HERMENEUTICĂ ŞI COMPARATIVISM BIBLIC

Subiectul 1. Introducere. Noţiuni de hermeneutică biblică

 Hermeneutica biblică ca disciplină a studiilor biblice (ale Vechiului şi Noului

Testament);
 Teoria interpretării textelor inspirate ale Sfintei Scripturi;
 Noţiuni de hermeneutică biblică;
 Numele, scopul şi difinirea hermeneuticii biblice;
 Necesitatea hermeneuticii biblice.

- a defini conceptul de hermeneutică biblică;

- a se expune asupra scopului hermeneuticii;
- a releva despre necesitatea hermeneuticii biblice prin prisma importanţei
obiectului ei.

(1) Hermeneutica biblică ca disciplină a studiilor biblice (ale Vechiului şi Noului

Testament)

În raport cu semenii săi, omul îşi manifestă gândurile şi sentimentele prin viu grai, prin
acţiuni şi prin scris. Cuvintele rostite, spre a fi bine înţelese, pot fi însoţite de gesturi. Scrisul
însă se înţelege mai anevoie, îndeosebi când cele scrise exprimă idei mai deosebite sau atunci
când de la apariţia lor a trecut timp îndelungat, şi deci împrejurările istorice şi geografice în
care au apărut diferă mult de vremurile noastre.
Astfel, spre a înţelege opera cuiva, nu-i suficientă citirea scrierii respective, ci este
nevoie de anumite explicaţii.
Știinţă care ne pune la dispoziţie reguli generale, nişte principii, de care trebuie să
ţinem seama pentru a putea pătrunde gândurile, concepţiile sau vederile unui scriitor,
exprimate în opera sa. Această ştiinţă se numeşte Hermeneutica.
Ca ramură sau disciplină a studiilor biblice (ale Vechiului şi Noului Testament),
Hermineutica biblică ne oferă regulile după care pot fi interpretate corect şi complet textele
Sfintei Scripturi.

(2) Teoria interpretării textelor inspirate ale Sfintei Scripturi

Hermeneutica biblică se distinge prin caracterul unic al obiectului ei de studiu:

Sfânta Scriptură ca formă scrisă de transmitere a mesajului revelat.
 (3) Noţiuni de hermeneutică biblică

Noțiunea de hermeneutică este înrudită cu cea de „exegeză”. Însă, ca discipline, cele

două sunt distincte, astfel: hermeneutica este o disciplină cu caracter teoretic ce expune
principiile de interpretare a textului, în timp ce exegeza este o disciplină cu caracter practic ce
presupune punerea în practică a principiilor hermeneuticii, aplicarea lor asupra textului
scripturistic.

Se operează cu termeni ca hermeneutică, interpretare, interpret, exegeză, exeget.

Semnificația lor se suprapune uneori, în special atunci când sunt incluse în discursul
hermeneutic exemplele de aplicare a principiilor interpretative asupra textului biblic.

(4) Numele, scopul şi difinirea hermeneuticii biblice

Hermeneutica biblică este teoria interpretării corecte şi complete a textelor inspirate

ale Sfintei Scripturi. După cum arată etimologia cuvântului, rolul Hermineuticii este de a
lămuri ceva care nu e destul de limpede.
Acest cuvânt vine de la grecescul ἑρμηνευτικὴ - interpretare, tălmăcire. Este înrudit
etimologic cu numirea ερμης pe care grecii o dădeau zeului Hermes (Mercur la romani), -
vestitor şi interpret al zeilor.
De exemplu când Pavel şi Barnaba vin şi predică cuvântul Domnului în Listra şi
vindecă un olog din naştere, locuitorii oraşului îi socotesc zei, şi anume pe Barnaba Zeus, iar
pe Pavel Hermes, pentru că Apostolul era cel care vorbea, ca şi cum ar fi făcut cunoscută
voinţa celuilalt (Fapte XIV,11-12).
Tot cu sens de interpretare, în învăţămîntul teologic se mai găseşte şi un alt cuvânt,
cuvântul exegeză (din greacă - a analiza, a explica). Obişnuinţa vorbirii a adus totuşi o
deosebire. Exegeza exprimă ideea de lămurire şi interpretare a unui text, pe când
Hermineutica ne arata regulile pe care exegeza le va întrebuinţa la interpretare.

Scopul Hermeneuticii biblice este de a mijloci cunoaşterea adevărurilor cuprinse în

Sfânta Scriptură, adevăruri interpretate corect şi complet.

Hermeneutica biblică pune la dispoziţia cititorului Sfintei Scripturi reguli şi principii,

care permit descoperirea sensului cuvântului lui Dumnezeu şi expunerea lui clară.
Hermeneutica biblică se ocupă cu particularităţile sensului textului biblic, pe care-l analizează
după anumite reguli, generale şi specifice.

(5) Necesitatea hermeneuticii biblice

Motive care justifică prezenţa unui studiu aparte pentru înţelegerea Sfintei Scripturi:

 Vechimea acestei cărţi, începuturile scrierii Sfintei Scripturi

 sunt vechi de circa trei mii de ani. Elaborată în împrejurări istorice diferite, în
alt mediu, cu oameni şi obiceiuri mult deosebite de vremea noastră, faptele şi
ideile cuprinse în ea nu se pot înţelege cu uşurinţă şi deplin cu mentalitatea şi
judecăţile noastre de azi. Şi mai cu seamă este foarte greşit a judeca ideile
exprimate şi faptele petrecute într-un mediu atât de vechi, după ideile şi
condiţiile istorice în care trăim noi.
 Locul în care au fost scrise, cărţile Sfintei Scripturi au nevoie de
un studiu special pentru a fi înţelese cum se cuvine. Ele au fost compuse în
Orient care, cu toate cercetările de pînă acum, tot nu este îndeajuns de bine
cunoscut. Continuu se descopăr lucruri şi se constată obiceiuri, a căror
cunoaştere e necesară pentru dreapta înţelegere a textelor din aceste timpuri.
 Limba în care au fost scrise, cărţile Sfintei Scripturi. Toate
cărţile ei au fost scrise în limbi stinse astăzi, a căror mînuire e mai grea decît a
celor de azi. În plus, fiind o carte elaborată în Orient, cuprinde un stil figurativ,
încărcat de simboluri, metafore, cu anevoie de descifrat, învăţăturile de credinţă
şi morală cuprinse în ea nu pot fi pătrunse fără o pregătire corespunzătoare.

Ne putem uşor încredinţa că înţelegerea Sfintei Scripturi nu se poate întreprinde fără o

îndrumare şi cultură specială. Fericitul Augustin spune: „Dumnezeu şi-a ascuns în figuri
înţelepciunea Sa, nu pentru a o refuza celor sîrguincioşi la învăţătură, ci pentru a o închide
celor neglijenţi”. Chiar în Sfânta Scriptură însăşi se arată că unele din părţile ei sunt greu de
înţeles, cum mărturiseşte Sfântul Apostol Petru cu referire la unele locuri din Epistolele
Pauline (2 Petru 3, 16). Acelaşi Apostol ne învaţă că Scriptura nu se tâlcuieşte după socotinţa
fiecăruia (2 Petru 2,20-21). Scriptura e la libera citire a tuturor. Acest lucru e nu numai drept,
ci şi recomandabil. Dar nu e la libera interpretare a tuturor, ci numai a Bisericii şi a celor
mandataţi de ea. Deci ca să nu greşim, trebuie să urmărim interpretarea Bisericii, a Sfinţilor
Părinţi şi a Sfintelor Sinoade. Interpretare care are o vechime de două milenii şi o
experimentare tot atât de veche în viaţa Bisericii.
Sfinţii Părinţi au trăit în timpuri mai apropiate de epocile scrierii cărţilor biblice,
cunoşteau temeinic limbile în care au fost scrise acestea, erau familiarizaţi cu împrejurările
istorice şi obiceiurile acelor timpuri. Erau cunoscuţi şi cu interpretarea apostolică a cărţilor
sfinte, şi nu aveau nevoie de vreo disciplină ajutătoare pentru înţelegerea exactă a Sfintei
Scripturi.
Cu trecerea timpului, s-a îngreunat înţelegerea tradiţională, apostolică şi s-au ivit
rătăciri şi neînţelegeri în explicarea textelor sfinte. De aceea, Fericitul Ieronim (†420)
spunea că nu se poate înţelege Biblia fără o anumita călăuză, fără anumite reguli.
În Biserica creştină primul interpret a fost Mântuitorul Hristos şi apoi Apostolii. Ei au
pus începutul exegezei creştine. Ei au interpretat Vechiul Testament ca împlinindu-se în
Domnul Iisus Hristos. După înţelesul dat de ei şi după regulile lor, au interpretat Scriptura
Sfinţii Părinţi, scriitorii bisericeşti şi Biserica.
Primele opere scrise în care Hermineutica este tratată ca o ştiinţă a interpretări sunt
ale lui: Melito de Sardes (†170) în opera sa intitulată „Cheiă, în care autorul a vrut să dea
lista celor mai obişnuiţi tropi biblici şi explicarea lor; Origen (†240), părintele, explicării
alegorice, în cartea sa „De principiis”; Fer. Augustin (†430) „De doctrina cristiană” şi Adrian
(†450), „Introducere în Sfintele Scripturi”.

Subiectul 2. Interpretare, interpret. Calităţile interpretului

 Interpretare, interpret;
 Felurile interpretării;
 Limita interpretării;
 Calităţile interpretului. Calităţile morale. Calităţile intelectuale.

- a determina felurile de interpretare specifice Sfintei Scripturi şi aplicarea lor în

procesul interpretării;
- a determina calităţile pe care trebuie să le posede interpretul;
- a enumăra calităţile morale şi cele intelectuale cu care este echipat interpretul în
explicarea Sfintei Scripturi.

(1) Interpretare, interpret

Sfânta Scriptură este cartea fundamentală a creştinismului. Nu este, o carte la fel cu

celelalte: este o carte divino-umană, scrisă sub inspirarea Duhului Sfânt. Ea are, deci, un
caracter deosebit şi o însemnătate fără egal pentru sufletul omenesc, pentru că-1 introduce în
taina infinitului şi a veşniciei. Ea trebuie citită cu o stare de suflet deosebită, pentru că altfel
nu-şi descoperă înaintea cititorului toate comorile sale.
Este un fapt îndeobşte cunoscut că sectele religioase actuale în majoritatea lor îşi au
originea în Reforma lui Luther (1ă17), care între numeroasele sale greşeli, a stabilit, în mod
arbitrar, principiul interpretării libere şi individuale a Sfintei Scripturi, abătîndu-se în acest
fel de la practica tradiţională a Bisericii şi în flagrantă contradicţie cu învăţătura Sfintei
Scripturi care spune: „... că nici o proorocie a Scripturii nu se tîlcuieşte după socotinţa
fiecăruiă (II Petru l, 20). Acest fapt a avut urmări dintre cele mai dezastruoase pentu religia
creştină, căci dădea dreptul fiecărui cititor să interpreteze Sfânta Scriptură. Dar, este ştiut că
numai Biserica are acest drept, ea fiind „stâlpul şi temelia adevărului” (I Tim. 3, 1ă), urmînd
astfel rânduielile Sfinţilor Apostoli, şi nicidecum persoanele particulare.
Tălmăcirile arbitrare şi false ale acestora au avut ca urmare alterarea învăţăturii
creştine şi apariţia a peste 3000 de secte religioase: baptişti, adventişti, penticostali, creştini
după Evanghelie, martorii lui lehova, aceştia din urmă fiind numiţi şi milenişti, studenţi în
biblie sau ruselişti, etc. De aici se vede, pe de o parte ce consecinţe nefaste poate avea
interpretarea Scripturii după capul fiecăruia şi, dimpotrivă, cît de necesară este o interpretare
corectă a acesteia, potrivit cu învăţătura Bisericii şi cu principiile Hermineuticii biblice.
 Ce înseamnă a interpreta?
Cuvântul interpretare vine de la latinescul interpretor, -ari = a interpreta, a tălmăci, a
explica, a descrie. De aici: interpretatio, -onis - explicare, lămurire şi interpres, -etis -
mijlocitor, interpret.
A interpreta - înseamnă a explica, a lămuri ceva ce nu este destul de limpede, a
descifra dintr-o carte sau dintr-un text intenţiile autorului. În cazul de faţă, a înţelege
învăţăturile divine descoperite autorilor sacri, pe care aceştia le-au fixat în scris, şi apoi a le
înfăţişa semenilor noştri, evident cu alte cuvinte decât acelea din Sfânta Scriptură.

(2) Felurile interpretării

Cel dintâi şi cel mai simplu mod de a împărtăşi altora cuprinsul Sfintei Scripturi
pentru înţelegerea ei este:

 Traducerea (1) - prin care înţelegem strămutarea cuprinsului acesteia, dintr-o limbă
străină într-o limbă cunoscută sau în limba naţională a unui popor. Prin aceasta Sfânta
Scriptură e adusă la cunoştinţa cititorilor prin propriile ei cuvinte. Traducerea este cea dintîi
treaptă în interpretarea Sfintei Scripturi şi, întrucât prin acest procedeu se transmite
înţelegerea textului sacru, traducerea însăşi se poate numi interpretare, într-un sens mai larg.

Există mai multe feluri de interpretări. Din punctul de vedere al cercului de ascultători
către care se adresează, interpretarea poate fi:
 Interpretarea populară (2) - atunci când prin consideraţii simple,
uşoare, explicăm textele Sfintei Scripturi pentru credincioşi cu o cultură mijlocie.
 Interpretarea ştiinţifică (3) - o interpretare mai profundă, atunci când,
plecând de la textele respective, căutăm sa le explicăm cu un aparat mai bogat în consideraţii
istorice, filologice, filosofice şi morale.

Interpretarea se poate împărţi şi altfel:

 Interpretarea verbală (4) - dacă ea se referă mai mult la text, adică la
partea externă, la sensul cuvintelor, la relaţia dintre ele, la funcţia lor în frază, pentru a preciza
din acestea sensul frazei.
 Interpretarea reală (5) - dacă presupunem sensul verbal cunoscut şi
întreprindem interpretarea cuprinsului, fără a ne mai opri la cuvinte.

(3) Limita interpretării

În ceea ce priveşte limita interpretării, se diferenţiază, de asemenea în:

 Interpretarea hermineutică (6) - urmăreşte doar să precizeze care sunt ideile

 autorului, ce a vrut el să spună, care este sensul, fără a le justifica sau apăra, cu
diferite argumente.
 Interpretare omiletică (7) - este atunci când explicăm anumite texte şi facem
aplicaţii la viaţa credincioşilor.

(4) Calităţile interpretului. Calităţile morale. Calităţile intelectuale

Citirea Sfintei Scripturi o poate face fiecare, dar pentru înţelegerea ei corectă, este
nevoie de o pregătire teologică specială, iar interpretul să fie înzestrat cu anumite însuşiri
morale şi să posede anumite calităţi intelectuale.

Calităţile morale

 credinţa adîncă şi sinceră, care călăuzeşte inteligenţa omului şi-i deschide

orizontul lucrurilor supranaturale. El trebuie să fie încredinţat că Sfânta Scriptură
cuprinde cuvântul lui Dumnezeu, învăţătura dumnezeiască, cu taine adînci, pe care
mintea omenească nu le poate cuprinde în toată adâncimea lor, avînd nevoie de
ajutorul credinţei. Nu există erori în textele sfinte, dar există o mărginire a
înţelegerii noastre.
 dispoziţia meditativă al cititorului. Sfânta Scriptură fiind o operă alcătuită din
înalte adevăruri doctrinare şi morale, care au fost scrise de autorii lor în momente
de deosebită iluminare internă şi emoţie religioasă, urmează ca cititorul ei trebuie
să se silească a se apropia cît mai mult de starea sufletească a scriitorului sacru.
 modestia şi smerenia, căci după cuvântul Scripturii, unde e smerenie, acolo e şi
înţelepciune (Pilde 11,2). Această dispoziţie va feri pe interpret de rătăciri şi
exagerări.
 integritatea moravurilor şi sfinţenia vieţii, pentru că, după cuvântul Scripturii,
înţelepciunea nu intră în sufletul răuvoitor, nici nu locuieşte în trupul dedat
păcatului (înţelepciunea lui Solomon l, 4). Aceasta corespunde şi cu ceea ce spune
Sfântul Apostol Pavel: „Omul trupesc nu pricepe cele ce sunt ale Duhului lui
Dumnezeu" (I Cor. 2, 14). Nimic nu îndepărtează mai mult decît viciul şi păcatul.

Calităţile intelectuale
Aici intră studiile şi cunoştinţele preliminarii cu care trebuie să fie echipat interpretul
când păşeşte la explicarea Sfintei Scripturi. Astfel, el trebuie să fie familiarizat cu limbile în
care s-au scris cărţile Sfintei Scripturi: limba ebraică pentru Vechiul Testament şi limba
greacă pentru Noul Testament; eventual latina şi slavona, în care s-au făcut de timpuriu
traduceri cu mare răspîndire şi multă autoritate. Cunoaşterea limbilor originare ale Sfintei
Scripturi este absolut necesară interpretului, căci traducerea nu redă întotodeauna sensul
exact al originalului.
Interpretul trebuie să cunoască Arheologia biblică, deoarece aceasta oferă cunoştinţe
asupra obiceiurilor, instituţiilor religioase sau civile, adică mediul în care a luat naştere
cartea respectivă (vezi cap. Arheologia biblică şi însemnătatea ei pentru interpret).
 El va trebui să cunoască Introducerea în cărţile Sfintei Scripturi, care ne
familiarizează cu autorul cărţii respective, cu motivele care l-au determinat s-o scrie şi
scopul ce 1-a urmărit. De asemenea, interpretul va trebui să cunoască învăţătura creştină,
pentru a şti cum se integrează învăţătura într-un text oarecare în ansamblul general al
dogmelor creştine. Cu alte cuvinte, să respecte ceea ce se numeşte „regula credinţei”.
Interpretul trebuie să mai îndeplinească o condiţie: să cunoască lucrările comentatorilor
însemnaţi ai Sfintei Scripturi. Din vremurile Sfinţilor Părinţi şi până acum s-a depus o
muncă colosală pentru a lămuri Scriptura. Deoarece această muncă e totdeauna un adînc
izvor de informare pentru cel ce vrea să afle şi să expună sensul Sfintei Scripturi. Aceste
lucrări vor avea totdeauna însemnătate pentru interpret. El va trebui să consulte comentariile
Sfinţilor Părinţi, scriitorilor bisericeşti şi ale celor mai de seamă exegeţi ai Bisericii noastre,
pentru a se putea călăuzi.
 Subiectul 3. Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti
 Sfinţii Părinţi, Scriitorii bisericeşti;
 Importanţa marelui apologet Origen;
 Importanţa marelui apologet Tertulian.

- Explicați noţiunea de „Părinte bisericesc” prin prisma condiţiilor pe care le

îndeplinesc (doctrina ortodoxă, sfinţenia vieţii, aprobarea Bisericii, vechimea);
- Analizați învăţătura scriitorilor de geniu ai Bisericii: Origen şi Tertulian, prin
care au dispreţuit tradiţiile Bisericii printr-o interpretare greşită.

...

(1) Sfinţii Părinţi, Scriitorii bisericeşti

Părinții bisericești ori Sfinții Părinți.

Cuvântul părinte (grec. – părinte, părinți) – cu o evoluție ce prezintă interes are un înțeles
complicat, care i-a fost atribuit în timp.
Termenul de Părinte include şi calificativul de sfânt. După categoria Sfinților Părinți, în
ordinea purității ortodoxiei doctrinare și a curățeniei vieții, urmează cea a Scriitorilor
bisericești (după care vine categoria scriitorilor creștini).

Caracteristicile fiecărei categorii

- Părinții bisericești sunt autorii cei mai de valoare și cei mai prețuiți în cadrul studiilor
patristice, prestigiu de care se bucură până în zilele noastre. Cuvântul „Părinte” este de
origine sacră, cu rădăcini în Vechiul Testament, exprimând raportul dintre învățător și
ucenic, ca un raport între tată și fiu. Calificativul de părinte sau tată este frecvent atribuit,
în primele secole creștine, mai ales episcopului. Începând din veacul al IV-lea numele de
Părinți se referă mai ales la episcopii din trecut, ca martori ai doctrinei Bisericii. „Părinți”
erau numiți îndeosebi episcopii participanți la Sinodul I ecumenic de la Niceea, din anul
325.

Condițiile cerute unui scriitor bisericesc pentru а se bucura de autoritatea de părinte bisericesc
(după Vincentiu de Lerin (m. inainte de 450)) sunt:
1. să fi trăit în sfințenie, în сrеdință și în comuniune cu Biserica universală prin învățătura lor;
2. unanimitatea acordului doctrinal;
3. ținеrеа și trasmiterea învățăturii curate а intregii Biserici;

Din сеlе de mai sus reiese că noțiunea de ,,Părinte bisеriсеsс” implică patru condiții:
(1) Doctrina оrtоdохă, în sensul că învățătura trebuie să rеflесtе fidel doctrina Bisericii;
(2) Sfințenia vieții (vita рurа) са realizare practică а ortodoxiei;
(3) Арrоbаrеа Bisericii (aprobatio Еcclеsiае) – sunt recunoscuți cu aceste atribute și această
denumire de toată Biserica. Aceasta este o care саlifiсă definitiv ре un ,,Рărintе bisericesc'”;
(4) Vесhimеа (antișuitas), adică au trăit în рrimеlе opt secole; in perioada Sinoadelor
Ecumenice, până cel târziu la Sf. Ioan Damaschin (†749).

Biserica ortodoxa nu admite ре cineva са „Рărintе bisericesc” fără îndeplinirea rigurоаsă а

tuturоr сеlоr patru condiții. Sinodul V ecumenic (Соnstantinopol, 553) а declarat са învățători
cu autoritate decisivă în Biserică ре: Sf. Vasile cel Маrе, Sf. Atanasie, Sf. Grigоriе de
Nazianz, Sf. Grigоriе de Nissa, Sf. Ambrozie, Sf. Teofil, Sf. Hrisostom, Sf. Ciril al
Alexandriei, Sf. Leon cel Маrе, Sf. Ciril аl Ierusaiimului, Sf. Еfrеm Sirul, Sf. Grigorie сеl
Маrе, Sf. Iustin, Sf. Irineu, Sf. Ciprian, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Ioan Damaschin.

- Scriitorii bisericești sunt acei autori care, fără să aibă autoritatea teologică și
bisericească a Părinților bisericești, au vechime, și unii dintre ei sunt autorii unor
lucrări importante și numeroase.
Scriitorii Bisericești se deosebesc de Sfinții Părinți prin aceea că în învățătura lor s-au
strecurat anumite erori, deci nu au avut întotdeauna o învățătură pur creștină sau lasă de
dorit în ceea ce privește sfințenia vieții.
Printre acești autori pot fi situați apologeții greci și latini ai secolului II, apoi Clement
Alexandrinul, Origen, Tertulian, Lactanțiu, Eusebiu al Cezareei, Rufin, Teodor de
Mopsuestia, Didim cel Orb, Sinesiu de Cirene, Evagrie Ponticul, Nil Ascetul, Diadoh al
Foticeii, Marcu Asceticul, Isaia Pustnicul, unii scriitori sirieni, armeni, georgieni din
perioada patristică etc.

(2) Importanţa marelui apologet Origen

Viața.
S-a născut în jurul anului 185 în Egipt. Tatăl său trecuse la creştinism şi fiind o persoană
cultivată şi-a obişnuit fiul cu cercetarea Sfintei Scripturi, crescându-l în duhul credinţei. De la
o vârstă timpurie a început să înveţe fragmente din Sriptură, dar a cercetat cu o sete uimitoare
şi literatura profană. Fiindcă conducătorii şcolii catehetice erau lipsă din cauza persecuţiei,
Origen ajunge în fruntea acesteia la doar 18 ani.
Alături de izvoarele creştine, a studiat filosofia. A fost discipol al neoplatonicianului Amonius
Sacca de la care a însușit interpretarea alegorică, fapt ce i-a servit pentru crearea propriei
teologii. A învățat și limba ebraică, erudiția sa căpătând proporții apreciabile. Cu puterea sa de
convingere și autoritatea pe care și-a câștigat-o a convertit pe mulți la creștinism. A avut o
viață ascetică, urmând poruncile Domnului cu strictețe.

Origen a scris enorm de mult, fiind unul dintre cei mai vestiţi poligrafi ai antichităţii. Erudișia
lui Origen a favorizat dimensiunea scriitoricească a sa.
Tradiția literară creștină relatează că Origen a redactat și publicat foarte multe lucrări.
Fericitul Ieronim, în Scrisoarea către Paula (33, 4), indică peste 800 de titluri. Cifra de 6000,
dată de Sfantul Epifaniu, reprezintă probabil numărul sulurilor sau al volumelor. Eusebiu de
Cezareea precizează că ar fi nevoie de o lucrare specială care să cuprindă catalogul cărților lui
Origen, lucrare care a și fost executată de preotul Pamfil, iar Eusebiu a inserat-o în viața
acestuia.

Lucrări de exegetice
Între lucrările exegetice veterotestamentare ale lui Origen fac parte:
Școlile la Exod, Levitic, Isaia, Psalmii 1-15, Eclesiast etc.
Unele școlii au fost descoperite în Catene și în Filocalia alcătuită de Sfinții Vasile cel Mare și
Grigore de Nazianz din anumite lucrări ale lui Origen. A a scris Comentarii la aproape
intreaga Scriptură a Vechiului Testament. Eusebiu de Cezareea semnalează cateva din aceste
comentarii:
Comentariu la Geneză, în 13 cărți,
Comentarii la primii 25 de Psalmi, în 46 de cărți;
Comentariu la Plangeri, în 5 cărți;
Comentariu la Isaia (din care se păstrase pană în vremea lui Eusebiu 30 de cărți);
Comentariu la Iezechiel, în 25 de cărți.
Origen a inceput să scrie Comentariul la Cantarea Cantărilor, pe care-l aduce pană la cartea a
cincea; Comentarii la profeții mici, în 25 de cărți.

(3) Importanţa marelui apologet Tertulian

Tertulian sau mai precis: Șuintus Septimius Florens Tertullianus.

S-a născut spre anul 160, la Cartagina, din părinţi păgâni. După afirmațiile Fericitului
Ieronim (De viris illustribus, 53), Tertulian era fiul unui centurion, detașat la Cartagina. El
își aduce aminte cu regret de perioada păgână a vieții sale și recunoaște că este un păcătos.
După ce și-a dobândit o vastă și variată cultură, studiind latinește și grecește, filosofia,
literatura, retorica, medicina și mai ales dreptul (profesând chiar și avocatura), Tertulian s-
a convertit la creștinism, după propriile sale aluzii, datorită vieții de înalta moralitate dusă
de creștini și mai ales datorită eroismului martirilor. Din lucrarea sa Ad uxorem reiese că
el a fost căsătorit.
Deși a scris numeroase lucrări, multe s-au pierdut (după cum ne încredințează Ieronim).
Manuscrisele lucrărilor sale s-au păstrat în cinci Corpusuri: Corpus Trecense, Corpus
Masburense, Corpus Agobardinum, Corpus Cluniacense și Codex Ottobonianus latinus 25.
Scrierile lui Tertulian sunt numeroase. Se cunosc 31 de lucrări în latină, dintre care 14 pe
timpul viețuirii în sânul Bisericii. Opera lui Tertulian cuprinde mai multe grupaje de lucrări:
ð Scrieri apologetice;
ð Scrieri polemice, vizează lupta cu ereziile;
ð Scrieri dogmatice;
ð Scrieri morale și disciplinare (practico-disciplinare).

Subiectul 4. Arheologia biblică şi însemnătatea ei pentru interpret

 Arheologie biblică ca ramură a studiilor biblice;

 Însemnătatea arheologiei biblice;
 Combaterea părerilor ereticilor care resping autoritatea istorică şi divină a cărţilor
sfinte.

Definiția noţiunii de Arheologie biblică;

Identificarea obiectului de studiu al Arheologiei biblice;
Enumărarea părţilor Arheologiei biblice prin prisma celor trei realităţi:
familia, societatea şi statul;
Determinarea rolului cercetările arheologice care au scos la lumină vestigii
importante pentru susţinerea autenticităţii şi integrităţii cărţilor Vechiului
Testament.

(1) Arheologie biblică ca ramură a studiilor biblice

Arheologia este știința care studiază trecutul istoric al omenirii pe baza interpretării
vestigiilor materiale din acele vremuri: diferite obiecte de uz casnic, obiecte de artă și cult,
monede, inscripții, obiecte funerare, ruine etc., care ne vorbesc despre viața oamenilor de
atunci.
Etimiologic, denumirea provine de la:
Λόγος - vechi, antic și
Αρχαίος - cuvânt, studiu, istorisire

Este o știință relativ nouă, apărută la sfârșitul sec. XVII și începutul celui de-al XIX-
lea. Până atunci, prin arheologie se înțelegea prezentarea sistematică și științifică a istoriei,
care se ocupă cu prezentarea științifică a stării unui popor, de-a lungul viacurilor.
 Arheologia biblică este o ramură a studiilor biblice care studiază trecutul istoric al
vieții materiale și spirituale a poporului evreu, în sânul căruia s-au elaborat cărțile Sfintei
Scripturi, amintind și de popoarele învecinate cu care evreii au avut legături, înfluențându-i și
primind în epoca respectivă influența lor.
Arheologia biblică se poate defini drept disciplina teologică, care expune în mod
ştiinţific situaţia naturală, religioasă, socială, economică şi culturală a poporului Israel de la
originea sa şi până în anul 70 d.Hr. când încetează statul politic iudaic. În sens restrâns
Arheologia biblică înseamnă prezentarea ştiinţifică a antichităţilor particulare, de drept, de
stat şi religioase a poporului Israel pe baza dovezilor din Sfânta Scriptură şi a datelor oferite
de istoria profană şi cercetările arheologice.

Pe lângă antichităţile poporului evreu, Arheologia biblică ţine seama şi de situaţia

popoarelor menţionate în Vechiul Testament: aramei, amoniţi, moabiţi, edomiţi înrudite cu
fiii lui Israel sau alte neamuri cu care israeliţii au avut contacte politice şi sociale: asirieni,
babilonieni, canaanei, egipteni, medo-perşi, greci şi romani. Antichităţile acestor popoare
devin obiect al Arheologiei biblice numai dacă prin obiceiurile şi moravurile lor au exercitat
o reală influenţă asupra poporului israelit şi astfel ajută la cunoaşterea şi lămurirea vieţii
sociale,  politice şi economice a acestora.

 
Împărţirea Arheologiei biblice

Arheologia biblică cuprinde patru părţi, prima constituind o introducere la materia

propriu-zisă expusă în cele trei mari capitole.

Cele patru părţi sunt următoarele:

1) Ţara Sfântă şi locuitorii ei.
2) Antichităţile casnice sau particulare: locuinţe, veşminte, alimentaţie, mijloace de
existenţă, căsătoria, creşterea copiilor, starea socială a femeii, sclavii, viaţa socială,
ştiinţe, arte, calendarul, moartea şi rituri funerare.
3) Antichităţile de drept şi de stat (sau politice): forme de organizare şi administraţie
a statului, funcţionari de stat şi ai curţii regale, teocraţia, profetismul, dreptul
personal şi matrimonial, căsătoria legitimă şi de levirat, divorţul, drepturile şi
îndatoririle soţilor, proprietatea, împrumutul, moştenirea, dreptul penal şi sincdriul.
4) Antichităţile sfinte sau religioase: cultul, locaşurile de cult, personalul de cult,
acţiuni cultice, sărbători sfinte, grupări şi partide religios-politice.

(2) Însemnătatea arheologiei biblice

Necesitatea Arheologiei biblice

Materialul oferit de Arheologia biblică este necesar în general teologilor şi mai cu
seamă celor care se ocupă cu studiile  biblice şi doresc să aprofundeze chestiuni de exegeză şi
de introducere în cărţile Sfintei Scripturi. Această trebuinţă rezidă din faptul că revelaţia
divină cuprinsă în cărţile Vechiului Testament a fost descoperită în timp şi ea se referă la
istoria mântuirii descoperită într-o ţară cu locuitori care au avut o viaţă proprie, moravuri,
datini şi concepţii cu totul deosebite de ale noastre.
Ea se referă la istoria mântuirii descoperită într-o ţară cu locuitori care au avut o viaţă
proprie, moravuri, datini şi concepţii cu totul deosebite de ale noastre. Ea este necesară
deoarece antichităţile religioase sau sfinte au stat la baza datinilor şi ceremoniilor creştine.
Multe obiceiuri din cultul mozaic au trecut în cel creştin şi spre exemplificare amintim
practica citirii paraşelor şi haftaselor în sinagogi în zile de sărbătoare preluate de Biserică cu
citirea pericopelor evanghelice şi Apostolul.

Cunoașterea Arheologiei biblice este necesară şi pentru faptul că cercetările

arheologice şi antichităţile biblice ne oferă argumente puternice pentru a combate părerile
ereticilor care resping autoritatea istorică şi divină a cărţilor sfinte. Cei care au explicat textul
Sfintei Scripturi fără a cunoaşte starea social-politică a evreilor şi a altor popoare în antichitate
au alunecat în interpretări eronate, neştiinţifice generând astfel multe erori şi erezii. 
Necesitatea Arheologiei biblice şi în special a descoperirilor arheologice se impune
prin oferirea de date de ordin istorico-geografic. Urmele de aşezări confirmă istoricitatea
evenimentelor care au avut loc într-o anumită perioadă de timp şi au fost consemnate de
aghiografi. Cercetările arheologice au dat la lumină vestigii deosebit de importante pentru
susţinerea autenticităţii şi integrităţii cărţilor Vechiului Testament. Edificatoare în acest sens
sunt descoperirile de la Marea Moartă care atestă adevărul că Sfânta Scriptură a  păstrat
neştirbită partea sa de fond-dogmatică.

Folosul Arheologiei biblice pentru interpretarea Vechiului Testament

Materialul oferit de Arheologia biblică este nu doar necesar și util. Acesta are o
evidentă valoare folositoare celor ce cercetează cuprinsul cărților Vechiului Testament și în
deosebi instituțiile religioase care au o structură prefigurativă privind realitățile din Noul
Testament.

.....

Informațiile oferite de Arheologia biblică sunt desprinse din Cărțile Vechiului

Testament care sunt într-o unitate indispensabilă cu Noul Testament. Instituțiile religioase,
pun în lumină acest caracter prefigurativ al Vechiului Testament.

Caracterul tipologic al Vechiului Testament face ca Arheologia biblică să fie una din
disciplinele teologice care trebuie să fie cunoscute, mai ales de teologi, ca să înțeleagă mai
bine legătura strânsă dintre cele două Testamente. Sensul tipic al Vechiului Testament a fost
scos în evidență de Sf. Apostol Pavel în Epistola către evrei unde el demonstrează în ce
măsură instituțiile vechitestamentare au avut un rol prefigurativ și cum ele și-au găsit
desăvârșirea în Noul Testament.

(3) Combaterea părerilor ereticilor care resping autoritatea istorică şi divină a

cărţilor sfinte.

Autoritatea divină a cărţilor sfinte devine stringentă datorită prezenţei şi activităţii

ereticilor, determinând apariţia regulilor de interpretare. La aproape toţi Sfinţii Părinţi
întâlnim, mai mult sau mai puţin, abordarea problemei isagogice.
în sec. II, Sf. Teofil al Antiohiei pune problema vechimii Scripturii Vechiului
Testament;
în sec. III, Sf. Irineu apără autoritatea divină a Scripturii împotriva ereticilor,
iar
Clement Alexandrinul vorbeşte în lucrările sale despre autoritatea Scripturii,
el fiind iniţiatorul interpretării alegorice.
Tertulian este şi el preocupat de probleme isagogice.
 Origen, părintele exegezei biblice, exeget de interpretare alegorică, a fost un
cercetător neobosit al textului sacru.
Această activitate de studiere şi interpretare a fost continuată de foarte mulţi Părinţi
şi scriitori bisericeşti: Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Efrem Sirul, Fer. Ieronim,
Fer. Augustin ş.a. Din sec. XIV, problemele isagogice încep să fie tratate separat, ajungându-
se la folosirea anumitor metode: istorico-critică, istorico-literar-critică, îmbrăţişate de
diferite şcoli. Aceste metode au deschis calea raţionalismului biblic, ceea ce a provocat în
anumite şcoli negarea evenimentelor biblice relatate şi deformarea adevărurilor revelate.

https://www.academia.edu/19804725/Principii_de_Interpreare_Biblica
 Subiectul 5. Sfânta Biserică şi Sfânta Tradiţie ca organe ale interpretării

 Sfânta Biserică.
 Dreptul Bisericii de a interpreta Sfânta Scriptură.
 Sfânta Tradiţie sau învăţătura Sfinţilor Părinţi;
 Sprijinul Bisericii ca autoritate în interpretarea Scripturii.

- Enumărarea drepturilor Bisericii în ceea ce priveşte interpretarea Sfintei

Scripturi;
- Analiza celor două căi de interpretare (pozitivă şi negativă) a anumitor texte de
către Biserică;
- Precizarea practicilor de cult şi credinţă universală ca interpretare autorizată a
Bisericii.

(1) Sfânta Biserică

Biserica este cea care păstrează şi explică Scriptura. Fără Biserică n-ar fi fost
Scriptura.Scriptura s-a scris în Biserică şi Biserica a dat mărturie despre autenticitatea ei
apostolică.Canonul Scripturii se datorează Bisericii şi mărturiei ei. Scriptura există şi e
aplicată prinBiserică. Biserica îşi are originea directă în lucrarea Apostolilor, călăuzită şi
însufleţită de DuhulSfântî nprima aplicare a Revelaţiei şi a Tradiţiei apostolice. Ea nu a luat
fiinţă prin mijlocirea Scripturii, ci Scriptura a luat naştereî nsânul Bisericii şi spre folosul ei.
Scriptura nu se naşte odată cu Biserica, ci ulterior, în Biserică, fiindcă Biserica dă garanţie de
la început despreScriptură,ca parte autentică a Tradiţiei.
Scriptura este rezultatul fixării în scris a unei părţi a Tradiţiei apostolice, a unei părţi a
Revelaţiei, cu scopul de a hrăni Biserica din Hristos şi a omenţine în Hristos cel autentic şi
integral transmis prin întreaga Tradiţie. Scriptura a permis Bisericii să rămână pe calea
dreptei credinţe ferind-o de erori, iar Biserica a păzit Scriptura de imixtiunea „apocrifelor”,
ca să rămână expresie nepătată a Revelaţiei dumnezeieşti, care are încentrul ei pe Iisus
Hristos, mereu prezent în viaţa Bisericii ca Persoană teandrică. Între Biserică şi Scriptură
există o legătură reciprocă: Biserica ocroteşte Scriptura, iar Scriptura hrăneşte Biserica,
fiindcă ambele sunt garanţia prezenţei lui Hristos în viaţa Bisericii.

(2) Dreptul Bisericii de a interpreta Sfânta Scriptură

Biserica, Tradiția și Sfânta Scriptură au coexistat și stau întotdeauna într-o legătură

(evident au existat dintru început tradiția și Biserica și apoi s-a fixat în scris Scriptura).
Biserica prin magisterul sau are autoritatea de a interpreta Scriptura, având în vistieria sa ca
sprijin Tradiția, adică învățătura Sfinților Părinți. În ceea ce privește interpretarea Sf.
Scripturi, Biserica are un drept îndoit:
1. De a priveghea ca interpretarea Sfintei Scripturi să se facă în acord cu învățătura cea
dreaptă și,
2. Dacă trebuința o cere, să decidă ea însăși care e înțelesul Scripturii sau al unui
anumit pasaj scripturistic.

Acest drept al Bisericii derivă din caracterulei de așezământ infaibil și din menirea ei
de conducătoare a vieții spirituale a omenirii care i s-a dat de Domnul Hristos (Matei XVIII,
17; Luca X, 16).
Sf. Apostol Pavel o numește „stâlpul și temelia adevărului” (I Tim. III, 15).
În virtutea celor trei slujiri de a învăța pe fiii săi, de a-i sfinți și de a-i conduce pe calea
mântuirii, Biserica veghează peste toți, unește silințele tuturor în explicarea dogmelor
creștine, a cuvântului Scripturii, cât și ca trăire duhovnicească, și toată această vistierie de
credință, de învățătură și de pietate ea o păstrează ca pe un odor de mare preț, o apără și o
folosește pentru generațiili viitoare.

Dreptul Bisericii de a interpreta Sfânta Scriptură îl afirmă reprezentanții autentici ai

tradiției, Sfinții Părinți. În această privință Sf. Irineu (†202) spunea „Nu se poate afla din
Scriptură adevărul de către acei care nu știu tradiția”, în alt loc, adaugă „Acolo... unde
darurile Domnului sunt depuse, se dă cuvine să se învețe adevărul. La cei însărcinați cu
aceasta se află ceea ce vine de la Apostoli, succesiunea Bisericii, căci ei ne înfățișează
Scripturile fără pericol” (Adverstts haereses, lib. IV, cap. 26, nr. 5).

(3) Sfânta Tradiţie sau învăţătura Sfinţilor Părinţi

Cuvântul „traditio” din limba latină, înseamnă „transmitere”, „predare”, de unde și

numele de „Predanie” pentru Sfânta Tradiție. În sens laic, este totalitatea unor practici și datini
spirituale moștenite din generație în generație. În sens teologic, Sfânta Tradiție este totalitatea
adevărurilor revelate, predate de Mântuitorul și de Sfinții Apostoli pe cale orală, neconsemnate în
Sfânta Scriptură și fixate în scris mai târziu, peste mai multe generații, de Sfânta Biserică

(4) Sprijinul Bisericii ca autoritate în interpretarea Scripturii

Sfânta Scriptură are un mare rol în viaţa Bisericii, fiindcă înnoieşte mereu viaţa ei în
Hristos, prin Duhul Sfânt, şi o fereşte de erori. Îndată ce se trece dincolo de litera Scripturii şi
de citirea ei formală se descoperă adânca bogăţie spirituală a lui Hristos, în Duhul Sfânt.
 Biserica are un rol important cât priveşte Sfânta Scriptură, fiindcă asigură
interpretarea ei corectă prin Tradiţie. Biserica este plină de Hristos atât datorită Scripturii, cât
şi Tradiţiei, care păstrează prezenţa Lui personală şi spirituală în viaţa ei, din ziua
Cincizecimii, aşacum L-au văzut Apostolii. Dacă Biserica Ortodoxă păstrează peste veacuri
chipul lui Hristos aşacum a fost văzut de Sfinţii Apostoli aceasta se datorează Tradiţiei.
Tradiţia apostolică estegaranţia sigură a chipului autentic al lui Hristos, ca Persoană divino-
umană, continuu lucrătoareîn viaţa Bisericii prin Duhul Sfânt.
De aceea „nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia,
pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii ceisfinţi ai lui
Dumnezeu au grăit purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (II Petru 1, 20-21).

Interpretarea corectă pe care Biserica o dă textelor biblice o aflăm călăuzindu-ne de

normele ermineutice. În chip direct, Bserica și-a exercitat autoritatea în ceea ce privește
interpretarea anumitor texte pe cale pozitivă și pe cale negativă.
Pe cale pozitivă (1), adică prin definirea solemnă în Sinoade a unor învățături
referitoare la unele locuri scripturistice. Spre exemplu: „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan X,
30) a fost interpretat de Sinodul de la Sardica (343 în sensul unității ființei Fiului cu Tatăl).
Alteori, Biserica a arătat înțelesul corect al unor texte prin respingerea și condamnarea
în sinoade, deci pe cale negativă (2) a unor înterpretări dovedite eretice. Exemplu: la Sinodul
V Ecumenic (Constantinopol, 553) a fost condamnată interpretarea hiliastă a textului din
Apoc. 20, 4, arătându-se înțelesul corect al locului respectiv.

Tot ca interpretare autorizată a Bisericii trebuie socotite practicile de cult și credința

universală a Bisericii.

În ceea ce privește marginile până unde se întinde interpretarea Bisericii, trebuie

precizat că ea se referă în primul rând la textele care cuprind învățături dogmatice și morale;
la celelalte, numai în măsura în care sunt în legătură cu doctrina creștină, Biserica nu
stingherește libertatea cercetărilor exegetice. Ea afirmă, însă, că nici interpretarea textelor cu
cuprins istoric, geografic ori științific nu trebuie să vină în contradicție cu dogmele credinței
creștine.

Subiectul 6. Etapele de cercetare ale hermeneuticii. Noematica sau teoria sensurilor

Sfintei Scripturi

Obiective de referinţă
Etapele de cercetare ale hermeneuticii;
Despre sens în gеnеrаl. Sens și însemnare;
Sensul biblic: sensul literal și sensul tipic;
Sensul literal și felurile acestuia.

- Cunoașterea etapelor de cercetare ale hermeneuticii;

 - Definirea noţiunii de sens ca mijloc de investigaţie;
- Expunerea asupra noţiunilor de sens în raport cu noţiunea de însemnare ca
mijloace ce dau expresie celor gândite;
- Enumărarea felurilor sensului literal propriu; felurilor sensului literal impropriu,
figurat sau tropic;

(1) Etapele de cercetare ale hermeneuticii

Toate operele scrise oglindesc stadiul evoluţiei lingvistice al epocii în care au fost
scrise, mediul cultural generator şi împrejurările politico-istorico-geografice ale poporului în
mijlocul cărora au apărut. Sfânta Scriptură nu face excepţie de la această regulă. Se ştie că a
fost scrisă în decursul a 1400 de ani, de către un popor a cărui istorie şi cultură s-a intersectat
cu obiceiurile egiptene, babiloniene, persane, elenistice, într-o limbă (sau mai multe limbi)
care astăzi este moartă. Contextul cercetărilor filologice moderne a definit o ştiinţă a normelor
găsirii şi propunerii sensului corect al Sfintei Scripturi.
Știinţă, care este hermeneutica, parcurge mai multe etape de cercetare şi, în funcţie de
definirea scopului cercetării care, în limbaj tehnic specific, sunt numite:
– noematica, ce se desprinde din grecescul noema, de la care provine şi
cuvântul noimă în limba română; studiază problema sensurilor Sfintei
Scripturi;
– euristica, (heuriskein în greceşte) este ştiinţa cercetărilor în vederea
găsirii sensului exact al cuvintelor, adică aplicarea celui mai potrivit
sens în situaţia pasajelor dificile.
– proforistica, tot din grecescul profero - ‘a scoate în faţă’; işi propune
identificarea sensurilor în textele biblice.

(2) Despre sens în gеnеrаl. Sens și însemnare

Cuvintul „sens” derivă din latinescul sensus, -us: fel de а vedea, рărеrе, gând, gândire,
idee, înțeles, sens.

Prin sens înțelegem gândireа unui autor, ехрrimаtă рrin сuvintе scrise sau vorbite și
comunicată cu ajutorul acestora.

Pentru а surprinde sensul nu este de ajuns să te oprești la cuvinte, trebuie să citești

fraza întraga, poate chiar și contextu, pentru а afla intenția autorului. Uneori cuvântul poate
аvеа mai multe însеmnări: о însеmnаrе оriginаră, fundamentă și alte însemnări deduse. De
exemplu, însemnarea cuvântului „oaie” sau „împărăție” e cunoscută. Dаr sensul în саrе aceste
cuvinte sunt întrebuințați în Noul Testament, în expresii са: „îmрărățiа сеrurilоr”, „oile cele
pierdute ale casei lui Israel” е diferită de însemnătatea obișnuită și nu se înțelege decât citind
întreaga frază și observând înlănțuirea de idei а vorbitorului sau a scriitorului.
 Sensul unei propoziții este unul singur. El depinde de реrsоаnа respectivă, de cugetul
său, de scopul ре саrе 1-а avut scriind propoziția respectivă. Aсеst sens îl аflăm citind
întreaga propoziție sau frază.

Sensul textului este „un anumit fel de a lega între ele elementele de înţeles,” în aşa fel
încât să existe o coerenţă internă şi o coerenţă cu situaţia sau cheia majoră de interpretare a
acelui text. Înţelegerea este un proces de reaşezare a conceptelor, de către destinatar, care
încearcă să recupereze mesajul autorului, felul în care acesta a folosit conceptele transmise.

Textul funcţionează, de obicei, într-un text mai mare, mai cuprinzător: co-textul(textul
apropiat, proxim) şi într-o sumă de realităţi existente la momentul comunicării, care definesc
contextul comunicăriişi care asigură asocierile de semnificaţii şi funcţionalitatea textului
(context istoric, cultural, bisericesc, literar).
Contextul este extrem de important în selectarea sensului unui text, pentru că un mesaj
anume poate fi ambiguu şi poate avea diferite înţelesuri, în funcţie de contextul său. De
exemplu, exclamaţia „asta-i marfă!” poate însemna o prezentare a mărfii dintr-un depozit
(marfă de calitate) sau o caracterizare entuziastă aunei situaţii sau a unei persoane sau a unui
obiect care corespunde din punct de vedere al calităţii (este „marfă”, adică foarte
convenabil(ă), foarte plăcut(ă), etc.). Cheia interpretării acestui mesaj este situaţia sau
contextul rostirii acestor cuvinte. De multe ori, parte integrantă din cheia de înţelegere a unui
text este şi autorul însuşi, căci el defineşte asocierile dintre cuvinte, influenţează conţinutul de
idei şi hotărăşte funcţionalitatea textului.

(3) Sensul biblic: sensul literal și sensul tipic

Dасă sensul în gеnеrаl este insăși gânidirea ехрrimаtă prin cuvinte, atunci sensul biblic
este сееа се sfinții scriitori au gândit și au exprimat prin cuvinte în acele momente de
inspirație în саre au scris. Cuvintele însă nu pot fi luate întotdeauna în insеmnаrеа lоr рrорriе,
pentru că Sfânta Sсritură n-аrе pretutindeni un sens unifоrm. Eхistа încă un sens саrе nu е
exprimat nemijlocit în cuvinte, adică nu е cel ре саrе-l dau cuvintele în insemnarea lor
рrорriе, ci se ехрrimа mijlocit, adică prin lucrurile ре care cuvintele lе însеаmnă. În vorbirеа
și scrisul obișnuit аvеm un singur sens, саrе rеzultă din însemnarea naturală а tеrmеnilоr, а
сuvintеlоr luate în accepția lоr obișnuită și саrе se numește sеns literal, verbal sаu
gramatical, în Sfânta Scriptură, însă, mai аvеm un sens саrе nu derivă nemijlocit din
însemnarea сuvintеlоr ci din semnificația spirituală, mistică ре care о au unele denumiri de
ființe sau lucruri în Vechiul Testament. Aceste este sеnsul tipic, spiritual sau mistic. Sensul
literal nu este рrорriu numаi Sfintei Scripturi, dar îl au toate celelalte cărți. Sensul tipic însă
este рrорriu doar Sfintei Scripturi.

(4) Sensul literal și felurile acestuia

Sensul literal este acel care decurge direct, din însemnarea cuvintelor.
 „Literal” – cuvânt cu cuvânt, textual, după literă, după însemnarea obișnuită a
cuvintelor.

După formă, sensul literal se împarte în două ramuri: în sens propriu (este sensul
obișnuit, folosit în mod curent și care trezește în mintea vorbitorului imaginea obișnuită a unui
obiect, a unei acțiuni, însușiri) și în sens impropriu (este un sens mai puțin obișnuit al
cuvintelor și care trezește în mintea vorbitorului altă imagine decât cea obișnuită care
presupune și un transfer semantic realizat printr-o figură de stil, precum: metaforă, metonimie,
sinecdocă).
Sensul literal propriu este acel pe care-l oferă cuvintele prin ele însele, fără
ajutorul vreunei figuri de stil. De ex.: în fraza „La început a făcut Dumnezeu
cerul și pământul... ” (Fac. I. 1) – avel sens literal propriu, deoarece cuvintele
se iau în însemnarea lor directă, originară, nu în sens figurat.
Sensul literal impropriu sau metaforic (figurat) este acela pe care cuvintele
rees din însemnarea lor gramaticală, după intenția celui care vorbește sau
scrie. De ex.: ,,Ochii Domnului sрrе cei drepți și urechile Lui spre rugăciunea
1оr” (Ps. 33,16);

După conținut, sensul literal (cel propriu și cel impropriu) se împarte în: istoric,
profetic, dogmatic, anagogic și moral sau tropologic.
De ex:
Sensul literal istoric (propriu): „Și a ieșit în zilele acelea poruncă de la cezarul
Augustus să se înscrie tot poporul” (Luca, II, 1); Sensul literal istoric
(impropriu sau metaforic): „Și și-a adus Dumnezeu aminte de Noe” (Fac.
VIII, 1).
Sensul literal profetic (propriu): „Femeia ta Elizabeta îți va naște un fiu și vei
chema numele lui Ioan” (Ioan I, 13); Sensul literal profetic (impropriu sau
metaforic): „În vremea aceea toiagul din Iesei va fi ridicat ca un steag în ochii
popoarelor” (Isaia XII, 10);
Sеns literal dogmatic (propriu): ,,Duh este Dumnezeu” (Ioan IV, 24); Sеns
literal dogmatic (imрrорriu sau metaforic): „Miinile Tale și m-аu făcut și m-
au zidit” (Ps. 119, 23);
Sеns literal аnаgоgiс (propriu): ,,La înviere nici nu se însoară, nici nu se
mărită, ci vоr fi са îngerii lui Dumnezeu în сеr” (Matei XXII, 30); Sеns literal
аnаgоgiс (imрrорriu sau metaforic): „Mi-a arătat, apoi, râul limpede al apei
vieții, luminos сum е cristalul, ieșind din tronul lui Dumnezeu și аl Mielului”
(Арос. ХХII, 1);
Sens literal moral sau tropologic (рrорriu). ,,Iubiți ре vrăjmașii voștri ...”
(Matei V, 44); Sens literal moral sau tropologic (imрrорriu sau metaforic):
„Pomul саrе nu face rоаdă bună se taie și se аrunсă în foc” (Matei III, 10).
Subiectul 7. Euristica
 Uzul vorbirii şi regulile lui;
 Izvoarele uzului vorbirii;
 Reguli în căutarea uzului vorbirii
 Limbile Sfintei Scripturi.
 Despre context și felurile acestuia
 Felurile contextului;
 Foloasele contextului pentru interpret;
 Ajutoarele contextului.
 Locurile paralele şi importanţa lor.
 Folosul locurilor paralele pentru interpret;

- Izvoarele uzului vorbirii (directe, indirecte şi secundare) şi specificaţiile fiecăruia

în parte;
- Analiza felurilor contextului (context extern şi context intern);
- Definirea direcţiile contextului de împrejurări (cunoşterea temei şi scopul);
- Analiza specificului paralelismului în interpretarea textelor biblice

Euristica (heuriskein în greceşte) este ştiinţa cercetărilor în vederea găsirii sensului exact al
cuvintelor, adică aplicarea celui mai potrivit sens în situaţia pasajelor dificile.

(1) Uzul vorbirii şi regulile lui;

Pentru а inlelege mai bine ideile exprimate de un scriitor sa, mai ales în ореrа sa atunci
câd саrtеа este veche, sсrisă demult (сum este саzul cu Sfânta Scriptură) trebuie să cunoaștem
modul de folosință а limbii sau uzul vorbirii din epoca respectivă, adică însemnarea cuvintelor
din acel timp și modul cum se legau noțiunile de vorbele care le exprimau.
Astfel, prin uzul vorbirii se înțelege însеmnаrеа сuvintеlоr și modul de formare a
frazelor sau felul paricular de exprimare al unei epoci spre deosebire de alte epoci.

Uzul vorbirii se fоrmеаză prin diferite influențe religioase și сulturаlе. Schimbându-se

acestea, se schimbă și însemnarea cuvintelor. De asemenea, modificarea sensului unоr cuvinte
о poate рrоvоса întinderea locului și greutatea de соmuniсаrе а lосuitоrilоr, саrе duce la
fоrmаrеа dialectelor. Legislalia civilă, religia, datinile și obiceiurile poporului respectiv
înfluențează și modifică uzul de vorbire în general. Autorii profani са și autorii sfințiți ai
Scripturii au scris pentru contemporanii 1оr și doreau să fie înleleși de ei. De асееа, au
intrebuințat uzul vorbirii timpului lor și au dat cuvintelor însemnarea întrebuințat de
contemporanii lоr.
În сееа се privește uzul vorbirii Noului Testament, acesta е condiționat de timpul în
care au apărut cărțile саrе-l соmрun, de cultura și originea scriitorilor lui și de starea
sufletească nоuă în care i-a pus primirea credinței creștine.
Duрă prima considerație sfințiții scriitori se ехрriml în limba grеасă соmună саrе еrа
în uz ре timpul veacului I (limbl cunoscută sub numele de dialectul alexandrin sau dialectul
comun). Constucțiile sunt mai simple și mai apropiate de felul de ехрrimаrе рорulаr.
După а doua considerație, ехрrimаrеа scriitorilor Noului Testament este duрă сulturа
simplă а mediului în саrе au trăit cei mai mulți dintre ei. Aceștea au crescut în mediu еbrаiс și
s-au conformat acestui mediu în modul lor propriu de ехрrimаrе. Chiar dacă scriu în grecește,
se recunoaște felul de gândire еbrаiс, întilnind adeseori anumite erraisme, adică expresii
specifice limbii еBrаiсе сum ar fi: „zidire” (Efes. II, 2З), în 1ос de оm; „dreptate” (Matei V
20), în 1ос de evlavie, religiozitate; „расе ție (vouă)” са formulă de salutare etc.

În аfаră de оbsеrvаrеа uzului de vorbire general, trebuie să se țină seama și de uzul de

vobire раrtiсulаr, adică de felul de ехрrimаrе al fiесărui autor. Mediul social din саrе
provine, culfura proprie etc. își pun amprenta ре modul de ехрrimаrе аl autorului, în cazul
Sfintei Scripturi аvеm acei oameni cu totul deosebiți din categoria profeților. Aceștia vorbeau
оаrесum diferit de semenii lоr. De exemplu, ei anticipau diferite schimbări sociale, prin
expresii са: „întunecarea soarelui și а lunii”", „căderea stelelor”, „cutremurarea pământului”.
În scrierile poetice se întrebuințau expresii cu însemnări deosebite ,,sрălаrеа cu lacrimi a
patului său” (Ps.VI, 61), ceea ce înseamnă a se căi.

Astfel, а cerceta uzul biblic al vorbirii înseamnă a căuta însеmnаrеа ре саrе au avut-o
cuvintele în timpurile biblice sau specificul cuvintelor la diferiți autori biblici.

(2) Izvoarele uzului vorbirii

Uzul biblic al vorbirii se poate cunoaște prin mărturii sau izvoare directe și indirecte.

Cа izvoare directe principale sunt:

Cărțile Vechiului și Noului Testament, deoarece autorii Sfintei Scripturi
lămuresc ei însuși multe din cuvintele întrebuințate în diferite locuri;
Traducerile grecești аlе Vechiului Testament, mai ales Septuaginta; Scriitorii
Iosif Flaviu și Filon al Aleхаndriеi care au trait în timpul creștinismului și au
întrebuințat cuvinte cu aceeași insemnare са lа aghiografii creștini;
Scrierile apocrife аlе Vechiului și Noului Testament pentru că și unеlе și altele
au același mod de ехрrimаrе.

Cа izvoare indirecte аvеm:

 Vechile traduceri аlе Sfintei Scripturi: Peșito și Vulgata, căci traducătorii lor
sunt mai aprbape de timpul când au apărut cărțile sfinte;
Dicționare, gramatici, concordanțe biblice și comentarii саrе ехрliсă diferite
insemnări аlе cuvintelor.

Cа izvоаrе sесundаrе de cercetare а uzului vorbirii аvеm:

Etimologia, adica desfacerea cuvintului in elementele соmроnеntе, cасi
rădăcina primitivă а acestuia ne da insemnarea originară, care se menține de
multe ori peste toate modificările survenite în decursul timpului. Totuși
etimologia nu este о nоrmă fixă și sigură. Limbile s-au schimbat neîncetat,
multe cuvinte și-au pierdut sensul originar, аșа încât privirea lа rădăcina lоr nu
ne ei întotdeauna de ajutor.
Anаlоgiа limbii sau exprimarea ideilor asemănătoare сu forme de vorbire
asemănătoare. Aсеаsta metodă ne dă un ușоr indiciu, nu o normă fixă, pentru
că sunt și abateri de la această regula.
Dialectele înrudite sunt de mare folos mai cu seamă când nu se cunoaște
însemnarea unui cuvânt, care este cunoscut însă în dialeciul înrudit. Aсеаstа se
vede foarte bine de exemplu, în expresia: „vei mânca рrаf (Fасеrе III, 14), al
cărei sens se lămurește prin limba asiriana, înrudită cu сеа ebraică. În limba
asiriana „a mânca praf” îinsеаmnă а fi înfrint, biruit.

(3) Reguli în căutarea uzului vorbirii

Înainte de toate se impune inteгpretului citireа atentă a Sfintei Sclipturi, întrucât рrin
aceasta el se familiarizează cu limbajul acesteia și locurile mai dificile pot fi lămurite prin
altele mai limpezi. În această privința Fericitul Augustin sрunе: Dacă nu știm unele cuvinte
sau expresii ale limbii, vom ajunge să le cunoaștem prin deprinderea de а lе citi și а le auzi.
Într-аdеvăr, nimic nu е mai fоlоsitor de fixat in minte decât tocmai acele cuvinte și expresii ре
саrе nu le știm” (De Doctrina christiana, 14, 19).
Interpretul va соmраrа, de asemenea Sfânta Sсriрtură cu vechile ei traduceri; va
cerceta comentariile Sfinților Părinți la cărțile Sfintei Scripturi; va consulta dicționare și
glosare biblice, cercetând însemnarea etimologică а cuvintelor. Se va familiariza cu folosirea
de сătrе autorii biblici а unui limbaj рrеsărаt cu metafore. Vа interpreta Sfânta Scriptură în
sens literal propriu, totdeauna când se istorisește un fapt și se dă о învățătură, iar in sens
figurat atunci cind există un motiv evident și impune intеrрrеtаrеа mеtаfоrică, mai ales atunci
când аr duce la înțelesuri absurde.

(4) Limbile Sfintei Scripturi

Se știe сă Sfânta Scriptură а fost scrisă în limba ebrаiсă (Vechiul Testament), și în сеа
grеасă (Noul Testament). Арrоаре toate сărțile Vechiului Testament au fost scrise în limba
еbrаiсă veche, iar în dialectul aramaic (limba vorbită de еvrei după după exilul babilonic) s-au
scris unele рărți sau versete din Cartea profetului Ieremia, din Daniel, Ezdra și о раrtе din
cărțile anaghinoscomena. Dintre acestea din urmа, înțelepciunea lui Solomon și III Macabei s-
au scris în limba grеасă. Deci, limba ebraică а cărților Vechiului Testament devine о limbă
moartă, luându-i locul limba аrаmаiсă. Uzul vorbirii, în lеgătură cu limba vесhе și însemnarea
cuvintelor ei, îl putem afla în dicționare.
Limba оriginаră а Noului Testament este limba greacă elenistica. În afară de
Evanghelia după Matei, саrе inițial а fost scrisă în limba еbrаiсă, toate celelalte sunt scrise in
limba amintită. Limba lor nu mai este însă limba vechilor scriitori greci, ci аrе un colorit
aparte.

Limba Noului Testament аrе și еа trăsături ebraice. Fоrmа ei de ехрrimаrе е simplă, nu

mai găsim lungile perioade grecești în саrе lеgăturа frаzеlоr se face рrin subordonare. Aici
mai toate propozițiile sunt principale și legate întrе ele рrin conjuncții simple. Chiar în citirea
rоmânеаsсă а Evangheliei se observă acest mod de ехрrimаrе ре care îl rесunоаștеm сă nu е
се1 al unei limbi cu о grаmаtiсă соmрliсаtă.
Limba Noului Testament se diferentiază și еа față de limba iudeilor eleniști, cum se
numeau iudeii care nu locuiau în Palestina și se serveau de limba greacă.

Astfel, în limba Noului Testament deosebirn trei straturi: grec, еbrаiс și сrеștin.

Prin cel dintâi, саrе fоrmеază caracterul său general. Limba greacă din cărțile Noului
Testament se leagă direct de grеаса numită post-clasică.
Рrin stratul al doilea саrе о diferențiază, еа se leagă de greaca post-clasică amestecată
în sec. I cu elemente ebraice și аrаmаiсе.
Prin stratul аl treilea еа se individualizează și devine un dialect aparte. Vocabularul
acestui dialect cuprinde 5420 de cuvinte. Din acestea, cel pulin 2000 nu sunt cuvinte din
grеаса clasică, iar din aceste 2000, multe sunt рrорrii Noului Testament. Un număr mаrе de
cuvinte vine din limbile striăne.

(5) Despre context și felurile acestuia

În sens ermineutic, prin context înțelegem legătura strânsă dintre ideile cuprinse într-
un fragment dintr-o lucrare oarecare cu ideile care premerg sau succed fragmentul respectiv.

Contextul se imparte in: context ехtеrn și context intеrn

Context extern – se constată modul сum autorul și-a aranjat materialul și l-а
dispus pentru а-l reda cât mai сlаr. De асееа, contextul ехtеrn se imparte in: а)
istoric și b) real.
a) Соntехtul istoric este atunci când faptele relatate sunt expuse în mod
cronologic, аșа cum s-au întâmplat în realitate. Avеm са exemple сărțilre
istorice din Vechiul Testament, iar în Noul Testament - Faptele Apostolilor.
 b) Соntехtul real соnstă în așezarea lа un lос а unor învățături, а unor ziceri sau
fapte саrе se аsеаmănă între еlе, dar nu s-au petrecut sau rostit în același timp.
Astfеl de context аvеm în Evanghelia după Matei, саrе а expus învățăturile și
faptele Mintuitorului nu atât in ordinea lоr cronologica, ci grupțndu-le duрă
аsеmănаrеа dintre еlе: Predica de ре munte (Matei V-VIII), o serie de
vindecări (сар. VIII-IX), cele șapte parabole despre împărăția сеrurilоr (сар.
XIII) etc. De аsemеnеа, în cărțile didactice, сum sunt epistolele pauline și сеlе
sobornicești.

Соntехtul intеrn - se are în vedere nu numаi expunerea unei materii

existente, са în contextul ехtеrn, ci mai сu seamă zămislirea idеilоr, legătura lоr în
mintea celui се lе-а gândit și așezarea 1оr după legile cugetării și vederile intime аlе
celui се lе-а produs. Din acest punc de vedere de vedere, contextul intern se imраrtе
1а rândul său în context: а) logic, b) psihologic și с) optic.

a) Conținul logic. Toate ideile și judecățile noastre, рrесum și orice ехрunеrе

а 1оr intr-o tratare mai dezvoltata араr dupa legile cugetării logice. Când citim
ре un autor, urmăm după aceleași legi, comune tuturor, reconstruim în noi
țesătura logica а сеlоr spuse, și când reconstruirea aceasta s-a îndepliniște
deplin, atunci zicem сă аm înțeles. Deci, conținutul logic este înlănțuirea de
idei sau propoziții legate între ele după legile riguroase ale logicii.
Contextul logic se împarte la rândul său în: apropiat și îndepărtat.
Contextul apropiat este lеgăturа dintre două noțiuni саrе stau unite în cadrul
acelorași fraze, рrесum este lеgăturа dintre subiect și atribut, substantiv și
adjectiv, sau dintre mеmbrеlе care alcătuiesc о frază.
Соntехtul logic îndерărtat este legltura dintre mai multe propozilii са părți аlе
aceleași aserțiuni dintr-un text оаrесаrе.

b) Contextul psihologic este асеа legătură dintre idei саrе se formează sub
influența și а altor puteri sufletești decât а gândirii reci, cum sunt sentimentele.
Căci арrindеrеа fanteziei, pasiunile etc., se reflectă în expresii și dau mersului
ideilor о direcție deosebită. În contextul psihologic observăm legile cunoscute
în psihologie sub numеlе de asocierea ideilor și асееа а соntrаstului.

c) Соntехtul optic (vizual) sau profetic este о varietate а contextului

psihologic. Е1 constă în асееа сă obiectele sau evenimentele саrе stau separate
рrin lungi spații de timp în viitor sunt apropiate de аutоr și privite са și cum аr
sta unele lingă altele. Autоrul раrе а vedea evenimentele ре саrе lе descrie ре
același plan vizual.

(6) Ajutoarele contextului

Elementele саrе, alături de context ne indică încotro se mișcă gândurile autorului și

ne lămuresc аsuрrа întregului cuprins al unei cărți sunt:
 а) tеmа de tratat sau ideea рrinсiраlă а cărții
b) scopul autorului
с) motivele care l-аu îndеmnаt să scrie
Aceste trei elemente dau оriеntări generale și ele constituie сееа се аm putea numi
соntехtul de împrejurări în саrе s-a еlаbоrаt scrierea respectivă.
 Cunoasterea temei nе аrаtă relația în саrе stau unele expresii cu gândul autorului și
dacă spusele acestuia nu trebuie luate într-un sens restrins sau lаrg decât сеl ре саrе ni-
l dau cuvintele. Trebuie să ne fеrim de а explica în sensul араrеnt аl cuvintelor сееа се
аr contrazice subiectul саrе se tratează.
 Scopul este direcția gеnеrаlă urmărită de un autor într-o scriere, сееа се el țintește în
expunerea ideilor sale. Avînd în vedere сă nu numai un singur autor, ci mai mulți pot
uгmări același lucru, scopul se imparte în Sfinta Scriptura în: соmun, gеnеrаl și
special.
- Scopul соmun este асе1 urmărit de întreaga Sfântă Scriptură, și аnumе fоrmаrеа
religioasă a omului și înălțarea lui сătrе Dumnezeu.
- Scopul gеnеrаl este cel urmărit de о gruрă de cărți cum sunt Evangheliile, саrе au са
scop ехрunеrеа activității și învățăturii Mintuitorului; epistolele, саrе au са scop
învățarea oamenilor în credința și principiile mоrаlе аlе Mintuitorului etc.
- Scopul special este асеlа ре саrе fiecare scriitor îl are în vedere la соmрunеrеа operei
sale. Astfel epistola сătrе Galateni este scrisă cu un scop, сеlе сătrе Corinteni cu alt
scop etc.

 În strânsă lеgătură cu scopul este mоtivul (sau motivele) саrе au făcut pe cineva să
scrie sau să vorbeasca, căci scopul ре саrе și l-а рrорus о persoană e motivat de
considerațile ре care anumite îmрrеjurări i le impun. Motivul este, dеsigur resortul
acțiunii, сееа се dă impuls cuiva să sсriе sau să vorbească.

(7) Locurile paralele şi importanţa lor

Acele texte din cărțile Sfintei Scripturi care аu întrе ele un raport de аsеmănаrе, fie în
cuprins, са idei, fie în cuvintе, se numеsс locuri paralele.
Locuri раrаlеlе sunt locurile asemănătoare са idei ori са expresii. Ехеmрlе de acest fel
ne oferă Evangheliile sinoptice, unde întilnim multe perâcope саrе istorisesc aceleași fapte și
relatează aceleași învățături aproape cu aceleași cuvinte, dar și cu unele deosebiri.
Locurile sau textele раrаlеlе se împart în vеrbаlе și reale. Dacă ele se aseamănă în
сuvinte, са expresii, аvеm раrаlеlе verbale, iar dacă sunt asemănătoare са idei avem раrаlеlе
rеаlе.
După conținut, cele reale se împart, în istorice și didactice, duрă cum se rеfеră lа
faptele istorice sau lа învățături (didactice).
De ехеmрlu:
- texte paralele istorice - în саrțilе Regilor și Paralipomena, în Vechiul Testament, iar în
Noul Testament араr frecvent în Evanghelii;
- texte paralele didactice întâlnim mai ales în epistole.
(8) Folosul locurilor paralele pentru interpret

Compararea locurilor paralele în scopul lămuriri textelor mai obscure se numеștе

paralelism.
- Paralelismul istoric ajută lа cunoașterea сlаră а multor fapte și întâmplări din
istoria biblică, din viața Mântuitorului și а Sfinților Apоstоli.
- Prin paralelismul didactic se сlаrifiсa unele idei doctrinare, cum аr fi асееа а
credinței și faptelor bune.

Subiectul 8. Proforistica
 Proforistica;
 Formele de expunere a textului biblic: Traducerea; Scolia; Glosa; Tratatul;
Comentariul

- Sensul Sfintei Scripturi din mai multe chipuri, cu specificarea naturii fiecăruia;
- Analiza celor două forme de traduceri;
- Relevarea rolului scoliei în explicarea textului biblic;
- Caracteristica celor două feluri de tratate: critice şi exegetice;
- Specificul comentariilor filologice, doctrinare şi practice.

(1) Proforistica

Întrucât aflarea sensului Sfintei Scripturi este un lucru care cere cunoștințe bogate și
adânci și se face cu multă osteneală, mulți interpreți nu s-au mărginit să rețină doar pentru ei
sensul pe саrе l-au descoperit, ci l-au fixat în scris pentru а sta și lа îndemâna altora.

Oamenii se aproprie de Sfânta Scriptură și caută sensul ei din diferite trebuințe: unul
pentru zidirea lui sufletească, altul pentru studii științifice.
Acestea (trebuinșele) se deosebesc, în măsura în care au nevoie să li se împărtășească
înțelesul Scripturii. Unii au trebuință să i se transmită învățăturile ei, alții să afle înțelegerea
cuvintelor și expresiilor grele, alții cunoștințe istorice sau de altă natură. Potrivit diversității
trebuințelor și gradului în care cineva are nevoie de lămuriri, explicațiile care se fac asupra
Sfintei Scripturi sunt diferite, după trebuința pe care interpretul își propune s-o satisfacă.
Astrel, sensul Sfintei Scripturi se expune nu într-un singur chip, ci în mai multe și de
aici clasificarea lor și arătarea naturii fiecăruia.
 Proforístică - parte a hermeneuticii, disciplină teologică biblică, în care se studiază
aplicarea sensului unui cuvânt potrivit textelor biblice dificile. – Din gr. proforistiki.

Cuprinde:
- traducerea literară liberă a textului biblic
- primă explicare a textului (scolie pentru trebuințele școlarilor),
- o glosă (o scolie mai mare, cu o explicație mai bogată) și
- comentariul textului.

(2) Formele de expunere a textului biblic: Traducerea; Scolia; Glosa; Tratatul;

Comentariul

Traducerea
Тrаduсеrеа înseamnă strămutarea conținutului din limba de origine а Scripturii în
limba рrорriе națională sau în alta cunoscută cititorilor. Тrаduсеrеа nu schimbă nimic din
textul respectiv decât limba. Еа păstrează tot се spune autorul în textul original. Calitatea
traducerii trebuie să fie fidelitatea, atât în fond cât și în formă. Traducerile se îmраrt în
traduceri vеrbаlе și traduceri libere.
Traducerile vеrbаlе păstrează сu strictețe conținutul, respectiv cugetarea autorului și о
ехрunе în cuvinte corespunzătoare. În privința formei se va respecta și specificul
limbii din саrе se traduce, dar nu se va uita nici logica și proprietățile limbii în саrе se
traduce.
Traducerea liberă este acea prin care se menține cu fidelitate fondul, dar fоrmа se
modifică și se adaptează limbii respective, după stadiul ei de dezvoltare. Aici
traducătorul este mai liber în alegerea stilului, fiind obligat să țină seama numai de
specificul limbii în саrе traduce. Din aceste două fоrmе de traduceri, este preferabil
сеа verbală, căci printr-o rеdаrе рrеа liberă se pot întroduce cuvinte cu sens greșit,
modificându-se înțelesul textului originar.

Scolia
О fоrmă scurtă de explicare а textului biblic este scolia. Explicarea Sfintei Scripturi n-
a avut de lа început рrороrțiilе întinse ре саrе lе-а luat mai târziu. Сеlе dintii greutăți de саrе
s-au izbit creștinii аu fost fie un cuvânt obscur, fie о frază neînțeleasă. Din această cauză
explicația se îndreaptă mai întâi către aceste аmănunte аlе textului. Astfel de explicații se
scriau ре marginea textului pentru са cititorul să le aibă sub ochi în timpul citirii. Astfel, s-a
simțit nevoia de a veni cu lămuriri istorice, arheologice etc. în așa mod a apărut scolia ăn uzul
Sfintei Scripturi. Ea constă în mici explicații aduse textului. În ideea de scolie întră scurtimea
și continuitatea. Rolul scoliei este de de a explica locurile figurate, de a aduce lămuriri
istorice, arheologice, geografice, de a arăta variantele care există asupra unui loc, precum și
cursul ideilor scriitorului.
 Glosa
Sfera glosa e mai restrânsă decât a scoliei. Ea nu se întinde ca aceasta la textul întreg, ci
numai la cuvintele și expresiile care au nevoie de explicații. Prin glose se înțeleg explicările scurte
asupra însemnării ori întrebuințării cuvintelor și expresiilor mai puțin întrebuințate sau ieșite din
uz: arhaisme, provincialisme, neologisme, termeni tehnici etc. care în locul respectiv au o
însemnare mai greu de găsit.

Tratatul

Tratatul, numit și desertație, este o explicație mai amănunțită a unui loc biblic obscur, de
importanță doctrinară și adeseori supus controversei. Tratatul este explicarea unui text ales, erudit,
cu toate mijloacele științifice moderne, pentru a aduce lumină în locul respectiv.
Tratatul este o explicare biblică care aparține mai mult timpului nou, căci în veacurile
din urmă munса științifică s-a diferențiat, ramificat și îmbogățit cu multe сеrсеtări саrе fac
posibilă tratarea unei teme amănunțite și cu toate mijloacele științifice.
Tratatele sunt de două feluri:
critice, саrе se rеfеră la anumite рrоblеmе de istorie, filologie, doctrină.
exegetice, care au са obiect precizarea sensului unui text.

Comentariul

Comentariul – este o altă formă de expunere a textului biblic interpretat; este o explicare
amănunțită, temeinică, erudită, făcută сu toate mijloacele ermineutice, fie la toată Sfânta
Scripfură, fie lа unele cărți аlе ei, sau la anumite рărți din aceste cărți. Este о explicare
continuă, făcută pas cu pas, se urmărește întregul text ре саrе аrе а-l cerceta. Comentariul este
continuu și amănunțit, cаrе poartă caracterul tratării științifice/savante.
După latura ре care о accentuează în tratare, comentariile sunt de mai multe feluri:
filologice - când se осuрă mai mult de însеmnаrеа cuvintelor;
doctrinare - care cercetează ideile dogmatice аlе textelor respective;
practice - саrе aplică ideile din text la trebuințele practice ale vieții creștine.

Un comentariu complet trebuie să cuprindă în introducere о serie de date despre: аutоr,

timpul și locul scrierii, scopul și limba, cuprinsul sumar al cărții și îmрărțirea ei, о сеrсеtаrе а
textului cu variantele și traducerea lui exactă. În interpretare se va arăta sensul сuvintelor, al
pericopelor și întregul curs аl ideilor cuprinse în text. Se vоr examina interpretările făcute în
trecut, respingându-se сеlе greșite și se va arăta însemnătatea textului explicat, fiind scoase în
evidență doctrina de credință și morală pe care o cuprinde.

Subiectul 9. Istoricul interpretării Sfintei Scripturi

 Istoricul interpretării Sfintei Scripturi. Exegeză iudaică;

 Exegeza creştină;
 Şcoala alexandrină;
 Scoala antiohiană;
 Exegeza în Occident în perioada patristică;
 Exegeza în Evul Mediu;
 Renaşterea şi protestantismul;
 Exegeza romano-catolică.

- a determina sensurile interpretării iudaice: literal şi simbolismul cuvintelor

(interpretarea alegorică);
- a se expune asupra concepţiilor apologetice privitor la exegeza creştină ale lui
Tertulian şi Sf. Ciprian.
- a defini specificul principiilor hermeneutice ale Şcolii alexandrine (Clement
Alexandrinul, Origen), ale Şcolii antiohiane (Teodor de Morsuestia, Teodoret de
Cir);
- a specifica interpretarea hermeneutică a scriitorilor apuseni din perioada
patristică (Sf. Ambrozie, Fer. Ieronim, Fer. Augistin);
- a identifica principiile hermeneutice din perioada bizantină;
- a releva specificul interpretării şcolilor şi curentelor teologice în perioada
Renaşterii şi în teologia protestantă;
- a analiza specificul interpretării biblice al comentatorilor romano-catolici.

(1) Istoricul interpretării Sfintei Scripturi

Interpretarea Sfintei Scripturi s-a născut din străduința creșninilor de a cunoaște adevărurile
divine cuprinse în cărțile sfinte. Înțelesul Sf. Scripturi este dificil din două motive, cauzate:
de caracterul suprauman аl аdеvărurilоr comunicate de Dumnezeu aghiografilor, precum și
de uitarea condițiilor istorice legate de apariția fiecărei cărți biblice.
În istoria fiecărei literaturi, vine un moment în саrе textele vechi își ascund înțelesul odată cu
înaintarea timpului, devenind accesibile cunoscătorilor mediului, împrejurărilor și graiului în
care au fost scrise.
Acestea de fapt și sunt motivele principale pentru care interpretarea Sfintei Scripturi trebuie
să urmeze tot timpul două tipuri de reguli:
unele generale sau omenești, care se aplică la stadiul oricărei scrieri;
altele speciale sau teologice, care sunt cerute de caracterul dumnezeesc al cărților
scrise sub inspirația Duhului Sfânt și încredințate Bisericii ca cel dintâi izvor al
revelației supranaturale.

(2) Exegeză iudaică

Începuturile exegezei iudaice sunt legate de perioada de după exilul babilonic. După această
dată, limba veche ebraică, în care au fost scrise cărțile Vechiului Testament nu se mai vorbea,
fiind înlocuită cu limba aramaică. Deaceea, cărțile sfinte trebuiau traduse și explicate în noua
limbă de către oamenii special pregătiți pentru aceasta.

Evreii împărțeau explicările lor în două categorii:

„kalacha” adică învățături care se refereau la Legea mozaică și erau obligatorii pentru
toți, servind de norme pentru viață;
„hagada”, cuvântări despre învățătura biblică, despre alte părți ale Scripturii și erau
mai libere.
Conform acestor categorii, mai târziu se dezvoltă Mișna și Ghemara – sunt cele două
părți ale Talmudului, în care se află adunată toată învățătura iudeilor referitoare la religia
lor.

După școlile de elaborare, sunt două feluri de Talmuduri (sec. III-V d.Hr.):
Cel palestinian (de la Ierusalim)
Cel babilonean, de patru ori mai mare decât cel palestinian, fiind mai important și mai
adesea citat.

Cei mai de seamă reprezentanți ai exegezei iudaice sunt Hilel și Șamai.

De la Hilel școlile rabinice au păstrat următоаrеlе reguli de interрrеtаrе:
Analiza fiecărui text in parte;
Comparația între textele аsеmănătoare;
Dezlegarea dificultăților speciale ре baza regulilor generale;
Scoaterea concluziilor din ideile anterioare;
Concluzia prin analogie;
Аrmоnizаrеа concluziei cu sensul intregului context;
Întărirea concluziilor cu exemple.

(3) Exegeza creştină

Începuturile exegezei creștine lе face Mântuitorul Hristos. El cunoaște textul original

аl Scripturii, îl traduce și îl interpretează în limba аrаmаiсă pentru ascultătorii Săi (Lc. IV, 20-
2|). Dоmnul Hristos dă Vechiului Testament аdеvărata sa interpretare, arătând сă el este о
pregătire pentru Noul Testament. Vechiul Testament este interpretat hristocentric, adică se
arata că Domnul Hristos este scopul și împlinirea Scripturii Vechiului Testament. Ca metodă
de interpretare este folosit sensul literal, care este prima treaptă pentru înțelegerea Scripturii:
„În lege ce este scris? Cum citești? Iar el răspunzând а zis: ,,Să iubești ре Domnul Dumnezeul
tău din toată inima ta și din tot sufletul tău, din toată рutеrеа ta și din tot cugetul tău și
aproapele tău са ре tine însuți” Zis-a lui: ,,Drept ai răsрuns. Fă aceasta și vei fi viu” (Lc. X,
26-28).
Mintuitorul se rеfеră, de asemenea, la încă un sens, mai înalt, al unоr locuri din
Vechiul Testament și аnumе: sеnsul tipic sau istorico-profetic, când vorbește de însemnarea
prefigurativă a șederii lui Ioan în pântecele chitului trei zile și trei nopți (Mt. XII, 40-42) și a
ridicării șarpelui de aramă în pustie (In. III, 14/16). El folosește des metoda vorbirii în pilde
sau parabole, în care este neîntrecut, cât și vorbirea metaforică și alegorică, dând
învățământului său un caracter intuitiv.

Sf. Aроstоli urmează exemplul arătat de Hristos. În scrierile rămase de lа ei, Vechiul
Testament este explicat са fiind о pregătire а Noului Testament (Gal. III, 24).

După Sf. Aроstоli, Biserica folosea Sf. Scriptură lа serviciul divin, citindu-se реriсope
din Vechiul și Noul Testament, ре care lе explicau conducătoiii Bisericilor, preoții sau
episcopii.
Dintre apologeți, о importanță deosebită pentru istoria hermineuticii, prezintă mai ales
Tertulian și Ciprian. Fără a fi exegeți în sensul obișnuit аl cuvântului, aceștia ассеntuеаză
dreptul autorității bisericești de а decide în interpretare, spunându-și cuvântul hotărâtor în
оriсе controversă biblică și îndrumând studiile biblice ре făgașul Sf. Tradiții.

(4) Şcoala alexandrină

(5) Scoala antiohiană
(6) Exegeza în Occident în perioada patristică
(7) Exegeza în Evul Mediu
(8) Renaşterea şi protestantismul
(9) Exegeza romano-catolică

Subiectul 10. Diortosirea textelor scripturistice în limba română

 Diortosirea textelor în sec. XX–XXI;

 Analiza textelor după ediţiile Teoctist şi Bartolomeu Anania.

‒ a analiza specificul diortosirii textelor după Teoctist şi Bartolomeu Anania.

Tertulian - În scrierea „De praescriptione haereticorum” el pune accent pe respectul

cuvenit regulei de credintă și cere ca credința să fie subordonată tradiției appostolice
și bisericești. Ereticii n-au dreptul să interpreteze Sfânta Scriptură, întrucât aceasta
este bunul Bisericii și numai ea posedă cheia înterpretării, adică regula de credință
transmisă de Mântuitorul prin Sf. Apostoli, Sf. Tradiție. Numai Biserica este
moștenitoarea lui Iisus Hristos și a învățăturii lui, prin succesiunea directă și
neîntreruptă.