Ermineutica biblică face parte din disciplinele teologiei exegetice, urmărind stabilirea

regulilor de interpretare a Sf. Scripturi. Numele disciplinei vine de la verbul erminevein care
însemnează a explica, a tălmăci, a interpreta. Substantivul erminevs desemnează pe cel ce
face interpretarea, adică pe interpret, iar erminevtiki marchează interpretarea însăşi. Aceste
cuvinte sunt asociate cu numele zeului elocinţei Ermis - Hermes, căruia în mitologia latină îi
corespunde Mercur. Acesta era socotit în legendele lumii antice drept crainicul şi interpretul
zeilor (Homer, Odisea I, 84; V, 29; VIII, 334).
Urme ale unei astfel de concepţii găsim şi în Noul Testament (Fapte 14, 11-12), unde
Apostolul Pavel însuşi este considerat drept „Hermes, pentru că el era purtătorul cuvântului”.
Cu înţeles de tâlcuire, cuvântul este întrebuinţat şi pentru a desemna harisma celor ce
interpretau pe cei ce vorbeau în limbi (1 Cor. 12, 10. 30; 14, 5. 13. 26-28). Sfântul Luca
foloseşte termenul pentru a desemna interpretarea Scripturii (Luca 24, 27). Având în vedere
faptul că obiectul interpretării este Sfânta Scriptură, disciplina noastră poartă
numele de Ermineutica biblică, spre deosebire de cazul când interpretează creaţia spirituală în
general şi când numele ei se rezumă doar la acela de ermineutică. În Evul Mediu, disciplina se
numea ermineutica sacră şi se deosebea în ceea ce priveşte obiectul ei de ermineutica profană.
Atunci când obiectul disciplinei vizează cărţile Sfintei Scripturi în ansamblul lor, ea
poartă numele de Ermineutica biblică generală, iar când are în vedere doar o singură carte, ea
este cunoscută sub numele de Ermineutica biblică specială.1
Pornind de la definiţia actului ermineutic, în concepţia augustiniană, Ermineutica
biblică se împarte în modus inveniendi, adică descoperirea sau aflarea celor ce trebuie
cunoscute şi modus proferendi sau expunerea acestora. Urmează deci să avem două părţi mari
ale Ermineuticii: Euristica - de la evriskein- a găsi, a afla, a descoperi sau descoperirea
înţelesului şi Proforistica -de la proferein -a aduce în faţă, a arăta, a scoate, a expune) care
urmăreşte expunerea înţelesului sau sensului descoperit. Alături de aceste două părţi întâlnim
Noematica (de la noema- gând, gândire, sens) care se ocupă cu teoria sensurilor din Sfânta
Scriptură. Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra eforturilor depuse în domeniul
Ermineuticii biblice s-a ajuns la convingerea că o altă parte a acestei discipline poate fi
ocupată de un istoric al interpretării biblice.2
Însemnarea sau semnificaţia cuvântului priveşte deci noţiunea pe care acesta o are în
afara unui context şi de care autorul sau vorbitorul se foloseşte pentru a comunica gândirea sa.
Conceput astfel, cuvântul poate avea mai multe însemnări, însă, într-o propoziţie sau frază, el
are doar o singură semnificaţie, una doar din cele care dicţionarele şi folosirea limbii le-au
transmis. De exemplu, cuvântul cale poate însemna drumul străbătut de cineva: „(Magii) pe
altă cale s-au dus în ţara lor” (Mt 2, 12) sau un mod de viaţă: „Bărbatul îndoielnic este
nestatornic în toate căile sale” (Iacob 1, 8). De asemenea, acelaşi cuvânt poate desemna legea
1
Pr. Lect. Dr. Ilie Melniciuc Puică, Studiul Noului Testament. Suport de curs pentru anul I, pp. 47-48.
2
Ibidem, p. 50.
după care trăieşte cineva: „El (Apollo) era învăţat (şcolit) în calea Domnului” (Fapte 18, 25)
sau „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (In 14, 6).
Tot aşa, cuvântul duh are şi înţelesul de vânt, suflare, emanaţie, suflet, viaţă, însă într-
o propoziţie, în mod normal, autorul foloseşte doar una dintre aceste însemnări.3
Parabola (de la grecescul paravallein - a pune faţă în faţă, a compara, a pune alături)
este o comparaţie sau o asemănare continuă, o istorisire fictivă, dar care poate fi verosimilă,
conformă cu obiceiurile şi normele vieţii omeneşti. Prin natura ei, parabola are caracter
didactic, pretându-se admirabil la ilustrarea preceptelor dumnezeieşti, la transmiterea
adevărurilor de credinţă sau la propovăduirea ideilor morale. O mare parte din învăţătura
Noului Testament a fost explicată, de la început, prin intermediul parabolelor. Exemplul în
această direcţie îl oferă Mântuitorul însuşi, care prin intermediul acestei figuri de stil explica
contemporanilor săi, într-o formă plăcută şi uşoară, adevărurile referitoare la împărăţia
cerurilor (Mt 13; Mc 4). Îndeosebi Sfintele Evanghelii transmit prin mijlocirea parabolelor
cele mai diferite învăţături mesianice, care, datorită acestui procedeu artistic, mult gustat de
oriental, au putut fi înţelese de oameni ce n-au avut o pregătire intelectuală deosebită.
Specialiştii au încercat în domeniul parabolelor o clasificare a acestora, afirmând, de
exemplu, că parabola semănătorului (Mt 13, 18-23; Mc 4, 4-8; Lc 8, 5-8) este o asemănare
perfect închisă, acoperită, în timp ce altele au un termen al comparaţiei deschis. S-a mai
afirmat apoi că unele dintre parabole sunt compuse (nunta fiului de împărat, Mt. 22, 1-14, în
care sunt combinate istoria celor chemaţi la nuntă cu a celui care nu avea haină de nuntă), iar
altele, referindu-ne la conţinutul lor, sunt considerate mai dezvoltate (parabola samarineanului
milostiv sau a fiului risipitor), conţinând idei şi întâmplări dramatice, în contrast cu cele care
se rezumă la un conţinut şi personaje mai reduse, istorisind uneori doar o întâmplare oarecare.
În parabolă toţi termenii sunt luaţi mai întâi în sens propriu. Cu toate acestea parabola
aparţine sensului metaforic, figurativ, pentru că subiectul prezentat prin cuvinte nu are un rol
în sine, ci transmite doar un adevăr mai înalt. Mântuitorul istorisind parabola semănătorului
nu dorea să dea lecţii de agricultură ascultătorilor săi, după cum Natan nu intenţiona să ofere
lui David cunoştinţe de felul cum se creşte o mieluşea (2 Reg 12, 1 ş.u.), ci, din contră, prin
intermediul ei, Mântuitorul transmitea anumite taine ale împărăţiei cerurilor, iar Natan îl
mustră indirect pe David pentru fapta sa reprobabilă. Parabola prezintă mai întâi o imagine a
ceea ce se întâmplă în natură, în realitatea de toate zilele, şi prin intermediul acesteia transmite
ascultătorilor învăţătura de credinţă sau o idee morală.
Sub acest aspect, alegoria se deosebeşte radical de parabolă, alegoria desprinzându-se
prin imaginile folosite mult mai uşor de realitate şi prin aceasta lăsând impresia că trece în
domeniul irealului. În alegorie, elementele şi cuvintele folosite în sens impropriu sunt
amestecate cu cele luate în sens propriu, în timp ce parabola, deşi este formată din elemente

3
Ibidem, p. 52.
proprii, are în întregime un. sens figurat, descrierile particulare servind unui singur scop:
imaginii prin intermediul căreia autorul urmăreşte să-şi transmită învăţătura de credinţă sau
morală. Din contră, în cazul alegoriei descrierile particulare, amănuntele tind direct spre
înălţimea adevărurilor descrise, urmărind o precizare a evenimentelor închipuite prin însăşi
realitatea acestor adevăruri. Parabola năvodului (Mt 13,47-50), a samarineanului milostiv
(Lc 10,3) sau a semănătorului (Mt 13, 3) sunt comparaţii luate din viaţa de toate zilele şi care
nu conţin nimic din ceea ce n-ar putea avea loc în realitate. În schimb, alegoria
(de ex. Iez 17, 3 despre vulturul cel mare) conţine elemente ce sunt improprii lumii animalelor
şi plantelor, pentru că de la început observăm că prin acţiunile întreprinse de animale sunt
vizate acţiuni omeneşti. În realitate însă, autorii folosesc adeseori elemente alegorizante în
parabolă şi invers, elemente ce aparţin parabolei alcătuiesc frumuseţea şi bogăţia imaginii
oglindite de alegorie. În privinţa interpretării parabolei putem urmări aceleaşi principii pe care
le-am urmărit şi în cazul alegoriei. Parte din parabole sunt explicate de autor (2 Regi 12, 7-10,
parabola lui Natan; Mt 13, 18-23 parabola semănătorului; Mt 13, 38-43, parabola neghinei;
Mt 13, 47-48 a năvodului), iar altele le explicăm prin intermediul contextului (Lc 15, 7
parabola oii pierdute; Lc 15, 8-10, parabola drahmei pierdute). Pentru cele care nu se
încadrează în cele două categorii, interpretul va trebui să desprindă ideea principală prin
intermediul contextului mai îndepărtat şi al locurilor paralele. Parabola bogatului nemilostiv şi
a săracului Lazăr (Lc 16, 19) poate servi drept exemplu în această direcţie şi din care căutăm
ideea principală: proasta administrare a bogăţiei care duce la nenorocire. Pe baza acestei idei
încercăm apoi explicaţia parabolei care poate îmbrăca două aspecte ale ideii principale:
administrarea greşită a bunurilor materiale şi răsplata care ne aşteaptă după moarte. Asupra
faptului că în explicaţia parabolei accentul cade pe ideea principală şi nu pe explicaţia
amănuntelor, care alcătuiesc cadrul secundar, decorativ al ei, insistă şi Sfinţii Părinţi. Sf. Ioan
Hrisostom ne sfătuieşte că explicaţia comparaţiei nu trebuie făcută cuvânt cu cuvânt, ci
trebuie să urmărească scopul ei, învăţătura pe care parabola intenţionează să o ilustreze. Tot
aşa, Sf. Chiril al Alexandriei, afirmă că: „Ascuns şi discret, parabolele ne învaţă cunoştinţe
folositoare, dacă îndeaproape contemplăm sensul lor... nu toate părţile comparaţiei trebuie
explicate până în cele mai mici amănunte... pentru că nu toate părţile comparaţiei sunt în
orice privinţă şi deplin proprii expunerii”. Referindu-se la interpretarea parabolelor, Sf. Irineu
susţinea că „ele trebuie să fie potrivite cu învăţăturile clare şi atunci tâlcuirea nu va aluneca în
primejdia de a fi explicate fals şi ele vor fi lămurite de toţi în acelaşi fel şi trupul adevărului va
rămâne intact, bine ordonat în toate părţile lui şi neclintit”. Ţinând cont de consideraţiile
4
expuse, interpretul va putea ajunge la o explicaţie corectă a parabolelor.

Metode de interpretare hermeneutică

4
Ibidem, pp. 65-66.
 Prima regulă hermeneutică, pe care s-a întemeiat reflecția teologică, o găsim în
Epistola a doua către Corinteni a Sf. Apostol Pavel.
El scria corintenilorcă Dumnezeu este „Cel ce ne-a învrednicit să fim slujitori ai
Noului Testament, nu ai literei, ci ai duhului, pentru că litera ucide, iar duhul face viu”
(II Cor. 3,6).
Transformat în regulă hermeneutică, acest text a condus la acceptarea, în cadrul
reflecției teologice a primilor creștini, a două sensuri fundamentale:
1. Un sens literal, dat de litera însăși a textului,
2. Un sens spiritual, tăinuit în literă și descoperit printr-o înțelegere spirituală a
textelor.

Mai târziu, în secolul al III-lea, metodei alegorice de interpretare a textului biblic, i se

va adăuga și un fundament ontologic. Spre exemplu Origen, plecând de la distincția celor trei
niveluri ale existenței umane: trup, suflet și spirit, vorbește de o interpretare somatică, ce pune
în evidență sensul literal, istoric și gramatical; o interpretare psihică, ce pune în evidență
sensul moral, și, în sfârșit, o interpretare pnevmatică sau spirituală ce dezvăluie sensul
alegoric sau mistic, numit câteodată și sens anagoic.
Metoda hermeneutică, propusă de Origen, o vom regăsi și în hermeneutica medievală,
în teoria celor patru sensuri ale Sfintei Scripturi, enunțată astfel: „littera gesta docet, qui
credas allegoria, moralis quid agas, quo tendas anagogia”
Conform acestei teorii, litera ne vorbește despre „gesturi”, adică despre sensul imediat
al textului; sensul alegoric ne dezvăluie adevărurile în care trebuie să credem; sensul moral
(sau tropologic) ne arată ce trebuie să facem, cum trebuie să ne comportăm ca și creștini;
sensul anagogic dezvăluie realitatea spre care trebuie să tindem.5
Pilda Viței și a mlădiței
“Eu sunt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul. Orice mlădiţă care nu aduce roadă
întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă
să aducă.Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine şi
Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot
aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru
Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu
rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.”
(Ioan 15, 1-6)

Simbolurile pildei:

  Viţa=Domnul Iisus Hristos;

5
Pr Gheorghe Popa, „Teologie și Hermeneutică” în Teologie și demnitate umană, Editura Trinitas, Iași, 2003,
pp. 116-117.
  Lucrătorul=Dumnezeu Tatăl;
  Mladiţa bună=omul credincios, ascultător;
  Mladiţa rea=omul necredincios, neascultător;
  Rostită dupa Cina cea de Taină;
  Se refera la Biserica creştină-cât timp rămâne cineva legat sufleteşte de Mântuitorul (temelia
Bisericii) el e una cu ceilalti creştini-ca mlădiţa in viţă, iar când pierde legătura, pierde pe
Hristos (Biserica) – ca şi viţa tăiată;
  “Legătura” cu viţa prin Hristos.

Semnificaţia versetelor scripturistice:

  “Eu sunt viţa cea adevărată” – Domnul Hristos este “Izvorul” din care “bem” toţi.
  “Tatăl Meu este lucrătorul.”- Cel care poartă “grijă” de vie, Proniatorul (Purtător de grijă)
lumii.
  “Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce
roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă.” – aducem “roade” vrednice de
Împărăţia Cerurilor de trăim alături/în Hristos, “viţa” care ne dă “seva”.
  “Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus.” – cei care ascultă şi
împlinesc Cuvântul/Voia Domnului sunt pregătiţi pentru a Îl primi pe Domnul Hristos.
  “Rămâneţi în Mine şi Eu în voi.”- prin comuniunea euharistică – Sfânta Împărtăşanie/ Sfânta
Euharistie, prin primirea harului Sfintelor Taine.
  “Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele”- Domnul Hristos este “Izvorul”, noi ne “adăpăm”
sufletele de/din El.
  “Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face
nimic”- prin comuniunea euharistică – Sfânta Împărtăşanie/ Sfânta Euharistie, prin primirea
harului Sfintelor Taine.

Învăţături morale:

  împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului (comuniunea euharistică);

  să avem o credinţă vie, activă care să se arate prin fapte bune;
  să avem iubire de Dumnezeu şi de aproapele;
  să păzim poruncile Domnului (prin fapte bune).6

 Sens literal: Un lucrător curăță via sa de uscăciune: mlădițele bune le scurtează, iar pe
cele rele le aruncă în foc.
 Sens alegoric: precum o mlădișă nu dă roadă de la sine, așa nici un om nu poate să
rodească decât în Biserică, în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii.
 Sens moral: oamenii trebuie să lucreze faptele bune bineplăcute lui Dumnezeu și să
fie mădulare ale Bisericii.
 Sens anagogic: comuniunea oamenilor în Biserică spre mântuire.

Pilda cu oaia și cu darhma pierdută

Capitolul 15

6
https://ro.scribd.com/doc/299508664/pilda-vitei, data accesării: 07.11.2020.
1. Şi se apropiau de El toţi vameşii şi păcătoşii, ca să-L asculte.
2. Şi fariseii şi cărturarii cârteau, zicând: Acesta primeşte la Sine pe păcătoşi şi mănâncă cu ei.
3. Şi a zis către ei pilda aceasta, spunând:
4. Care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând din ele una, nu lasă pe cele nouăzeci şi nouă în
pustie şi se duce după cea pierdută, până ce o găseşte?
5. Şi găsind-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se;
6. Şi sosind acasă, cheamă prietenii şi vecinii, zicându-le: Bucuraţi-vă cu mine, că am găsit oaia cea
pierdută.
7. Zic vouă: Că aşa şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru
nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă.
8. Sau care femeie, având zece drahme, dacă pierde o drahmă, nu aprinde lumina şi nu mătură casa şi nu
caută cu grijă până ce o găseşte?
9. Şi găsind-o, cheamă prietenele şi vecinele sale, spunându-le: Bucuraţi-vă cu mine, căci am găsit
drahma pe care o pierdusem.
10. Zic vouă, aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte.7

Sfântul Nicolae Velimirovici - parabola drahmei pierdute și taina

universului8
SFÂNTUL NICOLAE VELIMIROVICI PREDICI
La prima privire această parabola pare atât de simplă, sau chiar naivă, încât nu îl
impresionează pe cititorul Evangheliei. De fapt, în aceasta parabola simplă ni se
dezvăluie taina universului.
Puteți crede că Mântuitorul Hristos s-a înfățișat pe Sine sub înfățișarea unei femei, în două din
parabolele Sale? Una este cea a femeii ce a luat trei măsuri de făina și a făcut aluat. Dar mai
întâi să vorbim despre cealaltă, în care Domnul ne spune despre femeia care a avut zece
drahme și a pierdut una. Acestea sunt cele mai tainice dintre toate parabolele Mântuitorului.
Deoarece parabola drahmei pierdute este scurtă, o vom cita în întregime.
„Sau care femeie, având zece drahme, dacă pierde o drahmă, nu aprinde lumina și nu mătură
casa și nu caută cu grijă până ce o găsește? Și găsind-o, cheama prietenele și vecinele sale,
spunându-le: Bucurați-vă cu mine, căci am găsit drahma pe care o pierdusem” (Luca 15:8-9).
La prima privire această parabola pare atât de simplă, sau chiar naivă, încât nu îl
impresionează pe cititorul Evangheliei. De fapt, în aceasta parabola simplă ni se dezvăluie
taina universului.
Dacă o luăm în mod literal, stârneste nedumerirea. Femeia a pierdut doar o drahmă. Chiar și
zece drahme nu reprezintă o sumă mare; de fapt, o femeie care are doar zece drahme trebuie
să fie foarte săracă. Să presupunem, înainte de toate, că găsirea drahmei pierdute a însemnat
un mare câștig pentru ea. Și totuși se prezintă ca un paradox, căci cum se face ca, deși fiind

7
***, Biblia, Editura IBMBOR, București, 2010.
8
https://doxologia.ro/viata-bisericii/predici/sfantul-nicolae-velimirovici-parabola-drahmei-pierdute-taina-
universului
atât de săracă, ea aprinde lămpile, mătură casa și își cheamă toate prietenele și vecinele pentru
a-i împărtași bucuria? Și totul pentru o singură drahma! O asemenea pierdere de timp –
aprinderea unei lumânari și punerea casei în ordine, înainte de toate! Mai apoi, dacă își invită
vecinele, este silită, potrivit obiceiului oriental, să le ofere ceva de mâncat și de băut, o
cheltuiala de loc mică pentru o femeie săracă. Să nu facă astfel ar însemna ignorarea unui
obicei neschimbător.
Altă observație importantă este că ea nu invită doar o singură femeie căreia i-ar putea oferi
dulciuri, fapt ce nu ar fi implicat cheltuieli mari. Ci a invitat multe prietene și vecine, și chiar
de le-ar fi întreținut modest, cheltuiala ar fi depășit cu mult valoarea drahmei pe care a găsit-o.
De ce ar trebui ea să caute drahma cu atâta sârguință și să se bucure la aflarea ei, doar pentru a
o pierde în alt fel? Dacă încercăm să înțelegem această parabolă în mod literal, nu se
potrivește în cadrul vieții cotidiene, ci lasă senzația a ceva exagerat și de neînțeles. Deci să
încercăm să aflăm sensul ei mistic sau ascuns. Cine este femeia? Și de ce este o femeie și nu
un bărbat, când un bărbat este mai predispus la a pierde bani în cadrul obișnuit al vieții? A cui
casă este cea pe care o curăță și o umple de lumină? Cine sunt prietenele și vecinele ei? Dacă
căutăm după înțelesul duhovnicesc al parabolei, în locul celui literal, vom găsi răspunsurile la
aceste întrebări. Domnul spune, Caută și vei găsi.
Femeia îl reprezintă pe Însuși Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cele zece drahme sunt ale
Lui. El este Cel care a pierdut una dintre ele și s-a apucat să o caute. Drahmele nu sunt monezi
de aur sau argint. Potrivit teologilor ortodocși, numărul zece înseamnă deplinătatea. Cele nouă
drahme nepierdute sunt cele nouă cete îngerești. Numărul îngerilor este dincolo de înțelegerea
muritorilor, căci depășește puterea noastră de calcul. Drahma pierdută reprezintă omenirea în
întregul ei. Prin urmare Hristos Mântuitorul S-a coborât din cer pe pământ, la casa Sa, și a
aprins o lumânare, lumina cunoașterii Lui. A curățat casa – adică a curaățit lumea necurăției
diavolești – și a găsit drahma pierdută, omenirea pierdută aflată în greșeală. Apoi Și-a chemat
prietenii și vecinii (după slăvita Sa Înviere și Înălțare), și anume, nenumărații heruvimi și
serafimi, îngeri și arhangheli, și le-a descoperit marea Sa bucurie. Bucurați-vă cu Mine. Am
găsit drahma pe care o pierdusem! Aceasta înseamnă: Am găsit oameni pentru a umple golul
din Împărăția Cerurilor, provocat de căderea îngerilor mândri care au apostaziat de la
Dumnezeu. La sfârșitul vremilor numărul acestor suflete găsite și mântuite va trebui să fie de
miliarde, sau, în limbajul Scripturii, va fi la fel de nenumărat precum stelele de pe cer și ca
nisipul de pe malul mării.
Domnul nostru S-a înfățișat ca o femeie deoarece femeile sunt mai grijulii decât bărbații la
îngrijirea averii, la păstrarea casei în rânduială și la primirea oaspeților. Dacă această scurtă
parabolă, care constă în numai doua fraze, este explicată astfel, care inimă nu se va
cutremura? Căci cuprinde întreaga dramă a lumii văzute și nevăzute. Explică de ce Fiul lui
Dumnezeu a venit pe pământ. Aduce o rază strălucitoare de lumină asupra istoriei omenirii și
asupra dramei existenței fiecărui individ. Ne pune față în față cu o decizie rapidă, deoarece
viața noastră trece cu repeziciune – o hotărâre dacă dorim să fim drahma pierdută găsită de
Hristos sau nu. Hristos ne caută. Ne vom ascunde de El, sau ne vom lasa găsiți de către El
înainte ca moartea să ne ascundă de El, din lume și din viață?
Este o problemă vitală și stă în vrerea noastră să Îl acceptăm sau să Îl respingem. După moarte
va înceta să fie o problemă deschisă, și atunci nimeni nu va mai aștepta un răspuns de la noi.