Sunteți pe pagina 1din 15

Patriarhul Nicodim Munteanu

Patriarhul Nicodim Munteanu


(1864-1948)
Viitorul Patriarh Nicodim s-a nascut in satul Pipirig, pe valea Ozanei, in judetul Neamt la 6 decembrie 1864.
Parintii sai erau oameni cu stare, care aveau in proprietate un munte intreg sub poalele Ceahlaului.

Crescut intr-o atmosfera de puritate sufleteasca, in preajma Manastirii Neamt tanarul Nicolae Munteanu
traieste in spiritul credintei inca din copilarie.

Cel care mai tarziu va deveni Patriarhul Nicodim Munteanu era dupa toate semnele calendarului, un om al
secolului al XIX-lea. A intrat la Seminarul Veniamin Costache din Iasi in 1882, iar cand l-a terminat, in 1890,
a devenit ucenicul evlaviosului Mitropolit Iosif Naniescu si in acelasi an a fost trimis sa-si continue studiile la
Academia Teologica "Petru Movila” din Kiev, unde va fi coleg cu viitorul Primat al Greciei, Hrisostom al
Atenei.

Nu terminase inca bine studiile la Kiev cand, matur, in 1894, in varsta de 29 de ani, intra in monahism la
manastirea Neamtu, aproape de Pipirigul natal, moment in care isi schimba numele de Nicolae in Nicodim.
Dupa cinci zile de la tunderea in monahism, este hirotonit ierodiacon. Se intoarce la Kiev, plin de har,
facand sa-i rasune glasul la toate slujbele, care, pe atunci, erau tinute cu mare cinste. Cand va ajunge
arhiereu, va adopta acelas stil, convins de ideea, ca Biserica trebuia sa fie imaginea vazuta a cerului
nevazut.

Intors de la Kiev la Iasi, in 1896, e hirotonit preot-ierodiacon, iar in 1900, atinge culmea cea mai inalta la
care putea spera un calugar ramas in oranduiala monahala propriu-zisa: i se acorda rangul de arhimandrit
mitrofor.

In 1903 este numit "arhimandrit de scaun” pe langa Mitropolia Dunarii de Jos si in plus i se incredinteaza
directia Seminarului teologic din Galati.

Aici ramane pana in 1912, cand este numit Episcop de Husi. In aceasta calitate, in anul 1917, primeste
misiunea de a reprezenta Biserica Ortodoxa Romana la lucrarile Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, care a
hotarat reinfiintarea Patriarhatului rusesc.1Revolutia l-a surprins in Rusia. S-a intors cu o experienta care-i
va prinde bine mai tarziu.

Pastoreste la Husi pana in 1923, anul in care hotaraste sa se intoarca la Manastirea Neamt, unde ca staret,
va da o noua stralucire manastirii.

Iata cum descrie scriitorul Mihail Sadoveanu, activitatea pe care a desfasurat-o cel care avea sa devina
Patriarhul Nicodim: "De la Paisie2 manastirea Neamtu nu se mai bucurase de asemenea conducator
vrednic. Trecerea parintelui Nicodim pe la Neamtu a insemnat renasterea acestei vechi si frumoase
ctitorii”.3

Ca staret la Manastirea Neamtului, timp de 11 ani, s-a daruit cu totul slujirii altarului, trudei carturesti si
chivernisirii manastirii. Cautand sa trezeasca intre monahi osardia batranilor carturari de altadata. A
infiintat in 1925 un seminar monahal, mutat in 1928 la Manastirea Cernica, si o scoala pentru fratii din
manastire. A rechemat la vechile sale rostuiri tiparnita Manastirii Neamtului, raspandind invataturile
ziditoare de suflet prin mii de pagini scrise sau talmacite de el in grai curat romanesc, cele mai multe
publicate in colectia Seminte Evanghelice pentru Ogorul Domnului, care insumeaza 35 de volume, pe care
a intiat-o in 1932 si care a aparut pana in 1947, la editura Sfintei Manastiri Neamt.

A publicat, de asemenea, predici apologetice, care au imbogatit bibliotecile parohiale cu material


omiletic.4

A dat o noua traducere a Psaltirii (in trei editii: Chisinau, 1927, Bucuresti, 1931 si 1943) si a Noului
Testament (in cinci editii: Neamt, 1924, 1926, 1931, 1937 si Bucuresti, 1941).

Aparitia in 1935 a Bibliei la Tipografia Cartilor Bisericesti, la care contributia sa a fost nu numai de
coordonator dar si de traducator impreuna cu preotii profesori Gala Galaction si Vasile Radu, este
consemnata in publicatiile vremii si ramane pana astazi una din valoroasele repere spirituale si culturale
romanesti.

In 1936 apare Biblia ilustrata in colaborare cu profesorul I. D. Stefanescu. Aceasta lucrare, prima de acest
fel la noi in tara, are o deosebita insemnatate, insumand 181 de pagini si 96 de planse.5

Despre graiul sau va scrie mai tarziu Nicolae Colan, Episcopul Clujului, membru al Academiei Romane,
"este curat si cu buna mireasma, ca vinul cand il beai in crama. Nu-i amestecat cu vorbe pe care natia nu si
le-ar recunoaste ca ale sale. De aceea Inaltul Ierarh poate vorbi la fel - ori se adreaseza carturarilor, ori
cuvanteaza catre norod: toti il asculta si-l inteleg..”.6

Pe temeiul operei sale carturaresti, recunoscandu-i-se contributia pe taramul literaturii bisericesti, a fost
ales membru de onoare al Academiei Romane, la 15 octombrie 19187. A fost, de asemenea, a fost
proclamat "Doctor Honoris Causa” al Universitatii din Cernauti in 1920.

In urma mortii Patriarhului Miron Cristea, survenita in anul 1939, a fost chemat sa ia in primire potrivit
statului si regulamentelor bisericesti, Locotenenta de Patriarh. A refuzat insa sa candideze la Patriarhat si a
staruit pe langa Mitropolitul Nicolae Balan al Ardealului sa accepte el succesiunea. Acesta nu a primit si la
30 iunie 1939, cu doua luni inainte de izbugnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial, care avea sa aduca
lumii si tarii noastre un zbucium cumplit si schimbari profunde, Marele Colegiu Electoral Bisericesc l-a ales
Patriarh cu aproape unanimitate de voturi, dupa ce, consimtise sa-si depuna candidatura.

Cuvintele rostite de I. P. S. Sa la investitura, arata programul sau de activitate: "Voi evangheliza poporul, voi
vesti legea Domnului cu timp si fara timp, voi crestina mereu poporul si-l voi sfinti, pana vor deveni toti,
daca e cu putinta, cetateni destoinici ai Imparatiei Ceresti si prin aceasta, cetateni destoinici ai imparatiei
pamantesti, ai Patriei”.
Prin aceasta arata cum viata politica si viata religioasa a poporului roman, sunt impletite, sunt contopite, si
cum Biserica nu se putea separa de stat, ci dimpotriva, aceste doua mari puteri trebuie sa se ajute si sa se
sprijine reciproc.

Tot in aceasta cuvantare cere intemeirea de scoli bisericesti, pentru formarea candidatilor la preotie si
calugarie.

Scoala bisericeasca, Seminarul, Academia, Facultatea de Teologie aveau lipsuri, el isi arata mare grija
pentru formarea desavarsita a tinerelor generatii de preoti si calugari, pentru a deveni indrumatori
sufletesti ai credinciosilor.

S-a preocupat de renovarea manastirilor, de punerea in actiune a Institutului Biblic si de Misiune, alcatuirea
Eforiei Bisericii Ortodoxe Romane.

Intrega activitate desfasurata de Patriarh a fost pusa in slujba acestor cuvinte si daruirii vietii in slujba
Bisericii si Neamului.

Iata cum, cum definea istoricul si bizantologul roman, I. D. Stefanescu, activitatea Patriarhului Nicodim:
"...este recunoscuta ca fiind una condusa de o linie hotarata de la care nu s-a abatut. ... Biserica are datoria
sa nu piarda din ochi Evanghelia si porunca Mantuitorului. Pentru Evanghelie si pentru Romania, nici o
jertfa nu trebuie crutata. Mantuitorul a lasat drept porunca si testament, ucenicilor sai dragostea crestina:
"Sa va iubiti unul pe altul, cum v-am iubit Eu pe voi”. Patriarhul Nicodim n-a inteles nici un fel de
nedreptate. El a suferit si a luptat pentru toti cei ce sufereau... A izbandit in cauze de importanta
exceptionala”.8

Volumul omagial poarta la inceputul sau salutul Regelui Mihai, conducatorul Statului laic al Romaniei, din
acea perioada, care consemneaza: "Intreita aniversare a I. P. S. Patriarhul Nicodim al Romaniei incununeaza
o rodnica activitate de scriitor bisericesc si de arhipastor inchinata cu credinta Tronului, Neamului
Romanesc si Bisericii stramosesti.”9

Patriarhul Nicodim a avut forta gasirii unor solutii bune pentru asezarea Bisericii in noile conditii si mai ales
a lasat mostenire o valoroasa culturala, fiind un model demn de urmat pentru generatiile viitoare.
DIMITRIU OANA-LUCIA
Bibliograf la Cabinetul de manuscrise Carte - rara al Bibliotecii Academiei Romane
Note:
1. Antonie Plamadeala, Alte file de calendar de inima romaneasca, Sibiu, 1988, Tiparul Tipografiei Eparhiale
Sibiu, p. 50-56.
2. Sfantul Paisie Velicicovski de la Neamt, 1722-1794, Sfant canonizat in 1988.
3. Mihail Sadoveanu, Ctitoria de la Neamtu in „Nicodim Pace voua!”, s. l., 1945, p. 7.
4. Vasilescu, Nicodim al doilea Patriarh al Romaniei, in „Magazin istoric”, 1998, nr. 5, mai, 42-45.
5. I. Gheorghita, Opera culturala a Mitropolitului Nicodim, in „Mitropolia Moldovei”, nr. 7-8, anul XV, iul-aug,
1939, p. 307-310
6. Nicolae Colan, Episcopul Clujului,I. P. S. S. Patriarhul Nicodem, povestitorul, in „Prinos, inchinat Inalt prea
sfintitului NICODIM, Patriarhul Romaniei, cu prilejul implinirii a optzeci de ani de varsta, cincizeci ani de
preotie si sapte ani de patriarhat”, Bucuresti, tipografia Cartilor Bisericesti, 1946, p. 9.
7. Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Romane, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1999, p. 356
8. I. D. Stefanescu, Nicodim, Arhiepiscopul Bucurestilor, Mitropolitul Ungro-Vlahiei, Loctiitor al Cezareei
Capadociei, Patriarhul Romaniei, in "Prinos, inchinat Inalt prea sfintitului NICODIM, Patriarhul Romaniei, cu
prilejul implinirii a optzeci de ani de varsta, cincizeci ani de preotie si sapte ani de patriarhat”, Bucuresti,
tipografia Cartilor Bisericesti, 1946, p. XXVII.
9. Mihai Rege, in "Prinos, inchinat Inalt prea sfintitului NICODIM, Patriarhul Romaniei, cu prilejul implinirii a
optzeci de ani de varsta, cincizeci ani de preotie si sapte ani de patriarhat”, Bucuresti, tipografia Cartilor
Bisericesti, 1946, p.1v.

Patriarhul Nicodim Munteanu

MUNTEANU NICODIM (din botez Nicolae), patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane


N. 6 decembrie 1864, in Pipirig, jud. Neamt
+ 27 februarie 1948, Bucuresti

Studii:- 1882-1890 - Seminarul "Veniamin" din Iasi

- 1890-1895 - Academia duhovniceasca din Kiev (licenta in 1895)


- 1894 - tuns in monahism la manastirea Neamt, sub numele de
Nicodim
- 1894 - hirotonit ierodiacon la Iasi
- 1886 - ieromonarh
- 1895 - predicator la catedrala mitropolitana din Iasi
- 1898-1902 - hirotesit arhimandrit si numit vicar al mitropoliei
Moldovei
- 1902-1909 - vicar al Episcopiei Dunarii de Jos
- 1908-1909 - director al Seminarului "Sf. Andrei" din Galati
- 1909 - arhiereu-vicaral al Mitropoliei Moldovei, cu titlul, "Bacauanul"
- 1912, 18 februarie - ales episcop la Husi(inscaunat la 3 martie 1912)
- 1918, iunie - 1919, decembrie - loctiitor de arhiepiscop al
Chisinaului si Hotinului
- 1923, 31 decembrie - retras din scaunul de la Husi
- 1924-1935 - staretul manastirii Neamt.
- 1918, 5 octombrie - Membru de onoare al Academiei Romane
- 1920 - "doctor honoris causa" al Facultatii de Teologie din Cernauti
- La 23 ianuarie 1935 a fost ales mitropolit al Moldovei (inscaunat 4 februarie 1935).
- La 30 iunie 1939 a fost ales patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane (inscaunat 5 iulie), pastorind pana la
moarte.
Activitatea pastoral misionara
Ca staret a infiintat un Seminar monahal la Neamt (1925-1928) - mutat apoi la Cernica- si o scoala pentru
fratii din manastire (1928-1937), mai tarziu un Seminar de muzica bisericeasca (1937).
Ca mitropolit a ridicat, tot la Neamt, palatul mitropolitan si actuala cladire a seminarului teologic; in tipografia
reutilata de la Neamt s-au imprimat peste o suta de lucrari.
In 1927 - delegat de Sf. Sinod la Marele sobor de la Moscova care a hotarat reinfiintarea Patriarhiei Ortodoxe
Ruse.
In toamna anului 1946 a condus o delegatie sinoidala romana intr-o vizita in Moscova.
Activitatea publicistica si editoriala
Este unul din traducatorii Bibliei romanesti; a tradus si prelucrat din ruseste peste o suta de lucrari teologice,
carti de predici sau brosuri religioase (dupa arhiepiscopii Sergiu al Valdimirului si Inocentiu al Odessei, preotii
Constantin Stratilatov, Grigorie Petrov si Serghei Cetfericov, profesorul A. P. Lopuhin, Lev Tolstoi, teologul
englez F. V. Farrar - tot din limba rusa s. a.); citeva lucrari teologice originale, mai ales de zidire sufleteasca
pentru credinciosi, cuvantari, pastorale, carti de rugaciuni s. a.
Lucrari originale si prelucrari:
- Ce sa crezi si cum sa traiesti? Adeca schema credintei si moralei crestine, Bucuresti, 1905, 47 p. (ed. a X-a
in 1935, 31 p.)
- Cuvantari liturgice, Bucuresti, 1906, 114 p.
- Calauza crestinismului la biserica sau Cum se cuvine sa stea crestinul in biserica la slujba Sf. Liturghii,
Bucuresti, 1907, 96 p. (ed. a XII-a, Neamt, 1943, 102 p., plus alte doua editii la Sibiu)
- Ortodoxia si crestinismul apusean. Prelucrare dupa A.P. Lopuhin si altii, Bucuresti, 1912, 51 p.; ed. a II-a,
Sibiu, 1922, 75 p.; ed. III-a, Bucuresti, 1943, 111 p.
- Cuvantari liturghice. Dumnezeu si dreptatea lui. Mana lui Dumnezeu in lumea vazuta. Scurta explicare a Sf.
Liturghii si pomenirea mortilor. Originale si prelucrari, Man. Neamt, 1933, 416 p.
- Cuvantari, pastorale si indemnuri, Man. Neamt, 1940, XII+462 p.
Traduceri:
- Dupa Inocentiu, Arhiepiscopul Odessei: Sase cuvantari despre natura, Bucuresti, 1904, 80 p. (ed. a Il-
a.Chisinau, 1924, 42 p.; ed. a IlI-a, Neamt, 1931, 85 p.); 51 de cuvantari la Postul Mare, Bucuresti, 1909, 384
p. (ed. a II -a, 58 cuvantari.... Neamt, 1932, 507 p.; reeditata la Bucuresti 1998, 279 p.); Predici la sarbatorile
imparatesti. Neamt, 1933, 510 p.; Cuvantari la sarbatorile Maicii Domnului, Duminici..., Neamt, 1933, 443 p.;
Predici despre caderea Iui Adam, pacat, moarte si inviere, Neamt, 1939, 544 p.
- Dupa Sergiu, arhiepiscop de Vladimir, Cuvantari: apologetice asupra adevarurilor fundamentale ale
religiunii crestine ortodoxe, Bucuresti, 1905, 486 p. (ed. a II-a, Neamt, 1932, 400 p.).
- Dupa preotul Constantin Stratilatov: 26 predici la credinta crestina sau talcuirea Crezului, Bucuresti, 1912,
183 p.; 23 predici la nadejdea crestina sau lamuriri asupra rugaciunii "Tatal nostru" si a celor 9 fericiri,
Chisinau, 1928, 88 p. 75 predici catehetice pentru popor. Talcuirea crezului, Tatal nostru, 9 Fericiri si 10
Porunci, Neamt, 1932, 446 p.
- Dupa preotul Grigorie Petrov: Pe urmele lui Hristos, Bucuresti, 1908-1909; 218+211 p.(ed. a II-a, Chisinau,
1926, 260 p. ed a III-a, Neamt, 1943, 262 p.); Viata de seminar , Bucuresti , 1909, 248 p. (ed. a II-a, Neamt,
1943, 174 p); Un pastor model, Bucuresti. 1918, 280 p. (ed a II -a, Sibiu, 1925, 224 p.; ed. a III-a, Neamt.
1938, 394 p.).
- Dupa Lev N Tolsloi Meniirea stiintei si artei sau: Religia este stiinta stiintelor, Neamt, 1932, 411 p. si cateva
brosuri, toate in mai multe editii.
- Dupa protoiereul Serghei Cetfericov, Paisie, staretul manastirii Neamt Viata, invatatura si influenta lui
asuprii Bisericii Ortodoxe. Neamt, 1933, 431 p. (ed. a ll-a, Neamt, 1940 1943, 416p.).
- Dupa F. V. Farrar: Viata si operele Sfintilor Parinti si invatatori ai Bisericii, vol. I, Chisinau, 1932, 441 p.; vol. II,
Neamt, 1934, 416 p. si vol. III, Neamt, 1935, 478 p.; Predici pentru tineretul scolar. Neamt, 1935, 416 p.;
Primele zile ale crestinismului, 3 parti, Neamt, 1938, 599 + 439 + 493 p.; Viata si operile Sf. Apostol Pavel, 3
parti, XXIII + 637 + 510 + 432 p.; Viata lui lisus Hristos, 2 vol., Neamt, 1944-1945, 640 + 576 p.
- A. P. Lopuhin, Istoria biblica. Vechiul Testa ment, 4 vol. Bucuresti, 1944-1946, 584 + 560 + 640 + 566 p.;
Noul Testament, 2 vol., Bucuresti, 1947, 702 p.
- Cele mai multe din aceste traduceri au aparut in colectia "Ogorul Domnului", cu 35 vol., initiata de patriarh
pe cand se gasea la manastirea Neamt (1932-1947).
- A tradus Noul Testament (cinci editii: Neamt, 1924, 1926, 1931 si 1937 si Bucuresti, 1941) si Psaltirea (trei
editii: Chisinau, 1927, Bucuresti, 1931, 1943, plus una la Cluj, in 1943). In Biblia sinodala din 1936 ii apartin
24 de carti din Vechiul Testament (restul tradus de Gala Galacti on si Vasile Radu); in editia Bibliei sinodale din
1944 ii apartin 24 de carti din Vechiul Testament si toate cele 27 din Noul Testament. Textul Bibliei sinodale
din 1936 sta la baza editiilor din 1968, 1975 si 1982. In 1913 a publicat Mica Biblie (VI + 398 p.), in
colaborare cu Arhim. Iuliu Scriban si Pr Pavel Savin (de atunci au mai aparut cateva editii). Impreuna cu prof.
I. D. Stefanescu a publicat Biblia ilustrata. Locuri alese, insotite de ilustratii de arta si lamuriri stiintifice.
Neamt, 1936, 4 f. + XVII + 182 p. +4 f. + XCVI pl.
Colaborari - indeosebi cu traduceri si prelucrari din limba rusa - la revistele: "Biserica Ortodoxa Romana",
"Viitorul" - Iasi, "Luminatorul" - Chisinau, "Mitropolia Moldovei" - Iasi s.a.

Despre Patriarhul Nicodim Munteanu


- Dr. Antonie Plamadeala, Mitropolitul Ardealului, Patru trepte in cei 60 de ani de patriarhat ortodox roman,
vol. "Alte file de calendar de inima romaneasca", Sibiu 1988, p. 44-69 (cuvantare tinuta in Sala Sinodala
din Palatul Patriarhal din Bucuresti in ziua de 29 septembrie 1985)
- Gheorghe Vasilescu, Nicodim, al doilea Patriarh al Romaniei, Magazin istoric nr. 5, 1998, p.42-45
- "Mitropolia Moldovei", Iasi, an. XI, nr. 1-2, 1935, p. 20- 47; an. XII, 1936, nr. 6, p. 193-246; an. XV, 1939, nr.
7-8; BOR, an. LVII, I939,nr. 7-8, p. 469-483; an. LXIII, 1945, nr. 11-12, p. 553-560,670-680 si 688-698 (sub
titlul: Inchinare Inalt Prea Sfintitului Patriarh Nicodim al Romaniei); an. LXIV, 1946, nr. 4-6, p. 290- 308, an.
LXVI, 1948, nr. 1-2, p. 1-36
- rev. "Apostolul" - Bucuresti, an. XVI, 1939, nr. 12, p. 131-181; GB, an. IV, 1945, nr. 13-18, p. 113-232
- Vol. Prinos inchinat Inalt Prea Sfintitului Nicodim, Patriarhul Romaniei, cu prilejul implinirii a optzeci de ani de
varsta, cincizeci de ani de preotie si sapte ani de patriarhat, Bucuresti, 1946, XXX + 312 p.
- Teodor N. Manolache, Bibliografia I. P. S. Nicodim, Patriarhul Romaniei, Manastirea Neamt

Sursa: Patriarh.ro

Patriarhul Nicodim în anii instaurării „democraţiei


populare“ (1944-1948)

La 27 februarie 1948 trecea la cele veşnice al doilea patriarh al României,


Nicodim Munteanu. Nu mai puţin de patru regimuri politice diferite
(regimul de autoritate monarhică a lui Carol al II-lea, regimul naţional-
legionar, dictatura antonesciană şi zorii totalitarismului comunist) au
jalonat scurtul, dar dramaticul patriarhat al fiului de ţărani din Pipirigul
Neamţului. Bătrânul bolnav şi înclinat mai mult spre cele cărturăreşti a
trebuit să facă faţă unor provocări nemaiîntâlnite până atunci. Dintre toate,
cea mai grea încercare a fost cea din ultimii ani de viaţă, când comuniştii
atei îşi instaurau tot mai apăsat autoritatea asupra României, iar un om
aproape muribund trebuia să facă faţă unei forţe copleşitoare.
În condiţiile istorice deosebit de dificile din anii ’40 ai secolului trecut, patriarhul
Nicodim a încercat să ducă o politică de echilibru prin care, pe de-o parte, să
evite intrarea în conflict a Bisericii cu Statul, iar, pe de altă parte, să menţină
Biserica ca o entitate aparte, fără a deveni anexa unei alte instituţii. Această
politică prudentă a patriarhului nu a fost pe placul multora şi, din această pricină,
Nicodim a fost puţin simpatizat de contemporani. Însă, patriarhul Nicodim a
îndurat cu răbdare toate presiunile şi a reuşit să-şi impună multe din punctele de
vedere, izbutind să navigheze printre diversele tabere, bisericeşti şi politice, prin
cultivarea în mod exemplar a imaginii unui patriarh aflat la vârsta senectuţii,
vrednic de respect. Din acest motiv, toate încercările de a fi înlocuit sau tras „pe
linie moartă“ au fost sortite eşecului.
Biserica după 23 august 1944
În perioada când în România s-au produs evenimentele de la 23 august 1944,
Biserica Ortodoxă Română a simţit nevoia de a-şi preciza poziţia faţă de noua
situaţie, prin telegramele trimise de patriarhul Nicodim regelui Mihai şi prim-
ministrului Constantin Sănătescu la 24 august 1944, precum şi prin „Pastorala
cu prilejul încheierii armistiţiului între România şi Marii Aliaţi din 23 august 1944“.
În aceste mesaje era exprimată ideea că, pe viitor, societatea românească va fi
mai democratică şi mai dreaptă, iar libertăţile cetăţeneşti vor fi protejate cu mai
mare vigoare. Un astfel de mesaj, venit din partea unui cult religios, era foarte
natural în acele condiţii istorice, când se punea acut problema alegerii între
totalitarism şi democraţie, iar România tocmai alesese tabăra care afirma că
unul dintre obiectivele majore ale sale este instaurarea valorilor democratice.
Din păcate, România a avut de-a face mai mult cu acel aliat (URSS) care
afirmase că este de partea democraţiei doar din considerente tactice, în realitate
dorind să exporte propriul model social-politic, de cea mai autentică extracţie
totalitară. În pofida eforturilor şi jertfelor făcute pentru cauza Aliaţilor, România a
fost considerată până la sfârşit ca un fost stat inamic, care trebuie curăţat de
elementele vechiului regim pro-nazist. De acest lucru au avut grijă sovieticii,
care afirmau prin reprezentanţii lor la Bucureşti că sprijină instaurarea unei
autentice democraţii. Însă, modul sovieticilor de a înţelege democraţia era
profund original.
Din acest motiv, perioada anilor 1944-1947 este una schizofrenică din punctul
de vedere al discursului public. Comuniştii şi aliaţii lor, pe de-o parte, urmăreau
să impună un regim totalitar, însă negau în discursuri acest lucru, în timp ce
forţele anticomuniste ştiau foarte bine ce urmează să se întâmple, însă erau
legate în acţiunile lor de neputinţa aliaţilor occidentali de a interveni în mod
efectiv în România. Biserica Ortodoxă Română era la mijloc, iar ambele tabere
se luptau pentru a o atrage de partea lor. Motivul? Influenţa uriaşă a Bisericii în
rândurile maselor.
Dilemele unui patriarh
În aceste condiţii, când Biserica devenise o miză esenţială pentru partidele
politice în lupta lor pentru putere, patriarhul Nicodim a continuat să ducă aceeaşi
politică prudentă, echilibrată, încercând să evite alunecarea Bisericii în dispute
politice care o puteau compromite. Acest lucru a nemulţumit pe aceia din
Biserică care ar fi dorit o implicare activă în acţiuni cu caracter anticomunist,
însă patriarhul Nicodim ştia foarte bine că Biserica Ortodoxă Română, prin
antrenarea ei în acţiunile misionare de la răsărit de Nistru, era extrem de
vulnerabilă în faţa unor autorităţi sovietice de ocupaţie care abia aşteptau să
lovească fără milă. De altfel, la scurt timp după ce sovieticii reuşesc să impună
primul guvern pro-comunist, cu Petru Groza prim-ministru, se adoptă măsuri de
epurare sau pedepsire a persoanelor care, într-un fel sau altul, au sprijinit
regimul Antonescu. Printre ei, urmau să fie foarte mulţi preoţi.
Însă, ca semn de „bunăvoinţă“ faţă de Biserică, în cadrul noului guvern a fost
creat Ministerul Cultelor, având în frunte pe preotul-colaborator Constantin
Burducea. Acesta avea o misiune clară: de a face tot posibilul să atragă de
partea regimului clerul, utilizând deopotrivă ameninţările şi promisiunile.
Patriarhul a fost prezent la investirea noului ministru, ocazie cu care i-a sugerat
să nu facă ca alţi miniştri care „s-au amestecat în trebile ei (ale Bisericii) şi
totdeauna au dat cu oiştea în gardul Bisericii, din care pricină a suferit şi căruţa
statului şi ograda Bisericii“.
Două au fost motivele care l-au făcut pe Nicodim să accepte prezenţa la
învestitura lui Burducea: faptul că regele însuşi îl numise pe Petru Groza ca
prim-ministru, iar noul guvern promisese că proprietăţile bisericeşti nu vor intra
sub incidenţa reformei agrare. Însă sentimentele sale reale faţă de noua situaţie
politică din România se exprimaseră în chip evident în februarie 1945, când
refuzase să ia parte la învestirea noului patriarh al Moscovei. În acel moment,
conflictul dintre forţele democratice din România şi cele pro-comuniste ajunsese
la apogeu, iar o deplasare a patriarhului român la Moscova ar fi dat un semnal
care putea fi interpretat în favoarea forţelor pro-comuniste. Însă, în primele luni
de guvernare Petru Groza se părea că se poate ajunge la un modus vivendi
între Biserică şi noua putere politică, fapt care s-a exprimat prin dialogul avut
între cele două părţi cu ocazia lucrărilor Sfântului Sinod din 30 iulie 1945, când
s-au reglementat o serie de probleme patrimoniale, precum şi chestiunea
epurărilor din cadrul Bisericii. A fost însă de ajuns declanşarea „grevei regale“ în
august 1945, ca întreaga strategie a guvernului în ceea ce priveşte Biserica să
se clatine. Numeroşi clerici credeau că atitudinea regelui va da în cele din urmă
roade, iar guvernul Groza va fi în cele din urmă înlăturat. Din păcate, aliaţii
occidentali au gândit altfel.
Preotul şi regele
În tot acest conflict, patriarhul a fost alături de regele Mihai, ca singura sursă
legitimă de putere în acei ani. Regele a cunoscut foarte bine acest lucru şi, nu
întâmplător, el l-a decorat pe patriarh, la 8 iulie 1945, cu Marea Cruce şi
Cordonul ordinului „Serviciul Credincios“, distincţie superioară Marelui Cordon al
Stelei României. Era un semn de recunoaştere, dar şi de încurajare de a
continua lupta adresat unui om tot mai bătrân şi bolnav, care era obligat să
petreacă tot mai multe perioade de repaus la Mănăstirea Neamţ şi care,
personal, dorea să renunţe la povara arhieriei. Deja multe din treburile
patriarhale fuseseră delegate altor persoane (episcopul Iosif Gafton, arhiereii
Pavel Şerpe şi Atanasie Dincă), iar Nicodim se gândea că este posibilă o
mişcare rapidă, prin care să fie adus pe scaunul patriarhal un vlădică tânăr, care
să aibă mai multă energie în lupta cea grea care se prefigura. Însă, nici forţele
pro-comuniste, care nu aveau deocamdată oameni în Biserică, nici opozanţii lor,
care se temeau de amestecul guvernului în alegeri, nu credeau că este
momentul oportun pentru alegeri de patriarh. Din acest motiv, PF Nicodim a
făcut eforturi supraomeneşti pentru a reprezenta în continuare Biserica şi a o
apăra de intruziuni.
Atitudinea „necorespunzătoare“ a patriarhului faţă de forţele pro-comuniste a
avut drept efect o amplă campanie de denigrare, prin care bătrânul vlădică era
acuzat de conduită imorală. Mai mult, ministrul Burducea a recurs la un şantaj,
trimiţând un inspector general la Culte, însoţit de un expert contabil, la preotul
Maxim, nepot al patriarhului, de la Biserica Buzeşti din Bucureşti, unde ar fi
constatat nereguli în gestiunea parohiei. Scandalul, care urma să fie făcut
public, ar fi afectat grav poziţia patriarhului, care ar fi trebuit să demisioneze. De
altfel, acest scenariu a fost aplicat cu succes în cazul mitropolitului Moldovei,
Irineu Mihălcescu. Miza principală era ca Nicodim să participe la un congres al
preoţilor, gândit de guvern pentru a contracara efectele grevei regale.
Între Roma şi Moscova
Având în vedere situaţia politică şi bisericească tot mai complicată, patriarhul
Nicodim a participat în cele din urmă la Congres, unde a ţinut doar un discurs
formal în cadrul deschiderii, fără a mai lua parte la restul lucrărilor, fapt care a
micşorat considerabil impactul scontat asupra clerului. Mai mult, în luna ianuarie
1946 a avut loc un eveniment care a fost intens comentat de opinia publică. E
vorba de un dejun diplomatic oferit de nunţiul papal, monseniorul Andrea
Cassulo, la care a luat parte şi patriarhul Nicodim: „În cadrul acestui dejun
diplomatic, se spune în presa vremii, s-a produs interesanta manifestare a
schimbului de saluturi între cele două Biserici. Este pentru prima oară când
Sfântul Părinte se adresează direct şefului Bisericii Ortodoxe Române, dând un
conţinut de luptă comună frăţiei între conducătorii spirituali ai dreptcredincioşilor
din două mari Biserici ale lumii“. Contactele dintre cele două părţi au continuat,
sugerând multora ideea unei alianţe a celor două Biserici îndreptată împotriva
comunismului. Din păcate, conflictele istorice au împiedicat acest proiect.
Chiar dacă totul s-a stins în faşă, zvonurile legate de acest subiect i-au făcut pe
liderii comunişti să insiste cu şi mai multă forţă pe lângă patriarhul Nicodim
pentru ca acesta să efectueze o vizită la Moscova. Cum „greva regală“ se
rezolvase în favoarea lor, iar alegerile, programate în noiembrie 1946, se
apropiau, comuniştii insistau ca această vizită să aibă loc cu orice preţ, pentru
ca să poată fi utilizată drept instrument în lupta electorală. Ştiind prea bine acest
lucru, patriarhul Nicodim a amânat cât a putut deplasarea, invocând motive de
sănătate. Guvernul a răspuns printr-un proiect de lege de pensionare a clerului
prin care Sinodul Bisericii Ortodoxe era practic decapitat. În aceste condiţii, s-a
considerat că este mai bine ca patriarhul să facă totuşi deplasarea, deşi
sănătatea îi era în continuare şubredă.
În jurul acestei vizite, care a avut loc în luna octombrie 1946, a existat o agitaţie
imensă din partea oamenilor politici, dar şi a celor din Biserică interesaţi de
succesiunea patriarhală. A fost o adevărată luptă cine să facă parte din
delegaţie, deoarece se credea, în mod eronat, că patriarhul Moscovei va avea
un cuvânt de spus în alegerile din România. Cinic, un aspirant la demnitatea
patriarhală se exprima astfel: „Oricum, sănătos nu mai vine patriarhul de la
Moscova. Poate vine cu picioarele înainte“. Cu alte cuvinte, date fiind boala şi
bătrâneţea lui, Nicodim nu va rezista drumului lung, fiind posibil ca de le
Moscova să revină altcineva în postură de patriarh.
Nicodim a rezistat însă cu succes la toate eforturile, comportându-se demn în
vizita de la Moscova, stârnind nemulţumirea agenţilor comunişti din delegaţie.
Dacă vizita propriu-zisă nu a avut efecte concrete, în ţară, guvernul Groza a
făcut tot posibilul să o exploateze din punct de vedere electoral. Demnitarii
comunişti l-au însoţit pe patriarh la plecare şi l-au întâmpinat la sosire, după
cum era procedura în perioada interbelică, ca un semn că nimic nu s-a schimbat
în relaţiile Stat-Biserică. Mai mult, chiar Gheorghe Gheorghiu-Dej a ieşit
personal şi a mulţumit patriarhului pentru că a acceptat să plece la Moscova,
dând în acelaşi timp asigurări că forţele comuniste nu intenţionează să impună
ateismul în societatea românească: „Nici vorbă nu poate fi de despărţirea
Bisericii de Stat“, spunea liderul comunist.
1947 - asaltul comunist asupra organismelor bisericeşti
Evident, nimeni nu credea aceste lucruri, comuniştii fiind obligaţi în cele din
urmă să recurgă la fraudă pentru a câştiga. Însă, deşi fraudate, rezultatul
alegerilor a fost recunoscut de comunitatea internaţională, iar comuniştii, odată
legitimaţi formal la putere, au trecut fără menajamente la comunizarea deplină a
României.
Printre obiective, şi controlul asupra cultelor. În cazul Bisericii Ortodoxe acesta
s-a realizat prin două legi, 166 şi 167 din mai 1947.
Prin articolul 2 al legii 167 se modifica articolul 9 din legea din 1925, care
prevedea doar că adunările bisericeşti se formează prin votul tuturor
credincioşilor, bărbaţi majori, din parohie. Conform noii legi, „locurile rămase
vacante prin deces, prin strămutarea domiciliului sau reşedinţei în afara
eparhiei, prin lipsă nemotivată de la două sesiuni consecutive, prin demisii, prin
condamnări de drept comun se vor constata şi completa de o comisie care va
funcţiona la fiecare eparhie. Persoana propusă de comisie va trebui să aibă
agrementul motivat al Ministerului Cultelor“.
Articolul 3 completa lista mirenilor membri de drept în colegiile electorale. Alături
de cei deja menţionaţi în legea din 1925 se adăugau acum vicepreşedintele
Consiliului de Miniştri, miniştrii secretari de stat şi subsecretari de stat, prezenţi
în toate cazurile. În plus, la alegerea episcopilor urmau să fie prezenţi toţi
membri Adunării Deputaţilor, bărbaţi ortodocşi, aleşi în eparhia respectivă, iar în
cazul mitropoliţilor deputaţii bărbaţi ortodocşi din circumscripţia întreagă a
mitropoliei respective. Motivaţia dată adoptării acestei măsuri era că cel puţin o
perioadă nu se puteau organiza alegeri generale pentru adunările bisericeşti, de
fapt era o cale de a se introduce în adunările bisericeşti oameni ai regimului.
Proiectul legii 166 prevedea punerea în retragere automat a chiriarhilor care
împlineau 70 de ani. Conform articolului 8 se stipula că „chiriarhii vor putea fi
menţinuţi în funcţiune şi peste vârsta de 70 de ani printr-un jurnal al Consiliului
de Miniştri, dat pe baza propunerii Ministerului Cultelor“. Aceste prevederi
ridicau mari probleme legislatorului, deoarece introducea un drept de dispoziţie
în treburile interne ale Bisericii, ceea ce era în contradicţie flagrantă cu
Constituţia şi cu Legea şi Statutul de organizare al BOR din 1925.
Pentru a respecta formal prevederile legale, proiectul a fost înaintat spre avizare
Sfântului Sinod. Înţelegând foarte bine consecinţele acestor legi pentru Biserică,
Nicodim s-a opus din răsputeri adoptării lor, fapt care reiese limpede dintr-o
scrisoare adresată regelui Mihai în martie 1947: „Pensionarea ierarhilor nu
există absolut în nici o ţară din lume. Nicăieri nu se pensionează ierarhii şi
pentru nici un fel de pricini. În caz de boală ori de invaliditate de orice gen,
chiriarhilor li se dau pretutindeni arhierei-vicari, aşa cum există şi în tradiţia şi
legiuirile noastre româneşti… Această lege nu este îngăduită nici de Constituţia
Bisericii (de canoane), nici de Constituţia Regatului României. Pe episcopi, după
aceste două legi fundamentale, nu-i scoate nimeni din scaunul lor, nici moartea.
Nici Dumnezeu, căci episcopii se înmormântează pe scaunul lor, şi aşa se
aşează în mormânt, şezând pe scaunul lor… O asemenea lege va batjocori
Biserica noastră, România şi însuşi guvernul“.
În faţa acestei opoziţii, guvernul a purces să facă ce ştia mai bine: presiuni,
şantaj, campanii denigratoare, prin care au fost loviţi o serie de ierarhi. În cele
din urmă, legile au fost adoptate, cu unele modificări, dar scopul guvernului, de
a penetra structurile de decizie a Bisericii, a fost atins.
Sensul unei vieţi
Presiunile uriaşe la care a fost supus patriarhul i-au agravat boala, în iunie fiind
la un pas de moarte. Epuizat, el îşi înainta demisia regelui, pe 3 octombrie 1947,
pe care acesta o respingea, scriindu-i: „Prezenţa Înalt Prea Sfinţiei Voastre în
fruntea Bisericii este de cel mai mare folos, astfel că socotesc că este bine să
rămâneţi Patriarhul României pentru binele şi bucuria tuturor“. Bătrânul Nicodim
accepta să-şi ducă crucea până la capăt şi să rămână în fruntea Bisericii ca un
simbol. Pentru că starea lui de sănătate se agrava, a fost adus de la Neamţ la
Bucureşti. Din palatul patriarhal a aflat la sfârşitul lui decembrie 1947 vestea
abdicării regelui. Atunci bătrânul patriarh a rostit: „Dacă a plecat el, eu nu mai
am nici un rost“.
Nu va mai trece mult timp şi tristul eveniment al morţii patriarhului se va petrece
vineri, 27 februarie 1948, la ora 17:45. Lovitura fatală a constituit-o o pneumonie
pe care a contactat-o în ultima sa deplasare, făcută la Curtea de Argeş, în
încercarea disperată de a arăta că este activ. Înmormântarea patriarhului
Nicodim a avut loc în data de 4 martie. Doar Patriarhia Ecumenică şi Bisericile
Ortodoxă Rusă şi Bulgară şi-au trimis reprezentanţi la eveniment, cel mai înalt
în rang fiind trimisul Moscovei, arhiepiscopul de Praga, IPS Elefterie. În schimb,
a participat o impunătoare delegaţie de oameni politici, a căror listă merită să fie
amintită: Constantin Parhon, Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec şi Ioan Niculi,
membri ai Înaltului prezidiu al Republicii Populare Române, prim-ministrul Petru
Groza şi miniştrii Traian Săvulescu, Gh. Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu,
Tudor Ionescu, Emil Bodnăraş, Octav Livizeanu, Stanciu Stoian, Romulus
Zăroni, Teodor Iordăchescu, Florica Bagdasar şi alţi demnitari ai statului.
Fotografiile din timpul ceremoniilor sunt o raritate pentru lumea comunistă,
înfăţişând pe reprezentaţii puterii „democrat populare“ stând şi ascultând în
catedrala patriarhală slujba de îngropăciune a patriarhului Nicodim, cu lumânări
aprinse în mână. Era de fapt o nouă ocazie de a nega persecuţiile religioase
care începeau să se manifeste cu forţă.
Însă, chiar dacă demnitarii au fost ipocriţi, discursurile funebre au conţinut
aprecieri pe care patriarhul Nicodim le merita pe deplin. Chiar şi inamicii au
trebuit să recunoască valoarea celui care „a fost şi a rămas, în toată lunga lui
viaţă, un ţăran şi un călugăr“.