ROMÂNIA

MINISTERUL EDUCAŢIEI, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

UNIVERSITATEA EMANUEL DIN ORADEA
FACULTATEA DE TEOLOGIE BAPTISTA
Specializarea: PASTORALA
Forma de învăţământ: ID
- Cursul -HERMENEUTICĂ, sem. I

PILDA SAMARITEANULUI
MILOS

Coordonator:

Prof. univ. dr. HAMILTON MOORE

Student:

IVAŞCU VALENTIN

1
 CUPRINS

1. Istoria interpretării pildei........................................................................... 5

2. Interpretare biblică..................................................................................... 8

Oradea, 2011
2
 INTRODUCERE

Hermeneutica este disciplina de a interpreta un mesaj biblic dat, în armonie cu autorul şi

contextul original şi de asemeni în armonie cu contextul contemporan al audienţei din prezent
Hermeneutica a constituit şi constituie cheia unei interpretări corecte a Scripturilor. Oricine
poate şi este chiar de dorit să citească Scripturile, dar nu oricine le poate explica corect!1
Pentru explicarea lor este nevoie de a cunoaşte cu temeinicie uneltele cu care trebuie să
lucrezi pentru a avea rezultate corecte.
Amintim că un text al Scripturii nu poate avea mai mult decât un singur înţeles şi anume
acela care a fost în intenţia Autorului (Duhul Sfânt) atunci când a fost inspirat (comunicat)
autorului uman. De aceea este de crezut că doar cei care au Duhul pot fi interpreţii corecţi ai
Scripturilor. Pentru că dacă Duhul Sfânt a criptat mesajul Scripturii, atunci numai El este cel
care are cheia decriptării; în acest fel Biblia este o carte închisă, acoperită pentru orice om
care nu are Duhul Sfânt prezent în mintea şi viaţa lui. „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile
Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sînt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că
trebuiesc judecate duhovniceşte.(1Corinteni 2:14)
Cele mai multe erezi vechi sau moderne au plecat de la o hermeneutică defectuoasă cât şi
de la o exegeză precară. După cum s-a observat în istoria bisericească, o interpretare greşită a
dus la o teologie greşită şi care a încheiat acest ciclu cu o aplicaţie greşită, adică cu o trăire
greşită. De aceea este de primă importanţă tratarea cu cea mai mare seriozitate a acestei
„unelte” de cercetare şi explicare a Scripturii, hermeneutica. Cunoscutul autor creştin W.
Henricksen făcea chiar afirmaţia că:

Interpretarea Bibliei este mai mult decât un act intelectual al teologilor, ea este necesară tuturor. Ea
deschide vieţile noastre în Cristos, este împlinirea vieţii creştine. Avem nevoie de hrană tare, nu
doar de firimituri. Avem nevoie de a mesteca, nu doar de a bea lapte cu biberonul. Trebuie să ne
bucurăm de această viaţă învăţând principile fundamentale şi transmiţându-le şi altora.2

Aşa cum vom vedea mulţi dintre cei care au interpretat această pildă a Domnului Isus
Cristos au eşuat în explicarea ei datorită faptului că au avut o interpretare greşită, o
hermeneutică foarte slabă, supra- spiritualizând, pierzându-se în încercarea de a explica
simbolistic sau agăţându-se de detaliile pildei; sau căutând semnificaţii actuale în mod
preconceput, forţat; sau având o interpretare incompletă, neluând în seamă tot textul şi mai cu
seamă contextul.
_______________________________
1. John McArthur, Reckless Faith, when the church loses discern ( Ilinois, Crossway Books, 1994), 89
2. Walter Henricksen, Cercetaţi Scripturile, (Cluj, Logos, 2002), 7

3
 „Dumnezeu a decis să-şi exprime Cuvântul, prin cuvinte omeneşti. Biblia este Cuvântul
lui Dumnezeu scris în cuvintele oamenilor în decursul istoriei.”3 Această natură duală a
Bibliei face necesară şi obligatorie munca de interpretare, de hermeneutică biblică. Primul
motiv pentru care trebuie să învăţăm cum să interpretăm este că, fie că ne place fie că nu,
fiecare cititor sau ascultător este în acelaşi timp şi interpret. Adică majoritatea celor ce
citesc/ascultă consideră că şi înţeleg ceea ce citesc/ascultă. Inevitabil însă, noi abordăm
textul/mesajul – desigur neintenţionat - prin prisma experienţei noastre, prin sfera noastră de
pregătire profesională, prin cultura din care facem parte şi cu toate prejudecăţile care le avem
în a înţelege cuvintele sau ideile.
Pildele sunt un exemplu foarte bun de interpretare biblică. Hermeneutica ne ajută aici,
pentru a vedea că nu orice fel de interpretare este corectă şi nici măcar de bun simţ. Pildele
sunt un gen literar special şi chiar între ele formează categorii aparte, cum ar fii, pilde tip
istorioară şi pildele Împărăţiei.
Pildele tip istorioară cu tâlc, (Fiul risipitor, Regele şi cei doi datornici, ş.a.) funcţionează
ca un mijloc de a provoca un răspuns din partea ascultătorului. Aici pilda înseşi este mesajul!
Ea nu poate fi interpretată nici măcar alegoric. Ea a fost spusă pentru ai surprinde pe
ascultători, în propriile lor acţiuni, provocându-i la un răspuns, într-un anumit fel la persoana
Domnului Isus şi lucrarea Sa. Este ca şi cum ai spune unui om că cei care nu se spală pe faţă
arată jalnic, apoi i se dă omului ...o oglindă! Ce va face omul după privirea în oglindă este
tocmai reacţia la ceea ce a auzit. Omul este pus faţă în faţă cu realitatea necruţătoare. Şi dacă
oglinda va arăta doar o realitate fizică a omului, mesajul pildei, oglinda spirituală, va scoate
pe faţă caracterul real al ascultătorului sau altfel spus lucrurile ascunse ale inimii.
Lucrarea de faţă îşi propune ca în prima parte să prezinte o abordare a istoriei interpretării
textului din Luca 10: 25-37, pilda samariteanului milos, iar în a doua parte aplicând principiile
hermeneutici biblice să facă o interpretare proprie a cunoscutei pilde.

_______________________________
3. Gordon Fee & Douglas Stuart, Biblia ca literatură (Cluj, Logos, 2003), 21
1. ISTORIA INTERPRETĂRII PILDEI
4
 Se pare că primul comentariu mai amplu care a fost găsit asupra acestei pilde este cea a lui
Origen. După cum bine cunoaştem Origen a fost unul din părinţii bisericii care a avut o
interpretare alegorică a celor scrise. Multe din scrierile sale abundă în asemenea alegorii. În
capitolul „Despre principii”4, Origen îşi defineşte gândirea despre cum trebuie interpretat
textul biblic:
Am amintit toate acestea cu intenţia de a arăta scopul puterii dumnezeieşti care ne dăruieşte
Sfintele Scripturi nu este acela de a ne înfăţişa numai faptele prezentate în sensul lor literal, de vreme
ce prea adesea astfel de lucruri nu sunt adevărate, ci chiar opuse raţiunii, prefigurând istoria lui Hristos
şi a Bisericii Sale.

Sau mai exact definindu-şi el însuşi cheia întregii sale hermeneutici : „Noi însă, care
odinioară luam cuvintele lui Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, în sens literal şi corporal, nu
mai cugetăm astfel.”5
Apoi înarmat cu o astfel de gândire despre modul de a interpreta Scripturile, Origen dă
următoarea interpretare alegorică Pildei :
Victima - Adam
Ierusalim - Paradisul
Ierihon - Iadul
Hoţii – îngeri răi, demonii
Preotul – Legea
Levitul – poorocii
Samariteanul – Domnul Isus
Rănile – neascultarea
Măgarul – trupul Domnului
Hanul – biserica (îi primeşte pe toţi cei care intră în ea)
Hangiul – conducătorul bisericii (Duhul Sfânt)
Promisiunea
de revenire a
Samariteanului - a doua venire a Domnului Isus

Acelaşi mod de interpretare l-au avut şi următorii gânditori creştini ca Irineu şi Clement,
Ioan Gură de Aur şi apoi Ambrozie. De fapt toţi au fost tributari aceleaşi şcoli de gândire de
la Alexandria. Nu prea departe s-a dus următorul părinte al bisericii, Augustin, despre care
vrem să amintim că şi el a interpretat această pildă. Interpretarea lui a avut ca hermeneutică
de bază aceeaşi alegorie. Totuşi de această dată Augustin a dat o interpretare alegorică dar şi
analogică, simbolizând lucrurile unei lumi superioare, în care tot ce este pe acest pământ îşi
are prefigurarea în cer.
_________________________________
4. Grigorie de Nazians şi Vasile cel Mare, Filocalia lui Origen, (Bucureşti, Herald, 2007), 29
5. Origen, Omilii la Evanghelia după Matei, XV, 1,3

Astfel avem la Augustin :

5
 Omul care cobora de la Ierusalim – Adam
Ierusalim – oraşul ceresc al păcii de unde a căzut Adam
Ierihon- Luna, care semnifică natura muritoare a lui Adam
Hoţii –Diavolul şi îngerii lui
l-au dezbrăcat - şi anume de nemurirea sa
l-a bătut zdravăn - atragerea în păcat
l-au lăsat aproape mort - el trăieşte ca trup, dar aproape mort spiritual
preotul şi Levitul – preoţia şi lucrarea Vechiului Testament
untdelemnul – mângâierea adusă de speranţă
vinul - îndemnul de a lucra plin de duh
a doua zi - după Înviere
cei doi lei – promisiunea vieţii acesteia şi acelei de apoi
Hangiul - Pavel

Acest tip de interpretare cu o hermeneutică defectuoasă s-a perpetuat până după zorii
Reformei, iar ca exemplu îl putem da chiar pe John Newton6, celebrul compozitor al imnurilor
creştine. În zilele noastre acest tip de hermeneutică bazat pe interpretarea alegorică este
tradiţional bisericii ortodoxe, dar şi teologiei mormone reprezentate de John Welch, scolastic
mormon, care interpretează parabola ca o impresionantă alegorie a Căderii şi a Răscumpărării
din păcat a omenirii.7
Odată cu Reforma teologia biblică şi hermeneutica şi-au preluat locul lor de onoare în
interpretarea Scripturii. Astfel Calvin nu s-a lăsat deloc impresionat de „tradiţia” unei astfel
de interpretări şi chiar a criticat-o dur, în primul rând că oferea o teologiei a voinţei libere, a
depravării omului, dar nu totală („..l-au lăsat aproape mort”, adică alegoric „ceva bun mai
exista în el, nu murise încă de tot”), lăsând să se înţeleagă că
...o astfel de abordare duce chiar la interpretări şi la speculaţii periculoase şi fără număr, care nu
vor ajuta cu nimic înţelegerea adevărată a pildei şi dacă vrem să interpretăm cu reverenţă adâncă şi cu
bun simţ Scriptura trebuie să recunoaştem că nu acestea spune pilda.5

Interpretarea pe care Calvin o dă pildei este una etică. El subliniază că adevărul de bază
este că omul nu a fost făcut pentru sine însuşi, ci dimpotrivă , ca să relaţioneze cu ceilalţi,
deci nu trebuie să trăim egoişti, ci pentru „aproape”-le nostru. La fel ca şi Calvin majoritatea
gânditorilor creştini reformaţi, şi apoi moderni au această hermeneutică şi deci acelaşi mod
de interpretare.

________________________________
6. John Newton, Hymns, http://www.ccel.org/ccel/newton/olneyhymns.h1_99.html
7. John W. Welch, The Good Samaritan: Forgotten Symbols, Liahona, Feb. 2007, 26–33
8. Jean Calvin, Commentary on Luke, http://www.ccel.org/ccel/calvin/calcom33.ii.vii.html

Diferenţele apar din nou la teologii creştini liberali (post moderni) care nu au schimbat
practic hermeneutica, ci au schimbat evanghelia ( în centrul teologiei lor sta acum omul şi

6
bunăstarea lui, nu Dumnezeu şi gloria numelui Său) şi toate lucrurile le privesc pragmatic şi
umanist. Astfel pentru ei adevărul prezentat de pildă este: „o expresie a pluralismului , a
solidarităţii umane împotriva unei societăţi în destrămare”9

_________________________________________

9. Christopher Hays, Luke’s Wealth Ethics, (Tubingen, Mohr Siebeck, 2010), 21

2. INTERPRETARE BIBLICĂ

7
 Fiind un pasaj al Scripturii în care este redată o pildă, o parabolă – tip poveste cu tâlc,
credem că de mare importanţă înainte de interpretarea ei este să înţelegem adevărul central al
pildei sau mai bine zis ce învăţătură sau adevăr a dorit Mântuitorul să scoată în evidenţă.
Versetul central sau cheia pildei se găseşte în versetul 33, unde se subliniază emfatic:
„...i s-a făcut milă de el.” Domnul Isus a fost profund interesat de oameni şi de mântuirea
lor! Chiar tema centrală a Evangheliei după Luca este cuprinsă în versetul : „Căci Fiul
omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut.” (Luca 19:10); de aceea El a arătat o
caldă preocupare faţă de cei care-L urmau, ucenicii, de cei care erau marginalizaţi, bolnavi
handicapaţi, femei, copii. Ca Om perfect Isus a arăta grijă pentru cei dispreţuiţi săraci, răniţi,
păcătoşii cei mai josnici.
Fariseii şi cărturarii erau oameni aparent credincioşi, dar numai partea de afară era
frumoasă, inima lor era la fel de nepăsătoare şi tot atât de rece ca cea a bandiţilor care l-au
atacat şi jefuit pe sărmanul om care trecuse prin acea vale. De fiecare dată când Domnul Isus
a făcut vindecări, mila şi compasiunea Lui pentru omul ruinat de păcat, a intrat în contradicţie
flagrantă cu inima învârtoşată de neprihănire proprie, de religiozitate seacă, rece , nemiloasă a
fariseilor vremii. De fiecare dată Domnul îi reduce la tăcere, arătând că religia adevărată a
Lui Dumnezeu înseamnă mila şi compasiune pentru semenul tău. Sau altfel spus, dacă eşti
din Dumnezeu, adică neprihănit, vei fi şi tu milos cu alţii ca şi Dumnezeu.
În primul rând observăm că acţiunea se petrece în contextul ultimelor zile ale Domnului
Isus pe pământ, de acum era hotărât să îşi ducă lucrarea la capăt şi pornise spre Ierusalim. „
Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Şi-a îndreptat faţa hotărât să
meargă la Ierusalim.” (Luca 9:51)
Observăm apoi că pilda a fost dată în contextul în care fariseii îl ispiteau – „ Un învăţător
al Legii s-a sculat ca să ispitească pe Isus...” Luca 10:25, pentru a găsi un motiv vrednic de a
fi omorât. Deci era îl ispiteau cu Legea.
O altă observaţie preliminară arată că cei care încercau să-l ispitească (învăţătorul legii
care se ridicase era doar vocea lor) se considerau neprihăniţi prin ţinerea Legii.„Dar el care
vroia să se îndreptăţească...” (Luca 10:29)
În plan secundar nu se poate să nu remarcăm ironia fină pe care Domnul Isus a avut-o
când ia replicat: ”....Fă aşa şi vei avea viaţă veşnică” (Luca 10:28), cu alte cuvinte: dacă eşti
aşa de neprihănit şi iubeşti cu toată inima ta pe Dumnezeu şi pe aproapele tău ca pe tine
însuţi, de ce mă mai întrebi !?
Problema nu era că nu ar fi iubit pe Dumnezeu; fariseii era o partidă religioasă chiar
fanatică în privinţa iubirii şi cinstirii lui Dumnezeu; problema era...”şi pe aproapele tău”!

8
Această problemă au avut-o mereu şi mereu în aproape toate confruntările cu Domnul Isus.
Deşi erau zeloşi şi iubitori de Dumnezeu, dragostea lor era...de pe buze :

Dar voi ziceţi: „Cine va zice tatălui său sau mamei sale: „Ori cu ce te-aş putea ajuta, l-am închinat
lui Dumnezeu,” nu mai este ţinut să cinstească pe tatăl său sau pe mama sa. Şi aţi desfiinţat astfel
cuvântul lui Dumnezeu în folosul datini voastre. Făţarnicilor, bine a proorocit Isaia despre voi,
când a zis: ,Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este
departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti.”

(Mat 15:5-9)

Fariseii au fost dovediţi că dragostea lor era doar declarativă, iar când dragostea lor
trebuia să se manifeste înspre aproapele lor, întotdeauna se eschivau şi răstălmăceau legea. De
aceea pilda aceasta se referă la o problemă de ordin etic, dar care are ca substrat esenţial latura
spirituală.
Mai târziu apostolul Ioan, când îmbătrânit de zile îşi scrie prima epistolă, uitându-se la
acest episod în care Domnul i-a dovedit ipocriţi şi mincinoşi pe farisei, le scrie creştinilor din
toate vremurile: „Dacă zice cineva: „Eu iubesc pe Dumnezeu”, şi urăşte pe fratele său, este un
mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe
Dumnezeu, pe care nu-l vede?” (1 Ioan 4:20)
Apoi Domnul Isus alege în mod absolut intenţionat ca personajul „aproape”-le să fie
samaritean. Cunoaştem că samaritenii erau consideraţi de către iudeii ca fiind necuraţi, adică
ca şi leproşii, sau ca neamurile. Ei erau un fel de paria ai societăţii datorită idolatriei la care se
dedaseră. Probabil că erau persoanele cele mai urâte şi hulite de iudei, consideraţi ca trădători
de neam, pentru că se încuscriseră cu neamurile; spurcaţi pentru că creşteau şi mâncau carne
de porc (vezi Luca 8:26), necredincioşi şi idolatri pentru se închinau în alt loc decât la
Ierusalim.(Ioan 4:20)

Un alt motiv probabil pentru care Domnul a ales ca „aproape”-le să fie samaritean, este şi
faptul căci cu două zile înainte încercase să treacă cu ucenicii prin ţinuturile samaritenilor şi
aceştia nu-i lăsaseră, făcându-i să ocolească mult. Ucenicii au cerut să li se permită atunci să
ceară foc din cer peste ei! Acum Domnul dorea să le dea o lecţie şi lor în legătură cu iubirea
aproapelui oricare ar fi acesta
Mai trebuie remarcat că toate pildele erau pentru ucenici, nu pentru farisei:

Ucenicii s-au apropiat de El, şi I-au zis: „De ce le vorbeşti în pilde?” Isus le-a răspuns: „Pentru că
vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat. De aceea le
vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg. Şi cu
privire la ei se împlineşte proorocia lui Isaia, care zice: „Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi
înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns

9
 tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu
inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec.”

(Mat 13:11,13-15)

La fel remarcăm şi faptul că Domnul Isus după ce a dat această pildă, deşi morala era
evident clară, nu-l slăbeşte pe fariseul „neprihănit” şi nici nu-l lasă să tragă o concluzie pe
care ar fi dorit sau strâmb ar fi înţeles-o el; ci îi pune o întrebare socratică prin care îl face ca
el singur să extragă morala, aceasta pentru a nu lăsa nici ascultătorii să tragă ei alte concluzii!
Observăm că nici celelalte personaje nu sunt la întâmplare luate. Se vorbeşte despere un
preot şi despre un Levit, adică două persoane religioase, presupus a fi credincioase şi cu frică
de Dumnezeu. Ţinta lor comună era să-L slujească pe Dumnezeu la Templu. Dar în numele
religiei şi a credinţei, cei doi uită să mai fie …umani, adică să slujească semenului în nevoie,
semen care a fost făcut şi el după asemănarea Creatorului!
De fapt zice Mântuitorul, cel care îşi face milă de cel în neputinţă este cel care se
aseamănă cu Dumnezeu care are milă . Religiozitatea este doar o haină rece care poate
ascunde o inimă de piatră, o inimă fără milă, o inimă care în faţa oamenilor vrea să apară ca
neprihănită. Nu există ipocrizie mai amară şi mai rea, ca cea a oamenilor care se ascund după
Dumnezeu.
Vedem că adevărul fundamental pe care îl subliniază Domnul Isus în această parabolă este
lipsa dragostei în viaţa unor oameni care se declară religioşi şi ipocrizia lor. Această lipsă a
dragostei este deseori uşor de justificat şi de acoperit în faţa oamenilor, dar nu şi în faţa Lui
Dumnezeu.
Evident ca pilda a fost spusă în aşa fel încât învăţătorul Legii să descopere lipsa lui de
dragoste. Pentru acest expert în legea iudaică, persoana care ar fi reacţionat cel mai puţin
probabil în mod corect ar fi fost ...samariteanul. De fapt atitudinea acestui cărturar a trădat
lipsa lui de dragoste, dragoste despre care tocmai el spuse că este poruncită de Lege! Şi
tocmai el învăţătorul Legii a fost demascat că nu iubeşte şi deci încalcă Legea. Parcă vedem
privirea senină şi ochii pătrunzători ai Domnului Isus Cristos, ţintuindu-l pe „inculpat” şi
întrebându-l retoric; „...şi zici că îl iubeşti din toată inima pe Dumnezeu ...!” Hmm ..!
Este foarte probabil că învăţătorul Legii cunoştea că însuşi Domnul Isus dăduse acelaşi
răspuns când fusese întrebat de alţi farisei şi cărturari, care este cea mai mare poruncă. De
aceea şi el a răspuns întocmai, convins că a dat lovitura. Dar Mântuitorul l-a încercat în acel
moment provocându-l la a trăi ceea ce spusese. „Fă aşa şi vei trăi” era tocmai promisiunea
Legii. Dar, de vreme ce nici un păcătos nu poate împlini perfect Legea, cerinţele acestea
imposibile aveau rolul de a determina pe oameni să caute îndurarea divină, să ceară milă, aşa

10
cum a făcut-o vameşul (Luca 18:13), să-L caute pe Mântuitor ca pe cel mai mare dar de la
Dumnezeu. Acest om ar fi trebuit să fi răspuns cu o mărturisire a vinovăţiei sale, a neputinţei
sale, nu cu o încercare de autoîndreptăţire. Dar el a încercat să se declare neprihănit!
Întrebarea pe care o adresează învăţătorul legii Mântuitorului nu este de neglijat, dacă
vom privi contextul social în care se trăia atunci în Iudea. Opinia răspândită printre cărturarii
şi fariseii vremii era că în categoria „aproape”-lui intrau doar cei drepţi, cei neprihăniţi.
Ceilalţi, ca păcătoşii, vameşii, prostituatele şi apoi neevrei şi cu prisosinţă samaritenii
trebuiau urâţi pentru că erau duşmanii lui Dumnezeu! Ei citau psalmul 139 pentru aşi justifica
poziţia:

Ei vorbesc despre Tine în chip nelegiuit, Îţi iau Numele ca să mintă, ei, vrăjmaşii Tăi! Să nu urăsc
eu, Doamne, pe cei ce Te urăsc, şi să nu-mi fie scârbă de cei ce se ridică împotriva Ta? Da, îi urăsc
cu o ură desăvârşită; îi privesc ca pe vrăjmaşi ai mei. Psalm 139:20-22

Aşa cum sugerează şi această pericopă, ura faţă de cei răi este consecinţa firească a iubirii
de Dumnezeu şi a neprihănirii. Ceea ce nu puteau ei înţelege însă era faptul că trebuiau să
urască păcatul , dar să-l iubească pe păcătos! Ura sfântă despre care vorbea şi psalmistul, e
marcată de întristare profundă a inimii pentru starea celui păcătos. Şi aşa cum a învăţat
Mântuitorul aici, dar şi în alte locuri (Luca 6:27-36, Matei 5:44-48), ura sfântă este însoţită
întotdeauna de iubire autentică pentru cel pierdut. Iată un exemplu elocvent :

El I-a răspuns: „Învăţătorule, toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinereţea mea.” Isus S-a
uitat ţintă la el, l-a iubit, şi i-a zis: „Îţi lipseşte un lucru; du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei
avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea, şi urmează-Mă.”

(Mar 10:20-21)

Fariseii şi cărturarii ridicaseră ura aceasta faţă de cei „răi”, la rang de virtute, anulând astfel
cea dea doua mare poruncă: „...şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. De aceea a ridicat
această întrebare învăţătorul Legii : „Cine este aproapele meu?” În versetul 36 din topica
propoziţiei, vom observa şi faptul că atunci când Mântuitorul a răspuns întrebării „cine este
aproapele meu”, El a inversat întrebarea iniţială a învăţătorului , zicând „Care dintre ...a dat
dovadă că este aproapele ...” Dacă învăţătorul se aştepta ca cei care sunt „aproape”-le, deci
ei să-i dovedească aceasta, să-i arate un merit, Mântuitorul îi spune însă: dovedeşte tu
celorlalţi că eşti „aproape”-le lor! Aici Mântuitorul îl conduce la regula de aur: ”Tot ce voiţi
să vă facă vouă oamenii, faceţi-le voi mai întâi. Căci în aceasta este cuprinsă legea şi
prooroci.” (Matei 7:12)

11
 Aplicaţii:
- Ce este rău in ipocrizia religioasă (ascunde inima adevărată a omului)
- Ce alt „samaritean” ai numi astăzi pentru această pildă? (ce zici de un ţigan...?)
- Care ar fi câteva exemple de „ preoţi şi leviţi” - ipocrizie religioasă astăzi
- De ce este uşor să spui una şi să trăieşti alta?
- Care sunt obstacolele care te împiedică să trăieşti ceea ce spui că crezi ?
- Dacă fiecare din noi are responsabilitatea de a se dovedi aproapele celor în nevoie
celor „căzuţi pe drumul spre Ierihon”, atunci: Cum arată un creştin ipocrit (fariseu)?
- Dar cum arată un fariseu din biserica ta?

Chemarea la iubirea lui Dumnezeu este o chemare la iubirea celorlalţi. Viaţa nouă şi harul,
mila pe care o primesc creştinii la naşterea din nou, va da naştere la dragoste, compasiune şi
milă pentru ceilalţi căzuţi pe drumul Ierihonului . Cei care azi îşi spun creştini, dar ale căror
inimi sunt insensibile la suferinţa şi nevoile celorlalţi , oferă o dovadă sigură că în ei nu
locuieşte viaţa veşnică, ci ipocrizia (făţărnicia).
Nu există decât o singură soluţie: pocăinţa!(ai milă de mine păcătosul! Aşa cum se ruga
vameşul)

BIBLIOGRAFIE

12
Calvin, Jean. Commentary on Luke, http://www.ccel.org/ccel/calvin/calcom33.ii.vii.html
Christopher Hays, Luke’s Wealth Ethics, Tubingen, Mohr Siebeck, 2010
Fee, Gordon & Douglas Stuart, Biblia ca literatură, Cluj, Logos, 2003

Henricksen, Walter. Cercetaţi Scripturile, Cluj, Logos, 2002

McArthur, John. Reckless Faith, when the church loses its will discern , Ilinois, Crossway
Books, 1994
Nazians, Grigorie şi Vasile cel Mare, Filocalia lui Origen, Bucureşti, Herald, 2007
Newton, John. Hymns, http://www.ccel.org/ccel/newton/olneyhymns.h1_99.html
Origen, Omilii la Evanghelia după Matei, XV, 1,3
Welch, John W. The Good Samaritan: Forgotten Symbols, Liahona, Feb. 2007

13