CURS HERMENEUTICĂ

1. Ce este hermeneutica?
 e`rmhneu,w: a explica în cuvinte, a expune (Sofocle, Euripide, Xenofon, Platon), a
interpreta (a traduce în limba proprie ceea ce a fost scris sau vorbit dintr-o limbă
străină).
 diermhneu,w: a dezvălui înțelesul a ceea ce s-a spus, a explica (Luca 24:27; Ioan
1:38.41.42)
 Ἑrmhj (Mercur): mesagerul zeilor, posesorul vorbirii, scrisului, artelor și științelor
(Fapte 14:12).
A. Știința interpretării.
B. Principii și metode pentru interpetarea corectă și fidelă a Scripturilor.
C. Hermeneutica:
a) Știință: oferă o clasificare logică și ordinată a legilor interpretării.
b) Artă: presupune imaginație și abilitate, exercițiu îndelungat.
c) Act spiritual: dependent de Duhul Sfânt.
2. De ce hermeneutică?
A. Incapacitatea omului de a cuprinde mintea lui Dumnezeu (Iov 11:7-9; Isaia 55:8-9;
Rom. 11:33-34).
B. Dumnezeu a oferit în Scriptură cheile pentru interpretarea semnificației ei: Luca
24:27; Neemia 8:8
C. Prezența Duhului Sfânt pentru a călăuzi în tot adevărul: Ioan 16:13
3. Scopul hermeneuticii
A. Să înțeleagă ceea ce scriitorii umani ai Scripturii au intenționat să transmită
ascultătorilor sau cititorilor: Fapte 2:25-31.
B. Să înțeleagă ceea ce intenționează Dumnezeu să comunice prin cuvintele Scripturii: 1
Petru 1:10-12.
C. Să învețe cum să comunice și să aplice, atât forma, cât și conținutul mesajului biblic
lumii moderne: Matei 5:17-18.
4. Revelație – inspirație – iluminare
A. revelație – Evrei 1:1
B. inspirație – 2 Timotei 3:15-16; 2 Petru 1:19-21
C. iluminare – Ioan 14:26

1
PRINCIPII FUNDAMENTALE PENTRU INTERPRETARE BIBLICĂ

1. Sola Scriptura – Biblia și numai Biblia

A. Primatul Scripturii:
”La Lege (Tora) și la Mărturie (Profeții)” – Isaia 8:20; Matei 5:17
 V.T.: mediumurile spiritiste ca autoritate ultimă
 N.T.: tradiția – Matei 15:3.6
filosofia – Col. 2:8
gnw/sij – 1 Tim. 6:20
 teologia naturală: panteism, panenteism (teologia procesuală), deism.
 Rațiunea ca mijloc de a-L descoperi pe Dumnezeu (Toma d’Aquino versus
Martin Luther).
B. Suficiența Scripturii
 2 Timotei 3:15-17: pa/sa grafh.
 Psalmi 119:105: candelă pentru picioare, lumină pe cărare.
 Ioan 17:17: o` lo,goj o` so.j avlh,qeia, evstinÅ
 Evrei 4:12
2. Tota Scriptura – totalitatea Scripturii
 canon în canon: hermeneutica lui Luther (respingerea lui Iacov)
Hermeneutica lui Bultmann (demitologizare, conceptul cepei)
 pa/sa grafh – ce reprezenta pentru Pavel?
- pentru Petru: 2 Petru 3:15.16
A. Unirea inseparabilă a divinului şi umanului
 Cuvântul scris şi întrupat (100% divin / 100% uman)
 2 Petru 1:19-21
 Diferenţe de stil ale scriitorilor Bibliei
B. Biblia este, nu doar conţine Cuvântul lui Dumnezeu. În Scriptură găsim 1600 de
expresii ale vorbirii lui Dumnezeu: rostirea lui Dumnezeu (neum) – 361; „aşa zice
(amar) Domnul” – 423; „şi Dumnezeu a vorbit (dibber)” – 422; cuvântul (davar)
Domnului: 394. Neo-ortodoxia: Karl Barth – întâlnirea, Emil Brunner – eu/tu, Martin
Buber.

2
3. Analogia Scripturae – analogia Scripturii
A. Scriptura este propriul său interpret
 Luca 24:27 – le-a tâlcuit în toate Scripturile
 Luca 24:44-45 – Legea lui Moise, Prooroci, Psalmi.
- le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile.
 Isaia 28:10.13
B. Consecvenţa Scripturii
 “Scriptura nu poate fi desfiinţată”: Ioan 10:35
 Scriptura nu poate fi aşezată împotriva Scripturii
 Citările sau aluziile din VT în NT demonstrează armonia
 Complementaritatea
 Adversitatea ? (ducerea până la extreme a teologiei unei cărţi: Iacov versus
Pavel).
C. Claritatea Scripturii
 Romano-catolicii: Isus Hristos şi Duhul Sfânt locuiesc în mod mistic în
Biserică; Biserica are autoritatea de a afirma care este înţelesul adevărat al
Scripturii.
 Viziunea biblică: Deut. 30:11-14; Luca 1:3.4; Fapte 17:11; Romani 10:17;
Apoc. 1:3.
 Viziunea lui Isus Hristos: Luca 10:27
 Intenţia clară a scriitorilor, nu o multitudine de înţelesuri subiective şi
necontrolate. Uneori există terminologie cu un înţeles mai larg (Ioan 3:3 -
a;nwqen).
 Revelaţia suplimentară mai clară devine cheie pentru înţelegerea pasajelor
mai puţin clare.
 Revelaţia progresivă: Evrei 1:1-3; Ioan 1:16-18; Coloseni 1:25-26
- scripturile mai târzii nu anulează revelaţia anterioară, ci iluminează,
clarifică sau amplifică adevărurile prezentate anterior.
- Predica de pe munte: Isus Hristos nu anulează preceptele Decalogului,
ci le dezbracă de acumulările tradiţiei eronate descoperind adevărata
adâncime a semnificaţiei şi aplicaţiei lor.
 Creşterea înţelegerii în spirală: Profeţii mai târzii îşi asumă şi clădesc pe
ceea ce s-a scris anterior.

3
4. Lucrurile spirituale se înţeleg spiritual
A. Rolul Duhului Sfânt: Ioan 16:13; 1 Cor. 2:11-14.
B. Viața interpretului: Ioan 7:17; Isaia 66:2.

PRINCIPII CĂLĂUZITOARE SPECIFICE PENTRU INTERPRETAREA

SCRIPTURII

1. TEXT ȘI TRADUCERE

A. Studii textuale
 Conservarea textului biblic: trebuie să ne asigurăm pe cât posibil de textul
original al Scripturii; studierea transmiterii textului: critică textuală (număr
manuscrise, papirusuri, unciale, minuscule).
 Nevoia de studii textuale.
B. Traduceri/ Versiuni
 Provocările implicate de traducere
1. reprezentarea cu cât mai multă acuratețe și claritate a formei și
conținutului limbii ebraice, aramaice/grecești în limba modernă
(disparitățile de timp, cultură, geografie, situațiile economico-socio-
politice, tipare de gândire diferite).
2. trăsăturile sintactice și gramaticale ale limbilor originale (verbul
ebraic – starea; verbul grecesc – felul acțiunii; verbul englez -
timpul).
3. ambiguitatea expresiilor ebraice și grecești (constructul ebraic,
genitivul grecesc).
 Tipuri de traducere
1. traducerile formale – cuvânt pentru cuvânt. Analiza structurii de
suprafață a limbii sursă cu atenție la relațiile gramaticale/sintactice,
semnificația cuvintelor și a combinațiilor de cuvinte; transfer al
structurii în limba receptoare: infinitivul grecesc – conjunctivul
românesc, participiul grecesc (gerunziu)- atribut. Reprezintă carte
de studiu, dar calitățile estetice și cadențele originalului se pierd.

4
 2. traducerile dinamice – înțeles pentru înțeles. Analiza structurii de
suprafață a originalului. Transferul are loc în mintea traducătorului.
Restructurarea materialului transferat în folosirea idiomatică ce
reprezintă idea sau semnificația echivalentă. Avantaj:
contemporaneitatea idiomatică, claritatea. Dezavantaj: deja este o
interpretare.
3. parafrazele – pur devoțional. A nu se folosi pentru cercetare.
4. precauție – traducerile unei denominațiuni sau ale unei persoane.

2. CONTEXTUL ISTORIC / CHESTIUNI INTRODUCTIVE

A. Biblia ca istorie veridică: mărturia Scripturii despre sine

 scriitorii NT afirmă istoricitatea personajelor și a evenimentelor VT
 Isus Hristos afirmă același lucru
 Scriitorii biblici nu caută să prezinte o istorie exhaustivă a lumii, ci mai
degabă istoria poporului lui Dumnezeu.
B. Chestiuni introductive: paternitate, datare, context istoric.
C. Fundal istoric.
D. Aparente discrepanțe față de descoperirile istoriei seculare: istoricitatea exodului
și a cuceririi Canaanului, Darius Medul, hitiții, Belșațar.
E. Aparente discrepanțe în relatările paralele:
 Admite scopuri diferite la scriitorii diferiți (Matei – ordinea evenimentelor
nu este cronologică; cap 5-7; blestemarea smochinului, viața lui Isus după
tiparul Pentateuhului). Vezi sinopticii.
 Admite că veridicitatea istorică nu necesită identitatea verbală a diferiților
martori (identitatea verbală ar crea suspiciuni).
 Admite că uzanțele acceptate în scrierea istoriei erau diferite (limbaj
fenomenologic, nu cosmologie geocentrică; măsurători aproximative).
 Admite că unele minuni și afirmații asemănătoare ale lui Isus înregistrate în
sinoptici să se fi întâmplat în ocazii diferite (înmulțirea pâinilor, pilda
talanților – Mat. 25:14-30, pilda polilor – Luca 19:11-28).
 Acceptă că în Scriptură există unele erori minore de transcriere – regii.
 Așteaptă până vor fi disponibile mai multe informații.
F. Întrebări asupra textului.

5
3. CONTEXTUL LITERAR / ANALIZA LITERARĂ

A. Limitele pasajului: paragraf, pericope, strofe

B. Genuri literare: critica literară.

 PROZA– principii metodologice de interpretare:

a) Analiza structurală: macrolevel (dezvoltarea lucrării ca întreg) și microlevel
(pericopele individuale).
b) Analiza stilistică: chiasm (Ioan 1:29-36), incluziune (Mat. 4:23-9:35; 16:21-
17:22.23), repetiții, antiteze, simboluri, ironii (Mt.17:21). Vezi structura
Predicii de pe Munte.
c) Analiza redacțională: analiza compozițională, felul folosirii surselor. Vezi
sinopticii.
d) Analiza exegetică.
e) Analiza teologică.
f) Contextualizarea.

 POEZIA – Geneza 49; Exod 15:1-18; Deut. 32; Osea, Ioel, Amos, Obadia, Mica,
Naum, Habacuc, Zaharia.
a) Modele metrice
b) Paralelism: sinonimic (versurile au o idee similară – Ps. 1:2.5), sintetic (al
doilea vers îl completează pe primul prin intensificare – Ps. 103:11), climactic
(sintetic, dar versurile construiesc un climax – Ps. 8:3-4), antitetic (idei
contrastante – Ps. 37:21), răsturnat (formă chiastică – Ps. 30:8-10), incomplet
(un element din primul vers este omis în al doilea – Ps. 24:1), varianta balast
(versul doi completează elementul lipsă adăugând un alt gând – Ps. 18:17).
c) Limbajul și imagistica biblică: paronimia (jocuri de cuvinte), aliterația
(versurile încep cu aceeași literă), acrostih (versurile cu succesiunea literelor),
asonanța (cuvinte care sună similar).
d) Tipuri de poezie: cântece de război (Exod 15:1-18; 17:16; Jud. 7:18.20),
cântece de dragoste (Cântarea Cântărilor), plângere, imnuri de laudă, imnuri
de mulțumire, cântece de celebrare (psalmi ai identității lui Israel; psalmi ai
legământului – Ps. 50, 81; psalmi regali - Ps. 2, 24, 29, 72, 101, 110),

6
 înțelepciune și psalmi didactici (Ps. 1, 36, 37, 49), psalmi imprecatori (12, 35,
52, 57-59, 137).
Principii hermeneutice:
a) Stabilește modelul strofei.
b) Grupează versurile paralele.
c) Studiază limbajul metaforic.
d) Fundalul istoric al psalmului.
e) Studiază tipul psalmului.
f) Studiază psalmii mesianici conform scopului istoric înainte de a adopta
aspectul eschatologic.
g) Studiază întreg psalmul înainte de atrage concluzii.
h) Poezia NT: înțelesul teologic original, contextual în care sunt folosite crezurile.

 LITERATURA SAPIENȚIALĂ (de înțelepciune): Iov, Proverbe, Eclesiastul,

Sirah, Înțelepciunea lui Solomon.
a) Orientare practică: trei modalități de folosire greșită a proverbelor (1 –
proverbe scoase din context și aplicate greșit: 17:5; 18:23. 2 – eșecul de a
defini corect termenii de înțelepciune: 10:22; 14:7 – nebun. 3 – oamenii nu
observă argumentul din text și folosesc drept revelație ceea ce Biblia afirmă că
este greșit: Iov 4:12-21).
b) Dependență de Dumnezeu.
c) Autoritate indirectă.
d) Teologie creaționistă: principiul retribuției, teodiceea.
Formele literaturii de înțelepciune:
a) Proverbul - mashal: instruire (22:17-24:22), înțelepciunea vorbirii (9:1-6),
prohibiție (8:24-31,33), sfătuire (22:28), proverb numeric (6:16-19), sinonimic
(22:22-27), antitetic (11:1-31), factual (17:27).
b) Zicătorile: experimentale (descriu situații concrete), didactice (mai particulare,
menite să întipărească valori specifice – Prov. 14:31).
c) Ghicitoarea: formă pură (Jud. 14:10-18), proverbe numerice (Prov. 6:16-19;
30:15-31).
d) Mustrare – urmată de motivare: pozitivă (poruncă), negativă (interdicție).
e) Alegoria: Prov. 5:15-23; Ecl. 12:1-7.

7
 f) Imnuri și rugăciuni: glorificarea înțelepciunii, recunoștință față de Dumnezeu
ca și Creator și Răscumpărător.
g) Dialog.
h) Confesiune.
i) Onomastica: listă de înțelepciune, întrebări – Iov 38.
j) Fericiri.
Principii hermeneutice:
a) Notează forma proverbului: este un proverb sau o zicere didactică mai lungă?;
este allegoric?; este un dialog sau o vorbire imaginară?
b) Vezi importanța contextului: Prov. 1-9; 30-31; listă de subiecte.
c) Stabilește dacă există o hiperbolă.
d) Pasajele obscure trebuie aplicate transcultural la situațiile de astăzi.

 PROFEȚIA
A. Natura rolului profetic:
a) Chemarea profetică: revelație supranaturală (Isaia 6:1-13; Ier. 1:2-10), mijloace
naturale (Elisei – 1 Regi 19:19-21).
b) Rolul complex al profetului: primește și comunică revelație de la Dumnezeu,
reformă în loc de inovație, păstrarea tradiției, centralitatea legământului și a Torei.
c) Identificarea profeților falși: divinație (Deut. 18:9-14), neîmplinirea (Deut. 18:22),
dorința de a plăcea celorlalți, natura revelatorie (semnul autenticității), lipsa
continuității (mesaj – Tora – alte profeții adevărate), autentificarea prin miracol nu
era cel mai bun criteriu, caracterul moral, discernământul oamenilor conduși de
Duhul Sfânt.
B. Natura mesajului profetic:
a) Interacțiunea prezentului și viitorului (forthteller - foreteller): distanța istorică –
contextul istoric; problema împlinirii – tipologie, principiul apotelesmatic;
aspectul condițional.
b) Starea revelatoare diferită: viziuni şi visuri, revelaţii directe.
c) Varietatea formelor proclamării profetice: discurs de judecată, profeţie de
binecuvântare sau de eliberare (Isaia 41:8-20; Ier. 33:1-9), oracol de ‘vai’ –
tragedie, durere iminentă (Amos 5:18-20; Mica 2:1-4; Isaia 5:8-24; Hab. 2:6-8),
acţiuni simbolice, oracole legale sau judiciare (Isaia 3:13-16; Osea 3:1-12; 4:1-19),
discurs de dispută – folosit pentru a cita propriile cuvinte ale oamenilor împotriva

8
 lor (Isaia 28:14-19; Ier. 33:23-26), poezia – fiind memorizată mai uşor, era o voce
mult mai puternică, gândirea de înţelepciune, apocaliptică (Ezechiel, Daniel,
Zaharia).
Principii hermeneutice:
a) Stabileşte afirmaţia individuală.
b) Stabileşte genul de oracol folosit.
c) Studiază balanţa dintre istoric şi predictiv.
d) Stabileşte prezenţa înţelesului literal sau simbolic.
e) Subliniază cu grijă aspectele hristologice.
f) Nu-ţi impune sistemul teologic asupra textului.
g) Caută situaţii analoage în biserica modernă.

 Apocaliptica: VT: Daniel, Zaharia, Ezechiel (37-39); Apocrifa: 1 Enoh (2,3),

Jubileele, Afirmaţiile lui Moise, Înălţarea lui Isaia, 2, 3 Baruch, etc. NT: Apocalipsa,
pasajele apocaliptice din evangheliile sinoptice și din epistole.
A. Trăsături formale:
a) Comunicare revelatoare.
b) Mediere angelică.
c) Cicluri de discursuri – formă literară stilizată.
d) Discurs etic: clarifică oamenilor scopurile viziunilor. Simbolism esoteric.
e) Recital de istorie: demonstrarea controlului divin asupra istoriei, trecut şi
viitor.
f) Pseudonimie: pentru lucrările intertestamentale.
B. Caracteristici:
a) Pesimism faţă de veacul actual: necesitatea distincţiei între profeţiile
condiţionate şi cele apocaliptice.
b) Făgăduinţa salvării sau a restaurării.
c) Realitatea transcendentă.
d) Determinism: Dumnezeu controlează istoria perfect.
e) Dualism modificat: doctrina celor două veacuri, cel actual şi cel care va
veni.
Interpretarea simbolurilor
a) Simbolismul biblic nu este un tip special de metaforă, de aceea o parte din
sensurile multiple sunt de ordin semantic.

9
 b) Sarcina interpretului este de a stabili care sens figurativ este dat de simbol în
contextul mai larg.
c) Sensul real nu trebuie găsit în uzanţa actuală, ci în cea antică (666 ?).
d) Scopul simbolurilor esoterice este de a îndrepta atenţia cititorilor de la
evenimentul actual la semnificaţia teologică a acestuia.
Există şase tipuri de simboluri:
a) Simboluri externe miraculoase (rugul aprins, stâlpul de nor şi de foc, înălţarea).
b) Viziuni (măslinul din Zaharia 4, faţa de masă cu animale necurate din Fapte 10,
viziunile din Apocalipsa).
c) Simboluri materiale (sânge = viaţă, heruvimul de pe scaunul milei = sfinţenia
lui Dumnezeu, viţa şi mlădiţele = puterea de susţinere a lui Dumnezeu).
d) Numere emblematice (7 şi 12 în Apocalipsa), nume emblematice (copiii lui
Isaia), culori emblematice (cei patru cai – alb, roșu, galben, negru), metale
emblematice (Daniel 2), bijuterii emblematice (Apocalipsa 21), acţiuni
emblematice (mâncarea sulului), porunci emblematice (ospeţele evreieşti).
Principii hermeneutice:
a) Notează tipul de literatură: Zaharia (1-6 apocaliptic, 7-14 profetic), Daniel –
împletire a celor două genuri, Apocalipsa – împletire a genului apocaliptic,
profetic, epistolar.
b) Notează perspective pasajului: interpretul trebuie să studieze aspectele
accentuate şi, în special, modelul după care acestea se dezvoltă.
c) Notează structura pasajului sau a cărţii: nicio viziune şi niciun detaliu nu
funcţionează singur, nu este de sine stătător.
d) Notează funcţia şi semnificaţia simbolurilor: este simbolul interpretat în
context sau în altă parte a cărţii?; paralele sincronice şi diacronice.
e) Accentuează teologicul şi notează predictivul cu umilinţă – mesajul teologic
este la fel de important ca profeţia futuristă.

 PARABOLA: ‘Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, dar
celorlalţi li se vorbeşte în pilde, ca, măcar că văd, să nu vadă, şi măcar că aud, să nu
înţeleagă.’ Luca 8:10
Mashal: to be like (BDB)

10
Mary Ann Tolbert: ‘Judecând părerile diverse şi controversele permanente care
marchează studiul parabolelor lui Isus Hristos … fără îndoială că interpreţii moderni ai
parabolelor intră în categoria celorlalţi.’
A. Semnificaţia şi uzanţa parabolelor.
a) ⅓ din învăţătura lui Isus Hristos din evangheliile sinoptice este sub formă de
parabole.
b) ‘o povestioară pământească cu semnificaţie cerească.’
c) Parabola (mashal) lui Isus Hristos: proverbe (Luca 4:23), metafore (Matei
15:13), comparaţii (Matei 10:16), ziceri figurative (Luca 5:36-38), comparaţii
mai dezvoltate (Marcu 4:30-32), parabole story – narațiune fictivă (Matei 25:1-
13), istorioare ilustrative (Luca 10:29-37), parabole alegorice (Marcu 4:1-9,
13-20).
B. Scopul parabolelor
Matei 13:10-15; Marcu 4:10-34; Isaia 6:9; Ezechiel 12:2; Evrei 5:11-14;
Parabole 105, cap 1 Învățătura prin parabole; cap 8 Comoara ascunsă.
C. Caracteristicile parabolelor
a) Teluric: viața de cămin (banul pierdut, aluatul, fiul risipitor), natură (sămânța
de muștar, neghina), lumea animală (păsările cerului, lupi îmbrăcați în oi),
agricultură (semănătorul, vița), comerț (talanții, ispravnicul nedrept), regalitate
(nunta regală), ospitalitate (bunul samaritean).
b) Caracterul concis: Jülicher, Joachim Jeremias
c) Puncte majore și minore: descoperirea celui mai controversat aspect al
parabolei, însă și punctele minore au importanță.
d) Repetiția: folosită uneori pentru a accentua climaxul sau punctual major al
parabolei (Luca 15:18-19.21).
e) Concluzia la sfârșit.
f) Legătura cu ascultătorul: ne conduce la miezul formei parabolei.
g) Reversul expectativei: structură antitetică, semnificația lui Hristos se izbește de
interpretarea ascultătorilor și îi forțează să iasă din cadrul lor religios îngust
(Luca 18:9-14 vameșul și fariseul).
h) Eschatologie centrată pe Împărăție.
i) Etica Împărăției: Predica de pe Munte – Matei 5-7.
j) Dumnezeu și mântuirea în parabole: Luca 15.
D. Principii hermeneutice.

11
 a) Notează cadrul în care este așezată parabola: dimensiune literară – context
imediat (Luca 17:22 – 18:14); dimensiune istorică – audiența (Luca 18:9).
b) Studiază structura parabolei: tehnici compoziționale și retorice, chiasm sau
incluziune.
c) Descoperă fundalul detaliilor pământești: contextul istoric.
d) Stabilește punctele pricipale ale parabolei.
e) Leagă aceste puncte de învățătura lui Isus Hristos despre Împărăție și de
mesajul de bază al evangheliei.
f) Nu stabili doctrine din parabole fără a verifica detalii în alte locuri.
g) Aplică adevărul central situațiilor similare de azi.
h) Predică parabolele holistic.

 EPISTOLA
A. Forma
a) Deissmann consideră că epitolele Pauline sunt mai degrabă scrisori
personale, decât epistole literare. Sunt ocazionale şi circumstanţiale, nu o
creaţie literară bine îngrijită.
b) Longenecker: epistole pastorale (2 Petru, Iuda), tractate (Romani, Efeseni,
Evrei, Iacov, 1 Petru, 1 Ioan).
c) Semnificativ din punct de vedere hermeneutic este faptul că epistolele
conţin, atât elemente ocazionale, cât şi supraculturale.
d) Formulele de deschidere şi închidere trebuie să fie înţelese corect, ele
urmând convenţiile antice.
B. Paternitatea
a) Prezenţa unui scrib – amanuensis (Pavel: Romani 16:22; 2 Tes. 3:14;
Petru: 1 Petru 5:12). Putem identifica trei posibilităţi în care autorii biblici
îşi scriau epistolele: (1) scrisori dictate – secretarul nu influenţează. (2)
conţinut povestit, dar stilul şi cuvintele sunt alese de secretar. (3) subiectul
povestit şi restul rămâne la latitudinea secretarului.
b) Pseudonimie.
Principii hermeneutice:
a) Studiază dezvoltarea logică a argumentului.
b) Studiază situaţia de fapt din spatele declaraţiilor.
c) Notează subgenurile diferite folosite în epistole.

12
 Conform principiului clarităţii Scripturii, textul trebuie luat în sensul său natural, afară
de cazul că există dovada clară a folosirii unui limbaj figurat.
A. Analiza gramaticală a textului.
a) Deciziile gramaticale individuale oferă temelia pentru un studiu sintactic.
b) Filipeni 2:2-7 - u`pa,rcwn (concesiv: deşi era; circumstanţial: fiind; temporal:
când era) – participiu.
c) Romani 5:12-13 - evfV w-| (cauzal: din cauză că; secvenţial: în care). Ex:
Marcu 11:2 (evfV o]n – pe care), Romani 5:14 (evpi. tw/| - printr-o), Luca
5:25 (evfV o] – pe care), 2 Cor 5:4 (evfV w-| - de care), Fil 3:12 (evfV w-| -
deoarece, întrucât, pentru că).
d) Dezvoltarea istorică: înţelegerea dezvoltării istorice a limbilor este vitală
pentru o înţelegere corectă a gramaticii. Eşecul de a înţelege dimensiunile
diacronice sau istorice ale limbilor ebraice şi greceşti a condus la folosirea
greşită a gramaticii.
Carson: ‘Este important să nu uităm că principiul entropiei operează în limbile vii
ca şi în fizică. Limbile se distrug cu timpul: sintaxa devine mai puţin structurată,
numărul excepţiilor creşte, morfologia este simplificată, etc.’
Ebraica biblică este parte a grupului lingvistic semitic N-V: amoritica antică
(textele de la Mari); dialectele Canaanite (ugaritic – tabletele de la Ras Shamra;
fenician – alfabetul; moabit – piatra de la Mesha; aramaic); Grupul semitic estic:
akkadian (lingua franca a mileniului doi), babiloniana (codul lui Hammurabi,
Nebucadnețar), asirian.
Adolf Deissmann a dovedit că greaca NT era cea comună, colocvială. Perioada
koine a început odată cu Alexandru cel Mare. Înainte de el exista greaca atică
(limba diplomației, a poeților) și cea ionică. În NT cea mai bună greacă se găsește
în Luca, Iacov și Evrei, se apropie Pavel și 1 Petru, iar cea mai necizelată se
găsește în 2 Petru, Apocalipsa și Ioan.
e) Sistemul Verbelor: Ebraica preferă starea acțiunii, nu timpul, perfect – acțiune
completă, imperfect – acțiune incompletă. Greaca preferă felul acțiunii.
Sistemul substantivului …
f) Prepoziții, particule, propoziție.
Se obișnuia în trecut să se facă legătura între structura gramaticală și tipul societății.
Bomann: (a) dinamic vs. static: evreii erau orientați spre acțiune și accentuau acțiunile lui
Dumnezeu în istoria liniară. Grecii accentuau contemplarea și idealul adevărat, neschimbător

13
din spatele mișcării, care este lumea umbrelor; (b) concret vs. abstract: gândirea ebraică
accentua realitatea obiectelor tangibile, în timp ce filosofia greacă a abstractizat, separând
obiectul de subiect și gândind la ideea din spatele acestuia. (c) conceptul despre umanitate:
antropologia greacă învață dualismul cu sufletul nemuritor închis în trupul muritor. Conceptul
ebraic accentuează unitatea dintre manifestarea exterioară, vizibilă și sufletul invizibil.
B. Semantica
Înțelesul reprezintă inima comunicării. Cuvintele constituie cărămizile semnificației.
Gramatica și sintaxa, design-ul. Analiza semantică a unui concept implică nu numai
sintaxa, ci și fundalul istorico-cultural din spatele afirmațiilor. Vezi: James Barr – The
Semantic of Biblical Language.
Capcane (greșeli) semantice:
Greșeli lexicale: studiul cuvintelor oferă argumente teologice ????!!!! Ex.: decizia, dacă
termenul kefalh. înseamnă „sursă” sau „autoritate” în 1 Cor. 11:3b și Efes. 5:23-24, va
rezolva problema rolului femeii în biserică și acasă. Analiza cuvintelor este
importantă, dar trebuie să acceptăm centralitatea contextului imediat. Această
accentuare exagerată asupra cuvintelor în detrimentul contextului conduce la una
dintre cele mai serioase critici ale lui Barr, „transfer nelegitim al totalității” – folosirea
mai multor sensuri într-un context anumit. Ex.: evkklhsi,a: adunare, trupul lui Hristos,
comunitatea Împărăției. Posibile înțelesuri ale termenului dar nu înțelesul din Matei
16:18.
Greșeli în privința rădăcinii: rădăcina unui termen și cuvintele înrudite poartă un înțeles
de bază care este reflectat în fiecare cuvânt subordonat. Etimologia: dezvoltarea
istorică (lexic), rădăcina. Problema este de a defini exact ce anume constituie înțelesul
universal care poate fi transferat prin timp și barierele lingvistice. Este greșit să iei un
cuvânt compus, să-l desfaci în părți componente și să citești sensurile rezultante în
lumina aceasta. Louw: „Este un principiu de bază în teoria semanticii moderne că nu
putem porni de la forma unui cuvânt pentru a ajunge la semnificația lui.” Ex.:
evkklhsi,a: evk + kalew (nicăieri în literatura greacă existentă, termenul nu are
semnificația aceasta), para,klhtoj: para + kalew cel chemat alături pentru a ajuta.
Brown: înțeles forensic sau legal (avocat, mediator), înțeles nonforensic (mângâietor,
sfătuitor). Mai corect: continuitatea persoanei și slujirii lui Isus Hristos – un alt
Hristos. Principala problemă este că semnificația rădăcinii, deși mai apropiată de
categoria semantică a termenului, nu este o semnificație universală care influențează
întregul. Prefixul prepozițional poate afecta rădăcina în trei feluri: (1) atât prepoziția,

14
 cât și verbul au forță: epagw: ep + agw – a aduce; ekballw: ek + ballw – a alunga. (2)
prepoziția intensifică forța verbului: luw: a dezlega, eu dezleg; apoluw: a elibera, eu
eliberez. (3) prepoziția schimbă semnificația verbului: ginwskw: a cunoaște;
anaginwskw: a citi.
Greșeli etimologice: etimologia – studiul istoriei cuvântului. Grecii antici credeau că
semnificația cuvântului vine din însăși natura lui și nu din convenție. Până recent
cercetătorii au crezut că semnificația unui cuvânt se găsește în originea și istoria
acestuia. Ferdinand de Saussure: Curs de Lingvistică Generală (1915) – distincție
între DIACRONIE și SINCRONIE. Dimensiunea sincronică are totdeauna prioritate.
Considerațiile diacronice sunt utilizate numai dacă uzanța actuală și contextul permit
lucrul acesta. Ex.: u`phre,thj – slujitor (Barclay l-a urmat pe Trench argumentând că
conceptul derivat din homericul eresse – a vâsli – âmpreună cu hypo – sub –
desemnează un vâslaș din partea de jos a corăbiei. Astfel, u`phre,thj înseamnă un
slujitor umil, de jos. Această derivare combină greșeala în privința rădăcinii cu cea
etimologică, deoarece, conform opiniei lui Louw, înțelesul acesta nu poate fi găsit în
literatura greacă sau în NT. ), evxousi,a.
Folosirea greșită a semnificației secundare: problema opusă etimologiei este folosirea
semnificației secundare. Totdeauna uzanța actuală și contextul determină semnificația.
Ex.: martuj (martor, martir – sec. al II-lea).
Greșeala unui singur înțeles: fiecare cuvânt ebraic sau grecesc să fie tradus la fel în toate
aparițiile din Scriptură !!!??? Cuvântul sa.rx (carne): Matei 24:22 – persoană; Ioan
1:14 – ființă umană; Rom. 9:8 – naștere naturală; Evrei 5:7 – viața pământeacă; Rom.
8:13 – natură păcătoasă; Iuda 7 – imoralitate sexuală. Trebuie luată în considerare
problema cuvintelor polisemantice: înțelesul este determinat de câmpul semantic și de
context.
Folosirea greșită a paralelelor: Carson vorbește despre o adevărată ”paralelomanie”,
listarea paralelelor verbale dintr-un alt corp de literatură. Ex.: imnurile biblice
împrumutate din filozofie sau gnosticism (prologul ioanin).
Greșeli disjunctive (de separare): două opțiuni – sau … sau, forțâdu-l pe cititor să ia o
decizie care nu este necesară. Carson vorbește de ”folosirea dăunătoare a dovezilor”,
care prezintă în așa fel informațiile încât cititorul este influențat într-o direcție care nu
este cerută de dovezi. Ex.: genitivul obiectiv şi subiectiv.
Greșeli cu privire la cuvinte: eșecul de a lua în calcul atât conceptul, cât și cuvântul, adică,
alte modalități prin care scriitorul biblic putea spune același lucru. Trebuie să se ia în

15
 calcul și sinonimia. O imagine completă înmănunchează termenii și frazele înrudite
semantic.
Ignorând contextul: eroarea fundamentală care le cuprinde pe celelalte. Când istoria
diacronică a termenului are prioritate asupra contextului, etimologia este greșit folosită
ca formatoare de semnificație. Pentru semnificația unui cuvânt prioritatea este de
partea aspectului sincronic, contextul stabilind semnificația. Eșecul de a lua în
considerare contextul este cea mai frecventă eroare, de vreme ce majoritatea
comentariilor sunt organizate cuvânt pentru cuvânt. Ex.: e`auto.n evke,nwsen – teoria
kenotică. Isus Hristos S-a golit de prerogativele și gloria divină, dar nu și de natură
divină. Nu există un conținut al ”golirii”, fiind un verb intranzitiv. Termenii morfh.
(ontologic), i;sothj (funcțional) trebuie înțeleși în context. Prepoziția adversativă
emfatică avlla. are un rol foarte important în context. De asemenea, putem să
acceptăm faptul că expresiile e`auto.n evke,nwsen și morfh.n dou,lou labw,n pot foarte
bine forma un paralelism sinonimic ebraic.

C. Teoria Semantică de Bază

a) Semnificația – înțelesul: nu există semnificație intrinsecă într-un cuvânt.
Cuvintele sunt simboluri arbitrare care au semnificație doar într-un context. Ele
funcționează pe baza convenției și uzanței într-un sistem lingvistic și trebuie
studiată descriptiv (cum sunt folosite) și nu prescriptiv (cum ar trebui folosite).
Ferdinand de Saussure; Ludwig Wittgenstein: semnificația unui cuvânt nu
depinde de ceea ce este el în sine, ci de relația acestui cu alte cuvinte și alte
propoziții care îi formează contextul. Cuvântul este un simbol care așteaptă un
context, când semnificația va fi decisă de interacțiunea cu o propoziție. Ex.:
peirasmoj – Iacov 1:2 (încercare); 1:13 (ispită); 2 Cor. 13:5.
b) Sens și referință – teoria acesta descrie o relație directă între un cuvânt ca simbol
și lucrul la care acesta face referință. Problema este că nu totdeauna cuvintele
„denumesc” realitatea din spatele lor. Gilbert Ryle: „Dacă fiecare cuvânt în parte
ar fi fost un nume, atunci o propoziție compusă din cinci cuvinte, să spunem trei
este un număr prim, ar trebui să fie o listă de cinci obiecte denumite de cele cinci
cuvinte. Dar o listă ca Platon, Aristotel, Aquinas, Locke, Berkley, nu este o
propoziție … Ceea ce însemnă o propoziție nu poate fi descompus într-un set de
lucruri simbolizate de cuvinte, dacă simbolizează. Cu alte cuvinte, noțiunea a
avea înțeles este destul de diferită de noțiunea a simboliza”. Silva: unele cuvinte

16
 au legătură cu entitățile fizice (în cazul studiului biblic, concepte teologice).
Ogden & Richards: simbol (termenul), sens (răspunsul mental), referință. Cea
mai importantă problemă este de a se face distincția între sensul unui cuvânt și
referința lui. Sensul este imaginea construită în minte de către termen, acea
imagine care este conotată. Referința este un factor extralingvistic, obiectul
specific denotat de afirmație. Ex.: „nava este în port” – simbolul (nava), referința
(Queen Mary), sensul (o barcă mare); Marcu 8:29 „Tu ești Hristosul !” – simbolul
(Hristos), referința (Isus), sensul (Mesia așteptat de evrei). De cele mai multe ori
trebuie să ne ocupăm de sens, nu de referință.
c) Lingvistică structurală. Sensul unui termen depinde de funcția acestuia într-o
unitate lingvistică mai largă, propoziția. Ferdinand de Saussure: relații
sintagmatice (liniare, definesc relațiile cuvântului cu alți termeni care îl înconjoară
în interrelațiile conceptelor) și paradigmatice (vericale, asociative, luând în
considerare alți termeni care l-ar putut înlocui – sinonimele. În locul cuvântului
iubire putea fi folosit milos, plin de har, bun). Ambele aspecte sunt legate de
întrebări exegetice cheie. De ce? (a) De ce a ales scriitorul aceste serii de relații
prin care să-și exprime gândurile? Aceasta duce la o serie de întrebări Ce? (b) Ce
relații limitatoare dezvoltă termenii unul cu celălalt? (c) Ce alți termeni ar fi putut
fi aleși pentru a descrie gândurile scriitorului? (d) Care este domeniul semantic
(categoria de semnificații) mai larg din care fac parte acești termeni și care este
aportul acestui fapt? Termenii au semnificație numai ca parte a unei structuri mai
mari. Semnificația unei declarații nu reprezintă suma semnificațiilor cuvintelor
individuale (impresia dată de multe comentarii), ci mesajul total produs de cuvinte
în relațiile dintre ele.
d) Contextul. Silva vorbește despre funcția determinatoare a contextului. Contextul
nu doar că ajută la înțelegerea semnificației, ci creează semnificații (Habacuc 2:4
și Galateni 3:11).
e) Structura profundă. (a) Structura de suprafață: relațiile gramaticale și semantice a
unei propoziții. (b) Structura profundă: mesajul din spatele cuvintelor, adevărul
teologic îmbrăcat în propoziții.
f) Sintaxă și Semantică. „Cel neprihănit prin credință, va trăi.” Sintaxa poate
schimba înțelesul radical. Cel neprihănit, prin credință va trăi / Cel neprihănit
prin credință, va trăi.

17
 g) Categoria semantică: rezultatul studiului sincronic, o listă a modalităților în care
un cuvânt era folosit în perioada în care a fost scrisă lucrarea. VT: lingvistică
comparată (ugaritică, akadiană), inscripții evreiești și literatura rabinică, lexicoane
(Kohler – Baumgartner, Holladay, Brown-Driver-Briggs), concordanțe. NT:
contextul greco-roman și iudaic, Filo, Josephus și papirusurile, lexicon (Bauer,
Arndt, Gingrich, Danker).
h) Semnificația conotativă. Nida și Taber prezintă patru elemente de bază ale
utilizării dinamice a cuvintelor într-un context: (a) elementul obiect: O – entitate
vie, persoana sau lucrul din declarație, (b) evenimentul conotat: E – denotă
acțiunea și accentuează aspectul mișcării, (c) natura abstractă însușită: A –
aspectul calitativ al unei propoziții, declarații, (d) relația implicată: R – conceptul
în legătura sa cu alți oameni sau idei și accentuează corelația dintre termeni.
i) Cercetare paradigmatică: sinonimie, antonimie, analiză componențială. Silva
identifică trei tipuri de sinonime: (a) relații suprapuse – sinonimele se întâlnesc
mai degrabă la nivelul sensului, decât la cel al referinței; (b) relații învecinate –
sinonimie nepotrivită. Acești termeni împărtășesc unele similarități ale referinței,
dar niciodată nu pot fi interschimbabili (imation – haina de sus; citwn – haina de
jos). (c) relaţii inclusive – hiponimie, relaţii ierarhice între cuvinte de la generic la
specific. Ex.: creatură – animal – mamifer – câine – terrier – Bozo. A nu se folosi
o specificitate mai mare decât cea intenţionată de autor. Contextul este arbitrul
final. Antonimie: (a) antonime binare – opuse: structură alb/negru: Th/| ca,riti, ≠
ouvk evx e;rgwn. (b) antonimie relativă sau gradată: opoziţie ierarhică ce compară
dar nu stabileşte excludere reciprocă. (c) antonimie răsturnată: a cumpăra este
complementar cu a vinde.
j) Ambiguitate şi semnificaţie dublă. Este important să observăm multele tipuri de
imprecizii, uneori intenţionate, alteori aparent accidentale, probabil din cauza
faptului că nu avem suficiente date pentru a interpreta semnificaţia intenţionată de
autor. Este important să recunoaştem acest fapt şi să nu citim în text o precizie
mai mare decât are acesta. Ambiguitatea este cel mai dificil aspect al exegezei.
Adesea fenomenul are loc cu HAPAX LEGOMENA sau cu aspectele obscure ale
domeniului semantic. Semnificaţie dublă: vânt/duh (Gen.1:2), a;nwqen
gennhqh/nai (născut de sus/din nou), u[dwr zw/n (apă vie/curgătoare).

Metodologie pentru studiu lexical

18
A. Stabileşte cuvintele cheie din context: cele mai importante cuvinte sunt cele care
îţi creează probleme.
a) Notează acei termeni din context care sunt ‚încărcaţi teologic’. Este important
să stabileşti clar felul în care sunt folosiţi într-un context anumit.
b) Notează termenii cruciali pentru semnificaţia pasajului, dar care au un caracter
ambiguu în contextul lor.
c) Trebuie investigate cuvintele care sunt repetate în context sau devin teme într-
un paragraf.
d) Trebuie căutaţi termenii care pot fi mai importanţi într-un context decât pot
părea la prima vedere.
B. Studiază cu atenţie contextul în care apare cuvântul.
Este foarte important să păstrezi permanent în minte contextul, deoarece
concentrarea în exclusivitate asupra cuvântului poate conduce la transferul
nelegitim al totalităţii.
Notează cum se potriveşte cuvântul în afirmaţia totală a pasajului şi încearcă să
elucidezi influenţa termenilor din vecinătate asupra lor.
C. Notează dacă termenul este folosit pentru a denota sensul sau referinţa
(combinaţie între context şi categoria semantică).
D. Dacă termenul este referenţial, studiul este conceptual.
a) Colecţie de sinonime şi antonime pentru a deriva structura teologică adâncă ce
se află în spatele folosirii unui termen particular.
b) Trebuie să evităm să citim într-un cuvânt mai mult decât ne poate permite
contextul.
c) Fundalul teologic din spatele cuvântului devine un factor important în
determinarea mesajului general al pasajului şi un termen referenţial este ridicat
într-o poziţie de importanţă extremă în context.
d) Trebuie să fim foarte atenţi când determinăm sensul tehnic şi teologic.
E. Dacă termenul este folosit pentru a denota sensul, studiază-l structural în cadrul
lui.
a) Dimensiunea paradigmatică este diferită faţă de cea pentru termenul
referenţial.
b) Studiază sinonimele şi antonimele pentru a determina parametri exacţi pentru
folosirea termenului pe care l-a ales autorul.

19
 c) Investigaţia sintagmatică sau conceptuală are totdeauna prioritate faţă de cea
paradigmatică.
F. Reconstruieşte categoria semantică în termenii înclinaţiei scriitorului şi ai
contextului imediat.
a) Notează aspectul conotativ, dacă termenul este folosit ca obiect, eveniment,
semnificaţie abstractă sau relaţie.
b) Aceasta te va ajuta să observi din punct de vedere dinamic cum se raportează
termenul la contextul său şi te va face în stare să alegi mai precis setul de
semnificaţii din categoria semantică ce se aseamănă cel mai mult cu acesta.
c) Nu citi semnificaţii moderne în locul semnificaţiilor antice.

5. SINTAXA
A. Sensul îngust: relaţia dintre cuvintele unei propoziţii şi este echivalentul cu gramatica
(morfologia).
B. Sensul larg: toate relaţiile dintr-o propoziţie ca mijloace de a determina semnificaţia
unei unităţi ca întreg.
a) Modele compoziţionale
b) Gramatică
c) Semantică
Modelele retorice se ocupă de relația dintre unitățile propoziționale oferind, astfel,
temelia studiului sintactic. Gramatica este preocupată de relația dintre termenii individuali și
frazele individuale și oferă al doilea stadiu al analizei sintactice. Semantica investighează
relațiile semotactice dintre semnificațiile termenilor în structura de suprafață mai largă oferind
clădirea finală a analizei sintactice.
Sintaxa este structurată în miezul ei. Nici un element al structurii superficiale nu devine
scop în sine sau finalitate. Nu vom căuta în primul rând chiasmele sau climaxurile. Nu vom
căuta doar genitivele subiective sau participiile circumstanțiale. Nu dorim să ne rezumăm la
studiul termenilor individuali ca și cum înțelesul întregului paragraf s-ar reduce la un termen
particular. Dorim, mai degrabă, să elucidăm dezvoltarea gândului și a înțelesului întregii
afirmații.
Transformările biblice – Eugene Nida & Charles Taber
1. Analiza: structura de suprafață este studiată în termenii relațiilor sale gramaticale și
semnificației cuvintelor. Sintaxa sau metodologia exegetică.

20
 2. Transferul: mediază de la limba originală către receptor. Rezultatul analizei este
transferat în limba receptoare.
3. Restructurarea materialului pentru a fi înțeles pe deplin în noua limbă.

6. FIGURI DE STIL ÎN VORBIRE

A. Figuri de comparație:
a) Similitudine (comparație): ca, asemenea (Împărăția este asemenea).
b) Metaforă: comparație implicită.
B. Figuri de adăugare sau plinătatea expresiei:
a) Pleonasm: adăugarea redundantă a sinonimelor pentru a accentua un aspect. Este
similar paralelismului sinonimic. Ex.: nu și-a amintit, ci a uitat (Gen. 40:23),
avpokriqei.j de. o` VIhsou/j ei=pen (Matei 21:24). Tendința traducerilor moderne
este de a omite astfel de fraze: oivkodespo,thj th/j oivki,aj (Luca 22:11). Cititorul
trebuie să fie foarte atent să nu citească altceva decât o formă stilistică.
b) Paronimia: cuvinte care sună similar și sunt așezate unul lângă altul pentru
accentuare. Ex.: (tōhû wāb̠ōhû Gen.: 1:2), panti. pa,ntote pa/san – totdeauna în
toate lucrurile din belșug (2 Cor. 9:8).
c) Epizeuxis: un cuvânt crucial este repetat pentru accentuare. Ex.: avmh.n avmh.n –
așa vorbește Domnul (devine autentificarea de sine a lui Hristos, asumându-și
autoritatea luiYahweh); Sfânt, Sfânt, Sfânt (Isaia 6:3 – posibilă referire la
Trinitate).
d) Hiperbola: exagerare conștientă pentru a clarifica un adevăr (Matei 5:29, 39, 40).
e) Hendiada: doi sau trei termini sunt alăturați pentru a exprima același lucru. Ex.:
foc și pucioasă (Gen. 19:24); Împărăție și slavă (2 Tes. 2:12); plh,rhj ca,ritoj kai.
avlhqei,aj (concept evreiesc: hesed – dragostea legământului; ͥ ͤ meț - credincioșia
legământului).
C. Figuri de stil incomplete în vorbire:
a) Elipsa: expresie incompletă din punct de vedere gramatical cerând cititorului să
adauge concepte pentru a termina gândul. Ex.: Geneza 4:24 (va fi răzbunat);
Marcu 14:29 (eiv kai. pa,ntej skandalisqh,sontai( avllV ouvk evgw,), Ioan 15:4
(kaqw.j to. klh/ma ouv du,natai karpo.n fe,rein avfV e`autou/ eva.n mh. me,nh|
evn th/| avmpe,lw|( ou[twj ouvde. u`mei/j eva.n mh. evn evmoi. me,nhte).
b) Zeugma: figură de stil prin care se unesc gramatical două sau mai multe
substantive cu un verb sau cu un adjectiv care, logic, nu se referă decât la unul

21
 dintre cele două substantive. Ex.: 1 Timotei 4:3 (pentru efect sporit); 2 Cor 7:10 -
le poruncesc, nu eu, ci Domnul. Aici verbul este legat de două obiecte: dar, prin
această figură de stil, ni se arată că verbul este legat afirmativ de Domnul și numai
negativ de apostol.
c) Aposiopesis: se întâlnește când o parte din propoziție este omisă tocmai pentru
accentuare. Ex.: Dar cine eşti?(Întrebăm) Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au
trimis (Ioan 1:22).
D. Figuri de stil ce implică contrastul sau atenuare, declarație incompletă:
a) Ironia: 2 Samuel 6:22, Matei 17:21; 23.
b) Litota: a spune cât mai puțin și a face să se înțeleagă cât mai mult. Ex.: Gen. 18:4,
22; Fapte 21:39; 1 Petru 2:10.
c) Eufemism: cuvânt sau expresie care, în vorbire sau în scris, înlocuiește un cuvânt
sau o expresie neplăcută, jignitoare, necuviincioasă sau obscenă, respectând
paralelismul de sens. Ex.: îşi acopere picioarele – merge la baie (Jud. 3:24); a
cunoaște, a descoperi goliciunea, a se apropia.
d) Antiteză: contrast direct. Ex.: Adam vs. Hristos (Rom. 5:12-21); sa.rx vs. pneu,ma
(Rom. 7-8); lumină / întuneric, de sus / de jos, moarte / viață (Ioan). Atenție la
extreme.

E. Figuri de stil centrate pe asociere sau relație:

a) Metonimia: inversiunea voluntară a categoriilor logice ale întregului prin parte, ale
părții prin întreg, ale cauzei prin efect, ale efectului prin cauză, ale abstractului
prin concret, ale posesorului prin lucrul posedat. Ex.: 1 Cron. 17:12 (tron
pentru regalitate), Isaia 51:19 (pustiirea, dărăpănarea, foametea, sabia); 22:22
(cheia lui David); Gal. 2:7-9 (tăiați împrejur și netăiați împrejuri); Luca 16:29
(Moise și Prooroci).
b) Sinecdoca: substituirea unei părți pentru întreg și vice versa. Ex.: Matei 6:11
(a;rtoj – pentru toate nevoile), Matei 8:8 (acoperiș pentru casă).
F. Figuri de stil care accentuează dimensiunea personală:
a) Personificarea: înțelepciunea din Proverbe, lo,goj (Ioan 1:1-18), vulturul,
lăcustele, balaurul, cele două fiare (Apoc.).
b) Apostroful: procedeu retoric de adresare obiectelor sau persoanelor imaginare. Ex.:
Psalmi 68:16 (munți cu multe piscuri); Isaia 54:1-3.

22
7. FUNDALUL ISTORIC ȘI CULTURAL
A. Geografia.
B. Politica: Israel – stat tampon între asirieni, babilonieni, perși; Ahab, Solomon –
sincretism.
C. Economia.
D. Armata și războiul.
E. Practici culturale: obiceiuri de familie, obiceiuri materiale (case, haine), obiceiuri
cotidiene (igiena zilnică era mai mult religioasă decât una personală, părul la romani și
iudei).
F. Atletism și recreare.
G. Muzica și arta.
H. Obiceiuri religioase.

8. CONTEXTUL / ANALIZA TEOLOGICĂ

A. Importanța mesajului teologic.
a) Predica de pe munte: Matei 5: 17-20.
b) Conciliul de la Ierusalim: Amos 9:11-12 (Fapte 15).
c) Esența păcatului și neprihănirea prin credință: Rom. 3:8-20 = Gen. 15:6; Ps.
32:1-2.
B. Metode de studiu teologic.
a) Abordarea carte cu carte.
b) Expunerea verset cu verset: predicile lui Petru (Fapte 2, 3), Pavel (Fapte 13).
c) Studiul pe subiecte și teme: metoda lui Hristos (Luca 24:25-27).
d) Perspectiva marii teme centrale (marea luptă).
e) Analiza literar-structurală: Deuteronom (preambul 1:1-5, prolog istoric 1:6-49,
stipulări generale 5-11, stipulări specifice 12-26, binecuvântări și blesteme 27-
28, martori 30:19; 31:19; 32:1-43) – modelul tratatelor de suzeranitate.
Penateuchul (structura chiastică a Pentateuchului fixează Leviticul ca apogeu
al revelației lui Dumnezeu, iar în Levitic, Ziua Ispășirii este punctul culminant
– sângele și jertfa 1-15, Ziua Ispășirii 16, sfințirea 17-23).
C. Pasaje teologice problematice.
a) Imaginea de ansamblu a caracterului lui Dumnezeu.
b) Informații adiționale specifice în alte locuri din Scriptură sau materiale extra –
biblice.

23
 c) Măsuri pedagogice de extirpare a părților păcătoase contagioase.
d) Probleme de gândire ebraică.
e) Idealul original al lui Dumnezeu în situația descrisă.
f) Măsură extremă a lui Dumnezeu de a-Și trezi poporul.
g) Rămân aspecte neînțelese până va veni Domnul.
D. Mesajele Scripturii țintesc dincolo de ele.
a) Profeția: clasică, apocaliptică.
b) Tipologia: înrădăcinată în istorie; arată în viitor sau prefigurează predictiv;
prefigurează, dar nu explicit, nu verbal; corespondență amplificată (mai mare);
destinat de Dumnezeu să prefigureze antitipul. Ex.: Deut. 18:15-19 ≡ Ioan
1:21; 6:14; 8:40; Exod 25:40 ≡ Evrei 8:5. Se întâlnesc trei împliniri ale
tipurilor VT: de bază în Hristos (Matei 2:15), în biserică (Gal. 6:16),
eschatologică (Apoc. 7; 14:1-5; 15:1-4).
c) Simbolismul: reprezentare atemporală a adevărului, devenind uneori profeție
sau tipologie. Ex.: mielul – Isus Hristos (Ioan 1:29), coarnele – puteri (Dan. 7).
d) Parabolele.

9. APLICAȚIA CONTEMPORANĂ.
A. Scriptura este transculturală și transtemporală.
B. Distincția dintre principiu și regulă.
C. Aplicația personală a Scripturii.

10. METODE DIFERITE DE INTERPRETARE

A. Metoda alegorică
a) Își are originea în sincretismul dintre filosofia greacă și concepțiile biblice
despre Dumnezeu.
b) Teofaniile și antropomorfismele erau respinse de mintea filosofică, de aceea se
încerca descoperirea subtanței interioare a adevărului dincolo de formă.
c) Narațiunile biblice erau privite asemenea miturilor grecești și explicate ca
întrupări istorice sau enigmatice ale lecțiilor morale și religioase.
d) Folosită de evreii din Alexandria.
e) Filo din Alexandria: Gen. 2:10-14 – „În aceste cuvinte Moise intenționează
să schițeze virtuțile. Și sunt patru la număr: prudența, temperanța, curajul și

24
 dreptatea. Acum cel mai mare râu, din care ies patru brațe, este virtutea
generică, pe care toți o numim bunătate … ”.
f) Clement din Alexandria, comentând interdicția mozaică în privința
consumului de porc, șoim, vultur și corb, afirmă: „Porcul este emblema poftei
voluptoase și a hranei necurate. Vulturul – hoție, șoimul – nedreptate și corbul
– lăcomie”.
g) Reverență profundă față de Biblie, dar neglijează semnificația simplă a
cuvintelor.

B. Metoda mistică
a) În fiecare cuvânt sunt mai multe semnificații. Apropiată de alegorică, dar mai
profundă.
b) Clement din Alexandria afirmă că legile lui Moise au o împătrită
semnificație: naturală, mistică, morală, profetică.
c) Origen aseamănă Scriptura cu natura omului: swmatiko,j (trupesc), yuciko,j
(psihic, moral), pneumatiko,j (spiritual). Este izbitoare asemănarea cu
perspectiva gnosticilor, care priveau biserica împărțită în aceste categorii.

C. Metoda pietistă
a) Interpretul pretinde a fi condus de o lumină interioară primită ca o ungere de
la Duhul Sfânt (1 Ioan 2:20 – oἴdate pa,ntej).
b) Regulile gramaticale și semnificațiile simple ale cuvintelor erau trecute cu
vederea, iar lumina lăuntrică a Duhului era privită ca locuirea Revelatorului
infailibil.
c) Pietiștii din Germania, Quakerii din Anglia și America.
d) Interpretul era criteriul ultim și sigur.
e) Subiectivism dus la extrem.
f) Inexistența unității doctrinare.

D. Teoria acomodaționistă
a) J. S. Semler: părintele școlii distructive a raționalismului german.
b) Învățăturile cu privire la minuni, sacrificiul înlocuitor și ispășitor, învierea,
judecata veșnică, existența îngerilor și a demonilor, sunt privite ca acomodări
față de noțiuni superstițioase și față de ignoranța vremii.

25
 c) Îndepărtarea supranaturalului.
d) Semler a devenit obsedat de ideea de a face distincție între religie și teologie,
pietatea personală și învățătura Bisericii.

E. Interpretarea morală a lui Immanuel Kant

a) Importanța dată rațiunii pure și idealismului său au condus la supunerea
Scripturii față de preconcepțiile rațiunii.
b) A încercat să împace raționalismul cu empirismul – categoriile de gândire
(spațiul, timpul).
c) IMPERATIVUL MORAL.
d) Dacă sensul istoric și literal al unui pasaj din Scriptură nu-mi oferă o lecție
morală, atunci am libertatea să-l îndepărtez.
e) Fenomenul – numenul.

F. Interpretarea naturalistă
a) Cea mai violentă și radicală.
b) Acceptă adevărul istoric al evangheliilor, dar susține că modul în care a fost
înregistrat este o problemă de opinie.
c) Minunile lui Isus Hristos sunt fapte de bunătate, manifestări ale abilităților
medicale.
d) Umblarea pe mare – plimbare pe țărm.
e) Înmulțirea pâinilor – ucenicii și-au împărțit mâncarea cu cei apropiați și
exemplul lor a fost urmat de alte grupuri.
f) Învierea lui Lazăr – Lazăr a leșinat. Isus și-a dat seama de situație și a mers la
mormânt, unde a descoperit că avea dreptate.

G. Teoria mitică
a) David Friedrich Strauss: a aplicat pe Scriptură doctrina panteistă a lui Hegel.
b) Isus Hristos este o creație mitică a bisericii.
c) Respinge supranaturalul.
d) Dacă două rapoarte se contrazic, atunci ambele sunt false.

H. Alte metode raționaliste

26
 a) F. C. Baur: respinge teoria mitică a lui Strauss și afirmă că originea scrierilor
NT se găsește în facțiunile petrine și pauline ale bisericii primare.
b) Renan: menține teoria legendară a originii evangheliilor, atribuind minunile
lui Isus în parte adorării oarbe și entuziasmului urmașilor Lui, iar altă parte
fraudei pioase.
c) Schenkel: prezintă viața și caracterul lui Isus Hristos dezbrăcându-L de
dimensiunea divină și miraculoasă, prezentându-L ca pe un simplu om.

I. Metoda apologetică și dogmatică

a) Apărarea autenticității, veracității și credibilității oricărui document încorporat
în canonul sacru.
b) Trăsătura față de care se poate obiecta este că aceste metode stabilesc virtual
cu ostentație o ipoteză preconcepută. Ipoteza poate fi bună, dar poate să
direcționeze greșit.
c) Tentația constantă de a găsi înțelesurile dorite în cuvinte și de a ignora scopul
scriitorului.
d) O ipoteză trebuie să fie doar presupusă tentativ, nu afirmată dogmatic. Astfel
de procedee nu sunt expuneri, ci impuneri.

J. Interpretarea istorico – gramaticală: a lua din Scriptură înțelesul precis pe care

scriitorii l-au intenționat, regulile gramaticale, bunul simț, rațiunea.

K. Biblia interpretată ca orice altă carte: deși diferă de celelalte cărți, fiind revelație
supranaturală, are nevoie de principii de expunere corespondente.

11. ISTORIA HERMENEUTICII BIBLICE

Cunoscând istoria interpretării este vital pentru exegeza biblică. Poetul filosof George
Santayana a spus: „Cei care nu-și amintesc trecutul sunt condamnați să-l repete.” 1 Putem
afirma că „exegeții care nu învață din erorile hermeneuticii din trecut sunt condamnați să le
repete.”2 Este important ca studentul care cunoaște istoria hermeneuticii să învețe din istorie
pentru a evita greșelile trecutului.

1
George Santayana, The Life of Reason: Or, The Phases of Human Progress, Vol. 1: Introduction, and
Reason in Common Sense (New York: Charles Scribner’s Sons, 1953), 82.
2
David W. Hall, „Hermeneutics: With History or with Hubris,” in Evangelical Hermeneutics, ed.
Michael Bauman and David Hall (Camp Hill, Pa.: Christian Publications, 1995).

27
Iudaismul Rabinic
Rabinii din Ierusalim și Iudea au apărat Scripturile ebraice împotriva culturii greco-
romane. Erau folosite două tipuri de proceduri: (1) principii și reguli pentru conduită extrase
din pasajele legale / juridice VT (halakah – regulă după care să te ghidezi) și (2) ilustrații ale
textelor biblice din toate istorioarele și proverbele VT (haggadah – telling / poveste).
Mișna (din ebraicul misna, verbul fiind sana, „a repeta”) conține învățătura orală a
rabinilor importanți ca Hillel și Shammai și acoperă câteva secole. Culeasă de către Rabbi
Judah Ha-Nasi în jurul anului 200 d. H., aceasta conține interpretări și aplicații pentru
întrebări specifice de care se ocupă legea, doar în principiu. Talmudul Palestinian (400 d. H.)
și Talmudul Babilonian (600 d. H.) sunt un fel de comentariu la Mișna realizate de către
rabinii mai târzii. Marea parte a acestora este haggadah.

Iudaismul Elenistic
În sec. al IV-lea, cucerirea Imperiului Persan de către Alexandru cel Mare a favorizat
răspândirea culturii grecești în acea parte a lumii care includea și Palestina și Alexandria din
nordul Egiptului, cămin al unei comunități evreiești influente. Iudeii din Alexandria erau
influențați de Platon. Platon vedea realitatea dincolo de lumea vizibilă. Aplicând acest
principiu la textele biblice, înseamnă că adevărul se află dincolo de înțelesul literal. Această
metodă alegorică are ceva în comun cu hermeneutica midrashică, ambele căutând un înțeles
mai adânc dincolo de cel literal.
Filo (20 î. H. – 50 d. H.) a fost principalul exponent al acestei abordări. El este cunoscut
ca Platon evreul. Credea că Dumnezeu poate fi cunoscut direct prin revelație divină sau
indirect prin rațiunea umană. Filo este un exemplu timpuriu al încercării de abordare a culturii
folosind mijloace filosofice, dar aducând un prejudiciu adevărului biblic. Hermeneutica sa
alegorică l-a determinat să deprecieze înțelesul literal și clar al textului.

Comunitatea de la Qumran
Așa cum iudeii liberali au părăsit Palestina pentru Alexandria, iudeii conservatori au
părăsit Ierusalimul pentru a trăi în deșertul iudeu de lângă Marea Moartă (150 î. H.– 68 d. H.).
Ei considerau iudaismul din Ierusalim ca fiind apostaziat și doreau să se pregătească pentru
venirea lui Mesia. Credeau că trăiesc la sfârșitul timpului. Dacă Legea lui Moise îi preocupa
pe rabini, profeții VT îi preocupa pe qumranieni. Pretinzând revelație divină specială,

28
Învățătorul Dreptății afirma că evenimentele contemporane lor, în special cele care implicau
comunitatea de la Qumran, reprezentau implinirea profețiilor VT.
Nu este de mirare că Sulurile de le Marea Moartă (descoperite în 1947) conțin multe
copii ale cărților VT și comentarii (pesharim) care interpretau pasajele eschatologice ca fiind
contemporane. Ei priveau profețiile ca având o împlinire prezentă sau aproape prezentă,
indiferent dacă punctul lor de vedere era sau nu susținut de context. Din punctul acesta de
vedere, aveau un punct comun cu hermeneutica alegorică, care sfida înțelesul literal al
textului. Din punctul acesta de vedere, liberalul Filo și ultraconservatorii qumranieni
împărtășesc aceeași viziune asupra textului, deși concluziile sunt diferite.

Perioada apostolică (30-100)

În vremea apostolilor interpretarea era Sola Scriptura, ceea ce însemna că scriitorii NT
construiau pe temelia VT. Există o serie de legături între VT și NT incluzând profeție /
împlinire, tip / antitip, înțeles / înțeles îmbogățit. Adesea acestea includeau o extindere în NT
asupra VT ca o viziune îmbogățită a lui Hristos. Venirea lui Hristos a creat diferența radicală.
Ca și creștin (spre deosebire de ortodocșii iudei) nimeni nu poate citi VT ca și când Hristos nu
ar fi venit. Există semnificații oferite de venirea Sa, care fac din NT un context lărgit al VT.
a. Profeție / Împlinire: Multe profeții VT despre Israel nu au fost niciodată împlinite.
Lucrul acesta se datorează naturii condiționale a profeției biblice. Dumnezeu a clarificat lucrul
acesta înainte ca Israel să intre în Canaan (Deut. 28). Istoria lui Israel a fost una de eșecuri
repetate, ceea ce a condus la robia asiriană a regatului din nord și la cea babiloniană a
regatului din sud. Profeții îi chemau la pocăință, dar erau respinși pe rând (Matei 5:12), până
când nu a mai exista nici o voce profetică peste patru sute de ani, până la venirea lui Ioan
Botezătorul. Făgăduințele profetice făcute lui Israel / Iuda de ocupare a țării promise și de a
deveni centrul lumii nu vor fi niciodată împlinite în istoria umană, ci, în alt mod, au fost
împlinite de către adevăratul israelit care a împlinit toate condițiile, spre deosebire de oricare
alt israelit.
În timp ce Israel a eșuat să păstreze legământul, Isus l-a păstrat chiar până la moartea pe
calvar. Isus a fost israelitul care a rămas credincios legământului făcut Tatăl Său (Evrei 10:5-
7). A împlinit lucrarea pe care i-a încredinţat-o Tatăl Său (Ioan 17:4), ceea ce Israel nu a făcut
niciodată. El s-a îndreptat către ucenicii Săi şi i-a însărcinat să ducă evanghelia lumii (Matei
28:20). Biserica creştină este însărcinată să facă astăzi ceea ce Israel a eşuat să facă – să ducă
evanghelia întregii umanităţi. Scriptura este clară când afirmă că Hristos se va întoarce după
ce însărcinarea este îndeplinită (Matei 24:14), indicând faptul că biserica, iudei şi neamuri

29
(Romani 9-11), îşi va împlini misiunea. Biserica creştină, al cărei cap este Hristos (Efes. 5:23;
Col. 1:18), nu-l înlocuieşte pe Israel într-un sens deoarece este formată din iudei şi neamuri
(Efes. 2:11-21), o nouă ‚preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor care-i aparţine lui
Dumnezeu’ (1 Petru 2:9). Hristosul înălţat este noul David pe tronul ceresc (Fapte 2:34-35;
Evrei 1:8-9). ‚În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricîte ar fi ele, toate în El sînt ,,da”; de
aceea şi ,,Amin” ’(2 Cor. 1:20). Făgăduinţele VT s-au împlinit în El.
b. Tip / Antitip: Cele două testamente sunt Hristo-centrice. Hristos s-a referit la Sine
din Scripturile VT (Luca 24:25-27). Există o perspectivă istorică tip / antitip. În VT Iosif a
mers în Egipt și apoi Israel (fiul lui Dumnezeu, Osea 11:1) a fost scos din Egipt. În NT un alt
Iosif a mers în Egipt (Matei 2:13-14) și Isus, Fiul lui Dumnezeu, a ieșit din Egipt (Matei
2:15). De-a lungul vieții Sale, Isus a recapitulat istoria lui Israel, reușind acolo unde Israel a
eșuat, astfel încât toate făgăduințele făcute lor să fie împlinite în El.
Tipologia este derivată din Scriptură și nu impusă acesteia. Mieii din VT arătau către
Mielul lui Dumnezeu sacrificat pe calvar. Aceasta este tipologie orizontală. Sanctuarul /
Templul vechi testamentale sunt tipuri ale templului din ceruri. Aceasta este tipologie
verticală. Profeție / împlinire și tip / antitip oferă exemple ale unității dintre testamente.
c. Înțeles / Înțeles îmbogățit: Apostolii, care erau iudei, priveau cu reverență scrierile
VT și erau conduși de Duhul Sfânt să le vadă în deplina lumină a revelației lui Dumnezeu prin
Isus Hristos. Biblia VT reprezenta temelia pentru scrierile NT și interpretarea acestora. Totuși,
fără a nega înțelesul original al textelor VT pentru oamenii din timpul acela, apostolii au văzut
că aceste texte aveau uneori înțelesuri care treceau dincolo de timpul lor (profețiile,
tipologiile) și au fost conduși de Dumnezeu să privească la VT în lumina contextului lărgit al
NT. Acesta înseamnă că, pentru semnificația profetică, tipologică și hristologică a multor
pasaje VT, contextul original a fost lărgit printr-un nou context, cel al NT.
Petru a afirmat că profeții VT nu au înțeles tot când au vorbit despre mântuirea care va
veni. Ei au încercat „să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care
era în ei, cînd vestea mai dinainte patimile lui Hristos și slava de care aveau să fie urmate” (1
Petru 1:10-11). Aceste vremuri și împrejurări au fost descoperite în Noul Testament. Acesta
este un alt exemplu de revelație adițională în NT, numită adesea revelație progresivă, în care
revelația adăugată este în acord cu cea anterioară și o îmbogățește.

Părinții Apostolici (100-200)

Mergând mai departe la vremea părinților bisericești sau Era Patristică, ne depărtăm de
scriitorii inspirați către cei care s-au opus ereziilor făcând apel la scrierile și tradiția apostolică

30
transmise doar cu puțini ani înainte de apostoli. Oamenii credeau că biserica (nu Roma) are o
legătură cu scrierile / tradițiile apostolice, legătură pe care ereziile nu o au. Era un timp al
creșterii diversității, al creșterii deschiderii în urma impactului pe care l-a avut cultura greco-
romană și a creșterii tradiției.
Irineu (cca.130 – 200). Irineu pare să fie primul care scrie o teologie (Împotriva
ereziilor). În conformitate cu standardele moderne, avea, mai degrabă, o formă apologetică,
nefiind un sistem complet. Dar a accentuat un număr semnificativ de doctrine în contextul
ereziilor, în special gnosticismul valentinian, care amenința unitatea credincioșilor din sec. al
II-lea. El a fost instruit de către Policarp din Smirna, care, la rândul lui, a fost un elev al lui
Ioan. Irineu a trăit în timpul multor erezii, episcopul Romei însuși fiind influențat de
montanism. Gnosticismul era cea mai influentă erezie.
El scrie împotriva acestor „interpreți răi ai cuvântului bun al revelației”, care pretind că
și-au câștigat „cunoașterea superioară” de la „Acela care a întemeiat și înfrumusețat
universul”. Ei pretindeau că Hristos, prin „argumente, enigme și parabole”, i-a învățat aceste
lucruri doar pe câțiva ucenici care puteau înțelege ceea ce El a intenționat. Ei pretindeau că
sunt mai înțelepți decât apostolii, deoarece ei au descoperit „adevărul curat”. Acesta este o
pretenție pentru informații dincolo de Scriptură, dovedind clar că ei se află mai presus de
Scriptură. De asemenea, foloseau greșit Scriptura pentru a-și susține ideile. Irineu susține că
acești eretici nu urmează nici Scriptura, nici tradiția. Ei sunt deasupra amândurora.
Primele două cărți din Împotriva ereziilor ne oferă o descriere complexă a ereziilor și ne
prezintă modalitatea în care Irineu a folosit Scriptura pentru a le combate. De exemplu, pentru
a nega erorile ereticilor, el afirmă că ideile lor nu au istorie dincolo de Valentinus sau
Marcion, în timp ce „tradiția de la apostoli” există „în biserică”. Cuvântul „tradiție” nu pare să
aibă conotația ideilor omenești nebiblice (se opunea ereticilor pentru astfel de idei). Acest tip
de tradiție va veni mai târziu în vremea papală. Irineu se referă la tradiția apostolică ce „este
tot timpul în mijlocul nostru”, deci „să ne întoarcem la dovada Scripturii oferită de acei
apostoli care au scris Evanghelia”.
Totuși, se poate argumenta că Irineu a plantat ideea de bază, care s-a dezvoltat mai
târziu în tradiția papală. Pentru el, adevărata cunoaștere include credința în „constituirea
antică a bisericii în lume” și manifestarea unică a acesteia ca trup al lui Hristos. Biserica a
rezistat peste veacuri, fiind condusă de episcopi și păstrată printr-un sistem complet de
doctrine care nu reprezintă greșit Scripturile. Pentru Irineu, tradiția nu a fost mai mult decât
cea orală transmisă de apostoli, deoarece el a avut legătură cu apostolul Ioan prin Policarp. El
a trăit la umbra lumii apostolice unde adevărurile scrise și orale erau bine cunoscute. În

31
contrast cu gnosticii, Irineu privea la Scriptură ca fiind temelia adevărului. „Marea
caracteristică a teologiei ante – nicene, în ciuda greșelilor scriitorilor, era sprijinirea acesteia
pe Sfânta Scriptură.”3

Școala din Alexandria (150-400)

Origen (cca.185 – cca.254). Deja Filo (20 î. H. – 50 d. H.) folosea metoda alegorică,
care a fost preluată de către Clement din Alexandria (190 d. H. – 203 d. H.), părintele
filosofiei creștine din Alexandria, și Origen. Lucrarea lui Origen, De Pricipiis, reprezintă
prima încercare de a realiza un sistem complet de dogmatică. Aceata nu era doar prima mare
prezentare sistematică a creștinismului, dar gândurile și metodele acesteia au controlat
dezvoltarea dogmatică greacă.
Din nefericire, nu a fost corect față de adevărul biblic deoarece era influențat de
filosofia platonică, stoică și gnostică și nu accepta istoricitatea unor pasaje biblice, astfel
neinterpretându-le literal. Filosofia sa platonică sugera că lumea reală este lumea spirituală
din spatele celei vizibile (fenomenul). Origen a susținut că Scriptura are trei niveluri: sensul
literal, sensul moral și cel spiritual. Cel mai profund sens, spiritual, este cel mai important.
Aceasta i-a dat dreptul să interpreteze Scriptura după cum dorea, dar cu efecte dezastruoase.
De exemplu, a respins istoricitatea lui Adam și a Evei și divinitatea deplină a lui Hristos. A
susținut preexistența sufletului uman și mântuirea universală.
Origen „este tatăl invetigației critice a Scripturilor.” El a rămas „oracolul exegetic” până
ce Chrisostom l-a surclasat, deoarece acesta din urmă era mai fidel Scripturii. Marele defect al
lui Origen a fost neglijarea sensului gramatical și istoric și dorința constantă de a găsi sensul
ascuns mistic. În această direcție, el merge chiar mai departe decât gnosticii.

Şcoala din Antiohia (150-400)

Ioan Chrisostom (Gură de Aur). În sec. al IV-lea şcoala din Antiohia a reacţionat
puternic împotriva interpretării alegorice a lui Origen. Ei susţineau interpretarea istorico-
gramaticală a Scripturii. Sensul literal era cel mai important. Înţelesul mai profund al
Scripturii era teoria. Sensul literar şi cel mai profund sunt privite ca un tot . Theodore de
Mopsuestia (350 d. H. – 428 d. H.) şi Theodoret (393 d. H. – 460 d. H.) gânditorii de frunte
ai acestei şcoli, împreună cu predicile lui Ioan Chrisostom, care descoperă aplicaţia acestor
metode. Şcoala din Antiohia era mai fidelă istoricităţii datelor biblice decât şcoala din
Alexandria.

3
Irineu, Against Heresy, vol 4, p. 223.

32
 Cea mai mare parte din lucrările lui Chrisostom sunt sub formă de predici, ca omilii
exegetice. El a studiat vast diferite versiuni şi era foarte acomodat cu ambele testamente,
subliniind sensul literal şi respingând alegoria. Jumătate din omiliile sale sunt expoziţii ale
scrierilor pauline. Nu era interesat de dezbaterile teologice din sec. al IV-lea, ci era preocupat
de problemele pastorale (morale şi ascetice). Cu toate acestea acea o înţelegere profundă în
privinţa problemelor teologice dificile.

Augustin de Hippo (354-430)

Augustin şi-a scris ghidul hermeneutic biblic Despre Doctrina Creştină (trei cărţi) în
397 d. H. El oferă câteva reguli importante pentru interpretare biblică. 4 El sugerează, de
asemenea, ca cititorul să consulte regula de credinţă, pe care a cules-o din pasajele mai clare
ale Scripturii şi din autoritatea bisericii.’ Dacă există mai multe interpretări, ‚consultă
contextul, ceea ce este înainte şi ceea ce este după’ pentru a decide care este interpretarea
corectă. Observaţi că regula credinţei şi autoritatea bisericii sunt puse înaintea contextului
biblic. Astfel, tradiţia bisericească este pusă deasupra Scripturii, chiar dacă în celelalte trei
cărţi Augustin pare să ofere destulă credibilitate Scripturii. Pare să evalueze mai puţin
Scriptura când spune că ‚cel care se odihneşte în credinţă, speranţă şi dragoste şi care ţine cu
tărie la acestea, nu are nevoie de Scriptură decât pentru a-i instrui pe alţii.’ El se referă la 1
Corinteni 13 unde profeţiile vor înceta (v.8), dar credinţa, speranţa şi dragostea vor dăinui.
Deşi Augustin a accentuat importanţa limbilor biblice pentru interpretarea Scripturii,
sfatul acesta bun a fost neglijat din cauza traducerii latine Vulgata a Bibliei şi Apocrifa de
către Ieronim (331 d. H. - 420) în anul 405, la opt ani după ce au fost terminate primele trei
cărţi ale seriei Despre Doctrina Creştină. Vulgata a devenit Biblia oficială a Bisericii Catolice
şi baza tuturor discuţiilor doctrinare. Faptul acesta a constituit pentru cititori un pas mai
departe de limbile originale şi, astfel, de la înţelesul original al Scripturii. Interpreţii din
această perioadă credeau în înţelesul întreit (istoric, simbolic şi spiritual) al Scripturii,
asemenea lui Ieronim. El, Ieronim, nu a acceptat doar interpretarea istorică, fiind iudaică.
Litera, mai degrabă, omoară.’

Constantin cel Mare (257 d. H. – 337 d. H.)

4
Augustin, On Christian Doctrine, Nicene and Post-Nicene Fathers, 522-567. Trebuie să depinzi de
ajutorul lui Dumnezeu (1.1) nedepinzând de cunoaştinţă, ci de Hristos (2.41.62). Mergi, mai degrabă, în lumina
Scripturii, decât să depinzi de raţiune (3.28.39). Credinţa, speranţa şi iubirea sunt esenţiale pentru a găsi
adevărata interpretare (1.40.44). Dacă interpretarea nu zideşte iubirea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, nu
este ceea ce ar trebui să fie (36.40). Cel mai îndemânatic interpret va fi acela care a citit toată Scriptura (2.8.12).
Lăsaţi ca pasajele mai clare să reverse lumină asupra celor mai complexe (2.9.14; 3.2.2; 3.26.37). Mergeţi la
limbile biblice pentru înţeles (2.15.22; 3.1.1).

33
 ‚Convertirea’ politică a lui Constantin (312 d. H.) şi participarea la edictul toleranţei
religioase pentru toţi (313 d. H.) a marcat marea schimbare pentru Imperiul Roman şi pentru
biserica din Roma. A marcat sfârşitul persecuţiei creştinilor şi protecţia dreptului de alegere a
religiei, creştine sau păgâne. Deşi, din motive politice, Constantin se închina tuturor zeilor
păgâni, el a fost primul care a încercat să realizeze o teocraţie creştină. A dorit un imperiu
unit. A convocat Conciliul de la Nicea (325 d. H.) pentru a rezolva dezbaterile doctrinare care
ameninţau să polarizeze imperiul. Dar, cu ‚spiritul său monarhic de uniformitate’, el ‚a
dovedit zel puternic pentru rezolvarea tuturor disputelor teologice, în timp ce era orb faţă de
semnificaţia lor profundă.’ Deoarece păgânismul era încă puternic în Roma el a mutat capitala
politică a imperiului la Bizanţ, numit mai târziu Constantinopol. Situaţia aceasta a pregătit
calea pentru Biserica Romei să umple golul lăsat de transferul politic şi să câştige prestigiu şi
putere, care a devenit o uniune a entităţilor religioase şi politice (Vatican) similară cu aceea
avută în vedere de Constantin.

Evul Mediu (590-1500)

Părinţii Apostolici au recurs la Scriptură pentru a răspunde ereziilor şi au prelucrat
învăţătura Bibliei în afirmaţii dogmatice, dar cercetătorii Evului Mediu ‚au colectat, analizat
şi sistematizat aceste dogme şi au argumentat caracterul lor raţional împotriva tuturor
obiecţiilor care se puteau ridica.’ Aceasta nu însemna studiul Scripturii pentru adevăr nou, ci
cercetarea doctrinelor deja accentuate. În această privinţă, ‚nu au avut nici o contribuţie
originală pentru exegeză sau teologie biblică’, nici pentru vreo metodă de interpretare biblică.
În timpul Evului Mediu, părinţii bisericeşti au dominat interpretarea biblică cu sensul
împătrit al Scripturii (literal / istoric, alegoric / doctrinal, moral / tropologic, anagogic /
eschatologic) comparat cu sensul întreit al lui Origen (literal, moral, spiritual). Înțelesul literal
al Scripturii era apărat și folosit de Scolasticism ca precursor al Renașterii. Marele scolastic a
fost Toma dʼAquino (1225-1274), a cărui lucrare Summa Theologica a devenit cel mai mare
sistem realizat de către un teolog catolic.
Papa Leo al XIII-lea a scris o scrisoare enciclică ca introducere la sistematica lui
Tomas. El vorbește despre influența mare a gândirii lui Toma. „Poți spune că, în Conciliile de
la Lyon, Viena, Florența, Vatican, Toma era prezent la hotărârile și decretele Părinților și
aproape că el le-a prezidat, luptând împotriva erorilor grecilor, ereticilor și raționaliștilor,
cu o putere din care nu exista scăpare și cu cele mai bune rezultate. Dar ajungem la cea mai
mare glorie a lui Toma – glorie care este numai a lui și pe care nu o poate împărți cu nici un
doctor catolic. În mijlocul Conciliului de la Trent, Părinții adunați au dorit atât de mult acest

34
lucru, Summa lui Toma dʼAquino deschisă pe altar cu Sfintele Scripturi și decretele Pontifilor
Supremi, ca din ea să se vadă sfătuire, argumente și răspunsuri.”
Aquino a considerat că interpretarea literală reprezintă temelia pentru toate celelalte
deoarece „toate sensurile sunt fundamentate pe una – cea literală – suficientă pentru orice
argument.” Din această perspectivă nouă, privind toate sensurile fundamentate pe cel literal,
Aquina „a eliberat teologia de îndelungata sclavie istorică față de metoda alegorică.” Părinții
bisericești, conciliile, enciclicile papale și opus magnum al lui Toma dʼAquino au oferit
tradiției o influență dominatoare asupra Scripturii, până când temeliile hermeneutice ale
tradiției au fost zguduite de protestul reformatorilor.
Biserica Catolică i-a privat pe membrii ei de Scripturi. Papa Leo Inocențiu al III-lea
afirma că Scripturile sunt prea profunde pentru oamenii de rând, depășind chiar înțelegerea
celor învățați. Sinodul din Galia (sec. al XIII-lea) a interzis citirea Bibliei și a ars copiile
acesteia. Arhiepiscopul Berthold de Mainz a emis un edict (04 Ianuarie 1486) amenințând cu
excomunicarea pe toți cei care încercau să traducă sau să distribuie Scriptura fără permisiune.
Papa Pius al VI-lea (1564) nu permitea membrilor să citească Scriptura fără permisiunea
episcopului sau a inchizitorului. Papa Benedict al XIV-lea a dat permisiunea pentru citirea
Cuvântului doar dacă traducerea era aprobată de Roma și însoțită de note explicative ale
părinților bisericești și ale învățaților catolici.
Astfel, pe diferite căi oamenii au for privați de studiul Bibliei, privați de a-L lăsa pe
Dumnezeu, autorul, să le vorbească. Biserica Catolică a stat între Scriptură și membrii ei, ca
de altfel deasupra Scripturii din perspectiva interpretării ei. Reformațiunea Protestantă a luptat
pentru a readuce Scriptura la locul ei de drept, deasupra bisericii și în mâinile oamenilor.

REFORMAȚIUNEA ȘI DINCOLO (1500-1800)

Biserica Catolică Medievală și-a arogat rolul de judecător al Scripturii. Papa,
magisteriul, tradiția, sfinții, Maria și slujirea preoțească, toate, s-au interpus între Dumnezeu și
creștini. Sistemul faptelor omenești pentru câștigarea mântuirii era doar un aspect împotriva
căruia s-au revoltat reformatorii prin declarația neprihănirii prin credință (Rom. 1:17).
Autoritatea Scripturii era un crez biblic pierdut, totuși fiind temelia Reformațiunii.
Reformatorii au crezut cu tărie că creștinii trebuie să se întoarcă la Biblie, permițând Scripturii
să se interpreteze pe sine și Duhului Sfânt să supravegheze procesul. Era o schimbare de
paradigmă – să privești la Dumnezeu și la Cuvântul Lui în loc de a privi la oameni (biserica)
și la tradițiile lor. Așa cum afirma teologul catolic Hans Küng, Reformațiunea „era

35
fundamental o luptă pentru primatul Sacrului opus tradiției bisericești.”5 Philip Schaff afirmă:
„Reformațiunea sec. al XVI-lea, afară de apariția Creștinismului, este cel mai mare eveniment
din istorie.”6
Nașterea Reformațiunii era asemenea nașterii Creștinismului. Practicile păgâne au
devenit endemice în biserică așa cum erau și în primul secol. Ambele au vestit o nouă
evanghelie a mântuirii doar prin Hristos și a revelației doar prin Scriptură. Reformațiunea
însemna un început nou pentru creștinism. Era vremea pentru întoarcerea la temelia biblică a
acesteia și la deschidere față de Duhul Sfânt, care a făcut din creștinism o putere în momentul
apariției acestuia (Fapte 2).

Deziderius Erasmus (1466-1536)

Enchiridion. Erasmus a fost un umanist și un reformator. El a căutat să reformeze
biserica prin metode intelectuale. În cartea sa Enchiridion (1503), rugăciunea și cunoașterea
constituiau arme egale pentru creștini. Este accentuată cunoșterea interpretului și nevoia de a
merge dincolo de înțelesul spiritual către cel mai profund. Referințele frecvente la izvoare,
fântâni și râuri în Scriptură sugerează „o cercetare atentă a înțelesurilor secrete ale Scripturii.”
Erasmus a vorbit nu numai despre profunzime, ci și despre lărgime. El sugerează că ar fi
potrivită studierea poeților și filosofilor păgâni. El afirmă: „Nu ar fi nici o problemă, dacă,
asemenea lui Solomon, ai acasă șaizeci de regine, optzeci de concubine și fecioare
nenumărate ale științei seculare, condiția fiind ca înțelepciunea divină să fie deasupra tuturor,
porumbița ta, frumusețea ta, cea mai iubită.” Dacă extragi cele mai bune lucruri de la autorii
păgâni, așa cum albina alege nectarul, evitând otrava, vei fi mai bine echipat să faci casă
comună cu „eticul”. „Pentru că orice adevăr pe care-l întâlnești, în orice loc este a lui
Hristos.” De comentat afirmația EGW: orice adevăr din istorie este inspirat de Isus Hristos.
Enchiridion are treizeci și nouă de segmente. O metodă de înțelepciune este să te
cunoști pe tine însuți. Erasmus împărțea omul într-un suflet etern și un trup muritor. Sufletul,
„grație calității lui cerești, tânjește să se înalțe … caută lucrurile eterne și adevărate.” Tronul
sufletului este rațiunea și „în om, rațiunea slujește ca rege.” Erasmus îi îndemnă pe oameni să
fie spirituali, nu numai trupești. Putem remarca principala caracteristică a gândirii lui.
Evaluare. Erasmus i-a precedat pe Luther și Calvin. Felul în care a abordat Scriptura a
fost diferit de cel al reformatorilor. Cunoasterea, rațiunea umană, abilitatea umană, sufletul
veșnic – toate îl plasau pe om deasupra rezultatelor căderii, atunci când se apropie să

5
Hans Küng, Theology for the Third Millenium: An Ecumenical View (New York: Doubleday, 1988),
47.
6
Philip Schaff, History of the Christian Church, vol. 7, p. 1.

36
cerceteze Scriptura. Recomandarea sa pentru studierea filosofilor păgâni pare să plaseze
anumite segmente de adevăr din scrierile lor pe aceeași treaptă cu Scriptura și pe autorii lor,
atunci când au scris aceste segmente, pe aceeași treaptă cu scriitorii inspirați ai Bibliei. El
afirmă că poți fii îndrăgostit de toți scriitorii păgâni, atâta vreme cât Scriptura este plasată pe
primul loc. În același timp, el a căutat o înțelegere a Scripturii dincolo de înțelesul literal, așa
cum credea în valoarea spirituală a sufletului dincolo de aparența fizică.
Erasmus a înălțat abilitatea cititorilor deasupra nivelului determinat de cădere, oferind
omului un rol mai mare decât trebuia pentru înțelegerea Scripturii. De asemenea, a înălțat
autorii păgâni deasupra nivelului determinat de cădere, oferind scriitorilor păgâni aceeași
autoritate ca și scriitorilor inspirați. Acest lucru îl face pe om mai puțin dependent de ajutorul
divin în interpretare și ignoră importanța înțelesului literal. Nu acceptă Scriptura ca fiind
propriul său interpret, apelând, mai degrabă, la scriitorii păgâni pentru mai mult adevăr.
Erasmus a fost influențat din punct de vedere metodologic de John Colet (1467-1519),
care învăța că trebuie să te întorci la textul Scripturii, nu la tradițile omenești. Poate că cea
mai mare realizare a lui Erasmus a fost publicarea Noului Testament Grec cu traducerea în
latină în 1516. Țelul lui era „restaurarea creștinismului primar. Erasmus s-a simțit chemat să
curățească și să purifice biserica prin aplicarea învățăturii umaniste pentru tradiția creștină.”.
David Dockery îl consideră pe drept „pionierul criticii și hermeneuticii biblice.” Erasmus a
mers la Scriptură ca sursă a revelației lui Dumnezeu pentru omenire. Astfel, el „reprezintă o
depărtare de hermeneutica medievală tipică.” Această abordare proaspătă, spre deosebire de
hermeneutica lui Luther, nu reprezenta o reacție deliberată împotriva tradițiilor medievale, ci
o încercare de întoarcere la sursele primare trecând, astfel, pe lângă învățații medievali.
Există o legătură între Erasmus și Școala din Alexandria în privința interpretării biblice,
dar, în timp ce Origen accentua trei sensuri ale Scripturii (literal, moral și alegoric), Erasmus a
combinat ultimele două, oferind un înțeles literal și unul spiritual textului. El considera că
fiecare pasaj are un înțeles moral. În Enchiridion Erasmus „a accentuat atât de mult înțelesul
spiritual al textului, încât cel literal a fost aproape ignorat.” Dar mai târziu împortanța
înțelesului literal a crescut grație accentului pe care îl punea pe filologie și exegeza istorică.
Erasmus, care a studiat părinții bisericești, favorizându-i pe cei greci față de cei latini,
era totuși influențat de cei latini, prin urmare de tradiție, lăsând astfel loc pentru alegorie. În
hermeneutica sa, el accentua două aspecte: sensus literalis și semnificația hristologică. Totuși,
„ori de câte ori cuvintele, interpretate literal, rămâneau obscure sau în conflict cu învățătura
lui Hristos, Erasmus sugera schimbarea abordării literale cu cea alegorică. Aceasta se aplica în
special pentru întâmplările VT care conțineau acțiuni ofensatoare din punct de vedere moral.

37
De asemenea, rapoarte cum ar fi istoria Evei și a șarpelui și cele ale Regilor și Cronicilor,
chiar dacă nu erau ofensatoare din punct de vedere moral, erau totuși mai puțin valoroase dacă
erau interpretate literal și nu alegoric.”
Sensul moral era atât de important pentru Erasmus, încât era dispus să îndepărteze
înțelesul istoric al unui text doar pentru a obține adevăr pios. Acestă abordare are reverberații
în teoria „adevăr pentru mine” a lui Rudolf Bultmann, indiferent de realitatea istorică. Iată un
cercetător critic, ce stă în final ca judecător al Scripturii în timp ce încearcă să-l înalțe ca fiind
Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu. Pe drept a fost numit „întemeietorul criticii moderne biblice
și al hermeneuticii Reformațiunii” și de atunci a influențat istoria interpretării.
Erasmus a fost precursorul imediat al întoarcerii Reformațiunii la Biblie, chiar dacă el
însuși nu s-a întors în toate privințele. Era încă nevoie de o separare clară de hermeneutica
medievală, fapt ce s-a împlinit odată cu Martin Luther. Atât Erasmus, cât și Luther au dorit să
reformeze biserica din interior. Erasmus a rămas cu biserica. Provocarea mai radicală, pe care
Luther a lansat-o bisericii, l-a condus la despărțirea de catolicism și la nașterea
Protestantismului.

Martin Luther (1483-1546)

Preot augustinian, care a găsit prin Scriptură asigurarea lui Hristos, Luther a pornit
Reformațiunea care a dus hermeneutica la o înălțime nouă a studiului biblic. El l-a urmat pe
John Wycliffe, steaua timpurie a Reformațiunii, primul care a adus o înțelegere nouă a
Scripturii. Interesul renascentist pentru studiile limbilor biblice au pregătit lui Luther calea de
a aduce lumina adevărului unei lumi care venea din evul mediu întunecat.
Scriptura, Cuvântul lui Dumnezeu
Studiul Lucrărilor lui Luther (55 vols.) arată cât de importantă era pentru el revelația
propozițională și cognitivă. Când Papa Leo al X-lea a emis bula Exsurge Domine împotriva
lui Luther în 15 iunie 1520, prin care condamna patruzeci și unu din articolele sale ca fiind
eretice, scandaloase, false și subversive, Luther s-a apărat în nouăzeci și două de pagini în
care erau scrise texte biblice. El a afirmat că va avea încredere în acuzatorii lui „numai dacă
îmi vor oferi pentru părerile lor o dovadă din Scriptură, care nu poate greși”, deoarece
„Scriptura este singurul domn și stăpân al tuturor scrierilor și doctrinelor de pe pământ.” În
timp ce biserica papală se sprijinea pe autoritatea ei însăși, autoritatea lui Luther se sprijinea
pe Scriptură.
Prezența lui Luther înaintea Dietei din Worms în 1521 oferă o imagine a perspectivei lui
asupra Scripturii. El a afirmat că nimic nu este mai mare decât „Cuvântul divin”. Conștiința

38
lui era legată de „lanțurile Scripturii”. A afirmat, de asemenea, că autoritățile ar trebui să-i
judece lucrările pe baza mărturiei Scripturii și a „Cuvântului divin”. Luther a afirmat clar că
mai degrabă își pierde viața, decât să renunțe la Cuvântul lui Dumnezeu. Hermeneutica lui
Luther nu a acceptat altceva în locul Cuvântului vorbit sau scris.
Unitatea calificată a Scripturii
În prefața traducerii sale a VT, Luther se referă la cei „care nu apreciază VT” pentru că
ei „cred că NT este suficient” și că „în VT trebuie căutat numai un sens spiritual”. Printre
aceștia îi amintește pe Origen și Ieronim. Prin contrast el afirmă că VT reprezintă „temelia și
dovada NT”. Luther spune despre cele cinci cărți ale lui Moise că, „dacă le interpretezi corect
și consecvent, îl zugrăvesc pe Hristos înaintea ochilor, deoarece El este omul în dreptul căruia
se aplică toate, fiecare părticică a acestora”. Hermeneutica aceasta trebuie să fie aplicată,
pentru că unitatea celor două testamente se găsește în Hristos.
Luther credea că Origen și Ieronim, printre alții, nu au vorbit nimic despre relația dintre
evanghelie și scrierile lui Moise. El compară adunarea iudeilor la Sinai cu cea a creștinilor la
Cincizecime. El face distincție între Cele Zece Porunci și evanghelie, cu serioase abateri
(diminuări) de la principiul unității în Hristos a celor două testamente. Cu privire la lege, ca o
problemă a luptei cosmice, Luther nu s-a gândit la principiile veșnice pe care le-a enunțat
Hristos (Matei 22:37-40). Are dreptate când respinge legile ceremoniale ale lui Moise, acestea
fiind înlocuite de evanghelie, deoarece tipul a întâlnit antitipul, dar pare să treacă peste
semnificația eternă a legii din perspectiva luptei cosmice.
Acestă unitate calificată dintre testamente privează hermeneutica lui Luther de o
înțelegere deplină a lui Hristos în ambele. Este corect să-l vezi pe Hristos ca fiind centrul
amândurora, dar deteriorează punctul acesta de vedere cu o distincție nenecesară între lege și
har. Trebuie să nu uităm că Luther a întâmpinat biserica medievală cu teologia mântuirii prin
fapte, lucru care a prejudiciat teologia harului (darul evangheliei). El, practic, a împărtășit
aceeași problemă pe care a întâmpinat-o Hristos atunci când învăța esența adevărată a legii
comparată cu înțelegerea greșită a iudeilor, care aveau un sistem bazat pe fapte. Totuși, se
pare că Luther nu a înțeles funcția corectă a legii.
Luther a crezut că Moise a fost un intermediar doar pentru iudei, cărora le-a dat legea.
Astfel, nici creștini, nici Dumnezeu nu-l consideră pe Moise „conducător sau legiuitor”.
Luther găsește tipuri ale lui Hristos în VT, dar pare să treacă cu vederea faptul că Moise este,
de asemenea, un tip al lui Hristos, unul care a condus poporul lui Dumnezeu așa cum a făcut
Hristos și a fost blând (Numeri 12:3) ca Hristos (Matei 11:28-30). Pentru Luther, Moise este
un învățător al Legii „cu cerințe, amenințări și teroare”, pe când Predica lui Hristos de pe

39
Munte era „foarte prietenoasă, cu atracții și promisiuni plăcute”. Dar nu erau Cele Zece
Porunci prefațate cu referința marii eliberări a poporului lui Dumnezeu la Marea Roșie (Exod
20:2) un tip al eliberării mult mai mari care urma să aibă loc la Calvar? Nu era, oare, Hristos
înainte de întrupare, Dumnezeul care i-a dat lui Moise Cele Zece Porunci pe muntele Sinai,
Acela care i-a salvat la Marea Roșie (Exod 14:19; 23:20; Fapte 7:30, 32; Deut. 4:37-38; 1
Cor. 10:1-4; Isaia 63:9, 11)? Nu a fost Hristos Acela care a continuat să însoțească poporul
de-a lungul istoriei, purtându-i cu gingășie (Deut. 1:29-31), fără să-i părăsească sau să-i uite
(Iosua 1:5-7, 9; Deut. 9:1-3; 31:3, 6, 8), asigurându-i astfel încât să nu se teamă (Deut. 7:17-
21) și purtându-le bătăliile (Deut. 20:1, 3-4)? Nu există nici o consecvență în Hristosul celor
două testamente? Este, oare, o hermeneutică bună separarea Hristosului, care a dat Cele Zece
Porunci pe muntele Sinai, de Hristosul, care a pronunțat principiile legii Sale în Predica de pe
Munte (Matei 5-7)?
Concepții multiple despre Scriptură
Timp de zece ani, Luther a citit Biblia de două ori pe an. A studiat text cu text, oră de
oră, încercând să ajungă prin cuvinte la Cuvânt. El a meditat asupra Scripturii citind-o în
profunzime. Prima lui Biblie era așa de citită, încât el „cunoștea ce era pe fiecare pagină și știa
unde putea fi găsit orice pasaj.”7 Era copleșit de profunzimea și bogăția Scripturii. „Nimeni nu
trebuie să creadă că a gustat din Sfintele Scripturi, dacă nu a petrecut o sută de ani în studiu.”
El a văzut lupta dintre Hristos și diavol ca fiind tema Scripturii, ceea ce dovedește viziunea
biblică pe care o avea despre controversa cosmică, lucru ce i-a deschis noi perspective în
hermeneutică.
Luther a declarat că „Dumnezeu și Scriptura sunt două lucruri diferite, Creator și
creatură”. Heiko A. Oberman afirmă că Luther făcea distincție între viziunea sa despre
Scriptură și biblicismul din vremea lui sau de mai târziu. Colegul lui Luther de la Wittenberg
Andreas Bodenstein von Carlstadt și reformatorul din a doua generație, Jean Calvin, aveau
pregătire juridică și au aplicat-o interpretării biblice. Renașterea jurisprudenței a accentuat
sensul literal al legii. Calvin și alții au aplicat același principiu la Scriptură. Totul trebuia să
fie dovedit doar cu Scriptura. Oberman afirmă că acest lucru nu se aplică lui Luther. Scriptura
nu însemna o colecție de adevăruri obiective, ci, asemenea stâncii pe care Moise a lovit-o în
pustie pentru a-i ajuta pe oamenii însetați (Exod 17:1-7), ea reprezintă mijlocul de a ajunge la
Hristos cu toiagul credinței. Se pare că avem aici o perspectivă funcțională despre Scriptură,
un mijloc de a ajunge la Hristos sau „alien Word” (Cuvântul străin), așa cum dorea Luther să

7
Martin Brecht, Martin Luther: His Road to Reformation, 1483-1521, trans. James L. Schaaf
(Minneapolis: Fortress, 1985), 85.

40
îi spună. Perspectiva lui Luther asupra Scripturii izvora din lupta sa de a-L găsi pe Hristos,
astfel mergând dincolo de cuvinte pentru a prinde Cuvântul.
Jaroslav Pelikan, faimos pentru lucrarea sa despre Luther, a scris Luther as Expositor,
ca un al doilea volum pentru Lutherʼs Works, pe care a editat-o. cartea acesta arată
complexitatea interpretării biblice a lui Luther. Era în primul rând un exeget, primind titlul de
Doctor în Biblie în 1512. astăzi el ar fi un profesor de VT. Luther era un atât un polemicist,
cât și un exeget. Mai mult de jumătate din lucrarea Lutherʼs Works (ediția americană) constă
în exegeză biblică și demonstrează modul în care Luther prinde sensul literal al Scripturii. Era
un comentator și adept al controverselor. În calitate de comentator, el a acoperit o arie mare
de înțelesuri, dar ca polemicist s-a concentrat pe arii foarte înguste pentru a-și susține punctul
de vedere împotriva opozanților.
Pentru Luther, Cuvântul lui Dumnezeu însemna ceva diferit, funcție de context. Există
Cuvântul oral, pe care Dumnezeu l-a rostit de-a lungul istoriei poporului Său în ambele
testamente și pe care îl rostește în predicarea ulterioară. Aceasta este „forma de bază a
Cuvântului lui Dumnezeu”. Cuvântul lui Dumnezeu este, de asemenea, reprezentat de faptele
răscumpărătoare ale lui Dumnezeu de-a lungul aceleiași istorii. Cuvântul lui Dumnezeu din
Exod a anticipat Cuvântul lui Dumnezeu în Isus Hristos, atât în învățătura, cât și în faptele
Sale. Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit mai clar prin crucificarea și învierea lui Hristos.
Luther folosea scrierile părinților bisericești împotriva atacurilor oponenților, deoarece
el le privea ca pe expuneri ale Scripturilor, nu extensii (substitute pentru) ale acestora. În timp
ce se folosea de aceste scrieri, Luther așeza autoritatea Scripturii deasupra tuturor. A acordat
prioritate Vechiului Testament, numind Noul Testament „proclamare”. Luther a acceptat
istoricitatea Scripturii, găsind în cartea Genezei, de exemplu, istoria bisericii adevărate și a
celei false. Cartea Genezei „i-a oferit lui Luther armele exegetice de care avea nevoie
împotriva catolicismului roman”.
Pelikan concluzionează: (1) Ca polemicist, Luther a identificat Cuvântul lui Dumnezeu
cu Biblia pentru cunoașterea oferită. Ca teolog exeget, el a crezut că Cuvântul lui Dumnezeu
este „Cuvântul vizibil” (Cina Domnului). (2) Ca vorbitor protestant, a accentuat
„suveranitatea Scripturilor asupra tuturor tradițiilor și dogmelor, indiferent de vechimea lor”.
(3) Ca cercetător, el „a pretins ca sensul istoric al Scripturilor să primească un rol normativ în
exegeză”. (4) Ca un prezentator al întregii Biblii ascultător, el „a încercat să încorporeze
întreg arealul limbajului biblic în teologia sa”, chiar dacă, în calitate de polemist, „lăsa adesea
impresia că devine exclusivist în privința unui anumit limbaj biblic, în detrimentul celorlalte.”

41
 Contribuția la hermeneutică
În timpul perioadei pre-Reformațiune, Luther a afirmat înțelesul împătrit tradițional al
Scripturii.8 Dar când a permis Scripturii să-și ocupe locul de drept deasupra tuturor, el a fost
pregătit să înceapă Reformațiunea. Luther a fost marele reformator german și a zguduit
biserica medievală din temelii cu adevărul fundamental că Scriptura este deasupra bisericii și
că ar trebui lăsată să se interpreteze singură (sola Scriptura). Accentul pe faptul că Biblia este
singurul ei interpret, a pus capăt unei lungi istorii de dependență față de tradiția umană. Luther
a fost primul primul cercetător însemnat care a provocat radical arestul catolic al Scripturii și
hermeneutica tradiției.
Luther s-a luptat pe de o parte cu biserica papală, iar pe de altă parte cu Entuziaștii, un
grup extremist de reformatori conduși de Thomas Münzer (1498 – 1525). Ei credeau că Duhul
Sfânt le vorbește direct.9 Prin contrast, Luther a afirmat că Duhul vorbește prin Cuvânt. Faptul
că păstra unitatea Duhului și a Cuvântului, constituia o apărare puternică împotriva
extremismului Entuziaștilor. Aceasta a devenit, de asemenea, o poziție hermeneutică
importantă. Nimeni nu poate înțelege Cuvântul fără Duhul Sfânt. Duhul Sfânt lucrează prin
Cuvânt (scris sau vorbit) pentru a-l face eficient în viața primitorului. Aceasta este „mărturia
Duhului Sfânt” din lăuntru. Rațiunea umană a fost afectată de cădere. El trece dincolo de
Toma dʼAquino și credința acestuia în rațiunea naturală. Luther vedea adevărata rațiune ca un
dar de la Dumnezeu. Rațiunea este un dar al Duhului Sfânt care vine prin Cuvânt și, pentru
înțelegere, este dependentă de Duhul Sfânt.
Principiile hermeneutice Scriptura interpretează (Sola Scriptura) și Duhul interpretează
Scripturile au constituit armele prin care Luther a înfruntat biserica și pe Entuziaști . Aceste
două principii hermeneutice sunt indisolubil legate în teologia lui. „Luther a recunoscut că,
din punctul acesta de vedere, atât Roma, cât și Entuziaștii, erau entuziaști. Ambele categorii
subordonau Scriptura unei legi străine.”
Luther a avut o contribuție de durată asupra hermeneuticii, permițând Scripturii să se
interpreteze singură și Duhului Sfânt să lucreze prin Scriptură. Susținerea autorității Scripturii
deasupra tradiției și a lucrării Duhului Sfânt prin Scriptură deasupra Entuziaștilor a constituit
un triumf de ambele părți și a pus bazele unui principiu hermeneutic solid: Scriptura se
interpretează pe sine, iar Duhul Sfânt călăuzește procesul. Acesta reprezenta o schimbare de
8
Gerhard Ebeling, Luther: An Introduction to His Thought, trans. R. A. Wilson (Philadelphia, Pa:
Fortress, 1964), 102-103.
9
Thomas Münzer era un reformator fanatic ce a separat lucrarea Duhului de cea a Scripturii. El credea
că primește mesaje direct de la Dumnezeu , punând, astfel, lucrarea Duhului deasupra descoperirii de sine a
Duhului în Scriptură. Acestă atitudine a prejudiciat Duhul Sfânt de rolul Său de Autor al Scripturii, și, de
asemenea, a prejudiciat Cuvântul scris ca mijlocul prin care Duhul comunică cu oamenii. Luther nu a acceptat
niciodată această dihotomie. El credea că Duhul vorbește prin Scriptură, nu separat de ea.

42
paradigmă, care urma să contribuie la stabilirea hermeneuticii evanghelice contemporane. În
controversa lui Luther cu Zwingli, „principiul hermeneutic fundamental pe care Luther credea
că-l susține era acesta: Un text al Scripturii trebuie să fie interpretat așa cum este, în afară de
cazul în care există motive puternice care te constrâng să-l intepretezi altfel.” În controversa
cu biserica papală, a cărei pretenție era că magisteriul trebuie să interpreteze Scriptura, Luther
a spus că Scriptura este clară, așa că tradiția și filosofia nu sunt necesare, deoarece „susținea
că textele clare le explică pe cele mai puțin clare.”
Canon în Canon
Trebuie să luăm în considerare un alt aspect al gândirii hermeneutice a lui Luther. În
timp ce Erasmus nu considera pasajele istorice ca fiind autentice, Luther nu considera toată
Biblia ca fiind autentică. Descoperind inutilitatea faptelor umane în raport cu darul mântuirii
oferit de Hristos (îndreptățirea prin credință, Rom. 1:17), el nu se ocupa de cărțile biblice care
păreau să devieze de la evanghelie (ex. Iacov). Luther apelează la cuvintele lui Hristos,
„acestea sunt Scripturile, care mărturisesc despre Mine ” (Ioan 5:39). Cel mai important
conținut al Scripturii este Hristos. Expresia lui faimoasă era „ was Christum treibt” (what
conveys Christ). El afirma, „orice interpretare care nu conduce la Hristos trebuie să fie
respinsă, fiind o folosire nescripturistică a Scripturii: astfel Îl așezăm pe Hristos împotriva
Scripturii.” De exemplu, în privința Epistolei lui Iacov și Apocalipsei, el nu a realizat cursuri
sau predici, deoarece el nu le accepta statutul în canon. (Totuși a tradus și a inclus Iacov în
Biblia germană și a citat din epistolă). El a realizat un canon în canon, făcând din Hristos un
criteriu al Scripturii.10 Hristos este plasat deasupra Scripturii în sens hermeneutic, deoarece
scopul Scripturilor este de a-l descoperi. Hristos este considerat Regele Scripturii și totul
trebuie să fie interpretat cu referire la El.
A-l considera pe Hristos ca fiind centrul Scripturii – cu VT arătând către prima Lui
venire și NT înregistrând viața, moartea, învierea, slujirea actuală și a doua venire a Sa – este
oabordare potrivită. A permite Scripturii să-L mărturisească pe Hristos și evanghelia este
potrivit, dar a face din Hristos un criteriu pentru Scriptură deschide pe neobservate
posibilitatea de a critica Scriptura. El înțelegea sensul literal nu ca fiind cel istoric, ci
cristologic. Acest lucru înseamnă că pasajul citit fără referire la Hristos este litera care
omoară, în timp ce pasajul citit cu referire la Hristos este Duhul care dă viață. Aceasta este
poziția timpurie a lui Luther, dar care a fost modificată pentru a combate accentul greșit pe
care Entuziaștii îl puneau pe Duhul Sfânt.

10
Carl E. Braaten, Christian Dogmatics, vol.1 (Philadelphia, Pa: Fortress, 1984), 61-78. „Autoritatea
ultimă a teologiei creștine nu este canonul biblic, ci evanghelia lui Isus Hristos depre care trebui să mărturisească
toate scripturile – canon în canon”, 61.

43
 Este demn de remarcat că acest călugăr onest, care merge aproape până la moarte în
dorința lui de a face fapte pentru obținerea favorii lui Dumnezeu, se bucură de libertatea de
curând găsite în Hristos. Dar el a mers în cealaltă extremă luând libertatea Cuvântului lui
Dumnezeu. Luther nu a reușit să vadă, că înălțarea lui Hristos ca principiu hermeneutic
deasupra Scripturii, nu era foarte diferită de înălțarea de către papalitate a tradiției deasupra
Cuvântului. Din dorința de a înălța Cuvântul viu al lui Dumnezeu, el a prejudiciat Cuvântul
scris al Lui Dumnezeu, prejudiciu care a afectat hermeneutica luterană târzie, așa cum tradiția
a afectat hermeneutica bisericii catolice. Paradoxal, Luther i-a eliberat pe creștini de tradiția
omenească, numai pentru a o înlocui cu o altă tradiție omenească. Canonul redus al
protestanților luterani nu era deosebit de înțelegerea redusă despre Scriptură a tradiției
catolice. Era deosebire de grad, dar nu de gen.
Așezarea de orice fel a rațiunii omenești deasupra Cuvântului lui Dumnezeu, indiferent
de motive, prejudiciază Scriptura. Plasarea de către Luther a lui Hristos deasupra Scripturii, în
sensul că El (Hristos) devine criteriu de stabilire a cărților canonice, era cu puțin mai bună
decât magisteriumul catolic, care plasa rațiunea umană colectivă deasupra Scripturii pentru a
decide care cărți sunt canonice și care nu. În timp ce Luther a redus canonul (Iacov și
Apocalipsa au fost respinse), canonul catolic a fost lărgit pentru a include și scrierile apocrife.
Traducerea Bibliei germane a lui Luther era „o interpretare a Scripturii pe baza lui Hristos și a
proclamării creștine.”
Hermeneutica lui Luther este reflectată în cercetătorul lutheran al NT, Rudolf Bultmann
(1884-1976), care a judecat Scriptura prin demitologizarea așa numitului limbaj biblic pre-
științific. Demitologizarea interpreta elementele supranaturale (miturile) din Scriptură nu în
sens literal, ci în categorii existențiale. Deși Montgomery spune, „a-l considera pe Luther un
precursor al lui Bultmann, Ebeling, Fuchs sau Ott, este aproape grotesc.” 11 Dimpotrivă,
criteriul existențial al lui Bultmann în privința Scripturii pare să fie o concluzie logică a
criteriului hristologic al lui Luther în privința Scripturii. Ei împărtășesc premiza greșită de a
plasa o idee umană deasupra Scripturii pentru a o interpreta, în loc de a permite Scripturii să
fie propriul său interpret. Această realitate este paradoxală când ne gândim că Luther a crezut
în principiul sola Scriptura și a susținut cu tărie caracterul propozițional al Scripturii în lupta
lui pentru prezența trupului lui Hristos în sacrament, dar a aplicat principiul sola Scriptura
hristologic, nu canonic. Lupta lui Luther cu papa (antihrist) trebuie să fie bine înțeleasă. Papa
stătea deasupra tradiției ca un „dumnezeu” contrafăcut, dar Hristos stă deasupra Scripturii ca
Dumnezeu adevărat. Lupta nu era între tradiție și Scriptură, ci între papă și Hristos. Luther era

11
Montgomery, Crisis in Lutheran Theology, 70.

44
într-o luptă dinamică și continuă cu papalitatea și a întâmpinat provocarea cu viziunea sa
dinamică despre Hristos, care îi fusese descoperită prin Scriptură și predicare. Cu adevărurile
sale cognitive și propoziționale, Scriptura a rămas piatra de temelie a teologiei lui și a
reprezentat baza opziției lui față de doctrinele papale. El s-a agățat de Hristosul viu descoperit
în Scriptură pentru a îndepărta pe contrafacerea lui Hristos din Roma. În felul acesta putem
descoperi gândirea lui Luther despre revelație, atât propozițională, cât și dinamică. Astfel,
putem găsi baza pentru accentul de mai târziu asupra ambelor perspective întâlnite în teologia
evanghelică.
Paul Althaus observă, „Dacă textul Scripturii este opus interpretării evanghelio-centrice
a Scripturii a lui Luther, interpretarea devine o critică evanghelio-centrică a Scripturii. Pe
lângă declaraţia că Scriptura este propriul ei interpret, trebuie, conform lui Luther, să ataşăm
şi alt principiu: Scriptura Sacră este propriul ei critic.”

Jean Calvin (1509-1564)

Martin Luther a fost marele evanghelist al Reformei, determinând o schimbare profundă
de paradigmă. John Calvin a fost marele teolog care a sistematizat teologia Reformei. Luther
a accentuat doctrina îndreptățirii prin credință și Calvin a accentuat suveranitatea voinței lui
Dumnezeu. Reformațiunea urma să se dezvolte în cele două direcții, aripa Luterană și cea
Calvinistă (Reformată).
Institutele Religiei Creștine ale lui Calvin reprezintă un sistem magnific. Lucrarea
cuprinde patru secțiuni: cunoașterea lui Dumnezeu Creatorul (cartea I), cunoașterea lui
Dumnezeu Răscumpărătorul în Hristos (cartea a II-a), cunoașterea lui Dumnezeu
Sanctificatorul (cartea a III-a) și biserica, comunitatea lui Dumnezeu (cartea a IV-a).
importanța Scripturii este abordată în cartea I, capitolele 6-10. Asemenea lui Luther, Calvin
scrie împotriva bisericii papale și a Entuziaștilor, ambele categorii prejudiciind Scriptura.
Altfel spus, aranjamentul lui Calvin în cele patru cărți urmează modelul Crezului Apostolic,
care constă în patru părți – Dumnezeu Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt și Biserica.
Pentru Calvin există o dublă cunoaștere a lui Dumnezeu: Creator (în natură și experiența
umană) și Răscumpărător în Hristos (în Scriptură). Pentru Calvin Scriptura este revelație.
Aceasta are autoritate divină. Scripturile au venit direct din ceruri, ca și cum Dumnezeu ar fi
fost auzit rostindu-le. În acest context, care este viziunea lui Calvin în privința interpretării
biblice? Claritatea Scripturii: spre deosebire de perspectiva papală, care privea Scriptura ca
fiind neclară fiind, astfel, nevoie de interpretarea magisteriului, Calvin credea că pe „fața”

45
Scripturii există dovada clară pentru adevărurile sale „așa cum este albul și negrul pentru
culoarea lor, dulcele și amarul pentru gustul lor”.
Înțelegerea Scripturii: după cum revelația prin natură și experiența umană are nevoie de
Scriptură pentru înțelegere, și claritatea Scripturii are nevoie de Duhul Sfânt. Una este să fii
impresionat de realitatea divină a Scripturii și cu totul altceva este să-i pătrunzi înțelesul.
Declarațiile Scripturii cu privire la caracterul ei divin pretind că numai divinul își poate
înțelege revelația de sine. Pentru înțelegerea Scripturii este nevoie de mai mult decât rațiunea
umană. Calvin credea că mărturia Duhului este deasupra rațiunii. Numai Dumnezeu poate da
mărturie despre propriile Sale cuvinte, acestea având efect în inimile oamenilor numai dacă
sunt sigilate prin „mărturia lăuntrică a Duhului”. Duhul, care a vorbit prin profeți, trebuie să
convingă ființele omenești că profeții au transmis cu acuratețe mesajul pe care li l-a
încredințat Dumnezeu.
Iluminată prin Duhul Sfânt într-un mod mult superior judecății omenești, este asigurată
originea divină a Scripturii, ca și cum chipul divin ar fi „imprimat vizibil” pe ea. Deși
transmisă prin agenți omenești, aceasta a venit din gura lui Dumnezeu. Credința în Biblie
poate veni numai prin descoperirea prezenței lui Dumnezeu în ea, asigurând și reverența
pentru aceasta. Numai când siguranța Scripturii este „întemeiată pe convingerea lăuntrică a
Duhului Sfânt” este posibil ca aceasta să ofere o „cunoaștere mântuitoare despre Dumnezeu”.
Ca atare, pentru Calvin, interpretarea biblică nu depinde de calitatea divină a Scripturii
(dovada externă), ci de prezența Tatălui manifestată în Scriptură (dovada internă) și de
prezența Duhului Sfânt manifestată în cititor (dovada internă).
Aceasta nu reprezintă o metodă subiectivă de interpretare, ci posedă manifestarea
obiectivă a prezenței Tatălui în Scriptură și a mărturiei interne a Duhului în procesul citirii. În
felul acesta Calvin păstrează atât Cuvântul și Duhul (Scriptura autorizată de Duhul), cât și
Tatăl și Duhul (roluri în interpretare). Tatăl și Duhul lucrează pentru a face cât mai clar glasul
lui Dumnezeu în Scriptură. Pe de o parte, Scriptura este revelație, pe de altă parte, Scriptura
se revelează pe sine prin Tatăl și Duhul. Iată o perspectivă echilibrată asupra Scripturii și
interpretării acesteia, perspectivă neîmpărtășită de teologii mai târzii ca Barth, Brunner,
Torrance, Bultmann, Pannenberg, Grenz și Bloesch, deoarece pentru ei Scriptura nu era
revelație și interpretarea nu era descoperirea și confirmarea de către Dumnezeu a revelației
din Scriptură.

Conciliul de la Trent (1545-1563)

46
 Acest conciliu a fost desemnat să contrafacă Reformațiunea. În loc de a accepta
adevărurile biblice noi care au pătruns în biserică, conciliul a început o eră de constrângere și
călire. Acesta a răspuns prin regruparea declarațiilor doctrinale și anatemelor pentru cei care
erau în dezacord. Atitudinea conciliului reprezenta un contraatac și era demarat la mai puțin
de treizeci de ani după ce Luther a bătut în cuie cele nouăzeci și cinci de teze pe ușa bisericii
din Wittenberg. Cuceririle relaizate de hermeneutica Reformațiunii erau îndepărtate prin
încercarea de a răsturna suveranitatea Scripturii plasând-o în locul servil reafirmat și accentuat
de dogma catolică. Primul decret a fost emis în anul morții lui Luther. Al doilea decret a celei
de-a patra sesiuni includea metoda de interpretare și tipărire a Scripturii. S-a decretat că
„nimeni nu ar trebui să-și asume dreptul de a intepreta Sfânta Scriptură contrar sensului
susținut de sfânta biserică mamă, care are drepul de a stabili sensul adevărat și interpretarea
adevărată a Sfintelor Scripturi”. Indubitabil, poziția bisericii medievale în privința supremației
tradiției asupra Scripturii a fost reaccentuată la conciliul din Trent.
Martin Chemnitz (1522-1586), în opera sa magnus opus (patru volume) despre
Examinarea Conciliului de la Trent, prezintă textul aprobat de conciliu și oferă o evaluare
profundă a acestuia. Cu informații din scrierile liderilor papali ca Andrada, care a participat la
conciliu, și cu o cunoștință comprehensivă a părinților bisericești, Chemnitz prezintă un
comentariu foarte bogat, prezent și trecut, despre subiectele examinate. Primul subiect (216
pagini) este despre Sfânta Scriptură.
Andrada pretinde că Hristos a oferit doar un sumar scurt în evangheliile scrise, „că
partea mai mare, ca o comoară mai prețioasă, trebuie lăsată tradiției, înscrisă în inima
bisericii.” Pighius pretinde că tradiția este mai cară decât Scriptura. Chemnitz sumarizează
punctul de vedere catolic: Scriptura nu reprezintă norma sau regula pentru rezolvarea
disputelor de credință „(1) deoarece Scriptura este insuficientă, aceasta neconținând tot ce este
necesar pentru credință și viețuire pioasă; (2) deoarece chiar și acele lucruri pe care la conține
sunt obscure și ambigue, asemenea unui nas din ceară (waxen nose) sau fereastră de plumb
(leaden square).”
Chemnitz a fost al doile a dintre cei doi mari Martin. Luther a pornit atacul împotriva
sistemului papal și Chemnitz a continuat atacul după ce Conciliul de la Trent și-a înălțat
bricada. Așa cum Luther a fost urmat de un lider puternic ca Martin Chemnitz, Jean Calvin a
fost urmat de puternicul teolog Francis Terretin. Perspectiva protestantă despre Scriptură nu a
fost zdruncinată de Conciliul de la Trent.

Wesleyan Quadrilateral

47
 Există păreri conform cărora John Wesley a mers dincolo de principiul Reformațiunii,
care afirma că singura autoritate este în Scriptură ( sola Scriptura), la doar o autoritate primară
care stă în Scriptură (prima Scriptura). Dacă lucrurile stau astfel, acesta a constituit un pas
înapoi față de Luther, Calvin și Turretin, fiind un punct de vedere nu prea diferit de cel al
Conciliului de la Trent, deoarece acesta include tradiția, rațiunea și experiența ca autorități
adiționale la Scriptură. Ceea ce papalitatea nu a reușit să facă la Trent, protestanții au realizat
în așa numitul Quadrilaterul Wesleyan. Aceasta a constituit o alunecare care a fost adusă de
Iluminism, când protestanții erau printre liderii școlilor și metodelor critice.
Clark Pinnock, un exponent a quadrilaterului Wesleyan, în cartea sa Tracking the
Maze (1990), vorbește despre Scriptură, tradiție, experiență și rațiune ca surse sau „vehicule
ale revelației.” Forma și scopul Scripturii este de a relata marea poveste, este un „medium”.
Este un „martor” pentru „descoperirea de Sine a lui Dumnezeu în istorie.” Astfel, Scriptura
este „un document al revelației”, revelația reprezentând actele lui Dumnezeu în istorie. Deci
Scriptura nu este revelație, ci mărturisește despre revelație. Accentul a fost mutat pe Hristos
ca revelație. Pinnock poate afirma, dacă „Hristos a înviat, creștinismul nu va pieri chiar dacă
Biblia este supusă greșelii și cu erori.” Dar cum poate fi verificată învierea lui Hristos, dacă
Scriptura nu este revelație?12 Pinnock aprobă rezoluția din 1982 a Convenției Generale a
Bisericii Episcopale, care afirmă: „Sfintele Scripturi ale VT și NT constituie Cuvântul lui
Dumnezeu atunci când sunt martorul acțiunilor lui Dumnezeu în Isus Hristos.” Când Scriptura
este coborâtă doar la nivelul unui martor al revelației, este coborâtă la nivelul omenesc și
reprezintă o bună companie a tradiției, experienței și rațiunii umane. Nu este de mirare că
Pinnock concluzionează: „Se obișnuia ca teologia să afirme că deține revelația divină
propozițională a Bibliei, neatinsă de factori și condiții omenești, dar acum fiecare realizează
faptul că Biblia este un martor mult mai condiționat istoric decât credem.”
Într-un articol despre Quadrilaterul Wesleyan, Woodrow W. Whiden argumentează că
acesta este mai adecvat decât principiul Reformațiunii Sola Scriptura. El arată către
pluralismul ideilor celor care susțin principiul Sola Scriptura. Astfel, pluralismul nu este legat
în mod necesar de sistem, ci este mai degrabă legat de interpreții omenești. Deci, sugestia lui
Whidden că „una dintre cele mai eficiente modalități de a începe exodul din acest impas

12
Pinnock afirmă că Scriptura, când este „interpretată corect” (Scriptura ca martor pentru revelație),
reprezintă „forma scrisă a descoperirii de Sine a lui Dumnezeu și este autoritativă” (p. 174). El afirmă că temelia
mântuirii noastre este Hristos, nu Scriptura (p. 175). Aceast perspectivă creează o dihotomie între Hristos și
Scriptură, ceea ce Scriptura nu a intenționat niciodată. În timp ce este adevărat că doar Hristos este Mântuitorul
nostru, este la fel de adevărat că El ne-a descoperit planul mântuirii în Scriptură, altfel nu am fi cunoscut
niciodată oferta Sa propozițională.

48
pluralistic jenant este aplicarea corectă a metodologiei quadrilaterale”, opunându-se
exponenților principiului Sola Scriptura.
Whidden propune ca accentul teologic să fie „asupra mesajului Bibliei mai degrabă
decât asupra Bibliei ca medium.” Scriptura este un „martor demn de încredere” pentru
Dumnezeul mesajului, Dumnezeu „neintenționând să câștige dezbaterile științifice și istorice,
ci să obțină o loialitate iubitoare,” deoarece El este Dumnezeul „chemărilor răscumpărătoare”
și nu al „amenințărilor unei autorități arogante”. Dar, oare, nu poate Dumnezeul iubitor al
universului să ofere informații științifice și istorice în timp ce caută să câștige loialitatea
omului printr-o modalitate plin de iubire? În timp ce perspectivele științifice despre lume se
schimbă, de ce să renunțăm la perspectiva biblică despre lume?
Whidden afirmă: „Scriptura nu a căzut din cer cu o notă atașată de ea – eu trebuie să fiu
autoritatea finală pentru formarea doctrinală și etică.” Scriptura nu a fost dictată, dar nici nu
putem afirma că este doar un martor omenesc al revelației lui Dumnezeu. Ca revelație este
autoritativă, dar nu vine niciodată într-o manieră autoritară diferită de chemarea plină de
iubire a lui Dumnezeu în căutarea celor pierduți. Problema este aceasta: odată ce autoritatea
divină a Scripturii este înlăturată, începe să acționeze autoritatea omenească. Cea de care
trebuie să ne temem este autoritatea omenească, nu autoritatea plină de iubire al lui Dumnezeu
care îi cheamă pe cei pierduți. Dar, cine altcineva decât autoritatea omenească decide că
Biblia este revelație? Felul în care biserica primară a format canonulsub călăuzirea Duhului
Sfânt ne poate oferi un răspuns.
Whidden face legătura între principiul protestant Sola Scriptura cu individualismul
neșlefuit, spre deosebire de principiul protestant al preoției tuturor credincioșilor. El îl alege
pe al doilea și îl respinge pe primul. Da cum a ajuns la acestă alegere? Scriptura vine din
Concluzie
În istoria hermenuticii, tradiția omenească adesea a răpit Scripturii înțelesul ei. Revolta
împotriva tradiției catolice a fost una dintre marile ținte ale Reformațiunii. În timp ce biserica
plasa tradiția deasupra Scripturii, socinienii plasau rațiunea deasupra Scripturii, entuziaștii
plasau Spiritul, Luther pe Hristos, slăbindu-și atacul împotriva tradiției. Practica actuală a
multor evangheliști, de a-L plasa pe Hristos sau Spiritul deasupra Scripturii, crează aceeași
problemă de a plasa ideile omenești deasupra Scripturii. Așa numitul Quadrilater Wesleyan a
plasat tradiția, rațiunea și experiența ca surse alternatice de autoritate alături de Scriptură. În
practică, toate aceste trei idei omenești au sfârșit deasupra Scripturii, îndepărtând orice
protecție față de accentul pe care Iluminismul îl pune pe om.

49
50