Capitolul 2

2.1 Viata/Date Bibliografice

Preasfințitul Episcop Dionisie, cu numele de botez Dimitrie, s-a născut la 2 noiembrie

1868, în satul Bardar, județul Lăpuşna (astăzi raionul Ialoveni, Republica Moldova). Tatăl său
se numea Vasile, iar mama sa Adriana, oameni simpli și foarte evlavioși, neamul său
trăgându-se din răzeși, arcașii Sfântului Voievod Ștefan cel Mare1.

La vârsta de 15 ani, în 28 noiembrie 1883, Dimitrie Erhan a intrat ca frate în

Mânăstirea Suruceni. Tânărul nevoitor al lui Hristos este profund marcat de chipul luminos al
ieroschimonahului Serafim Blănarul, starețul mânăstirii, model pilduitor de autentică viață
monahală, care a avut o înrâurire binefăcătoare asupra sa. De asemenea, ieromonahii Anatolie
Turovici și Iosif Botea l-au înconjurat cu toată atenția și dragostea părintească, fiind pentru el
îndrumători încercați și susținători sinceri pe calea grea a nevoinței călugărești. Era o fire
smerită, evlavioasă, sensibilă, plină de noblețe sufletească. Era dornic de carte, stătea cufundat
ore întregi asupra Sfintei Scripturi, literaturii patristice, asupra dogmaticii ortodoxe. Studiul
istoriei neamului îi trezește un sentiment de durere pentru destinul nefericit al
multpătimitorului teritoriu dintre Prut și Nistru.

În 1890 a devenit rasofor, iar la 25 septembrie 1899 a fost tuns în monahism, primind
numele de Dionisie. În anul 1900 a fost hirotonit ierodiacon, iar în 1904 este hirotonit în
treapta de ieromonah. În 1906 îndeplinește ascultările de stareţ la Suruceni, iar în 1908 a
devenit stareț.

A avut în permanență conștiința unității naționale, încrederea într-un destin măreț al

neamului său. S-a aflat în fruntea mișcării moldovenilor din Basarabia (1904-1905), a ocrotit
și a găzduit între zidurile Mânăstirii Suruceni pe mulți dintre militanții și luptătorii pentru
Unire. A contribuit la chemarea armatei române în Basarabia în anul 1918, când trupele de
bolșevici ruși au pus stăpânire pe capitala Basarabiei2.

O delegație secretă, însărcinată de Blocul Moldovenesc din Sfatul Țării trebuia să

parvină cu orice chip la Iași pentru a solicita intervenția armatei române contra bolșevicilor în
Basarabia, ajungând la mănăstire pe noapte…Starețul Dionisie Erhan o primește cu brațele
deschise, cu toată căldura unui frate și părinte. Îi oferă adăpost și cu riscul vieții, îi pune la
dispoziție o trăsură…Nu voi uita niciodată cuvintele adresate la plecarea delegației vizitiului
Vasile Harbuz:

Frate, zise starețul Dionisie, să se prăpădească caiii, să se prăpădească trăsura, să te

prăpădești tu, dar să-i duci pe dumnealor acolo unde îți vor spune. Să nu știe nimeni de unde
vii, pe cine duci și unde-i duci. Cu Dumnezeu înainte!
1
Cf. Daniel Hanc, „Schimbarea la Faţă”, icoană cardinală a Tradiţiei”, în Tabor, anul I, mai, număr 2, Cluj-
Napoca, 2007, p. 60.

2
7 Lars Thunenberg, Antropologia teologică a Sfântului Maxim Mărturisitorul, traducere Anca Popescu,
București, Editura Sofia, 2005, p. 45.
 Pe parcursul anilor i-a învăţat a citi şi a scrie româneşte pe toţi fraţii din mânăstire, se
îngrijea ca monahii să fie instruiți, să cunoască adevărul de credință ortodoxă, istoria Bisericii
și a neamului. A sprijinit redacția gazetei moldovenești Basarabia și colaborează cu revista
bisericească Luminătorul, scriind o serie de articole contra sectei Inochentiștilor.3

La 22 iulie 1918, pentru merite excepționale pe plan bisericesc și național a fost ridicat
la treapta arhieriei, fiind hirotonit în Catedrala Mitropolitană din Iași, arhiereu vicar al
Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului, cu titlul al Ismailului. În 1923, după înființarea
Episcopiei Cetatea Albă-Ismail, i s-a dat titlul de Tighineanul.

În urma trecerii din viață a P.S. Episcop Justinian Teculescu în anul 1932, scaunul
episcopal al Cetății Albe-Ismail a rămas vacant, iar Episcopul Dionisie a fost ales locțiitor de
Episcop al Cetății Albe-Ismail. La 20 octombrie 1933 a fost ales de către Adunarea Eparhială
ca Episcop titular al Ismailului. Înscăunarea sa a fost împiedicată temporar de faptul că
Episcopul Dionisie nu era licențiat în Teologie, iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române prin statutul său nu putea să confirme alegerea sa, dar Consiliul profesoral al
Facultății de Teologie din Chișinău, împreună cu senatul Universității din Iași, luând în
considerare dorința unanimă a credincioșilor din sudul Basarabiei de a-l avea ca Episcop pe
arhiereul Dionisie Erhan, într-o însuflețită ședință, la inițiativa decanului, profesorul Nicolae
Popescu-Prahova, i-a acordat cu mari elogii titlul de Doctor Honoris Causa

După acest eveniment Sfântul Sinod s-a întrunit în ședințele din 18-19 aprilie 1934, sub
președinția primului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, confirmând
alegerea PS ca Episcop titular al Episcopiei Cetatea Albă-Ismail.

"Turma mie încredințată este la hotarul de răsărit al Țării, hotar care desparte două
lumi adânc deosebite. Acolo, cu ajutorul Domnului, eu mă voiu strădui să țin drept steagul
credinței strămoșești și al intereselor neamului meu iubit…Deviza mea în viață a fost credința,
dragostea și pacea4.

Numai prin credință și dragoste vom putea ajunge la roade fericite și cei din minorități, ce
locuiesc alături de noi, vor simți sub ocârmuirea noastră, ca nu sunt fii adoptivi, ci fii
adevărați ai Patriei noastre Românești…În viața mea, am supt învățăturile Sf. Scripturi și ale
Sfinților bărbați ai bisericii noastre ortodoxe, care m-au povățuit și îndrumat în toate
împrejurările și greutățile din viața…După cuvintele Mântuitorului, am dat totdeauna lui
Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu…iar ceea ce privește legătura cu neamul și cu țara
mea, de când m-am pomenit, gândul și inima nu s-au oprit niciodată la Prutul vremelnic
despărțitor…Trăiască România în hotarele ei, pe veci întărite! "

(Cuvântarea de mulțumire adresat Regelui Carol cu ocazia investiturii în scaunul episcopal de

la Ismail, Buletinul Episcopiei Cetății Albe- Ismail, 1935, nr. festiv)

3
Alina Cristina Druță, ,,Funcţia persuasivă a artei oratorice. Sfîntul Dionisie Areopagitul şi cunoaşterea ierarhiei
cereşti cu ajutorul simbolurilor”, în volumul Text și discurs religios, volum II, Iași, Editura
Universității ,,Alexandru Ioan Cuza”, 2010, p. 253.
4
Rene Roques, ,,Denys l’Areopagite (le Pseudo)”, p. 246.
 Episcopul Dionisie a lucrat la zidirea sufletească a celor pe care i-a păstorit în sudul
Basarabiei. Cuvântările lui erau influente și pătrunzătoare, pentru că baza și concluziile lor
sunt Sfânta Scriptură, iar documentarea sunt faptele și viața sa proprie. Scopul tuturor
cuvântărilor lui a fost unul și singur de a împrăștia întunericul, de a nimici rătăcirea și de a da
celor păstoriți: lumină, dragoste, pace, adevăr și dreptate. Marele poet Octavian Goga îl
numea în anul 1935 pe ierarhul Dionisie că este în adevăr un Gură de Aur.

Înțelegând rolul bisericii ca ocrotitoare a tuturor orfanilor și suferinzilor, Episcopul

Dionisie înființează în orașul Ismail un orfelinat eparhial, în care orfanii au primit o educație
aleasă iar ierarhul le-a fost părinte. A ridicat între anii 1933-1937, în orașul Ismail biserica
episcopală cu hramul Sf. Împărați Constantin și Elena, într-un stil arhitectural moldovenesc. A
deschis în orașul Ismail o tipografie eparhială.

Sub îndemnul Preasfinției sale au fost reparate o mulțime de biserici din județele ce
alcătuiau Episcopia Cetatea Albă-Ismail. La Mânăstirea Schimbarea la Față din satul
Borisăuca (astăzi raionul Tatarbunar, Ucraina) a întemeiat o școală de pictură bisericească, o
bibliotecă și un atelier de covoare. La Giurgiulești (raionul Cahul) a contribuit la construcția
unei școli pe lângă biserică. În orașul Bolgrad a reparat capital Catedrala Schimbarea la Față a
Mântuitorului, construită între anii 1833 și 1838. În satul Sociteni (raionul Ialoveni) a ridicat o
biserică în cinstea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil.

Ca Episcop de Cetatea Albă-Ismail, a păstorit până în vara anului 1940. În timp ce

armata sovietică ocupa Basarabia, auzind cumplita veste despre cedarea Basarabiei, s-a
refugiat grăbit peste Prut, în România. Nicidecum nu s-a putut împăca cu ideea cedării
meleagului natal. În România a fost desemnat locţiitor de Episcop (Episcop-locotenent) la
Argeş (1940-1941), continuând să poarte titlul al Cetăţii Albe-Ismail.

După dezrobirea Basarabiei, la 1 septembrie în 1941, s-a întors în Basarabia la

Mânăstirea Suruceni, iar la 17 septembrie 1943, marele ierarh se stinge din viață la Spitalul
central din Chișinău. A fost adus pe jos în procesiune la Mănăstirea Suruceni și a fost
înmormântat în gropniţa mănăstirii, sub proscomidiarul bisericii de vară cu hramul Sfântul
Mare Mucenic Gheorghe.

După moartea sa, mormântul său a fost profanat de către autoritățile sovietice, iar
trupul său a fost ars. Minunea este mare, deoarece trupul neînsuflețit nu a ars și a fost pus la
loc în cripta sa. Trupul neputrezit, al Episcopului Dionisie Erhan, a fost găsit la Mănăstirea
Suruceni în timpul unor lucrări de consolidare efectuate în data de 10 iulie 2018. Culoarea
neagră a moaștelor sale stă mărturie profanării petrecute în perioada sovietică5.

Încheiem aceste rânduri despre cel care a alimentat candela românismului cu

undelemnul sfânt al dragostei de neam, prin cuvintele Episcopului Dionisie rostite cu ocazia
instalării D-lui Dinu Simian, ca Rezident Regal al ținutului Nistru:

5
Constantin Voicu, Patrologie și literatură postpatristică, volum III, p. 9; Ioan G. Coman, Patrologie, p. 179. La
Claudio Moreschini, ea se găsește doar sub numele de Ierarhia cerească: Claudio Moreschini, Istoria filosofiei
patristice, p. 681.
 "Tot ce avem din trecut , tot ce mărturisește trecutul nostru, trebuie păstrat cu sfințenie
de noi și trebuie păzit pentru generațiile viitoare."6

2.2 Schitul Suruceni

La o distanţă de 12 km de Chişinău, lângă satul Suruceni, pe o colină împădurită,

înconjurată de vii şi livezi, în preajma râuleţului Suruci, se găseşte mănăstirea de călugăriţe
Suruceni cu hramul Sf. Gheorghe. Anul întemeierii ei este considerat 1785.
6
Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, pp. 13-70.
 Tradiţia istorică spune că locul pe care se găseşte astăzi mănăstirea a fost dăruit de
către boierul Casian Suruceanu, fost căpitan, vătaf, apoi pitar din satul de răzeşi Suruceni, iar
un ieromonah pe nume Iosif, venit din Muntenegru, cu ajutorul unui grup de săteni, a defrişat
pământul împădurit şi a început construirea unei biserici de lemn cu hramul Sf.Gheorghe.

Ieromonahul Iosif este primul diriguitor al schitului (1785-1794), el a dus la bun sfârşit
zidirea bisericii de vară Sf.Gheorghe, pe care a sfinţit-o în anul 1794, a adunat şi prima
comunitate de monahi, care la acea vreme număra deja vreo 20 de vieţuitori.7

Iosif este urmat de egumenul Iezechiil (1798-1802), după care stăreţeşte egumenul
Paisie ( ? ). Cercetătorii istorici încă nu au stabilit anii concreţi ai stăreţiei egumenilor
schitului de până la 1812.

De la 1812 şi până la 1918, în perioada ţaristă, la conducerea schitului s-au perindat 24

de stareţi. Dintre aceştia s-a remarcat ieromonahul Bonifatie, care a stăreţit în două rânduri
(1812-1820; 1824-1832). În prima stăreţie a lui, pe la 1817, biserica schitului era cea de lemn,
curtea era înconjurată de un gard din nuiele şi o poartă simplă. Între anii 1825-1828 stareţul
Bonifatie, ajutat de ctitorul Casian Suruceanu, a zidit biserica Sf.Gheorghe din piatră, în locul
celei de lemn, şi a sfinţit-o în 1828. A mai construit şi o casă pentru stăreţie.8

Sursele de arhivă ne informează că prin anii 1833-1839 schitul Suruceni avea o stare
materială destul de precară. Aproape la fiece 2 ani stareţii făceau demersuri către autorităţile
bisericeşti de la Chişinău, cerând să li se elibereze cutia pentru jertfe benevole. Bunăoară, în
1835, “din cauza sărăciei schituluiSf.Gheorghe de la Suruceni”, Consistoriul a eliberat pe un
termen de un an monahului Nil cutia pentru jertfe benevole “de pâine şi alte milostenii”.

În 1836 fiii lui Casian Suruceanu, Ioan şi Teodor, au donat mănăstirii 385 de desetine
de pământ, moşia lor din preajma satului Găureni, şi alte 54 de desetine de la Văsieni.

În ianuarie 1838, egumenul Irineu cere permisiunea Casei Arhiereşti de a colecta jertfe
benevole “pentru a face veşmântăria necesară în biserică şi pentru a construi gardul
împrejmuitor”.9

În 1850-1851, pe timpul stareţului Paisie, din cauza numărului mic de vieţuitori şi a

lipsei forţei de muncă, autorităţile bisericeşti de la Chişinău emit un ordin prin care i se
propune stareţului să dea în arendă pământurile arabile, fânaţurile, viile şi livezile schitului. În
raportul său de răspuns către Consistoriu stareţul Paisie descrie amănunţit suprafaţa
pământurilor, amplasarea lor, veniturile căpătate anual, cheltuielile pentru plata lucrătorilor şi
decizia unanimă a fraţilor de a da în arendă moşia de la Găureni, unde se afla gospodăria de
creştere a animalelor cu care se ocupau lucrători angajaţi sub supravegherea unui monah,
precum şi livada lui Luca, ambele aflate la o mare distanţă de schit. Această intenţie a

7
Constantin Voicu, Patrologie și literatură postpatristică, volum III, p. 10. Ioan G. Coman, Patrologie, p. 179.
8
Claudio Moreschini, Istoria filosofiei patristice, p. 681. Constantin Voicu, Patrologie și literatură postpatristică,
volum III, p. 10. Ioan G. Coman, Patrologie, p. 179.
9
Ibidem, p. 179. Constantin Voicu, Patrologie și literatură postpatristică, volum III, p. 10. Cf. Corneliu
Zăvoianu, ,,Învățătura despre ierarhia bisericească la Dionisie-Pseudo-Areopagitul”, în Studii Teologice, număr
9-10/1978, p. 638.
comunităţii monahale a trezit nemulţumirea nepoţilor ctitorului Casian Suruceanu, fiii lui
Ioan Suruceanu. În petiţia lor, soţia lui Ioan Suruceanu, Ecaterina, copiii săi: Ioan, Egor,
Dimitrie, Teodor, Zinovia şi nepoata Ecaterina au cerut Arhiepiscopului să anuleze decizia
Consistoriului de înstrăinare a moşiei dăruite schitului de către Casian şi Ioan Suruceanu.
Astfel, pământurile au continuat să fie lucrate pe vechi.

Egumenul Victor (1856-1858), ajutat financiar de ctitorul Suruceanu şi de alţi

credincioşi, a început să construiască biserica de iarnă cu hramul Sf. Nicolae.

Egumenul Anatolie (1859-1869) a dus la capăt zidirea bisericii de iarnă în 1860. A

mai construit chilia stareţului, un bloc de casă pentru trapeză şi o casă pentru oaspeţi.

În 1872, pe lângă schit a fost deschisă o şcoală elementară, unde copiii învăţau scrisul,
cântul, religia, aritmetica, limba rusă. Dar şi până la deschiderea acestei şcoli, la schitul
Suruceni erau trimişi pentru învăţătură şi întreţinere copii nevoiaşi ai slujitorilor bisericeşti. În
1878 este deschisă şi o şcoală-internat pentru copiii orfani din tagma preoţilor.

Fondurile de arhivă păstrează un demers de la 1891 al egumenului Teodosie (1889-

1901) către instanţele superioare bisericeşti, prin care se cere permisiunea ca ieroschimonahul
Serafim de la schitulSuruceni, pe mijloace proprii, să zugrăvească interiorul bisericii de vară
Sf.Gheorghe.

În 1892 Teodor Suruceanu a costruit din nou casa stăreţiei, zidită pe la 1828 de către
bunicul său Casian.

În vremea stăreţiei arhimandritului Antim (1901-1908), care era şi econom al Casei

Arhiereşti de la Chişinău, în anii 1903-1904 a fost înălţat gardul de piatră din jurul mănăstirii.
Iar în 1905-1907 s-au construit 10 chilii pentru călugări, a fost zidită din nou trapeza cu
bucătăria şi beciul de piatră.

Tot din sursele de arhivă aflăm că la 30 iunie 1907, renumitul pictor Pavel Piskarev, pe
atunci Director al Şcolii de Arte Plastice, printr-un demers către stareţul Antim, se angaja să
repare interiorul şi iconostasul bisericii de vară Sf.Gheorghe, promiţând să execute „această
muncă conştiincios, curat şi durabil, cedând 238 de ruble din suma cheltuielilor preconizate”.
Peste un an, la 12 mai 1908 reparaţia a fost încheiată.10

Ultimul stareţ al schitului din perioada ţaristă şi cel dintâi stareţ din perioada
interbelică este arhimandritul Dionisie Erhan (1908-1934), cel mai longeviv stareţ al
mănăstirii Suruceni, care de la vârsta de 15 ani se găsea în această mănăstire, unde a învăţat
carte şi a primit călugăria.

La 7 noiembrie 1909 schitul Suruceni capătă statut de mănăstire, întrucât era foarte
prosper din punct de vedere material şi bine amenajat. În 1910 aici se zideşte moara, iar în
satul Găureni se construieşte o şcoală. În anii 1911-1912 sunt procurate 130 de desetine de
pădure, în vecinătatea mănăstirii, iar pe moşia de la Găureni sunt cultivate vii altoite.

10
Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, pp. 71-1010
 În 1918 obştea mănăstirii era constituită din 60 de vieţuitori, iar averea -din 602
desetine de pământ.

La 22 iulie 1918, arhimandritul Dionisie Erhan este ales arhiereu al Ismailului, iar la
21 februarie 1920 – vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului.11

În 1923 în mănăstire erau 52 de vieţuitori. Averea ei era constituită din 10 case cu un

nivel, o casă-metoc la Chişinău, o moară, 15 ha de vie, 3 ha de livadă, 2 ha de păşune, 0,25 ha
de grădină de zarzavat, un iaz, o bibliotecă.

Eruditul stareţ Dionisie Erhan, care mai era şi un înfocat apărător al intereselor
naţionale, i-a învăţat a citi şi a scrie româneşte pe toţi fraţii din mănăstire. Aici era o
bibliotecă bogată, cu multe ediţii rare în limba română aduse de stareţ de peste Prut.

În 1932 Dionisie Erhan este ales episcop de Ismail şi rămâne doar stareţ titular al
mănăstirii. În 1943 moare şi este înmormântat în gropniţa mănăstirii, sub proscomidiar.

Succesorul său e ieromonahul Chiprian Briceag (1934-1937).

În 1936 în mănăstire erau 60 de slujitori, mănăstirea dispunea de 60 ha de pământ. De

asemenea, şi în 1937, starea materială a mănăstirii şi viaţa monahală este foarte bună.

Stareţul Dimitrie Ţurcanu (… -1942) în 1940 se refugiază peste Prut, iar în 1941
revine la Suruceni; în 1942, la cererea sa, este eliberat din funcţie din motive de sănătate.

În ultimii ani de până la 1940, mănăstirea era una dintre cele prospere, avea ateliere
de tâmplărie, de fierărie, de cizmărie, o spălătorie. Dispunea de multe unelte agricole,
pluguri, boroane, care şi sănii pentru boi, o căruţă pentru cai, un grajd cu 2 boi, 3 vaci şi 3
viţei, o stână cu 39 de oi. Avea 126 ha de pământ arabil, 54 ha de pădure, 6 ha de livadă, 15
ha de vie, 1,5 ha grădină de zarzavat, o casă de piatră cu 8 camere la Chişinău.

În anii 1942-1944 stăreţeşte protosinghelul Grigorie Căpăţână.

Timp de trei ani (1944-1947) stareţ este ieromonahul Iron Tcacenco.

Ultimul stareţ al mănăstirii Suruceni de până la 1959 este ieromonahul Iosif.

În perioada de după 1944, fiind supusă unor impozite grele, mănăstirea începe să se
ruineze. Numai in 1945-1946 trebuia să predea statului 840 kg de grâu, 15 kg de lână, 12 kg
de brânză, 200 litri de lapte.12

În 1947 mănăstirea deja era nevoită să ceară de la stat un împrumut de seminţe şi de

produse alimentare, deoarece hambarele sale erau goale.

În 1948 mănăstirea cedează autoritaţilor locale o parte din terenurile sale, pentru că nu
era în stare să le lucreze cu forţele proprii, comunitatea ei era alcătuită din 27 de slujitori.

11
Claudio Moreschini, Istoria filosofiei patristice, p. 681.
12
Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, pp. 71-1010
 În 1949 numarul vieţuitorilor de la Suruceni creşte brusc, ajungând la 97, din cauza
transferării la Suruceni a monahilor de la mănăstirile deja închise.După 1950, deşi mănăstirea
a continuat predarea la stat a produselor agricole şi obştea monahală din nou se micşorase,
starea ei materială începe să se refacă, aşa încât prin 1956 dispunea de importante venituri în
bani, de mari reserve de produse alimentare şi furaje.

În 1957 mănăstirea este conectată la reţeaua de curent electric.

La 3 iulie 1959 mănăstirea Suruceni, în care vieţuiau 47 de slujitori, este închisă.

Un grup de monahi, împreună cu stareţul, au fost transferaţi la mănăstirea Noul

Neamţ, ceilalţi – pe la alte mănăstiri. Doi dintre ascultătorii mănăstirii s-au căsătorit, urmând
să lucreze în colhoz.

Icoanele, odoarele bisericeşti şi cărţile au dispărut. Stareţul Iosif Gargalâc a salvat

două icoane rare, aduse de la Ierusalim, icoana Adormirea Maicii Domnului şi Îmbrăţişarea
Elizavetei şi o Evanghelie ferecată în argint, pe care le-a restituit mănăstirii după
redeschidere.

A fost distrus cimitirul, au fost devastate cavourile ctitorului bisericii Sf.Gheorghe –

Casian Suruceanu şi ale familiei sale (al soţiei Ecaterina şi al fiului lor Ioan Suruceanu),
precum şi cavourile ctitorilor bisericii Sf.Nicolae. A fost pângărit şi mormântul stareţului
Dionisie Erhan.

În localul mănăstirii a fost amplasat Spitalul republican de narcologie nr.9 al

Ministerului Sănătăţii, cu regim închis, păzit de miliţie.

Biserica Sf.Gheorghe a fost transformată în club, altarul a servit drept scenă. Cupola
zugrăvită la 1908 a fost acoperită cu un tavan din scândură, dar anume astfel au fost salvate
irepetabilele picturi ale renumitului artist plastic Pavel Piskarev.

Biserica Sf.Nicolae a fost transformată în incintă de spital, altarul – în sală de operaţii.

Gropniţa de la subsolul bisericii, unde fuseseră înhumaţi ctitorii bisericii Sf.Nicolae,
descendenţi ai familiei lui Casian Suruceanu şi ai soţiei sale Ecaterina, precum şi ai altor
ctitori, a devenit depozit pentru lemne. Turlele bisericii au fost date jos, instalându-se un
acoperiş simplu.13

Chiliile au fost amenajate în saloane de spital.

Peste 32 de ani, în 1991, mănăstirea Suruceni este deschisă ca mănăstire de călugăriţe

cu stareţa Alexandra Bândiu (1991-1995) şi o comunitate de 40 de slujitoare.

În 1992 mănăstirii i-au fost repartizate 24 ha de pământ arabil. În acelaşi an, lângă
izvorul din preajma mănăstirii, a fost săpat un iaz.

13
Mircea Nișcoveanu, ,,Teologia lui Pseudo-Dionisie Areopagitul în opera Despre numele divine”, în Ortodoxia,
număr 2/1964, p. 251. Gheorghe I. Drăgulin, ,,Eclesiologia tratatelor areopagitice și importanța ei pentru
ecumenismul contemporan. Teză de doctorat în teologie”, în Studii Teologice, număr 1-4/1979, p. 62.
 Lucrările de restaurare au început cu acoperişurile bisericilor, care curgeau. Tencuiala
a fost dată jos, făcându-se doar o reparaţie cosmetică.

Stareţa Alexandra este urmată de stareţa Antonia (1995).

În 1994 a început restaurarea bisericii Sf.Gheorghe, construită în 1828, în formă de

cruce, cu grosimea pereţilor de 1 metru. Reparaţia a fost dusă la capăt de stareţa Taisia (1995-
1998). Pictura interioară renovată a păstrat stilul şi compoziţia vechilor picturi.

Este instalat iconostasul din lemn, cu 3 registre de icoane litografii, executat de

meşteri din România. La 15 septembrie 1998 biserica a fost sfinţită. Din motivul că lucrările
de restaurare au fost făcute în grabă, au apărut fisuri în tavan.14

Tot la 15 septembrie 1998 în incinta mănăstirii Suruceni este deschis Seminarul

Teologic liceal de fete “Regina Maria”, cu un program de studii de trei ani, după modelul
celui românesc de la Seminarul Teologic de pe lângă mănăstirea Agapia.

În 1998 pentru seminar au fost construite în curtea mănăstirii, chiar la intrare, două
corpuri de case cu două nivele, unul pentru studii şi altul pentru cămin.

După egumena Taisia, stăreţeşte egumena Antonina (1998), apoi Anastasia (1998-
2000) şi Daniela (2000); în anul 2000, la mănăstire sunt aduse moaştele Sf.Cuvios Antipa.15

Din anul 2000 stareţă a mănăstirii Suruceni este egumena Epistemia (Goncearenco).

În 2001 începe reconstrucţia primului bloc de chilii, care e finisată în 2005.

În 2002 este instalată conducta de apă pe un nou traseu de 700 m şi construit

rezervorul de apă pentru necesităţile mănăstirii, este instalat şi un nou sistem de canalizare.

În 2001-2002 se face reparaţia capitală a fermei, cu 3 încăperi.

În 2002 este înălţat zidul în jurul cimitirului pentru a-l izola de turmele localnicilor.

În 2004 este reparată clopotniţa. În 2005 sunt instalate 6 clopote, fiind folosite şi 2
dintre clopotele vechi păstrate la mănăstire.

În 2005 sunt aduse părticele din cele mai vechi moaşte din spaţiul danubiopontic ale Sfinţilor
Epictet şi Astion16

În anii 2005-2007 este amenajat izvorul mănăstirii, devenind foarte atractiv pentru
pelerini. În 2007 sunt pictate icoanele pentru iconostasul din biserica Sf. Gheorghe de către
renumitul iconograf Iurie Lungu, dar s-au instalat numai cele de pe uşile împărăteşti şi
diaconeşti, restul urmând a fi instalate mai târziu.

În 2008-2011 este reconstruit cel de-al doilea bloc de chilii, înlăturându-se anexele de
spital şi dându-i-se aspectul original de odinioară.
14
Ioan G. Coman, Patrologie, p. 179.
15
Claudio Moreschini, Istoria filosofiei patristice., p. 682.
16
Claudio Moreschini, Istoria filosofiei patristice, p. 682.
 În 2008, în urma lucrărilor din jurul bisericii de vară, sub treptele de intrare în
pălămărie, a fost descoperit un alt cavou, inscripţia de pe placa veche indică cum că aici au
fost înmormântaţi 6 dintre ctitorii bisericii Sf.Gheorghe.17

În 2010 este reparată şi înfrumuseţată fântâna din curte şi gărduceanul din jurul ei,
după nişte modele vechi găsite la mănăstire.

De asemenea, au fost demolate de pe teritoriul mănăstirii şi alte construcţii spitaliceşti,

iar curtea amenajată cu specii de flori rare, cu pomi fructiferi şi decorativi.

Până în prezent au fost reconstruite temeinic cele două blocuri de chilii, ce strălucesc
de noutate, cu trapeza, bucătăria, beciul. Spre deosebire de alte mănăstiri, aici încă nu există o
casă a străreţiei.

Îşi aşteaptă reconstrucţia şi blocurile Seminarului, în clădirea căminului deja se face o

reparaţie capitală.

Din februarie 2012, egumena Epistemia exercită şi funcţia de Director al Seminarului

Teologic liceal de fete “Regina Maria”.18

2.3 Activitate Istorica si Misionara a Sfantului Dionisie

Istoria creștinismului s-a bucurat dintotdeauna și se bucură și astăzi de prezența în

cadrul ei a unor mari personalități harismatice care i-au marcat și îi marchează destinul. Dintre
ei, unii au reușit să se impună și printr-o erudiție aparte și prin cercetări ce le-au făcut simțită
prezența și în cadrul unor domenii conexe teologiei precum istoria , astronomia sau filozofia

În ceea ce o privește pe cea din urmă, după cum remarcă și teologii contemporani,
creștinismul și-a școlit inițial adepții în școlile păgâne4 și și-a însușit instrumentarul
17
Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete, pp. 71-1010
18
Ibidem, p. 179. Constantin Voicu, Patrologie și literatură postpatristică, volum III, p. 10. Cf. Corneliu Zăvoianu,
,,Învățătura despre ierarhia bisericească la Dionisie-Pseudo-Areopagitul”, în Studii Teologice, număr 9-10/1978,
p. 638
metodologic și terminologic al științelor profane , în special ale ei, a încreștinat anumiți
termeni ai acesteia, modificându-le, acolo unde a fost cazul, sensul, pentru a-și exprima
adevărurile de credință într-un mod explicit și sistematic, pentru ca ulterior, să dezvolte ea
însăși un sistem teologico-filosofic propriu.

Odată împlinite aceste lucruri, părinți de seamă ai teologiei creștine dinainte de schismă, au
fost preocupați să transpună în scris aspecte importante ale trăirilor lor sau să ofere
generațiilor următoare opere de teologie ce elucidau anumite probleme, într-un limbaj adesea
teoretic-speculativ ce se asemăna cu cel al filosofiei.19

Un exemplu în acest sens este și autorul scrierilor areopagitice, care a fost identificat
multă vreme de părinții primelor veacuri creștine cu grecul convertit de Sfântul Apostol Pavel
în Areopag (a se vedea cuvântarea acestuia de acolo și urmările ei, din cartea Faptele
Apostolilor, capitolul 16). Opera și personalitatea lui au constituit, după cum remarcă
cercetătorii, „unul dintre cele mai interesante capitole din istoria ideilor din cultura Europei
ultimelor cincisprezece secoleˮ. Ea s-a conservat sub forma unui corpus ce a fost deosebit de
utilizat în cercetările teologico-filosofice ale tuturor epocilor istorice. Sesizând importanța lor
și analizând structura lor, părintele Ioan Ică jr. prezenta structura corpusului dionisian astfel:
„Scrierile dionisiene au circulat sub forma unui corpus (Corpus Dionysiacum), alcătuit din 14
scrieri, sub formă epistolară adresate unor personaje apostolice sau din anturajul lor
nemijlocit: patru veritabile tratate adresate lui Timotei și tratând Despre ierarhia cerească,
Despre ierarhia bisericească, Despre numirile divine și Despre teologia mistică, urmate de alte
zece piese (,,epistole”), de dimensiuni mai mici pe diverse teme (patru adresate monahului
Gaius, una diaconului Dorotei, una preotului Sopater, alta episcopului Policarp, una
monahului Demofil, una episcopului Tit și ultima apostolului Ioan)”. Având în vedere
ponderea lor cantitativă deloc de neglijat, vechimea lor și importanța lor pentru teologia și
filosofia tuturor timpurilor ulterioare apariției, ne-am propus ca în paginile următoare să
analizăm o parte importantă a operei sale, în care Sfântul vorbește despre ierarhia cerească și
oferă o serie de informații ce o revoluționează pe cea dintâi și completează cele cunoscute
până atunci în cadrul celei de-a doua, câștigându-și, pe bună dreptate, locul între marii teologi
și filosofi ai tuturor timpurilor.20

19
Cf. Vasile Răducă, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, 1996
20
Nicolae Corneanu, Origen și Celsus. Confruntarea creștinismului cu păgânismul, București, Editura Anastasia,
1999, p. 5