Nevoitori ai rugăciunii isihaste în lavra de la Lainici

Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache - 03 Iul, 2022

Practica rugăciunii isihaste a înflorit pe meleagurile Olteniei prin lucrarea plină de har
a Sfântului Nicodim de la Tismana. Valuri de lumină sfântă s-au revărsat peste oameni
şi locuri, dar mai ales în sfintele lăcaşuri şi lavrele monahale, unde de atunci a început să
adie şi mai tare mireasma harului Duhului Sfânt. Începând de la Sfântul Calinic de la
Cernica, de la stareţii Luca şi Cleopa de pe muntele Gropul, la Sfântul Cuvios Irodion şi
apoi, în perioada recentă, la stareţii Visarion Toia şi Calinic Cărăvan, „Patericul
neoisihast de la Lainici” îşi conturează cu supleţe forma în teologia mistică românească.

Mănăstirea Lainici, străveche vatră monahală aşezată pe Defileul Jiului, la trecerea dinspre
Oltenia spre Ardeal, a fost dintotdeauna înrâurită de lucrarea adâncă a tradiţiei isihaste. Secole
de-a rândul, părinţi nevoitori s-au ridicat cu inima spre cele mai frumoase taine ale
dumnezeirii. Experienţele lor duhovniceşti s-au rânduit ca pagini patericale, transmise din
generaţie în generaţie prin pulsul viu al Bisericii lui Hristos. Se poate vorbi astfel despre o
perioadă „neoisihastă” a tradiţiei de pravilă şi de rugăciune împărtăşite la Lainici. Există astfel
câteva coordonate temporale prin care plăcuţii lui Dumnezeu nevoitori şi rugători din
mănăstirea de pe Jiu au scris cu litere de aur istoria preafrumoaselor lor experienţe
duhovniceşti.

Axa neoisihasmului în Oltenia: Cernica-Frăsinei-Lainici

Pentru a vorbi despre neoisihasm la Mănăstirea Lainici trebuie să fii sigur de câteva culoare
duhovniceşti prin care să se justifice această mistică experienţă eclesială. Părintele stareţ al
mănăstirii, arhimandritul Ioachim Pârvulescu, îşi aminteşte cu smerenie de faptele pline de
har ale marilor părinţi care au vieţuit pe aceste locuri. Contextul istoric arată astfel foarte sigur
că „Sfântul Ierarh Calinic avea această triadă de mănăstiri la suflet: Cernica, Frăsinei şi
Lainici. Înţelegem aşadar că a existat dintotdeauna o legătură duhovnicească între aceste trei
centre monahale şi mai ales între Frăsinei şi Lainici. Drept dovadă, după Primul Război
Mondial, după ce a fost pustiită Mănăstirea Lainici, Episcopul de Râmnic a trimis aici un
grup de şase părinţi ca să reabiliteze, să restaureze şi să revitalizeze acest loc. Între aceşti
monahi se numără: părintele Visarion Toia, ca stareţ, părintele Gherontie Ghenoiu, părintele
Nicodim Sachelarie, părintele Calinic Cărăvan, stareţ după părintele Visarion, şi încă doi
fraţi. Aceştia au fost promotorii proiectului de reabilitare a mănăstirii, după pravila pe care o
învăţaseră la Mănăstirea Frăsinei”, spune părintele arhim. Ioachim.

Viaţa sfântă şi sfârşitul mucenicesc al stareţului Visarion Toia

Părintele Visarion Toia, egumenul martir al Lainiciului, a împlinit în primul rând prin lucrarea
sa o restaurare duhovnicească a legăturii de pravilă şi rugăciune moştenită de la Sfântul Ierarh
Calinic şi de la Sfântul Cuvios Irodion. Dumnezeu l-a rânduit să preia mănăstirea într-o
perioadă foarte grea, cinstitul aşezământ fiind marcat în profunzime de rănile lăsate de Primul
Război Mondial. În persoana sa sunt reunite cele două mari centre isihaste ale Olteniei:
Frăsinei şi Lainici. „Părintele stareţ Visarion Toia era un foarte bun cântăreţ, învăţând
psaltichie la Roman, unde l-a avut coleg pe părintele Maxim Bâtâcă. Pe lângă calitățile de
cântăreț era și un mare iubitor de rugăciune și isihie, nu lipsea niciodată de la slujbele de la
miezul nopții. Părintele Nicodim Sachelarie mărturisește despre părintele Visarion: „Dintre
părinții Mănăstirii Frăsinei, Visarion era cel mai citit, și cu o înțelegere mai largă...”. Pe
atunci, în scaunul episcopal de la Roman se găsea Preasfinţitul Părinte Gherasim Safirin - şi
el un mare iubitor şi practicant al muzicii bisericeşti. Văzându-i râvna monahicească,
Preasfinţitul Gherasim l-a trimis pe părintele Visarion la Frăsinei, recomandându-l pentru
slujirea monahicească. După Primul Război Mondial au început lucrările la şoseaua de pe
Defileul Jiului, precum şi la calea ferată Bumbeşti-Livezeni (fiind finalizate în 1948). Anul
1948 se leagă în mod deosebit de istoria mănăstirii noastre şi de mucenicia părintelui stareţ
Visarion Toia”, arată părintele stareţ.

Contextul social deosebit de greu în care era din nou prinsă Mănăstirea Lainici s-a dovedit în
cele din urmă aducător de roade muceniceşti. „În plină perioadă comunistă, dorindu-se să se
finalizeze lucrările la calea ferată, pe Defileu au fost concentrați peste 14 mii de oameni din
diverse categorii sociale. În acest context, s-au ocupat abuziv toate terenurile mănăstirii,
inclusiv o unitate militară a ocupat chiliile călugărilor în incinta cinstitului aşezământ. În
duminici și sărbători, când părinții făceau slujbă în biserică, afară se făceau întreceri
sportive, jocuri, muzică, distracții, diverse, intenționat pentru a perturba viața religioasă.

De multe ori erau amenințați călugarii, au fost chiar arestați de siguranța Lupeni părintele
Gherontie Ghenoiu și Antipa Dinică.
A fost o perioadă foarte tulbure, culminând cu povestea părintelui stareţ Visarion Toia.
Astfel, în anul 1950, într-o seară a venit la părinte comandantul garnizoanei, cantonate în
mănăstire, însoţit de câţiva dintre ofiţeri în stare de ebrietate, şi i-au cerut imperativ şi pe un
ton jignitor părintelui să predea toate cheile mănăstirii, pentru a prelua spre folosinţă şi
spaţiile rămase: «Moşule, trebuie să ne predai şi chilia ta!». După aceste cuvinte, a urmat o
bătaie groaznică din care părintele abia a scăpat cu viaţă. Din lovituri, aruncat peste
pridvorul din faţa bisericii, soldaţii i-au rupt piciorul părintelui Visarion, lăsându-l într-o
baltă de sânge. În scurt timp, a făcut cangrenă, i s-a tăiat piciorul şi într-un an a şi murit. I-
au amenințat pe călugări că „dacă unul va spune ceva îi vor omorî pe toți și astfel toată
obştea a fost redusă la tăcere. Abia în anul 1990, un părinte, Dionisie Popescu, martor ocular
la această întâmplare, mi-a povestit personal cum a murit ca un martir stareţul Visarion”,
mai spune arhim. Ioachim Pârvulescu.

Aşezat în pământul Lainiciului, egumenul-mucenic a înflorit peste ani ca un crin duhovnicesc

în grădina Maicii Domnului. Vestea propunerii sale pentru canonizare s-a împlinit nemijlocit,
reiterând în memoria şi evlavia părinţilor de astăzi icoana plină de smerenie şi de har a
bătrânului şi încercatului stareţ Visarion. „În toamna anului trecut am primit telefon de la
Patriarhie, prin care am fost înştiinţat de contextul canonizărilor programate centenarului
Patriarhiei Române, între sfinţii români propuşi fiind şi părintele Visarion Toia. Sfintele sale
moaşte, împreună cu cele ale părintelui Calinic Cărăvan, au fost deshumate acum nouă ani,
de trei ani fiind aşezate în racle. Fără să ştiu nimic, fără să existe vreo propunere în acest
sens de la Mitropolie, propunerea de canonizare a părintelui Visarion Toia, alături de
părintele Gherasim Iscu, a venit direct de la Patriarhie”, afirmă părintele Ioachim.  

Stareţul Calinic Cărăvan, un isihast al secolului XX

Un alt mare nevoitor şi rugător al mănăstirii a fost şi părintele Calinic Cărăvan, stareţ după
părintele Visarion la Lainici (din anul 1951 până în 1975). Adus, de asemenea, de la Frăsinei,
împreună cu părintele Visarion şi ceilalţi fraţi, părintele Calinic a iubit atât de mult
rugăciunea, încât i-a închinat întreaga sa viaţă. Chipul său blând şi dulceaţa graiurilor, şi chiar
a tăcerii sale, l-au ridicat atât de mult în viaţa duhovnicească, încât marii noştri părinţi
duhovniceşti, precum Ilie Cleopa, Sofian Boghiu, Ioanichie Bălan, i-au recunoscut anvergura
şi calea isihastă. „Era din Vladimirii Gorjului. A fost călugăr la Cozia, după aceea la
Mănăstirea Frăsinei, fiind trimis alături de părintele Visarion Toia să restaureze Mănăstirea
Lainici. Era prin firea lui un om foarte liniştit, tăcut. Din anul 1984, de când sunt în
Mănăstirea Lainici, mi-l amintesc întotdeauna cu metania pe mână spunând rugăciunea lui
Iisus în șoaptă sau în gând, nevorbind niciodată de rău pe nimeni. Avea aceste mari daruri
duhovniceşti ale tăcerii şi rugăciunii. Despre sfinţia sa s-a scris mult. Aş aminti pe Vasile
Andru, în «Misticii din Carpaţi», care l-a cunoscut de asemenea personal. Slujirea
stăreţească a fost una foarte grea, dată fiind prigoana comunistă, cu toate restricţiile şi
opresiunile ei. Este binecunoscută aplicarea decretului 410 din anul 1959, de evacuare a
călugărilor din mănăstiri. În acea vreme se nevoiau în Lainici aproximativ 30 de monahi şi
aproape toţi au fost expulzaţi. A fost lăsat aici doar părintele stareţ Calinic şi cu încă un
călugăr. De foarte multe ori primea ameninţări directe din partea reprezentanţilor de la
partid: «Moşule, trebuie să închidem mănăstirea. De mâine trebuie să pleci!» Se dorea
transformarea mănăstirii în hotel-restaurant, opunându-se foarte mult și regretatul Mitropolit
Firmilian. Acest lucru se şi întâmpla în anul 1963, când Mănăstirea Lainici este desfiinţată
oficial ca mănăstire, rămânând în documente cu titlul de «Casă de odihnă pentru preoţi»
până în 1975. În toată această perioadă, părintele Calinic nu a avut voie aproape deloc să
slujească în biserică, fiind persecutat încontinuu. În viaţa lui există o experienţă mistică pe
care părintele Ioanichie Bălan o consemnează în lucrarea sa «Convorbiri duhovniceşti».
După o săptămână întreagă de postire şi nevoinţă duhovnicească, părintele Calinic a avut
parte de un extaz mistic, însoţit de lumina harului Duhului Sfânt. Lacrimile lui curgeau
întruna şi inima îi era cuprinsă de o negrăită bucurie”, poveşteşte părintele stareţ Ioachim.

Ucenic al Mişcării „Rugul Aprins”

Toţi cei care l-au cunoscut au confirmat faptul că stăpânea foarte bine practica rugăciunii
inimii. După plecarea acestuia la ceruri, părintele stareţ Ioachim Pârvulescu a descoperit şi
rădăcina acestei profunde experienţe mistice la care înaintaşul sfinţiei sale se făcea părtaş cu
toată fiinţa sa. Părintele Calinic i-a lăsat înainte de moarte în grijă, ca pe un mare dar, o
fotografie scumpă pe care a ţinut-o la piept toată viaţa. Era imaginea unui călugăr cu chip
luminos pe care părintele Calinic îl cunoscuse în anii tinereţii sale. „În 1996, când părintele
Sofian Boghiu a venit la noi pentru programul iconografic al bisericii celei noi, i-am arătat o
fotografie dragă părintelui nostru stareţ, pe care era zugrăvită imaginea smerită a unui
călugăr. De îndată ce a văzut-o, părintele Sofian l-a recunoscut în ea pe Ioan Kulâghin, unul
dintre părinţii fondatori ai mişcării «Rugul Aprins» din Bucureşti. De aici am înţeles că
părintele Calinic l-a cunoscut personal pe părintele Ioan Kulâghin sau Ioan cel Străin, de la
care a dobândit acest mare dar al rugăciunii isihaste”, povesteşte părintele stareţ Ioachim.
Privind în ansamblu icoana personificată a neoisihasmului românesc, în care se regăsesc şi se
integrează perfect părinţii de la Lainici, se poate spune fără a greşi că „dacă Sfântul Irodion
încheie perioada de secol XIX, părintele Calinic Cărăvan încheie secolul XX de neoisihasm
românesc. De aici ne dăm seama cine a fost cu adevărat părintele Calinic. În viaţa sa a fost
smerit şi nu a ieşit niciodată în evidenţă. Abia după moartea sa îl vedem în adevărata sa
dimensiune isihastă”.

Viaţa părintelui Calinic Cărăvan este o pildă grăitoare a minunatei lucrări a harului
dumnezeiesc în nevoitorii şi rugătorii isihaşti. Dacă un om este sfânt, atunci „la el este sfânt
totul: şi chipul lui, şi cuvântul lui, şi hainele lui, şi oasele lui. Prezenţa lui îţi împărtăşeşte o
nedescrisă stare de dragoste şi de bucurie. În preajma sfântului, totul se pozitivează. Viaţa
părintelui Calinic a fost extraordinară: toată noaptea şi-o petrecea în rugăciune, în genunchi,
într-o permanentă convorbire cu Dumnezeu. Transmitea numai bucurie şi lumină, prezenţa
lui aducea bucurie, pace şi linişte, asemenea prezenţei şi curăţiei unui copil”. 
Descoperirea moaştelor sfinţilor neoisihaşti de la Lainici

Din rânduiala lui Dumnezeu, fără să fie cunoscut aceste date şi asocieri istorice pe care le-a
lămurit foarte târziu, în urmă cu 12 ani, părintele arhim. Ioachim Pârvulescu a demarat un
demers de înlocuire a crucilor de la mormintele părinţilor din cimitirul mănăstirii. Aşezând la
fiecare vieţuitor cruce nouă din piatră de Vratza (Bulgaria), părintele Ioachim a întârziat
câţiva ani schimbarea celor de la mormintele stareţilor. Odată cu finalizarea acestui demers,
Dumnezeu a rânduit să scoată la lumină şi moaştele sfinţilor nevoitori ai mănăstirii. „În urmă
cu 9 ani, părintele Gheorghe Colţea din Moeciu, care ulterior va scrie despre «Pustnicii din
Bucegi», a venit pe la noi şi am discutat înainte să plece înapoi spre casă despre viaţa şi
nevoinţele părintelui Calinic. După ce a plecat, cineva parcă mi-a spus că trebuie să pun
crucile la mormintele stareţilor. Am luat binecuvântare de la Părintele Mitropolit Irineu,
rugându-l ca în momentul în care schimb crucile la mormintele stareţilor Visarion Toia şi
Calinic Cărăvan să dezgropăm şi osemintele, fiind siguri că sunt sfinte moaşte. Primul
mormânt a fost cel al părintelui Visarion. Am început să dezgropăm mormântul şi, în mod
curios, în mijlocul gropii am găsit o piatră mare, cu diametrul de 50 cm. Nu se întrezăreau
osemintele şi, încet, încet, am luat-o pe lângă piatră şi am dat de craniu, sub care am găsit şi
cărămida pe care scria Visarion Toia. Scheletul însă ieşea în alee. Ne-am gândit, de
asemenea, că, în anul 1975, atunci când părintele Caliopie Georgescu a rânduit crucile de
ciment mozaic pentru mormintele părinţilor, a refăcut, totodată, şi simetria gropilor. Ne-am
întrebat în mod firesc care era rostul acelei pietre mari aşezate în mormântul părintelui. Mai
târziu ne-am dat seama că părintele Visarion Toia a fost acela care l-a dezgropat pe Sfântul
Irodion, aflându-i craniul spart. Atunci a hotărât ca, pentru a evita această întâmplare, când
va fi îngropat, să-i fie aşezată această piatră, ca protecţie, la cap, ştiindu-se faptul că în
tradiţia noastră monahală călugării se îngropau fără sicriu. Tot atunci am constatat că
piciorul drept al părintelui Visarion lipsea, întocmai după cum îmi povestiseră părinţii
odinioară. Osemintele sale aveau această culoare portocalie. Mai departe, pentru a se
confirma sfinţenia părintelui, am descoperit alte oseminte, de data aceasta de culoare albă,
ale altcuiva, care erau așezate la picioarele sale. După deshumare, am spălat osemintele
după rânduială şi le-am aşezat separat, în raclă. La deshumarea părintelui Calinic Cărăvan,
am găsit osemintele la un metru în pământ, înveşmântate în mantia călugărească. Pe sfinţia
sa l-am găsit intact: mantia era neputredă după 20 de ani, trupul era uşor ca un fulg. După
ce am desfăcut mantia, carnea putrezise, dar oasele erau frumoase şi bine mirositoare”,
conchide părintele arhim. Ioachim Pârvulescu, stareţul Mănăstirii Lainici.