REPERE GENERALE DE HERMENEUTICĂ ȘI EXEGEZĂ

CREȘTINĂ ȘI IUDAICĂ
BIBLIOGRAFIE UTILIZATĂ:

 BASARAB, Mircea Ermineutică biblică (Oradea: Episcopiei Ortodoxe Române, 1997).

 BASARAB, Mircea, Interpretarea Sfintei Scripturi în Biserica Ortodoxă (Cluj-Napoca: Alma Mater, 2005).
 BRECK, John, Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare, ed. Monica E. Herghelegiu (București:
IBMO, 1999).
 CHIRILĂ, Ioan, Sfânta Scriptură – Cuvântul cuvintelor (Cluj-Napoca: Renașterea, 2010).
 CHRISTOPH, Bultmann, „Early Rationalism and Biblical Criticism on the Continent,” în Magne Sæbø (ed.),
Hebrew Bible, Old Testament. The History of Its Interpretation II: From the Renaissance to the
Enlightement (Göttingen: Vandenhoeck & Ruprecht, 2008).
 GADAMER, Hans-Georg Adevăr și metodă, ed. G. Cercel et al. (București: Teora, 2001).
 LONGMAN, Tremper, Interpretarea Vechiului Testament, ed. Ioana Handaric (Cluj-Napoca: Logos, 2010).
 MAIER, Gerhard, Hermeneutică biblică, ed. Cosmin PRICOP, (Sibiu: Lumina lumii, 2008).
 MOISESCU, Iustin, Sf. Scriptură şi intepretarea ei în opera Sf. Ioan Hrisostom (Bucureşti: Anastasia, 2003).
 NIKOLAKOPOULOS, Konstantin, Studii de teologie biblică. Ermineutica cea ortodoxă şi cea occidental.
Semnificaţia noţiunilor imnologice ale Noului Testament, ed. Ioan Vasile Leb şi Ilie Ursa (Cluj-Napoca:
Renaşterea, 2008).
 RICOEUR, Paul, Eseuri de hermeneutică, ed. Vasile Tonoiu (Bucureşti: Humanitas, 1995).
 ROSE, Martin, Une herméneutique de l’Ancien Testament. Comprendre – se comprendre – faire
comprendre (Geneve: Labor et Fides, 2003).
 SIMIAN-YOFRE, Horacio, Metodologia dell-Antico Testamento (Bologna: Dehoniane, 2002).
 WIGODER, Geoffrey et al., Enciclopedia Iudaismului, ed. Radu Lupan şi George Weiner (Bucureşti:
Hasefer, 2006).

1. Hermeneutica și exegeza – definirea conceptelor și a disciplinelor

Hermeneutica biblică este o disciplină teoretică din sfera studiilor biblice în cadrul
căreia sunt prezentate sistematic principiile și regulile de interpretare corectă a textului Sfintei
Scripturi, având ca scop facilitarea înțelegerii mesajului revelat cuprins în paginile acesteia.
Pentru a înțelege scopul, logica interioară și finalitatea acestei discipline teologice, este
necesară, în primul rând, clarificarea termenului de „hermeneutică” 1 și a câmpului semantic
din care face parte. Astfel, ἑρμηνεύω înseamnă „a explica”, „a tălmăci”, „a interpreta”,
ἑρμηνεία este explicarea, interpretarea însăși, iar ἑρμηνεύς este cel care face interpretarea,
interpretul. Înrudite cu aceste cuvinte sunt și ερμηνευτική – interpretarea însăși și
ἑρμηνεύτικός – abilitatea de a interpreta.
Există o hermeneutică proprie fiecărui domeniu științific, precum dreptul, filologia,
filosofia, estetica sau psihologia. În cadrul acestora, hermeneutica funcționează ca
metodologie de interpretare și înțelegere a conținuturilor proprii fiecărui domeniu. Pe acest
fond, hermeneutica biblică se distinge prin caracterul unic al obiectului ei de studiu: Sfânta
Scriptură ca formă scrisă de transmitere a mesajului revelat.
Noțiunea de hermeneutică este înrudită cu cea de „exegeză”, care derivă de la verbul
ἐξηγέομαι – „a arăta, a explica, a descrie, a interpreta”. Însă, ca discipline, cele două sunt
distincte, astfel: hermeneutica este o disciplină cu caracter teoretic ce expune principiile de

1
În limba română se folosește atât varianta „hermeneutică”, cât și „ermineutică”. Cele două variante corespund
pronunției reuchliniene (susținută de Johann Reuchlin, 1455-1522) și erasmice (susținută de Desiderius
Erasmus de Rotterdam, 1467-1536), astfel: pe litera inițială ἑ exista un spirit aspru care se pronunța, în greaca
veche, prin „h”, de aici „hermeneutică” în pronunție erasmică. În greaca nouă, spiritul aspru nu se mai pronunță
iar, cum pronunția reuchliniană este similară pronunției limbii grecești noi, există tendința ca în acest sistem să
nu se mai pronunțe spiritul aspru, de aici „ermineutică”. Ambele variante pot fi, prin urmare, utilizate ca fiind
corecte.
interpretare a textului, în timp ce exegeza este o disciplină cu caracter practic ce presupune
punerea în practică a principiilor hermeneuticii, aplicarea lor asupra textului scripturistic.
În sfera acestei discipline, operăm cu termeni ca hermeneutică/hermeneut,
interpretare/interpret, exegeză/exeget2. Semnificația lor se suprapune uneori, în special atunci
când includem în discursul hermeneutic exemplele de aplicare a principiilor interpretative
asupra textului biblic. Este dificil de explicat într-o manieră clară suita de principii
interpretative fără a oferi ca suport argumentativ exemplificări exegetice. De aceea,
hermeneutica presupune adeseori și această componentă aplicată cu care se pătrunde deja în
sfera exegezei.
Pe de altă parte, hermeneutica Vechiului Testament apare ca o cheie de lectură a
textului biblic sau, cu alte cuvinte, ca o perspectivă foarte specifică și personală de
interpretare a acestuia. Astfel ne întâlnim cu interpretarea Vechiului Testament din
perspectiva temei darului (B. Waltke), a răspunsului (C. Westermann) sau chiar a ludicului
(S. Brams).
Punctul în care converg aceste diferite moduri de a înțelege și de a practica
hermeneutica biblică este finalitatea acesteia. De la Sfinții Părinți și până astăzi, scopul
hermeneuticii este recunoscut constant ca fiind acela de a mijloci cunoașterea adevărurilor
cuprinse în Scriptură, și care sunt necesare pentru mântuire, precum și expunerea corectă a
acestora. Iată de ce Sfânta Scriptură nu trebuie să constituie obiectul unei lecturi obișnuite, ea
neinvitând la un exercițiu de citire, ci de înțelegere: „Căci Scriptura nu constă în citire, ci în
înțelegere” (Sf. Ilarie de Poitiers, Ad Constantinum Imperatorem Libri 2,9). Hermeneutica
biblică este, astfel, teoria înțelegerii și a interpretării Sfintei Scripturi [Rose, p. 11].
Ca noțiune suplimentară, literatura biblică de tradiție luterană a introdus, în secolul al
XVII-lea, conceptul de hermeneutica sacra ca formă specific creștină de interpretare a
Scripturii, care permite lectorului creștin să descopere sensul profețiilor și al celorlalte tipuri
de texte din corpusul Vechiului Testament în lumina înțelegerii lor creștine [Bultmann, 880].

2. Scurt istoric al principalelor școli și direcții exegetice iudaice și creștine

În decursul timpului, viziunea exegetică asupra Scripturii în mediul iudaic și în cel
creștin a variat foarte mult. Personalitățile proeminente în zona interpretării Scripturii au
creat, prin activitatea lor, fie școli exegetice, fie direcții exegetice care au atras noi adepți,
prin aceștia transmițându-se, mai departe, metodele de interpretare. Pentru a înțelege viziunea
exegetică ortodoxă actuală, este importantă cunoașterea background-ului exegetic iudaic și
creștin. Reperele istorice oferite în această secțiune facilitează înțelegerea raportului actual
existent între tradiția și practica exegetică ortodoxă și mediul exegetic internațional și
interreligios.
a. În iudaism, interpretarea cărților sfinte era raportată nemijlocit la modul în care cel
credincios își asuma Tora, care era considerată a fi izvorul tuturor celorlalte scrieri. Din acest
motiv, majoritatea elementelor metodologice care vizează înterpretarea textelor scripturistice
ține de capacitatea omului de a se apropia de Tora. În acest sens, tradiția iudaică enumeră cele
48 de calități necesare pentru însușirea Torei: „Astfel, este nevoie de: o studiere inegalabilă, o
pronunțare distinctă, inteligență și discernământ al inimii, o teamă plină de respect, venerație,
smerenie, veselie; trebuie slujiți înțelepții, este necesar să te atașezi de colegi și să discuți cu
discipolii, să fii calm, să cunoști Biblia și Mișna, să fii cumpătat în toate, să fii sociabil, să
stai de vorbă cu oamenii, să râzi și să ai răbdare; să dai dovadă de o inimă bună, de încredere
în cel înțelept; să respecți locul care se cuvine fiecăruia și să te bucuri de partea care îți revine
ție; să-ți înconjuri vorbele cu o barieră și să nu revendici pentru tine nici un merit; să fii iubit
și să-l iubești pe Cel omniprezent, să iubești omenirea; să iubești echitatea în toate,
sinceritatea, mustrarea; să te ferești de cinstiri, să nu te lauzi cu erudiția ta, să te ferești de a
2
Termenii „interpretare” și „exegeză”, precum și „interpret” – „exeget” pot fi percepuți ca sinonimici.
lua hotărâri irevocabile, să înduri jugul aproapelui, să-ți judeci favorabil aproapele, să-l
conduci în adevăr și în pace; să fii serios în studiile tale, să întrebi și să răspunzi, să asculți și
să intervii cu observațiile tale proprii; să înveți ce trebuie predat și ce trebuie practicat; să-ți
iei ca dascăl un înțelept, să fii atent la spusele lui; să citezi textele sub numele autorului lor.”
(Pirke Avot 6,6).
În ceea ce privește sistematizarea principiilor intepretative, școala lui Hillel s-a
dovedit a fi cea mai reprezentativă pentru iudaismul de la începutul primului mileniu creștin.
Fost lider al fariseilor sub domnia lui Irod cel Mare și, totodată, cel mai important învățat din
acea perioadă, Hillel a expus în șapte principii hermeneutice învățătura sa privind studierea și
interpretarea Legii: 1. Kal va homer (ceea ce se aplică într-un caz neînsemnat, se aplică fără
îndoială într-o situașie importantă); 2. G-zerah shavah (când două texte se aseamănă în
structuri lexicale și semantice, acestea se completează reciproc în conținut); 3. Binyan ab
mikathub echad (dacă o temă se regăsește în mai multe texte, ideea regăsită doar în unul
dintre ele se aplică și celorlalte); 4. Binyab ab mishene kethubim (principiul rezultat din două
texte poate fi aplicat și în cazuri similare); 5. Kelal uferat (o regulă particulară poate deveni
un principiu general, și invers); 6. Kayotze bo mimekom akhar (două pasaje aparent în
contradictoriu pot fi deslușite prin intervenția unui al treilea); 7. Davar hilmad me-anino
(orice pasaj trebuie interpretat în context). Aceste reguli hermeneutice s-au răspândit cu
ușurință și au revoluționat tradiția iudaică ulterioară.
O altă contribuție semnificativă pentru mediul iudaic a fost adusă de un contemporan
al lui Hillel din diaspora egipteană, Filon din Alexandria (20 î.Hr. – 50 d.Hr.). A fost un
interpret genial al Scripturii care a aplicat metoda alegorică specifică alexandrinilor în
scrierile sale exegetice. El și-a justificat alegerea prin invocarea necesității de a evidenția
sensurile biblice ascunse care nu pot fi extrase printr-o simplă analiză literală. Mai mult,
metoda sa alegorică s-a dovedit a fi cea mai bună cale pentru a păstra sacralitatea și
integritatea textelor biblice care erau criticate pentru nonsensul lor aparent.
Alte metode hermeneutice pot fi semnalate în cel de-al doilea secol creștin când s-au
pus bazele celor două viziuni noi asumate de rabini în practica lor de interpretare a Scripturii.
Prima dintre ele, susținută de Rabi Akiba, promova o interpretare mult mai creativă a textelor
biblice, în timp ce cealaltă, promovată de Rabi Ișmael, insista pe faptul că textele Torei
trebuie să fie interpretate potrivit tradiției. Viziunile acestor doi au fost considerate de unii a
fi reflecții ale celor două concepte de gândire ale rabinilor: cel filologic și cel teologic: Akiba
înclina spre mistică, iar Ișmael spre orientarea filologică.
În perioada medievală, hermeneutica iudaică a fost caracterizată de diversitate. În
Orient și în Spania, mulți gânditori iudei au adoptat alfabetul arab și, odată cu el, metodele lor
specifice de interpretare. Aici s-a observat o tendință putenică de respingere a alegorismului
și de promovare a analizei literale după principiile aristoteliene. Dintre cei mai reprezentativi
rabini amintesc pe Abraham ibn Ezra (1092-1167) și Moses ben Maimon, cunoscut sub
numele de Maimonides sau RaMbaM (1135-1204). În alte părți, cum ar fi Franța, rabinii au
realizat un schimb metodologic cu creștinii însușindu-și multe din principiile acestora de
interpretare. Solomon ben Isaac, cunoscut sub numele de Rași (1040-1105) a favorizat o
intepretare literală a textului biblic susținând că scrierile sfinte nu trebuie comentate decât în
sfera înțelesului lor primar.
b. În creștinism, principiile hermeneutice au fost generate de reprezentanții celor mai
importante școli catehetice, Alexandria și Antiohia, care promovau interpretarea alegorică,
respectiv cea literală a textului biblic. O contribuție semnificativă este adusă de capadocieni
care au încercat, prin maniera lor de analiză exegetică, să realizeze un echilibru între
alexandrini și antiohieni promovând o hermeneutică moderată.
Școala din Alexandria a fost o creație a creștinismului alexandrin și a mediului
intelectual din marea capitală a Egiptului elenistic. A fost prima școală creștină în sensul
strict tehnic și științific al cuvântului, un institut propriu-zis de învățământ, cu constituție
organică și cu programă precisă de studii. Activitatea ei a luat sfârșit în timpul lui Rodon
(395) care a trasferat-o la Side în Pamfilia. În timpul lui Origen, programa de învățământ era
orientată spre două cicluri distincte: ciclul profan care cuprindea dialectica, științele naturii și
etica și ciclul creștin orientat spre exegeza biblică și filosofia creștină. Metodele consacrate
de interpretare a Sfintei Scripturi la această școală erau cea alegorică și cea mistică. Din
păcate, multe din intepretările lui Origen care fac trimitere la evenimentele și personaje
veterotestamentare sunt exagerate. Totuși, este notabilă capacitatea renumitului exeget de a
realiza conexiuni neașteptate între cele două Testamente. Origen trebuie privit, însă, și ca
unul dintre cei mai influenți filologi ai Bisericii Primare. Acesta a fost implicat cu adevărat în
criticismul textual și în compararea diferitelor versiuni ale textului sfânt. Interpretarea
alegorică s-a dovedit a fi folositoare în combaterea gnosticismului. Părinții Bisericii s-au
folosit de această metodă pentru a destabiliza învățătura gnosticilor prin propriile lor arme.
Printre reprezentanții de seamă ai școlii alexandrine îi putem aminti pe Ammoniu,
Dionisie din Alexandria, Teognost, Pieriu și Hesichiu și pe episcopul Chiril. Deși folosea
frecvent metoda caracteristică a acestei școli, Sfântul Chiril a realizat în general o exegeză
destul de echilibrată. Acesta obișnuia să își fundamenteze de fiecare dată scripturistic
afirmațiile și ținea cont de amănuntele gramaticale pe care le conține textul sfânt.
Școala din Antiohia a fost întemeiată în jurul anului 260 la inițiativa episcopului
Lucian de Antiohia și a ajuns la apogeu în perioada 360-430 după care a început să decadă.
Exegeza pe care o propunea sistemul antiohian era una științifică, bazată pe cercetarea
riguroasă a textelor scripturistice și pe interpretarea lor istorico-gramaticală. Meritul cel mai
de seamă al acestei școli a fost elaborarea unei exegeze raționale. Moralismul și folosirea
filosofiei aristotelice au fost două din principalele tendințele utilizate de reprezentanții școlii
(Apolinarie din Laodiceea, Diodor din Tars, Teodor de Mopsuestia și Teodoret de Cir).
Emblematică pentru această școală a fost și metoda proprie de exegeză utilizată de Sfântul
Ioan Gură de Aur care sublinia cu precădere caracterul moralizator al textului sfânt. Acesta
pornea de la textul Septuagintei (pe care îl analiza cu atenție) și căuta noțiuni relevante pentru
viața duhovnicească. S-ar putea spune că Sfântul Ioan propunea prin omiliile sale exegetice o
adevărată meditație duhovnicească asupra textului biblic. Apreciind după cuviință importanța
textelor, Sfântul Ioan interpretează uneori strict literal Scriptura, ținând seamă de regulile
gramaticale, de însemnarea cuvintelor, de valoarea particulelor de legătură și de semnele de
punctuație. Alteori, trecând cu ușurință peste rigorile antiohiene de interpretare, evidențiază
sensul anagogic al textului sfânt. Acesta nu suprimă sensul istorico-literal, ci îl însoțește și îl
întregește prin adăugirea unei idei mai înalte, care rezultă din reflexia interpretului asupra
evenimentelor viitoare sau din considerații de ordin moral.
Școala din Cezareea Capadociei a încercat să mențină un echilibru între cele două
metode deja consacrate de interpretare. Școala din Cezareea a fost întemeiată în jurul anului
231 prin venirea lui Origen în Capadocia. Această instituție făcea parte din curentul neo-
alexandrin care depășise în mare parte erorile dogmatice și de interpretare ale lui Origen.
Promovând speculația dogmatică, reprezentanții ei de seamă s-au dovedit a fi cei mai buni
apărători ai învățăturii trinitare. Sub influența criticii antiohiene, aceștia nu mai folosesc atât
de mult metoda alegorică, iar în discuțiile lor dogmatico-polemice au început să se folosească
de metoda istorico-gramaticală. Sfântul Vasile cel Mare, repezentantul emblematic al acestei
școli, a încercat să identifice, pe lângă înțelesul istoric al unui text scripturistic, și un sens
tainic propriu realităților vieții spirituale. Așa se explică faptul că, după fixarea sensului
gramatical, în anumite texte scripturistice, Sfântul Vasile vorbește de un al doilea sens, de o a
doua interpretare ce se referă la Hristos, la Biserică sau la evenimente din istoria Noului
Testament. Prin această atitudine, ierarhul capadocian a evitat exagerările celor două școli
exegetice, oferind textului biblic valoarea lui plenară. Evidențiind sensul tipic al Scripturii, el
nu a anulat dimensiunea literală a textului, ci a subliniat valența spirituală pe care acesta o are
în sine. Din această școală face parte și Sfântul Grigorie de Nyssa, cu toate că în scrierile sale
se observă un interes vădit pentru metoda alegorică de interpretare. Încercările de realizare a
unei exegeze echilibrate de către părinții capadocieni nu a exclus preferința acestora față de
una din cele două tendințe amintite mai sus. Dintre reprezentanții școlii mai amintim pe
Asteriu de Cezareea numit și Arianul, iar ceva mai târziu pe Eustațiu al Tesalonicului (sec.
XII) și pe Euthimie Zigabenul (†1118).
În Biserica de Apus, metoda alegorică de interpretare a Scripturii a fost
predominantă. Aceasta s-a datorat influenței semnificative a Sfântului Ambrozie și a
Sfântului Augustin, cu toate că Iuniliu și Cassiodor au încercat să modifice această tendință
promovând modul antiohian de interpretare. În cazul Sfântului Augustin nu putem susține că
opera sa exegetică este exclusiv alegorică, fiindcă el folosește în scrierile sale și maniera
istorică, analogică și tipologică de interpretare. În De Doctrina Christiana, putem observa
cum îmbină metoda alegorică cu cea literală pentru o interpretare cât mai comprehensivă. De
asemenea, Sfântul Augustin avertizează în mod repetat cu privire la excesele interpretării
alegorice. Cu timpul, maniera exegetică utilizată de Sfântul Augustin s-a impus și, prin
urmare, a fost preluată de majoritatea scriitorilor apuseni. O influență asemănătoare au avut și
principiile propuse de Sfântul Ieronim, Sfântul Grigorie cel Mare și Beda Venerabilul. Se
cuvine să menționăm că un rol de intermediere între cele două școli (Alexandria și Antiohia)
a fost asumat de Sfântul Ieronim. Acesta a militat pentru o expunere istorică și gramaticală cu
toate că scrierile sale reflectă o înclinație spre metoda alegorică. Același lucru se poate afirma
și despre maniera originală de interpretare alegorică propusă de Sfântul Ioan Casian în
secolul al V-lea. Urmând principiile lui Origen, acesta face o distincție între interpretarea
literală și spirituală, subdivizând-o pe cea din urmă în trei structuri: tropologică (morală),
alegorică și anagogică. Practic însă, în scrierile sale se observă doar cele două moduri clasice
de intepretare.
Exegeza patristică rămâne până astăzi foarte valoroasă și îndrumătoare, într-atât încât
chiar în analiza lingvistică a textului, ea nu rămâne doar la nivelul literei, ci ne arată și sensul
eclesial și conform cu credința creștină, al celor scrise. Exegeții Bisericii Primare nu au fost
simpli comentatori ai textelor sfinte ci au pus mereu în relațieinterpretarea Scripturii cu
teologia biblică și cu viața Bisericii.
Din epoca patristică până în perioada Reformei, principiile hermeneutice nu au suferit
schimbări semnificative. Reformatorii au fost primii care au pus problema hermeneuticii ca
temă autonomă în teologia biblică occidentală propunând principiul sola Scriptura. Punând la
îndoială sistemul hermeneutic catolic, reformatorii au stabilit în perioada secolelor al XVI-lea
și al XVII-lea următoarele principii de interpretare: sufficientia (Sfânta Scriptură ca sursă
suficientă de revelație), auctoritas (pe baza inspirației verbale), perspicuitas (înțelegerea
nemijlocită) și efficacia (nemijlocirea semnificației actuale). Începând cu Martin Luther
(1483-1546) Scriptura a devenit singura autoritate a credinței care se interpretează prin ea
însăși (Scriptura Scripturae interpres). În aceste condiții, aproape fiecare reformator a
adăugat perspectiva sa proprie la acest criteriu formal în interpretarea textelor biblice. Filip
Melanchton, Jean Calvin și Ulrich Zwingli au contribuit la dezvoltarea principiilor
hermeneutice contribuind prin metodologia filologic-umanistă și prin modul specific de
apropiere față de conținutul Scripturilor. Analizând aceste moduri particulare de exegeză,
Matthias F. Illyricus (1520-1575) a realizat o sinteză a gândirii reformiste față de
interpretarea biblică. În opera sa Clavis scripturae sacrae (1567), acesta particularizează într-
un mod evident necesitatea unei interpretări gramaticale și lansează ideea unității Sfintei
Scripturi ca temelie necesară pentru hermeneutica biblică. Raportarea la fondul patristic a
scăzut în timpul Reformei, însă nu a fost anulată deoarece s-a păstrat moștenirea Bisericii
prin legătura indisolubilă dintre observațiile de natură lingvistică și cele legate de conținut.
Analiza rațională promovată de reformatori s-a concentrat temeinic pe transmiterea tradiției
biblice, prefigurând astfel premisele apariției Iluminismului care a dezvoltat aportul istorico-
critic în dezvoltarea cercetării biblice moderne.
În secolul al XIX-lea s-a înregistrat un avânt puternic în domeniul cercetării biblice.
După o muncă enormă de reconstituire a textului original al Sfintei Scripturi s-a realizat
tranziția de la textus receptus la edițiile critice ale Noului Testament înzestrate cu aparat
critic. Metodele filologice și descoperirea unor manuscrise antice au contribuit la realizarea
unor ediții scripturistice similare celor scrise de aghiografi: ediția critică a lui K. Tischendorf
(1869-1872) și cea a lui F. Hort și B. Westcott din 1881. Dezvoltarea în paralel a tuturor
disciplinelor umaniste a provocat un proces prolific de acumulare de noi cunoștințe și a
generat implicit constituirea bazelor sistematice ale metodei istorico-critice a interpretării
Sintei Scripturi, care a fost inaugurată de teologul romano-catolic Richard Simon (†1712),
considerat a fi părintele introducerii istorico-critice în Sfânta Scriptură. Principalii factorii
care au contribuit la cristalizarea acestei metode exegetice, pe lângă dezvoltarea
impresionantă a științelor istorice și filologice, au fost: cercetarea întreprinsă sub influența
Iluminismului și descrierea exegetică a persoanei lui Iisus, a cărui existență istorică a fost
respinsă de unele cercuri bisericești; apariția unei teologii liberale, marcată de idealism și
tendința către o exagerare a individualismului în protestantism. Prin punerea în aplicare a
principiilor promovate de această metodă în domeniul biblic s-au adus contribuții
semnificative: în specializarea crescândă a domeniilor de activitate, în mânuirea precisă a
istoriei limbii, a criticii textului și a criticii literale și în descoperirea unor noi problematici și
metode (considerații istorice consecvente, istorico-religioase, istorico-tradiționale și istorico-
formale). Cu acestea s-a putut realiza din plin tratarea Sfintei Scripturi sub diverse aspecte.
O contribuție semnificativă în dezvoltarea hermeneuticii filologice a fost dezvoltată
de Friedrich Schleiermacher (1768-1834) care a semnalat importanța reconstituirii sensului
textului în actul interpretării, înțelegând mai întâi pe autorul care a redactat textul respectiv și
doar apoi scrierea sa. Impactul acestei teorii nu a fost resimțit atât de puternic de
contemporanii săi. Ideile sale aveau să prindă contur de-abia în secolul următor prin Edmund
Husserl, promotorul mișcării fenomenologice și prin Martin Heidegger (1889-1976)
inițiatorul filosofiei hermeneutice. Concepțiile lui Heidegger, sistematizate în Sein und Zeit
(1927), au avut un impact considerabil în teologia și interpretarea biblică din secolul al XX-
lea. În timp ce unii teologi, precum Karl Barth au respins influența gândirii filosofice în
teologie, Rudolf Bultmann și alții teologi au primit cu entuziasm teoria hermeneutică a lui
Heidegger și au aplicat-o în interpretarea biblică. În special, analiza heideggeriană a cercului
hermeneutic, a imposibilității interpretării fără presupoziții și criteriul său față de existența
autentică a ființei umane au influențat hermeneutica biblică de atunci până azi.
Recent, sistemul hermeneuticii filosofice a fost promovat și dezvoltat de către filosofii
Hans-Georg Gadamer (n. 1900), Jürgen Habermas (n. 1929) și Paul Ricoeur (n. 1913).
Operele acestora au un impact semnificativ în interpretarea biblică și în gândirea teologică
contemporană. În Adevăr și metodă, Gadamer oferă o definiție a hermeneuticii dintr-o
perspectivă teologică: „În sens teologic, hermeneutica înseamnă arta interpretării corecte a
Sfintei Scripturi, artă care, străveche în sine, deja din epoca patristică a dobândit o conștiință
metodologică, mai ales prin intermediul lucrării lui Augustin De doctrina christiana. Sarcina
unei dogmatici creștine a fost determinată de tensiunea dintre istoria deosebită a poporului
evreu, așa cum o interpretează, din perspectiva istoriei mântuirii, Vechiul Testament, și
propovăduirea universalistă a lui Iisus din Noul Testament. Aici reflecția metodologică
trebuia să ajute și să creeze soluții. Augustin prezintă în De doctrina christiana, cu ajutorul
unor reprezentări neoplatonice, ascensiunea spiritului deasupra sensului literal și a celui
moral, către sensul religios. Astfel, el rezoLevă problema dogmatică reunind sub un punct de
vedere unitar moștenirea hermeneutică antică.” (p. 434). Promovând teoria înțelegerii,
Gadamer nu dezvoltă o metodă de interpretare, ci se rezumă la descrierea urmărilor implicării
personale în interpretarea textelor. Criticându-l pe acesta, Ricoeur a promovat o interpretare
care include actele înțelegerii și explicării, contribuind direct la discuțiile privitoare la
interpretarea biblică adecvată.
În prima jumătate a secolului al XX-lea se dezvoltă așa numită școală istorico-
religioasă care iese în evidență prin înalta critică filologică. Teoreticianul acestei metode care
abordează în mod filologic textele biblice ca monumente literare și religios-istorice, este
Julius Wellhausen (†1918), cu toate că acesta nu aparține școlii amintite. Cei care au
contribuit decisiv la promovarea cunoașterii istorice, filologice și comparativ-religioase, au
fost Hermann Gunkel, Wilhelm Bousset și Hugo Gressman. Prin prisma acestor principii
hermeneutice, textele biblice au fost tratate nu numai în lumina mediului și apocalipticii
evreiești ci și prin comparație cu literatura și cultura greco-romană. Din nefericire, nu s-au
putut evita unele exagerări și implicit împletirea arbitrară a teologiei creștine cu datele
sincretice. O nouă etapă în dezvoltarea hermeneuticii biblice a fost generată de teologul
protestant Karl Barth (†1968) care dezvoltă o teorie ce accentuează interpretarea teologică a
Sfintei Scripturi. Dialectica promovată în comentariul său la Epistola către Romani (1918)
ignora cu desăvârșire factorul istoric. Deși nu respingea metoda istorico-critică, Barth o
considera doar un mijloc sau o premisă care îl ajuta pe exeget să ajungă la Spiritul Scripturii,
nu scop în sine. Insistența lui Barth pe factorii credinței și pe elementul etren al creștinismului
a stârnit reacții puternice din partea altor dialecticieni (Fr. Gogarten, E. Brunner și R.
Bultmann) care au ripostat împotriva trecerii cu vederea a factorului istoric. Concomitent cu
teologia dialectică a apărut o nouă metodă de cercetare numită critica formei. Aceasta a
teoretizată de către K. L. SchmiDeut, Martin DibElihu și Rudolf Bultmann, însă cel care a
aplicat-o cel mai vizibil a fost H. Gunkel. Metodologia promovată de această nouă abordare a
textului sfânt avea în vedere întâi de toate cercetarea originii, evoluția în timp a textului și
conținutul afirmațiilor din scrierea respectivă. Cu alte cuvinte, această metodă analizează
formele multiple ale textelor biblice legate metodic de tradițiile preliterare.
În cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea s-au adus contribuții semnificative la
îmbunătățirea științifică a metodei istorico-critice. Două dintre noile direcții au fost
reprezentate de structuralism (metodă analitică teoretizată de Ferdinand de Saussure care
este stâns legată de lingvistică ce ia în considerare pe lângă conținutul semantic și structurile
textuale) și de semantică (metodă propusă de Richard Montague care cercetează
funcționalitatea și raportul dintre fiecare formă filologică și condițiile apariției ei). O altă
metodă, definită prin sintagma istoria redactării, și-a propus să ordoneze fiecare unitate
lingvistică a textului în imaginea scrierii originale, astfel încât redactorul să poată exprima
mai bine scopul conținutului. Tot în acest context ar trebui amintită și problema
demitologizării textelor propusă de Rudolf Bultmann. În fapt, acesta nu căuta eliminarea
elementelor mitologice (cărora le aparține și fantasticul) din scrierile sfinte, ci intepretarea lor
antropologică pentru a-i oferi omului posibilitatea de a se înțelege pe sine. Această metodă a
fost combătută fervent de hermeneutica ortodoxă. Dacă în prima fază Biserica Romano-
Catolică a fost reticentă la metoda istorico-critică, începând cu enciclica papei Pius al XII-lea
intitulată Divino afflante Spiritu din 1943, s-a înregistrat o deschidere semnificativă spre
metodele moderne de interpretare. Dacă în perioada imediat următoare s-a ținut cont de
interpretarea tradițională, acum în Occident nu se mai poate vorbi de o exegeză
confesionalizată deoarece atât hermeneutica protestantă, cât și cea catolică sunt de părere că
metoda istorico-critică este indispensabilă interpretării corecte a Sfintei Scripturi. Cele mai
recente discuții la nivel mondial care privesc dezvoltarea hermeneuticii au indicat câteva
teme generale care definesc direcțiile pe care trebuie să se focalizeze studiul interpretării
Sfintei Scripturi: teologia biblică, Biblia ca literatură, abordarea istorică, socială și
psihologică a Sfintei Scripturi, criticismul mișcării feministe, teoria și practica, morala și
criticismul interreligios și cultural.
În mediul ortodox, ca reacție la direcțiile hermeneutice promovate în celelalte
Biserici, s-a înregistrat în ultimele decenii o tendință de repoziționare și reactualizare a
principiilor interpretative tradiționale.

3. Principii și premise ale hermeneuticii biblice în spațiul răsăritean

a. Dimensiunea pnevmatică a Sfintei Scripturi. Textele biblice sunt rezultatul unei
lucrări sinergice în care Duhul Sfânt, pe de-o parte luminează mintea aghiografului pentru a
înțelege conținutul revelat, iar pe cealaltă îl călăuzește să transmită corect mesajul descoperit.
Aici este vorba de o inspirație conceptuală, nu de una verbală, și prin urmare ea trebuie
înțeleasă numai în domeniul sensului și a adevărului dogmatic, nu în formă literal textuală.
Cel care a inspirat toată Scriptura, participă și contribuie mai departe, tot într-o manifestare
sinergică, la interpretarea textului sfânt.
b. Interpretarea Scripturii din perspectivă treimică. Textul Sfintei Scripturi este
rolul lucrării de inspirație și călăuzire a aghiografilor de către Duhul Sfânt. Cuvintele acestui
text descoperă și mărturisesc persoana și lucrarea Fiului lui Dumnezeu, a cărui misiune este
de a ne conduce la Tatăl, de a ne deschide calea spre comuniunea cu El. Actul de interpretare
a Scripturii trebuie să aibă în vedere constant această perspectivă treimică.
c. Caracterul hristocentric al Scripturii. Cheia întregii Scripturi este persoana și
lucrarea Fiului lui Dumnezeu, a cărui întrupare și activitate sunt prefigurate în Vechiul
Testament și împlinite în Noul Testament. Continuitatea mesajul hristologic este un factor de
unitate a Sfintei Scripturi. Afirmarea caracterului hristocentric al Scripturii este susținută de:
profețiile mesianice; elementele tipologice – șarpele de aramă, trecerea prin Marea Roșie,
mana ș.a.; diferitele intervenții ale Îngerului Domnului în a cărui prezență Sfinții Părinți au
recunoscut și mărturisit identitatea Cuvântului lui Dumnezeu; lucrarea creatoare a
Cuvântului și de împlinirea și descoperirea lor desăvârșită în Noul Testament prin venirea
Mântuitorului Hristos.
d. Caracterul eclesial al hermeneuticii. Acest aspect are în vedere poziționarea
întregului procedeu de cercetare și explicare a textului sfânt în cadrul și în structurile
eclesiale. Precizarea canonului scripturistic, transmiterea și interepretarea lui este o funcție
bine definită, o datorie și un dar oferit de Hristos Bisericii Sale. Doar această instituție are
autoritatea necesară pentru a interpreta corect textul revelat și pentru a-l face folositor tuturor
credincioșilor în vederea câștigării mântuirii. În acest sens Sfântul Augustin afirmă: „N-aș
putea crede ceea ce e scris, dacă nu m-ar fi îndrumat autoritatea Bisericii” (Contra Epistolam
Manichaei 6 – PL 42,176).
e. Caracterul soteriologic al hermeneuticii. Biserica este autoritatea de interpretare
a textului biblic, pentru mântuirea credincioșilor și, ca urmare, putem vorbi despre un caracter
soteriologic al hermeneuticii. Sfinții Părinți au sesizat faptul că acest cuvânt al Scripturii,
inspirat de Dumnezeu, are ca scop călăuzirea credincioșilor pe calea către Împărăția cerurilor.
Actul interpretativ, ca unul care facilitează receptarea/auzirea Cuvântului, împărtășește acest
scop soteriologic.
f. Persoana exegetului ca premisă a interpretării. În spațiul răsăritean, interpretarea
autentică nu se rezumă doar la preocuparea exegetului de a analiza științific textul
scripturistic. Această metodă este absolut necesară, însă nu și suficientă pentru a atinge
scopul principal al exegezei: înțelegerea profundă a caracterului soteriologic al Sfintei
Scripturi. De aceea, asumarea și experierea textului sfânt în viața personală a interpretului,
precum și atitudinea sa față trupul mistic al lui Hristos au devenit premisa unei interpretări
credibile.
g. Caracterul liturgic al exegezei. După cum am anticipat în premisa anterioară,
relația interpretului cu Biserica în actul exegetic este o condiție sine qua non. Biserica îi oferă
exegetului posibilitatea intrării în comuniune cu Logosul dumnezeiesc prin Sfintele Taine și
în același timp devine garantul interpetării săvârșite de interpretul care stă în comuniune reală
cu ea. Astfel, Biserica în calitatea ei de păstrătoare a adevărului semnalează eventualele
interpretări eronate și conferă exegezei creștine un caracter cunstructiv și credibil.
h. Caracterul tradițional al hermeneuticii ortodoxe este dobândit prin raportarea
directă și indispensabilă la Tradiția vie prin care s-a transmis experiența vieții bisericești în
concordanță cu Scriptura. Legătura dintre interpretarea patristică și cea actuală constituie o
premisă de bază a hermeneuticii răsăritene deoarece numai în acest mod se poate asigura
continuitatea exegetică într-un interval temporal îndelungat și într-o discontinuitate de
perioade istorice.
i. Unitatea Scripturii ca factor hermeneutic. Receptarea Vechiului și a Noului
Testament ca realitate unitară generează un tip de interpretare construit pe relația de
continuitate și discontinuitate existentă simultan între Testamente: continuitate generată de
interpretarea hristologică a Vechiului Testament, discontinuitate generată de recunoașterea
identității și specificității sale în raport cu Noul Testament. Și în această privință, este
recomandat echilibrul astfel încât afirmarea unității Scripturii să exprime relația de
independență relativă care există între Testamente. Acest mod de a privi Scriptura va lăsa
neafectată identitatea Testamentelor afirmând, totodată, relația lor istoric-culturală și
teologică profundă.
j. Istoricitatea Scripturii. Textul biblic este un mesaj adresat de Dumnezeu
oamenilor, ceea ce face din Scriptură un mediu al întâlnirii istoriei cu veșnicia. Așadar,
conținutul Scripturii își are originea în veșnicie dar ea face parte din istorie, astfel încât textul
biblic apare ca mesaj revelat transmis într-o formă specific umană, condiționată istoric,
cultural și lingvistic. Acest aspect determină necesitatea reinterpretării sale pentru fiecare
generație din viața Bisericii, sub lucrarea călăuzitoare a Sfântului Duh.

4. Reguli de interpretare
În cadrul tradiției exegetice ortodoxe, pe considerentul diversității textelor care
formează corpusul canonic al Scripturii, nu s-a considerat oportună formularea unui set de
reguli impuse sau a unui model exegetic standardizat. Din acest motiv, în cadrul
hermeneuticii ortodoxe, principiile tind să aibă o pondere mai mare decât regulile efective,
ele fiind, în fapt, complementare în activitatea interpretului. Acesta dispune de o serie de
principii și reguli fundamentale pe care le aplică în funcție de natura textului abordat, fără a
putea considera vreunul din acestea ca instrument valorificabil în cazul oricărui text al Sfintei
Scripturi3. În aceasta rezidă libertatea interpretului de a valorifica, în încercarea de înțelegere
a mesajului biblic, tot ceea ce Tradiția și exegeza modernă îi pun la dispoziție în acest scop,
definindu-și, pe baza acestora, propria viziune hermeneutică și tehnică interpretativă.
Exegetul se poziționează, astfel, între libertate și prudență: libertate în valorificarea
instrumentelor hermeneutice și prudența recomandată de Biserică [Basarab, Interpretarea, p.
135-6] de a căuta echilibrul adecvat abordării unui text cu statut unic de produs al sinergiei
divino-umane și care, în virtutea acestui fapt, depășește limitele și capacitățile oricărei
metode de cercetare. De aici decurge rezerva Bisericii Ortodoxe față de tendința de
absolutizare a metodei istorico-critice ca metodă interpretativă. Principiile și rezultatele sale

3
Comisia Foi et Constitution a Consiliului ecumenic al Bisericilor (Oikoumene), cu ocazia reuniunii de la
Bristol (29 iulie – 9 august 1967), a concluzionat cu privire la modul de utilizare a principiilor și regulilor de
interpretare: „Așadar, dat fiind faptul că natura Scripturii este de o astfel de diversitate, încât orice savant trebuie
să aibă câteva principii fundamentale de interpretare înainte de a începe lucrul, este îndoielnic faptul că un
principiu de interpretare, oricare ar fi el, poate fi formulat în așa manieră, încât să devină un instrument,
utilizabil în toate împrejurările.”
sunt depășite de adevărul revelat conținut în paginile Sfintei Scripturi și, din acest motiv,
metoda istorico-critică este, pentru exegetul ortodox, doar o componentă între altele ale
instrumentarului său hermeneutic.

a. Stabilirea textului inițial

Orice act de interpretare are ca punct de plecare însuși textul biblic pe care îl
abordează. Dacă privim Scriptura ca scrisoare a dragostei divine adresată omului, așa cum o
numește Sfântul Ioan Hrisostom, atunci plecăm în interpretare de la convingerea că ea
funcționează ca mediu al întâlnirii în care noi suntem invitați să ascultăm cuvântul lui
Dumnezeu și să îl primim ca atare. Iată de ce, încă de la începuturile Bisericii, primul pas îl
reprezintă în mod necesar identificarea, pe baza manuscriselor, codicilor, traducerilor și a
altor documente, a textului cel mai vechi și pe cât posibil original. Acest tip de „critică”
textuală trebuie înțeles în mod pozitiv, ca efort de redescoperire a textului original, pe cât
posibil astăzi.
Stabilirea textului inițial este cu atât mai importantă în cazul textelor pentru care
există mai multe variante, precum și în cazul textelor cu o importanță teologică evident
covârșitoare. În cazul acestora din urmă, fixarea textului pe care îl interpretăm poate fi calea
de evitare a unor erori interpretative cu impact asupra înțelegerii teologice. Pe de altă parte,
existența mai multor versiuni textuale poate reprezenta o îmbogățire a înțelegerii teologice,
atâta timp cât diferențele între versiuni nu generează contradicții de interpretare.
Pentru etapa de inițiere în studiul biblic, în care este foarte posibil ca accesul la textul
biblic în limbile ebraică, greacă, latină să fie îngreunat de necunoașterea limbilor respective,
se recomandă cel puțin consultarea principalelor traduceri românești ale Bibliei (Biblia de la
București, 1688; Biblia de la Blaj, 1795; Biblia de la Sankt Petersburg, 1819; Biblia lui
Șaguna, 1858; Biblia de la 1914, Biblia sinodală, ediția a IV-a, 1968, Biblia diortosită după
Septuaginta de mitropolitul Bartolomeu Anania, 2001, precum și cea mai recentă ediție
sinodală).

b. Regula contextului
Convingerea că un text biblic poate fi interpretat corect doar dacă este privit în
contextul ansamblului Scripturii a guvernat constant exegeza creștină și cea iudaică.
„Decuparea” unui text și analizarea sa ca unitate ideatică și teologică separată de restul
Scripturii a fost privită mereu ca riscantă deoarece ar putea conduce la o înțelegere
deformată, eronată, a mesajului acesteia. De aceea, încă de la Sfinții Părinți, interpretarea
biblică răsăriteană a presupus citirea și analizarea unui pasaj biblic pe fondul ansamblului
Scripturii pentru a-i discerne sensul în raport cu acesta. Sfântul Ioan Hristostom explică foarte
limpede această regulă: „Nu este de ajuns să zicem că este scris în Scriptură, nici să scoatem
cuvintele și să despărțim membrele corpului Scripturilor inspirate, înțelegându-le în mod
separat și lipsite de înlănțuirea lor proprie... […] trebuie să citim tot șirul ideilor, căci, dacă
vom întrerupe continuitatea și legătura dintre ele, vor lua naștere multe învățături greșite.”
(Omilii la Ieremia 10,23 – PG 56,156-157). Din aceste rațiuni s-a definit în timp regula
contextului care presupune interpretarea unui text biblic în raport cu ansamblul Scripturii din
care face parte.
Contextualizarea unui text biblic, deși implică o mare doză de libertate pentru
exegetul cu experiență, poate ridica unele dificultăți celui aflat la începutul studiilor biblice.
Iată de ce introducerea în problematica contextului se realizează într-o formă mai tehnică, ce
presupune diferențierea tipurilor de context și a nivelurilor acestora. Astfel, se pun la
dispoziția interpretului reperele necesare pentru a asigura o contextualizare coerentă a
pasajului analizat, condiție sine qua non a corectei sale interpretări.
 Contextul biblic reprezintă ansamblul cărții, al testamentului sau al Scripturii în
întregul său, căruia îi aparține un pasaj supus interpretării, ansamblu cu care acest pasaj se
află într-un raport logic și ideatic. Aplicarea regulii contextului presupune sesizarea acestui
raport logic și ideatic dintre textul analizat și întregul corpusului scripturistic.
În funcție de criteriile externe sau interne ale textului, se diferențiază contextul extern
și contextul intern. Contextul extern vizează modul de organizare a conținutului unei scrieri
de către autorul ei în funcție de prioritățile sale. În această categorie se disting: contextul
extern istoric – când prezentarea evenimentelor este cronologică și contextul real/ tematic/
sistematic – exemplificat de evanghelistul Matei care prezintă evenimentele cu scopul precis
de a demonstra mesianitatea lui Iisus. Contextul intern descoperă raportul dintre părțile unui
text, structura sa internă, logica expunerii în textul analizat. Această categorie include:
contextul logic – descoperă raporturile dintre părțile unei propoziții sau ideile unui text (Ps
118,163); contextul psihologic – relația ideilor este determinată afectiv (In 4,32); și contextul
profetic – propriu unor viziuni profetice dominate de lipsa de perspectivă în timp și spațiu, de
prezentul profetic (ex. Is 40-66) [Basarab, Ermineutică, p. 70-84].
În ce privește nivelurile contextului, acestea reprezintă diferențieri de tip scolastic
menite să vină în sprijinul inițierii în exegeză prin repere clare pe care le oferă, astfel: a)
nivelul de bază reprezintă cuvintele, propozițiile și paragrafele care precedă și succed textul
analizat; b) contextul intermediar reprezintă secțiunea (partea) cărții din care face parte textul
analizat (de ex. Cartea Facerii este în general împărțită în două secțiuni: capitolele 1-11
prezintă istoria universală a omenirii, iar capitolele 12-50 prezintă istoria patriarhilor ca
început al istoriei poporului ales); c) cartea oferă mesajul coerent din care textul analizat
reprezintă doar o componentă; d) Vechiul Testament în întregul său crează posibilitatea
perceperii faptului că aghiografii transmit, în paginile Scripturii, un mesaj unic, o singură
istorie, o singură lucrare a lui Dumnezeu; e) Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului
Testament descoperă unitatea celor două Testamente prin Hristos [Longman, p. 37-46].
Elementele sesizate atunci când se încearcă parcurgerea celor cinci niveluri trebuie să
servească interpretării pasajului biblic abordat, și să nu se confunde cu o generalizare a
mesajului acestuia. În timp, pe măsura creării competențelor exegetice, respectarea acestor
niveluri va deveni în mod firesc o componentă a instrumentarului de interpretare.

c. Regula locurilor paralele și principiul reciprocității exegetice

În strânsă relație cu regula contextului se află regula locurilor paralele. Locurile
paralele (sau „textele paralele”) sunt versete care au în comun fie întreg conţinutul lor, fie
ideea pe care o exprimă, fie numai un cuvânt important din punct de vedere teologic. Textele
paralele care împărtășesc întreg conținutul sunt, în general, profețiile mesianice prezente în
Evanghelia de la Matei, invocate ca argument pentru adeverirea mesianității lui Iisus (ex. Mih
5,1; Mt 2,6). Valorificarea locurilor paralele își are începutul în Noul Testament unde atât
Mântuitorul Iisus Hristos, cât și Sfinții Apostoli, fac referire la texte din Vechiul Testament
pentru a susține anumite afirmații sau adevăruri (ex. Lc 24,25-27).
Principiul hermeneutic care stă la baza acestei reguli este cel al reciprocității
exegetice. Acesta presupune că un fragment biblic obscur poate fi interpretat în lumina unui
alt pasaj biblic mai clar, indiferent de autorul acestuia, data scrierii sau contextul istoric al
acesteia datorită faptului că Scriptura este integral și uniform inspirată de Duhul Sfânt. În
spatele multitudinii textelor stă un mesaj unic, o unică istorie a mântuirii care se descoperă
interpretului treptat și prin sistemul completării/clarificării reciproce a pasajelor biblice.
Identificarea locurilor paralele se poate face cu ajutorul referințelor din subsolul
paginii Sfintei Scripturi, şi prin consultarea concordanțelor biblice. Aceste texte pot fi de un
real folos interpretului deoarece ele completează, întregesc informația și clarifică sensul
textului analizat.
 d. Regula credinței
În mediul ortodox, interpretarea biblică a inclus întotdeauna credința, adevăratul sens
al cuvintelor scripturistice neputând fi descoperit în afara acesteia. De aceea, s-a configurat în
timp regula credinței ca element de validare a adevărului unei interpretări și ca garant al
rămânerii interpretului în cadrele Bisericii și ale Tradiției. Astfel, orice afirmație exegetică cu
privire la un text biblic trebuie să fie conformă învățăturii de credință și să nu intre în
contradicție cu aceasta. În mod cert, textul Scripturii ca mesaj revelat nu poate fi interpretat
doar în lumina rațiunii, așa cum explică Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic nu este mai rău
decât când cineva judecă şi măsoară cele divine cu ajutorul raționamentelor omenești; în
acest fel se depărtează, în mare măsură, de piatra aceea a credinței şi va fi lipsit de lumină.
Dacă cel care voiește să cuprindă cu ochii omenești razele soarelui, nu numai că nu va izbuti
şi nu va putea rezista, dar chiar va cădea şi va suferi o mare vătămare; cu atât mai mult cel
care voiește să vadă lumina aceea puternică, cu propriile sale raționamente, suferă de
asemenea şi aduce injurii harului lui Dumnezeu” (Omilia II la 1 Timotei – PG 62,606-607).

e. Sensurile Sfintei Scripturi

Dumnezeu, ca Autor principal al textelor Sfintei Scripturi, și-a transmis mesajul prin
intermediul autorilor secundari, aghiografii, tributari în mod firesc unor forme narative și
lirice specifice culturii iudaice și grecești ale timpului lor. Revelația divină este exprimată în
limbaj uman, ceea ce generează necesitatea interpretării textului biblic ținând cont și de
specificitățile pe care le împărtășește cu orice tip de text literar. Prin „literar” înțelegem aici
limbajul care se folosește de diferite elemente stilistice ce conferă forță mesajului transmis.
Astfel, deși textul biblic are un statut unic de mesaj revelat, el prezintă unele elemente de
limbaj care, dacă sunt înțelese corect, pot clarifica sensul mesajului transmis. Aceste
elemente aparțin diferitelor tipuri de sensuri pe care interpreții, de-a lungul timpului, le-au
identificat în textul biblic. Deși categorizările sensurilor diferă considerabil de la exeget la
exeget, totuși există patru sensuri principale comune, recunoscute ca atare, în textul biblic:
sensul literal-istoric, sensul alegoric, sensul anagogic și sensul tipic.
Sensul literal-istoric al Sfintei Scripturi prezintă ideile și gândirea aghiografului ce
sunt expuse în conformitate cu regulile morfo-sintactice din gramatica limbii în care a
redactat scrierea sa. Acesta este în general sensul de bază al oricărei cărți scripturistice ce
reprezintă sensul prim al literei. Poate fi întâlnit sub denumirea de sens gramatical, istoric
sau logic. În cadrul acestui sens se disting: sensul literal propriu – căruia îi sunt caracteristice
emfaza, hiperbola, litota, ironia, elipsa, comparația și sensul literal impropriu (numit și
figurat sau tropic) – căruia îi sunt caracteristice sinecdoca, metonimia, metafora, alegoria
(aceasta dezvoltându-se chiar într-un sens distinct, sensul alegoric), parabola, fabula,
ghicitoarea, gnomul și simbolul. În sprijinul recunoașterii priorității acestui sens literal-istoric
în fața altor sensuri ale Scripturii se pronunță Sfântul Vasile cel Mare care, fiind adeptul unei
interpretări literale, combate excesele interpretării alegorice atunci când textul nu sugerează
prezența unor elemente simbolice: „Cunosc, zice, legile alegoriei, deși nu le-am descoperit
eu, dar le-am descoperit când am citit cele ce au scris alții. Aceștia, care nu acceptă sensurile
obișnuite ale textului, zic că apa nu este apă, ci de altă natură [...] Eu, însă, când zic iarbă,
înțeleg iarbă; la fel când zic plantă, pește sau animal, pe toate le înțeleg ca în vorbirea
obișnuită.” (Omilii la Hexaemeron 9,1).
Sensul alegoric. Alegoria este o figură de stil care, printr-o înșiruire continuă de
metafore, se transformă într-un procedeu artistic ce are ca scop concretizarea și personificarea
unor concepte în vederea transmiterii unei învățături morale. Aceasta poate fi întâlnită, atât în
Vechiul Testament (ex. cântarea viței de vie ce simbolizează pe poporul ales – Ps 79,9-17; Is
5,1-5), cât și în cel Nou (ex. imaginea păstorului cel bun – In 15,1-16; vița cea adevărată – In
15,1-11; cf. Rom 11,17-19; Ef 6,13). Unii exegeți, sub influența filosofiei profane, au încercat
să identifice în mod exagerat exprimări alegorice în aproape fiecare pericopă biblică pentru a-
și fundamenta propriile concepții teologice. Astfel, aceștia au explicat într-o manieră
alegorică diferite texte al căror sens era eminamente istoric, scoțând la lumină un înțeles total
diferit decât cel care ar fi rezultat din interpretarea literală. Pe lângă alegorie, Origen, unul din
cei mai prolifici interpreți ai Scripturii în sens alegoric, folosește uneori în comentariile sale
sensul figurat și simbolic al unor noțiuni: „Presupunem deci, că acum, în chip figurat, toți
oamenii pot să conțină vin. Eu îi numesc ulcioare și zic că cel rău este plin cu vin din via
Sodomei, plin cu vin egiptean, plin cu vinul vrăjmașilor lui Israel. Iar omul nevinovat și
înaintat în virtute este plin cu vin din via Sorec [o vale fertilă] [subl. ns.] [...] vin pe care l-a
amestecat înțelepciunea. Așa putem presupune că se umplu cu vin ulcioarele, când este vorba
de virtute și păcat” (Omilii la Cartea profetului Ieremia 12,1-2).
Sensul anagogic4 propune o interpretare spirituală a textului sfânt. Acesta nu
anulează sensul literal, ci dimpotrivă îl însoțește și-l întregește prin adăugarea unui sens
superior rezultat dintr-o reflexie corelativă sau din rațiuni de natură morală. Referindu-se de
multe ori la adevăruri viitoare cunoscute aghiografului cu un anumit timp înainte, sensul
anagogic poartă și denumirea de sens profetic. În urma analizei literale a Ps 147,12, Sfântul
Ioan Gură de Aur afirmă: „Referitor la text sunt de ajuns cele spuse; iar dacă cineva dorește
să înțeleagă psalmul în mod anagogic, nu refuzăm să mergem și pe această cale, nevătămând
istoria – Doamne ferește –, ci împreună cu aceea, adăugăm și acestea pentru cei mai
sârguincioși, după putință. Proslăvește pe Domnul, Ierusalime, laudă pe Dumnezeul tău,
Sioane! Pavel înțelege Ierusalimul de sus, despre care zice: Iar Ierusalimul de sus este liber și
este mama noastră, după cum și prin Sion înțelege Biserica, zicând: Voi nu v-ați apropiat nici
de muntele ce putea fi pipăit, nici de focul care arde cu flacără, nici de nor, nici de beznă, nici
de vijelie, ci v-ați apropiat de cetatea Sionului și de Biserica celor dintâi născuți, care sunt
scriși în ceruri [...]” (Omilii la Psalmi 147,3). Sensul anagogic este important dar trebuie
întotdeauna să urmeze sensului literal în cadrul unei interpretări, pe care îl întregește.
Sensul tipic al Sfintei Scripturi face trimitere la o lucrare deosebită a Duhului Sfânt
care, prin intermediul unei imagini, persoane, prevederi legislative sau chiar a unui
eveniment, prezintă într-o formă nedeplină caracterul profetic al unei realități istorice. Tipul
(gr. τύπος – imagine, figură, exemplar încă nefinisat) veterotestamentar cuprinde în sine toate
elementele caracteristice antitipului prefigurat pentru a-l putea transpune într-o legătură
nemijlocită cu acesta. În momentul în care apare antitipul, tipul își încheie funcția sa, însă
fără a fi anulat. Sfântul Ioan Gură de Aur susține că: „Tipul nu trebuie separat cu totul de
adevăr, căci astfel nu ar mai fi tip; nici nu trebuie socotit egal cu adevărul, căci iarăși va
deveni și el adevăr; ci trebuie să rămânem la măsura proprie fiecăruia, nu socotind tipul în
întregime adevăr, dar nici lipsindu-l cu totul de acesta. Căci, dacă el are totul, atunci și el este
adevăr, iar dacă este lipsit cu totul, atunci nu poate fi tip” (Omilii la 1 Corinteni – PG
51,248). Exemplificăm acest sens cu un text din opera Sfântului Vasile cel Mare: „Adam este
tip a lui Adam cel viitor (Rom 5,14), piatra (din care au fost adăpați israeliții în pustie)
reprezintă tipic pe Hristos (1Cor 10,4), apa care a izvorât din piatră este tipul puterii de viață
făcătoare a Cuvântului; Mana este tipul pâinii celei vii, care s-a pogorât din cer (Deut 8,3; In
5,41), iar șarpele spânzurat pe lemn este tipul patimii mântuitoare, care s-a săvârșit pe cruce
(Num 21,9) [...]” (Despre Duhul Sfânt 14).

Consensul Sfinților Părinți

f.
Un reper important în interpretarea ortodoxă a textului biblic este ceea ce numim
consensul unanim al Sfinților Părinți5 – consensus unanimis Patrum – asupra modului în care
trebuie înțeles un anumit pasaj scripturistic. Aceasta înseamnă o viziune împărtășită de mai
4
Anagogie (fr. anagogie) – (s.f.) interpretare a Bibliei care se ridică de la sensul literar al textului la cel mistic.
mulți Sfinți Părinți, reflectată în comentariile, omiliile exegetice și alte opere ale lor, în
special cu privire la unele aspecte de dogmatică și morale din textele Sfintei Scripturi.
Consensul opiniilor este necesar deoarece operele patristice reprezintă mărturii personale ale
autorilor cu privire la interpretarea Scripturii în lumina credinței. Așadar, nefiind inspirate de
Dumnezeu, spre deosebire de textul biblic, aceste opere sunt supuse greșelii. Opinia patristică
devine mărturie a Bisericii prin consens și prin conformitate cu Scriptura, Tradiția și
canoanele Sinoadelor ecumenice [Basarab, Ermineutică, p. 96]. Astfel, interpretul trebuie să
se asigure cu privire la existența consensului patristic asupra unui anumit text prin cercetarea
operelor Sfinților Părinți.

g. Theoria și lectio divina

Cei doi termeni desemnează două tipuri de lectură-interpretare a Sfintei Scripturi, cel
dintâi propriu tradiției răsăritene, cel de-al doilea propriu tradiției apusene. Astfel, nu este
vorba de reguli propriu-zise de interpretare, ci de o anumită orientare sau viziune spirituală
care trebuie să nu fie străină întregului demers hermeneutic.
Theoria desemnează o viziune contemplativă, spirituală, inspirată a Părinților greci
asupra Sfintei Scripturi, viziune prin care ei au sesizat prezența lucrătoare a lui Dumnezeu în
viața poporului ales și în viața Bisericii deopotrivă. În virtutea acestei viziuni inspirate, a
acestui tip de lectură, ei au pătruns sensul profund al textului biblic pe care l-au interpretat
spre mântuirea celor pe care îi păstoreau. „Theoria nu este nici un sens scriptural, nici o
metodă de exegeză. Ea nu poate fi pur și simplu echivalată cu sensul spiritual și nici
identificată cu tipologia sau cu alegoria, căci theoria este o „vedere” a adevărului
dumnezeiesc comunicat Bisericii de către Duhul Sfânt. Ea este o vedere inspirată, trăită și
articulată de subiectul uman. În timp ce profetul evreu își primea viziunea revelatoare într-o
stare de extaz, exegetul creștin devine instrument al Duhului prin contemplare, pe care am
putea-o defini ca deschidere către harul dumnezeiesc atât la nivelul inimii, cât și la cel al
minții.” [Breck, p. 113]. Acest tip de abordare patristică a actului interpretativ nu este mai
puțin valabil astăzi, când se promovează atât de mult utilitatea cercetării științifice în studiul
biblic. Dimpotrivă, cercetarea propriu-zisă și theoria sau vederea contemplativă sunt
complementare cu condiția ca exegetul să accepte călăuzirea Duhului în demersul său de
înțelegere. În concret, iată care este relația theoriei cu exegeza: „Theoria include atât vederea
inspirată prin care exegetul sesisează sensul spiritual al unui text, cât și atitudinea de
contemplare care este o condiție esențială pentru a primi acea vedere. Astfel, theoria ne
informează și ne călăuzește în fiecare aspect al exegezei” [Breck, p. 115].
Expresia lectio divina (lit. lectură divină) desemnează o manieră spirituală de
lecturare a Scripturii, specifică tradiției apusene, în cadrul căreia lectorul (interpret) face
efortul de a pătrunde înțelesul adevăratului mesaj al lui Dumnezeu. Acest tip de lectură
include patru trepte: lectio (lectura) – citirea atentă a Cuvântului lui Dumnezeu prezent într-
un text, chiar și scurt, al Scripturii; meditatio (reflectarea) – reflectarea îndelungată asupra
acelui text; oratio (rugăciunea) – încetarea procesului reflexiv și începerea ascultării
Cuvântului lui Dumnezeu în inimă; contemplatio (contemplarea) – odihnirea în Cuvântul lui
Dumnezeu.
5
Conceptul de „Sfinți Părinți” desemnează persoane, în majoritatea cazurilor episcopi, care se bucurau în
Biserică de o autoritate deosebită, câștigată prin ținuta morală și intelectuală dovedită în focul luptelor pentru
apărarea identității mărturisirii de credință, precum: Vasile cel Mare, Atanasie cel Mare, Grigorie de Nazianz,
Grigorie de Nyssa, Ambrozie cel Mare, Ioan Hrisostom, Amfilohie al Iconiei, Chiril al Alexandriei, Leon cel
Mare, Teofil al Alexandriei, Chiril al Ierusalimului, Efrem Sirul, Grigorie cel Mare, Iustin Martirul și Filosoful,
Irineu de Lyon, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschinul ș.a. Autoritatea Părinților consta în ortodoxia lor
unanim recunoscută, în faptul că: „după ce s-au umplut de învățătura evanghelică și apostolică, și după ce au
luat din Sfintele Scripturi o credință absolut curată, posedând cuvântul vieții, ei au fost luminători ai lumii”,
[Basarab, Ermineutică, p. 100].
 Aceste două tipuri de lectură spirituală, deși diferite, mărturisesc o preocupare
împărtășită de ambele tradiții (apuseană și răsăriteană) cu privire la înțelegerea mesajului
biblic în cadrul unui dialog-comuniune cu Autorul său. Ele confirmă exegetului de astăzi,
printr-o tradiție seculară, necesitatea acestui tip de căutare spirituală în cadrul demersului
interpretativ.

h. Profilul interpretului
Cel care asumă responsabilitatea interpretării Sfintei Scripturi are nevoie de o
pregătire prealabilă adecvată caracterului unic al acesteia, de a fi un produs al inspirației
Duhului Sfânt asupra aghiografilor, cu caracter divino-uman. Sfântul Vasile cel Mare
sintetizează conținutul acestei pregătiri: „Cum ar trebui să fie pregătit un suflet pentru a lua
parte la ascultarea unor lucruri atât de mari? Să fie curățit de vicii, să nu fie stăpânit de grijile
acestei vieți, să fie gata la oboseală şi la studiu în toate direcțiile.” (Omilii la Psalmi 1,3).
Așadar, pentru a putea realiza un demers hermeneutic autentic, interpretul va avea nevoie de
o pregătire pe două planuri: pe plan intelectual și pe plan spiritual, precum și de o abordare
echilibrată a interpretării în cadrul căreia să îmbine moștenirea Tradiției cu tehnicile și
informațiile actuale de specialitate. Responsabilitatea pregătirii adecvate este cu atât mai
mare cu cât interpretarea unui text nu se face doar pentru sine, ci se împărtășește comunității,
ceea ce presupune răspândirea interpretării care, în funcție de pregătire, va fi adevărată sau
deformată. Din acest motiv, Sfinții Părinți au fost foarte fermi cu privire la rigurozitatea
pregătirii necesare interpretului.
Pregătirea intelectuală
Întâi de toate, accesul interpretului la adevărul cuvintelor Scripturii este condiționat în
mare măsură de cunoașterea limbilor (ebraică, aramaică, greacă) în care s-au scris cărțile
biblice. Pentru cel care reușește să parcurgă această etapă de învățare a limbilor, actul
exegetic se va dovedi cu certitudine mult mai rodnic deoarece accesarea textului prin
intermediul unei traduceri, oricât de bine realizată ar fi, presupune existența unui filtru
suplimentar, precum și unele limitări de transpunere exactă a sensului original, care
îngreunează inevitabil interpretarea. Din acest punct de vedere, cunoașterea limbilor
constituie o prioritate absolută în descifrarea mesajului Scripturii.
Cunoaşterea izvoarelor textului biblic (codici, manuscrise, traduceri, lecţionarii, citate
biblice păstrate în diferite lucrări teologice) servește interpretului în etapa de stabilire a
textului inițial. Consultarea multitudinii de resurse textuale îl conduce pe interpret spre
identificarea formei celei mai apropiate de cea inițială, necesară pentru a-i facilita apropierea
de gândirea autorului biblic.
Arheologia și elementele de isagogie oferă interpretului suma de cunoștințe istorice,
geografice și culturale de care are nevoie pentru un demers exegetic corect. Din acest
registru, interpretul extrage informații privind scopul, destinatarii, locul și timpul, conținutul
scrierii unor cărți, elemente de contextualizare care pot avea o contribuție extrem de
importantă în discernerea mesajului textului biblic.
Interpretul nu trebuie să fie străin nici de literatură și științele profane (filosofia,
istoria, biologia, astronomia, medicina, dialectica, logica, retorica ș.a.) care îi oferă uneori
informațiile și argumentele necesare pentru a ajunge la o interpretare acurată a textului, după
modelul Sfinților Părinți care se serveau fără rezerve de cunoștințele dobândite în școlile
profane ale timpului.
În sfârșit, este necesară cunoașterea vieții și a învățăturii Bisericii, a literaturii
exegetice patristice, prin care interpretul se poate înscrie pe o linie de continuitate a Tradiției
în ce privește interpretarea Scripturii ce devine, în context eclesial, Cuvântul cel viu al lui
Dumnezeu descoperit pentru mântuirea celor ce cred în El.
Pregătirea spirituală
 Necesitatea pregătirii spirituale pentru o interpretare adecvată a Sfintei Scripturi
decurge din caracterul său revelat. Apropierea de tainele Cuvântului lui Dumnezeu necesită o
anumită stare de curăție, de eliberare din preocupările materiale, de statornicire în
preocupările spirituale. Sfinții Părinți au identificat, în acest sens, principalele calități morale
necesare interpretului.
Condiția sine qua non a interpretării biblice este, în viziunea Părinților, credința. Ea
este cheia de acces principală la înțelegerea Cuvântului prezent în cuvintele Scripturilor. Ea
permite investirea textului cu credibilitatea cuvenită unui text revelat: nu conține nimic de
prisos, nu există contradicție și neadevăr în paginile sale. Aceasta este premisa principală de
interpretare. Origen argumentează necesitatea credinței în demersul hermeneutic prin
invocarea cuvintelor profetului Isaia: De nu veți crede, nu veți înțelege (Is 7,9). Pentru a
înțelege mesajul Scripturilor este necesar „să înălțăm ca la o corabie pânzele credinței. Dacă
navigăm în acestea, cârmaciul ne va fi cuvântul lui Dumnezeu” (Sf. Ioan Gură de Aur,
Omilia VII la 1 Tesaloniceni – PG 62,439).
Prin rugăciune, interpretul poate intra în relație dialogică cu textul care conține, însă
fără să cuprindă, Cuvântul lui Dumnezeu. Rugăciunea, înțeleasă ca vorbire cu Dumnezeu,
devine, în contextul demersului interpretativ, vorbire cu Autorul cuvintelor al căror sens
încercăm să îl pătrundem. Necesitatea rugăciunii decurge din caracterul revelat al Scripturii,
singurul care poate descoperi exegetului adevăratul înțeles fiind însuși Autorul principal,
Dumnezeu. În acest sens, Origen se adresează ascultătorilor săi înainte de a începe
interpretarea cărții Ieșirea: „Ajutați-ne cu rugăciunile voastre, pentru ca cuvântul lui
Dumnezeu să ne însoțească şi să ne fie călăuză în cele ce vom spune” (Omilia I la Ieșire).
Formulări similare întâlnim în debutul multor omilii exegetice ale Sfinților Părinți.
Smerenia este necesară interpretului din două motive principale: cel dintâi este că un
text, indiferent de natura lui, nu poate fi interpretat potrivit utopiei unui sens autorizat ca
definitiv, original şi final, ceea ce înseamnă că exegetul nu poate atinge, cu atât mai puțin în
cazul Scripturii, momentul formulării unei interpretări unice și universal acceptate a unui text
biblic. Acest lucru ar contrazice aspectul dinamic al textului biblic, generat de caracterul său
revelat. Al doilea motiv este unul de factură spirituală: orgoliul propriei valori nu mai lasă loc
descoperirii înțelesului de către Duhul Sfânt, Cel care a fost lucrător și la momentul
producerii textului. Așa cum textul în sine este un produs sinergic, tot așa trebuie să fie, în
mod conștient, și procesul de interpretare.
Pe lângă aceste trei trăsături principale ale interpretului asupra cărora există consens
între Sfinții Părinți și scriitori bisericești, au apărut și alte moduri de a creiona profilul
interpretului autentic. Astfel, Sfântul Augustin consideră că portretul interpretului trebuie să
includă șapte virtuți principale: timor – smerenia necesară celui care caută să înțeleagă voia
lui Dumnezeu; pietas – evlavia în virtutea căreia interpretul respectă textul revelat și evită
contrazicerea acestuia; scientia – știința de a înțelege că porunca cea mai mare este iubirea de
Dumnezeu și de aproapele, aceasta fiind calea către cunoașterea Lui; fortitudo – tăria de a se
desprinde de cele trecătoare și de a se atașa de cele veșnice; consilium misericordiae – sfatul
milostivirii prin care interpretul se desăvârșește în iubirea aproapelui până la iubirea
dușmanilor; purgatio cordis – curățirea inimii prin care sufletul este purificat de
insuficiențele lucrurilor pământești, ajungând la cunoașterea lucrurilor lui Dumnezeu;
sapientia – înțelepciunea al cărei început, după cuvântul Scripturii, este teama de Dumnezeu
(Ps 110,10).” [Basarab, Ermineutică, p. 20].
Punctul nevralgic îl constituie, însă, conformarea vieții interpretului în raport cu
viziunea spirituală a Sfintei Scripturi, adoptarea unui mod de viață care să-i permită
interpretarea din interiorul unei vieți de comuniune cu Cuvântul lui Dumnezeu.
Abordarea echilibrată a interpretării
 Primul aspect în abordarea unui text biblic îl constituie citirea continuă și reflectarea
îndelungată la cuvintele acestuia. Această fază este esențială în interpretare și elimină în mare
măsură riscul interpretărilor eronate, prin zăbovirea asupra conținutului textului. Sfântul Ioan
Hrisostom explică importanța și efectul acestei zăboviri prin analogie cu aromatele: „După
cum substanța aromatelor, cu cât mai mult este frecată între degete, cu atât mai mare cantitate
de parfum răspândește, tot astfel se poate constata că se întâmplă şi cu Scripturile: cu cât
cineva se străduiește să le cerceteze mai mult, cu atât mai mare comoară descoperă în ele şi
poate să obțină de acolo bogăție multă şi de negrăit” (Omilii la Facere 7,5). Este important,
așadar, ca, înainte de a utiliza instrumentarul hermeneutic specific, interpretul să se aplece cu
atenție desăvârșită asupra textului biblic într-un efort constant de adunare a minții asupra
cuvintelor și sensurilor lui [Moisescu, p. 113].
Interpretul trebuie să fie conștient de scopul demersului său, acela de a ajunge la
adevăratul sens al celor scrise în paginile Scripturii. Așadar, el nu urmărește emiterea unor
teorii noi, șocante, suprinzătoare, sau descoperirea unor informații de tip istoric-arheologic.
Exegetul ortodox urmărește descoperirea unui mesaj și întâlnirea personală cu Cel care i-a
încredințat acest mesaj, premisă care configurează întregul său demers hermeneutic.
În egală măsură, trebuie să fie conștient de necesitatea ajutorului lui Dumnezeu în
interpretare. Acolo unde din punct de vedere uman, al cunoștințelor și competențelor sale
interpretative, interpretul și-a atins limitele, intervine lucrarea de luminare a Sfântului Duh,
cu funcție călăuzitoare în înțelegerea adevăratului sens al textelor biblice. Aici este esențială
găsirea echilibrului dintre rațiune și credință în lucrarea interpretului, cele două elemente
necesare împlinirii scopului său.
O abordare echilibrată a interpretării presupune, în sfârșit, găsirea raportului corect
dintre utilizarea metodelor și instrumentelor interpretative moderne și moștenirea Bisericii.
Interpretul trebuie să conștientizeze că nu este în sine centrul de interes al demersului
interpretativ, astfel încât activitatea sa exegetică reprezintă, de fapt, o contribuție la ceva deja
existent, la moștenirea exegetică a Bisericii. De înțelegerea acestui fapt și de împletirea
echilibrată a moștenirii primite cu propria sa tehnică interpretativă va depinde ancorarea
interpretului în Tradiția exegetică a Bisericii, credibilitatea sa științifică în mediul teologic
național și internațional și impactul exegezei sale în cadrul comunității eclesiale.

5. Perspective hermeneutice moderne

Prezentarea extrem de sintetică a câtorva perspective moderne asupra actului
hermeneutic poate servi la înțelegerea mai amplă a responsabilității pe care o asumă
interpretul Sfintei Scripturi. Modul de raportare la textul biblic în limba originală și în
traduceri, la autorul biblic aparținând altui context istorico-cultural, nivelurile interpretării,
ideea textului ca partener de dialog al interpretului și, în sfârșit, oportunitatea de actualizare a
textului interpretat pentru lumea de astăzi sunt câteva repere menite să complementeze
informațiile prezentate anterior cu privire la scopul interpretării și la rolul interpretului în
cadrul procesului hermeneutic.
a. Necesitatea demersului hermeneutic este generată de experiența alterității.
Orice demers hermeneutic pornește de la existența și conștientizarea alterității care crează o
distanță între mine și celălalt. În cazul interpretării Scripturi, eu sunt intepretul, celălalt este
aghiograful. Între noi există o distanță istorico-culturală considerabilă pe care este nevoie să o
anulez sau să o depășesc pentru a reuși să înțeleg mesajul aghiografului. În acest sens se
vorbește despre necesitatea unei anume identificări cu autorul inspirat. Cum intervine
hermeneutica pentru a facilita depășirea acestei „prăpăstii” temporale, istorice, culturale?
„Hermeneutica nu șterge această diferență/distanță: ea nu este în sine podul construit pentru a
depăși acest gol ci, mai degrabă, un proiect de construcție, un plan de arhitect care își așteaptă
realizarea practică.” [Rose, p. 11]. Puntea hermeneutică propriu-zisă, cea care realizează
trecerea peste acest impediment în înțelegerea mesajului biblic, este actul interpretativ
realizat pe baza principiilor hermeneutice. Astfel, hermeneutica este cea care oferă principiile
și metodele prin care distanța creată de alteritate să fie surmontată.
b. Despre traducere și interpretare. Orice act de traducere implică o componentă
interpretativă astfel încât opțiunea traducătorului pentru un anumit cuvânt are în spate o
întreagă interpretare nu doar a cuvântului respectiv, ci a ansamblului textului din care face
parte. Atunci când traducerea este necesară, lipsește înțelegerea limbii. Cel care înțelege cu
adevărat o limbă nu are nevoie să o traducă ci o trăiește în mod real. Iată de ce „problema
hermeneutică nu este cea a stăpânirii corecte a limbii, ci cea a înțelegerii veritabile asupra
unui lucru care se petrece în mediul limbii” [Gadamer, p. 288]. Care este relevanța acestei
idei pentru înțelegerea responsabilității exegetului ortodox? Acest exemplu al traducătorului
care își orientează efortul spre depășirea prăpastiei dintre limbi este o analogie grăitoare
pentru raportul dintre interpret și textul analizat [Gadamer, p. 290].
c. Nivelurile demersului hermeneutic: a înțelege – a se înțelege – a face să
înțeleagă. Primul subiect al interpretării este însuși interpretul. El este cel care trebuie să
decripteze și să înțeleagă mesajul textului biblic. Aici ne situăm la primul nivel al demersului
hermeneutic – a înțelege. Treapta următoare presupune o anumită înțelegere de sine în raport
cu textul, o percepere a propriei alterități în raport cu acesta – a se înțelege. În sfârșit, odată
parcurse primele două etape, interpretul poate comunica, împărtăși celorlalți roadele
activității sale exegetice – a face să înțeleagă [Rose, p. 11].
d. Apropierea și distanțarea interpretului față de textul abordat. Înțelegerea
autentică a Scripturii e condiționată, în chip simultan, de o anumită apropiere și distanțare
față de textul biblic. Apropierea presupune receptarea textului analizat în funcție de
subiectivitatea cititorului/interpretului. Din această perspectivă, textul devine calea de
înțelegere a sinelui, medierea spre noi înșine. Pe de altă parte, este nevoie de o distanțare
critică față de text, de lumea textului, pentru a asigura gradul de obiectivitate necesar unei
interpretări autentice. Altfel, există riscul să aplicăm textului biblic sensurile pe care dorim să
le identificăm în cuprinsul său, și nu semnificațiile pe care le conține cu adevărat. Această
relație dintre apropiere și distanțare poate fi descrisă sintetic astfel: „Un text conformat și
conform este fără îndoială agreabil, dar și-a pierdut alteritatea; el nu mai poate oferi decât
răspunsurile pe care dorim să le obținem. Bogăția autentică a vieții nu poate fi trăită decât
într-o alteritate care oscilează mereu între apropiere și distanță.” [Rose, p. 20].
e. Dialogul hermeneutic. Textul biblic este un mediu al dialogului dar funcționează
el însuși ca partener al unui dialog hermeneutic cu interpretul. Acesta facilitează activarea
textului în calitatea de partener și preface semnul scris în sens. Similar dialogului real, pentru
a se desfășura în condiții optime, dialogul hermeneutic necesită o limbă comună care, de fapt,
coincide cu înțelegerea însăși a textului de către interpret. Eforturile intelectuale și spirituale
converg, astfel, înspre „crearea” acestei limbi comune cu textul care să facă posibilă
extragerea sensului său adevărat. Aceasta presupune o participare reală a interpretului la
sensul textului interpretat [Gadamer, p. 290].
f. Desăvârșirea textului ca rostire actuală. Un text poate fi lecturat pentru a fi
înțeles în propriul său context, în propria sa lume, urmărindu-se cunoașterea conținutului și a
relevanței sale pentru condițiile istorico-culturale în care a fost produs. Dar același text poate
fi lecturat astfel încât să fie pusă în valoare deschiderea sa iar mesajul său inițial, aparținând
trecutului, să devină un cuvânt al prezentului, o rostire actuală, ca împlinire adevărată a
menirii sale [Ricoeur, p. 124-5]. În cazul textului inspirat al Scripturii, aceasta este cea mai
mare provocare a interpretului astăzi: de a face Cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi să
vorbească contemporaneității ca un Cuvânt viu, actual, care le este adresat și care îi invită la
răspuns.
 Bibliografie recomandată în limba română

(Extras din CHIRILĂ, Ioan, BUD, Paula și PAŞCA-TUŞA, Stelian, Vechiul Testament în scrierile bibliştilor români:
ghid bibliografic (Cluj-Napoca: Eikon/Şcoala Ardeleană, 2014), 405 p.)

Volume
BASARAB, Mircea, Ermineutica biblică (Oradea: Episcopiei ortodoxe române, Oradea, 1997), 158 p.
BASARAB, Mircea, Interpretarea Sfintei Scripturi în Biserica Ortodoxă (Cluj-Napoca, Alma mater,
2005), 262 p.
CHIRILĂ, Ioan, Fragmentarium exegetic filonian (Cluj-Napoca: Limes, 2002), 174 p.
CHIRILĂ, Ioan, Fragmentarium exegetic filonian II, Nomothetica – repere exegetice la Decalog (Cluj-
Napoca: Limes, 2003), 174 p.
ROVENŢA, Haralambie, Ermineutica – Principii şi reguli în interpretarea Sfintei Scripturi (Bucureşti:
Litografia Scrisul studenţesc, 1930), 379 p.
SCRIBAN, I., Manual de ermineutică biblică (Bucureşti: Tipografia Cooperativa, 1911), 140 p.
VLADIMIRESCU, Mihai, Exegeza şi ermineutica biblică în operele Sfinţilor Părinţii Capadocieni,
(Craiova: Mitropolia Olteniei, 2009), 400 p.
Studii şi articole
BRECK, John, „Principii ortodoxe de interpretare a Bibliei,” ed. Constantin Jinga, AB 1-3 (1998): 75-86.
CHIRILĂ, Ioan, „Exegeza biblică vechitestamentară – disciplină ce conservă şi afirmă
multiculturalitatea,” în volumul Biserică şi multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu (Cluj-Napoca:
Presa Universitară Clujeană, 2001), 132-146.
COMAN, Costantin, „Ermineutica biblică ortodoxă,” O 3-4 (2004): 26-48.
CORBU, Agapie, „Aspecte ale exegezei biblice iudaice în epoca celui de-al doilea templu,” AB 10-12
(2000): 26-35.
ISTRATI, Ioan Valentin, „O hermeneutică a temporalităţii în Vechiul Testament,” TV 7-12 (2006): 36-
66.
MARCU, Grigore, „Preocupări exegetice în teologia protestantă actuală,” O 2 (1956): 278-280.
MIHĂILĂ, Alexandru, „Câteva evaluări ermineutice,” AFTOPJ II (2001-2002): 33-54.
MIHOC, Vasile, „Tipologia ca metodă de interpretare creştină a Vechiului Testament,” AB 7-9 (1997):
28-39.
MOŞOIU, Nicolae, „Hermeneutica ortodoxă ca dezvoltare teologică în Tradiţie,” RT 2 (2009): 241-278.
NEAGA, Nicolae, „Importanţa tradiţiei exegetice pentru cercetarea biblică modernă. Consideraţii
privind Vechiul Testament,” MA 5-6 (1972): 369-377.
NEGOIŢĂ, Athanase, „Cum se interpreta Scriptura acum 2000 de ani,” GB 3-4 (1961): 308-320.
OANCEA, Constantin, „Exegeza istorico-critică şi teologia biblică ortodoxă: o reevaluare,” RT 3 (2007):
187-202.
OANCEA, Constatin, „Trei demersuri anistorice în exegeza biblică. Avantaje şi limite ale exegezei
sincronice,” ST 1 (2008): 39-54.
POPOIU, Dumitru-Mitruț, „Metoda istorico-critică şi cea semiotico-critică în cercetarea biblică germană
contemporană,” ST 2 (2012): 161-182.
PREDA, Constantin, „Inspiraţia Septuagintei din perspectivă hermeneutică,” ST 2 (2006): 37-59.
PRELIPCEAN, Alexandru, „Gematria ebraică – paradigmă ermineutică a Sfintei Scripturi. Studiu de caz:
cifrele 1-7 din Facere,” ST 2 (2008): 177-212
SEMEN, Petre, „Hermeneutică şi exegeză la Sfinţii Capadocieni, în Părinţii Capadocieni, ed. Petre
Semen şi Liviu Petcu (Iaşi: Fundaţiei Academice „Axis”, 2009), 55-62.
SEMEN, Petre, „Traducerea Bibliei: un exerciţiu hermeneutic responsabil,” în Alternative
Hermeneutice, ed. Ştefan Afloroaei (Iaşi: Cantes, 1999), 171-177.
Repere patristice
BABA, Teodor, „Exegeza Sfintei Scripturi, preocupare majoră a Sfinților Trei Ierarhi,” Teologia 1-2
(1999): 107-119.
CHIRILĂ, Ioan, „Herminia vasiliană, o paradigmă exegetică vie,” Studia TO 2 (2009): 3-12.
CHIRILĂ, Ioan, „Origen contemporanul nostru”, (prefață) la vol. G. CELSIE, Gândirea creştin-filosofică
a lui Origen (Cluj-Napoca: Limes, 2002), 5-13.
CORBU, Agapie, „Principii de exegeză biblică în tratatul La titlurile psalmilor al Sf. Grigorie de
Nyssa,” AB 10-12 (1999): 15-22.
CORNIŢESCU, Constantin, „Sfinţii Trei Ierarhi, interpreţii ai Sfintei Scripturi,” ST 1-2 (1976): 82-93.
ICĂ, Ioan jr., „Exegeză, dogmatică şi mistică isihastă în teologia taborică a Sfântului Ioan
Damaschinul,” Tabor 5 (2007): 61-80.
 ILCA, Marius-Mihai, „Hermeneutica mistică a Tradiţiei la Cântarea Cântărilor în viziunea lui Origen şi
a Sfântului Grigorie al Nyssei,” AB 1-3 (2011): 17-28.
MICLE, Veniamin, „Citirea şi interpretarea Sfintei Scripturi după omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur,”
O 2 (1980): 275-298.
MIHOC, Vasile, „Actualitatea exegezei biblice a Sfinţilor Părinţi,” RT 2 (1997): 79-101.
MOISESCU, Iustin, Sfânta Scriptură şi interpretarea ei în opera Sfântului Ioan Hrisostom (Cernăuţi:
Tipografia Glasul Bucovinei, 1942), 123 p.
NEAGA, Nicolae, „Principii ermineutice în omiliile biblice ale lui Origen. Cu referire specială la
Vechiul Testament,” MA 10-12 (1981): 757-763.
ROVENŢA, Haralambie, Interpretarea Scripturei după Origen (Râmnicul Vâlcea: Tipografia „Cozia” a
Episcopiei Râmnicului – Noul Severin, 1929), 69 p.
RUSU, Dumitru, „Atitudinea Părinților Capadocieni și a altor Sfinți Părinți față de exegeza Sfintei Scripturi la
Origen,”MO 5-8 (2012): 191-207.
RUSU, Dumitru, „Interpretarea tipologică a Vechiului Testament la Origen,” MO 1-4 (2010): 173-191.
RUSU, Dumitru, „Metoda alegorică de interpretare a Sfintei Scripturi la Origen,” AB 7-9 (2010): 26-48.
RUSU, Dumitru, „Studiu comparativ al exegezei lui Origen la cartea Facerii cu comentariile Sfinţilor
Trei Ierarhi,”AB 4-6 (2011): 18-32.
SANDU, Nicuşor, „Modele de interpretare a Sfintei Scripturi în opera Sfântului Simeon Noul Teolog,”
O 1-2 (2008): 172-181.
SEMEN, Petre, „Sfânta Scriptură a Vechiului Testament în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur,
reflectată în Omiliile după Matei,” PU 2 (2004): 77-88.