . . . . 29
4. Apologetica creŞtinĂ
Dr. Stelian Gomboş
Catedrala Mântuirii Neamului Românesc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43
5. POPASURI DUHOVNICEŞTI
Dr. Otilia Elena VICOL
Mănăstirea Călugăra – minunea din codrii seculari ai Banatului de Munte . . . . . . . . . . . 58
6. TEOLOGIE
Înnoirea harică în lumina duhovnicească a Postului Mare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62
7. DIN ADEVĂRURILE DE CREDINŢĂ

Preot Alexandr Meni
Biruinţa asupra morţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 68

8. TAINA ICOANEI
Lect. Univ. Dr. Adrian Matei ALEXANDRESCU
Taina icoanei în gândirea teologică a Părintelui Dumitru Stăniloae . . . . . . . . . . . . . . . . . . 81
9. FILE DE PATERIC
Conf. Dr. Ing. Viorel Paleu
Patericul Lavrei Peşterilor de la Kiev (Lavra Pecerska) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 91
10. DIN COMOARA INIMII

Maica Siluana VLAD
„Să ne vindecăm iertând” (II) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 98
DIALOG ORTODOX
11. ŞTIINŢĂ ŞI CREDINŢĂ

Preot Dr. Lucian‑Răzvan PETCU
Cosmologia filozofică (II) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 103
12. CONŞTIINŢA ROMÂNEASCĂ

Scriitor Constantin BOBEICĂ, Chişinău
Supravieţuirea prin spirit – Simion Plămădeală, poet român din Kazahstan . . . . . . . . . 118
13. PAGINI DE ISTORIE BISERICEASCĂ

Acad. Andrei Eşanu şi Valentina Eşanu, Chişinău
Ştefan cel Mare şi Mănăstirea Căpriana (I) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 123
14. IN MEMORIAM
Prof. Univ. Dr. Traian DIACONESCU
Theofil Simenschy – un sacerdot în amfiteatru (1892-1968) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 134
15. GALERIA PERSONALITĂŢILOR

Redactor Iurie Colesnic, Basarabia
Unul dintre intelectualii care a dat culoare Chişinăului interbelic . . . . . . . . . . . . . . . . . . 138
16. ARTA VIZUALĂ

Trad. Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan ICĂ jr, Deisis, 2012
Imnele Răstignirii Domnului scrise de Sfântul Efrem Sirul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 143
17. INTERMEZZO LIRIC

Prof. Univ. Dr. Gheorghe Mustață
Fluidul ochilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 148

18. INTERFERENŢE
Acad. Alexandru ZUB
Iaşul, „capitala rezistenţei până la capăt”, în războiul de întregire . . . . . . . . . . . . . . . . . 160
19. ACTUALITATEA BISERICII

Ierom. Dr. Petru PRUTEANU, Basarabia
Când şi cum să ne împărtăşim (I) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 163
20. PROBLEME CONTEMPORANE

Preot Dr. Doc. Mihai VALICĂ
Cultura și educația comunităților montane în contextul diversității și al întăririi
identității naționale și spirituale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 173
21. DOCTORUL TRUPULUI – DOCTORUL SUFLETULUI

Prof. Univ. Dr. Constantin I. MILICĂ
Milenii de apărare a sănătăţii prin medicină naturistă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 178
22. eculau
Grupul în psihologia socială (I) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 181
23. PRIORITĂŢI – EDUCAŢIA

Prof. Univ. Dr. Constantin CUCOŞ
Este posibilă și justificată „școala de acasă”? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 187
24. MĂRTURII
Protoiereu Alexander Schmemann
Filipescu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 190
Anxietatea morții . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 192

Psiholog Constantin Vorniceasa
Efemeride politice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 194
Prof. Univ. Dr. Grigore Gr. Theodoru
Amintiri despre profesorul Mihail Vasile Jakotă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 196
Prof. Neculai IORGA
Observatorul personal . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 198
Prof. Univ. Dr. Dumitru Constantin Dulcan
Incredibila putere a Gândului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 200
Dr. Etnolog Iuliana Băncescu
Obiceiuri din Vinerea Mare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 204

25. EVOCARE
Dr. Mărioara Pleșa
Prof. Dr. Costel Pleșa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 205
26. Probleme de eticĂ creŞtinĂ

Avocat Cornelia-Maria BĂLAN
Fertilizarea in vitro . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 207
27. RECENZIE CARTE

Prof. Univ. Emeritus Dr. Ionel Andriescu
Quo vadis Homo sapiens L.? (Gheorghe Mustață și Mariana Mustață) . . . . . . . . . . . . . . 219
28. TRADIŢII
Etnograf Marcel Lutic
Hrana strămoșilor (1) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 232
29. DIN MINUNILE MAICII DOMNULUI

Trad. Laurențiu Dumitru
O minune recentă a Maicii Domnului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 235

Aşteptăm sugestiile dumneavoastră şi materialele pentru publicare
la adresa de e-mail:
nicolaenicolescu@yahoo.com
şi numerele de telefon:
0232 437 248 • 0726 332 333 • 0723 232 444
Abonamentele se pot comanda la aceeaşi adresă de e-mail
şi la sediu: Iaşi, Trecătoarea Iancu Bacalu 1.
DIRECTOR
Preot Dr. Nicolae Nicolescu, „Sf. Lazăr”, Iaşi
Colegiul PROFESIONAL de redacţie

Arhim. Nichifor Horea, Exarh Arhiepiscopia Iaşilor
Prof. Univ. Dr. Mircea Nicolae Palamaru
Prof. Univ. Dr. Gheorghe Mustaţă
Prof. Univ. Dr. Constantin Cucoş
Scriitor Grigore Ilisei
Ing. Elena Angela Ifrim
Conf. Univ. Dr. Ing. Viorel Paleu
Ing. Petronela Andrei
Ec. Vladimir şi Mihaela Bârsan
Prof. Constantin Bostan
Drv. Elena Plăvănescu
Conf. Univ. Dr. Paul Dan Sârbu
SECRETARIAT REDACŢIE
Prof. Neculai Iorga
Dr. Laura‑Magdalena Nicolescu
Ultimul număr al revistei EPIFANIA se deschide la adresa de internet:

nicolaenicolescu.tripod.com
şi pe pagina de Facebook:
www.facebook.com/revistaepifaniaiasi
ISSN 2065-3794
Responsabilitatea privind conţinutul materialelor publicate în revista Epifania

aparţine strict autorului.

NR 40

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

NR 40

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Iaşi, nr.

40, martie – mai 2017

E pifania ˘˘ de dialog ortodox

Cuprinși de mirare și de durere în același timp, ne scăldăm, în continuare,

Epifania • nr. 40, martie – mai 2017 3

4 Epifania • nr. 40, martie – mai 2017

Preot Dr. Nicolae NICOLESCU

Epifania • nr. 40, martie – mai 2017 5

În prefaţa la opera sa, Convorbiri cu Părinţii, Sfântul Ioan Casian

6 Epifania • nr. 40, martie – mai 2017

Marta şi Maria reprezintă în Evanghelie, două slujiri: una practică, desigur

Contemplaţia divină este simplă şi unică şi ea este practicată mai întâi

Epifania • nr. 40, martie – mai 2017 7

Nu întâmplător, Sfântul Ioan Casian aduce în faţă, părerea Sfântului

8 Epifania • nr. 40, martie – mai 2017

Mărturiile din Sfânta Scriptură şi tradiţia Părinţilor sunt evocate aproape

Şi Origen aduce dovezi din Sfânta Scriptură pentru cele afirmate. El

Dacă Sfântul Ioan Casian a cunoscut direct opera lui Origen, nu se

Epifania • nr. 40, martie – mai 2017 9

Nu este nici o îndoială că, dacă judecata inimii noastre rătăceşte în

10 Epifania • nr. 40, martie – mai 2017

Dreapta judecată înseamnă zidurile cetăţii. Fără înţelepciune, inteligenţă

Discernământul este socotit atât de important şi util încât este comparat

Epifania • nr. 40, martie – mai 2017 11

În Convorbirea XVIII, Părintele Piamum dă, ca semn de lipsă de discer­

Aşadar, nici un monah, fie tânăr, fie bătrân să nu se încreadă în judecata

12 Epifania • nr. 40, martie – mai 2017

Şi, mai departe:

Citirea Scripturii şi meditaţia asupra cărţilor sfinte se fac în vederea

Epifania • nr. 40, martie – mai 2017 13

Sfântul Ioan Casian pune un accent deosebit pe meditaţia asupra unui

14 Epifania • nr. 40, martie – mai 2017

Epectaza sufletului şi tinderea lui către Dumnezeu înseamnă desăvârşirea

Prin urmare, discernământul este cunună a virtuţilor dacă este alimentat

În fine, ca o concluzie la cele înfăţişate mai sus, se poate spune că

Preot Prof. Dr. Ştefan ALEXE, Bucureşti

Epifania • nr. 40, martie – mai 2017 15

Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este pentru noi credincioşii

16 Epifania • nr. 40, martie – mai 2017

Epifania • nr. 40, martie – mai 2017 17

18 Epifania • nr. 40, martie – mai 2017

Epifania • nr. 40, martie – mai 2017 19

Numai Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, darul lui Dumnezeu poate

20 Epifania • nr. 40, martie – mai 2017

Epifania • nr. 40, martie – mai 2017 21

Semnul învierii împreună cu Domnul Hristos este căutarea celor de sus.

22 Epifania • nr. 40, martie – mai 2017

Epifania • nr. 40, martie – mai 2017 23

24 Epifania • nr. 40, martie – mai 2017

Epifania • nr. 40, martie – mai 2017 25

26 Epifania • nr. 40, martie – mai 2017

Epifania • nr. 40, martie – mai 2017 27

Părintele Teofil PĂRĂIAN,

28 Epifania • nr. 40, martie – mai 2017

Sfințenia, ca taină a participării în cultul

Cultul Bisericii Ortodoxe este o adevărată școală de formare a conștiin­

Epifania • nr. 40, martie – mai 2017 29

30 Epifania • nr. 40, martie – mai 2017

Epifania • nr. 40, martie – mai 2017 31

32 Epifania • nr. 40, martie – mai 2017

Epifania • nr. 40, martie – mai 2017 33

34 Epifania • nr. 40, martie – mai 2017

Epifania • nr. 40, martie – mai 2017 35

În Convorbirea XVIII, Părintele Piamum dă, ca semn de lipsă de discer

Cultul Bisericii Ortodoxe este o adevărată școală de formare a conștiin

În lumina celor expuse anterior, se desprinde limpede adevărul incontes

Biserica se fundamentează pe actele supranaturale ale Revelaţiei dumne