UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

„DUMITRU STĂNILOAE”
IAŞI

CURS
TEOLOGIE PASTORALĂ

† Teofan,
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Semestrul I
An Universitar 2020-2021
 Cuprins:

Introducere
A. Sfânta Treime – izvorul şi fundamentul pastoraţiei
I. Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie
II. Rugăciunea personală
III. Starea de jertfă
a) Introducere
b) Silirea firii, asceza
c) Deşertarea de sine sau smerenia
d) Ascultarea sau tăierea voii
e) Suferinţa şi răbdarea necazurilor
f) Neabandonarea luptei în faţa obstacolelor vieţii

Bibliografie generală

2
 Introducere

Teologia pastorală cuprinde un set de cunoştinţe puse la îndemâna

prezentului sau viitorului păstor de suflete ca ajutor în lucrarea sa de cunoaştere,
trăire şi propovăduire a Evangheliei.
Cuprinsul acestui set de cunoştinţe este definit prin semnificaţia celor două
cuvinte: Teologie Pastorală.
„Teologia” înseamnă „Cuvânt” şi „Dumnezeu”, înseamnă „Cuvântul lui
Dumnezeu”, „Cuvânt” despre Dumnezeu, „Cuvânt” cu Dumnezeu. Pornind de la
semnificaţia cuvintelor, Teologia înseamnă, aşadar, „cunoaşterea lui Dumnezeu”,
„vorbirea cu Dumnezeu”, „viaţa în Dumnezeu”, „trăirea lui Dumnezeu”, „trăirea în
Dumnezeu”, „dragostea dintre Dumnezeu şi om”, „îndumnezeirea omului”, „ştiinţa
ştiinţelor” şi „arta artelor”.
Se poate sintetiza această multitudine de sensuri şi lumini care izvorăsc din
cuvântul „Teologie” în trei. „Teologia” este „viaţa veşnică” („Şi aceasta este viaţa
veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe Care
L-ai trimis” - Ioan 17,3), „foc mistuitor” („Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş
vrea să fie aprins acum” – Luca 12,49) şi „rugăciune” („Teolog este cel care se roagă şi
cel care se roagă este teolog” – Evagrie din Pont).
Teologia este „viaţa veşnică”, dobânditor prin cunoaşterea lui Dumnezeu
Tatăl, este „focul” – Hristos coborât din cer, este „rugăciunea” în Duhul Sfânt.
Teologia este starea de a fi în Dumnezeu, este încercarea omului de a
descrie această stare, de a descrie evenimentul întâlnirii sale şi al semenilor cu
Dumnezeu.
Cuvântul „Pastorală” este o prelungire în limba română a latinescului
„pastor” – păstor. Sinonimul termenului „Pastorală” este „Pimenica” – de la
grecescul „poimen” – păstor.

3
 Din cuvântul „păstor” derivă altele precum: îndrumător, conducător,
părinte sau turmă, păşune, staul, etc.
Cine sunt păstorii ?
Hristos Domnul este Păstorul prin excelenţă, izvor şi fundament pentru
orice lucrare pastorală. Arhiereul, preotul, stareţul de mănăstire sunt păstori,
exercitând lucrarea în Biserică în numele „Păstorului celui bun” – Iisus Hristos. În
sensul larg al cuvântului, păstor este tot omul care, fiind botezat în Biserica
Dreptmăritoare şi având binecuvântare de la aceasta, împlineşte lucrarea de
povăţuire a sufletelor către Împărăţia lui Dumnezeu. În această accepţie largă,
păstori sunt şi profesorii de teologie, profesorii de religie din şcoli, naşii de botez
şi cununie, părinţii în relaţie cu proprii lor copii crescuţi în frică şi dragoste de
Dumnezeu.
Teologia Pastorală este, aşadar, calea străbătută de păstor (în mod special
arhiereu sau preot) în cunoaşterea, taina şi mărturisirea Evangheliei în relaţie cu
cei care i-au fost încredinţaţi de Biserică spre păstorire.
Calea parcursă de păstorul de suflete în lucrarea de îndrumare a celor
încredinţaţi spre Împărăţia Cerurilor cuprinde mai multe etape:
A. Înţelegerea adevărului că Sfânta Treime este izvorul şi fundamentul
Pastoraţiei.
B. Înţelegerea Preoţiei ca Taină în interiorul căreia se desfăşoară lucrarea
pastorală.
C. Înţelegerea Parohiei ca realitate euharistică în care turma şi păstorul
trăiesc Taina Bisericii ca pregustare a Împărăţiei Cerurilor

4
 A. Sfânta Treime – izvorul şi fundamentul pastoraţiei

Scopul pastoraţiei este acela de a-l ajuta pe om să se aşeze în faţa lui

Dumnezeu într-un dialog personal, conştient, viu, pe fondul căruia, prin curăţirea
de patimi şi umplerea de harul dumnezeiesc, să-şi împlinească menirea pentru
care a fost creat: să devină fiu al lui Dumnezeu după har, părtaş vieţii celei
veşnice, într-un cuvânt, să se îndumnezeiască.
Întrucât ţelul urmărit depăşeşte cadrele lumii văzute (create), lucrarea
pastorală nu are în vedere transmiterea unei filosofii omeneşti1 oricât de înaltă ar
fi aceasta, propovăduirea unei teorii sau a unei religii oarecare printre multe alte
religii. Pastoraţia nu se limitează la mijloacele şi puterile omeneşti. Aceasta
deoarece, adevăratul păstor nu e omul (ierarhul, preotul), ci Hristos Însuşi. Toate
calităţile pe care le are un păstor şi care contribuie la buna desfăşurare a lucrării
sale pastorale (puterea, destoinicia, înţelepciunea etc.) sunt daruri ale lui
Dumnezeu. O astfel de înţelegere este importantă, deoarece, pe de o parte, îl
fereşte pe preot/păstor de mândrie sau de o poziţionare greşită în raport cu
păstoriţii (considerând că el este cel care sfinţeşte, care iartă, care păstoreşte etc.),
iar pe de altă parte, îl ajută să caute permanent adâncirea, creşterea în relaţia cu
Dumnezeu, de la care îi vine adevărata putere în tot ceea ce săvârşeşte.
Sfânta Treime este fundamentul pastoraţiei, ceea ce înseamnă că păstorul,
în măsura în care devine locaş al Sfântului Duh, prin bunăvoinţa Tatălui şi prin
puterea lui Hristos, săvârşeşte o lucrare pastorală autentică, neamăgitoare,
roditoare, el însuşi fiind un bun „iconom al tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor. 4, 1).
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte adesea în scrierile sale despre „Hristos Cel
dintru voi” (Coloseni 1, 27), despre „Hristos care este viaţa voastră” (Coloseni 3, 4),
despre „Cuvântul lui Hristos care locuieşte întru voi cu bogăţie”( Coloseni 3, 16),
despre „Iisus Hristos Care arată mai întâi în mine îndelunga Sa răbdare”( I, Timotei 1,

1
“Cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci
în adeverirea Duhului şi a puterii, pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în
puterea lui Dumnezeu. Şi înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea acestui
veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci propovăduim înţelepciunea de taină a lui
Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră, pe care nici
unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o, căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul
slavei; Ci precum este scris: Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe
acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Corinteni 2, 4-8). Tot pe aceeaşi linie, Părintele Sofronie
de la Essex spune: „Poţi fi un mare savant, poţi să ai diplome academice şi să rămâi total ignorant în ceea ce
priveşte calea mântuirii” (Arhim. Sofronie, Din viaţă şi din duh, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2011, p. 40)
5
16). În om „se săvârşeşte” „lucrarea” (Coloseni 1, 29) lui Hristos, omul „sporind în
cunoaşterea lui Dumnezeu” (Coloseni 1, 10) în el.
Sfinţii Părinţi, mari dascăli ai Bisericii, aveau conştiinţa că nu ei
propovăduiesc Evanghelia, prin grai, scris sau faptă, ci Duhul Sfânt este Cel ce-i
inspiră chiar din interiorul lor. Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte despre
„degetul lui Dumnezeu” (cf Luca 11, 20)”care loveşte corzile minţii şi le îmboldeşte la
grăire”2. Omul, continuă Sf. Simeon, „devine familiar lui Dumnezeu şi casă şi sălaş al
Treimii dumnezeieşti, văzând curat pe Făcătorul şi Dumnezeul său şi, vorbind cu El în
fiecare zi”3. „Dumnezeu Cel ce sălăşluieşte în el îl învaţă pe un asemenea om despre cele
viitoare şi cele prezente, nu prin cuvânt, ci prin însuşi lucrul, prin experienţă şi
realitate”4.
Părinţii înduhovniciţi din vremea noastră au aceiaşi percepţie a prezenţei
lui Dumnezeu în om, prezenţă care fundamentează lucrarea de propovăduire.
„Dacă harul lui Dumnezeu nu luminează pe om, cuvintele pe care acesta le vorbeşte,
oricât de multe ar fi, nu sunt de nici un folos nimănui”5. „În vene să-i curgă sângele lui
Hristos, iar nu sângele lui Adam cel căzut”6
Pentru a avea o lucrare pastorală roditoare, preocuparea de bază a
păstorului trebuie să fie apropierea de Dumnezeu, căutarea sălăşluirii harului
dumnezeiesc în sufletul său. Trei sunt căile prin care se realizează aceasta:
participarea la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, rugăciunea personală şi starea
de jertfă. Desigur, aceste căi nu sunt specifice păstorului, deoarece fiecare
credincios este chemat să devină locaş al lui Dumnezeu; însă păstorul este dator
să acorde o grijă mult mai mare acestora, în comparaţie cu păstoriţii săi tocmai
pentru că este aşezat în poziţia de îndrumător al acestora. Mitropolitul Antonie
de Suroj atrăgea atenţia că „nu poţi duce pe cineva acolo unde nu ai fost tu mai
înainte”. Dacă păstorul nu a experimentat el însuşi ceea ce transmite celorlalţi,

2 Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, trad. Diac. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 139
3 Ibidem, p. 150
4 Ibidem, p. 181

Sf. Simeon vorbeşte despre Hristos Cel dinlăuntrul omului pe care acesta este chemat să-l hrănească,
adape, îmbrace, etc. „Dacă nu va face cineva în el însuşi toate acestea şi va hrăni şi va adăpa pe Hristos, nici un
folos nu va avea din toate pe care le face numai săracilor, iar pe sine însuşi se trece cu vederea lăsându-se nehrănit şi
gol de dreptatea lui Dumnezeu ”, Cateheze II, p. 139, „Pentru că M-aţi hrănit pe Mine, care flămânzeam de
mântuirea voastră, prin lucrarea poruncilor mele, M-aşi adăpat, M-aţi îmbrăcat, M-aţi adunat şi aţi venit la Mine
(Matei 25, 35-36), curăţind inimile voastre de toată întinăciunea şi murdăria păcatului”, ibidem, p. 189
5 Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, trad. Pr. Prof. dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti

2003, p. 134
6 Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. II, trad. Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,

2008, p. 62
6
atunci nu poate fi un păstor adevărat. Sau, altfel spus, nu va fi niciodată credibil
dacă ceea ce propovăduieşte nu izvorăşte din propria lui trăire.

1. Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie

Dumnezeiasca Liturghie este Taina prin excelenţă, este canalul prin care
viaţa lui Dumnezeu coboară în om. Noi dăm pâine şi vin, iar Hristos ne dă viaţa
Lui. În Liturghie are loc un veritabil schimb de vieţi. „Omul îşi dăruieşte viaţa sa
mărginită şi trecătoare lui Dumnezeu şi Dumnezeu, în schimb, îi dăruieşte viaţa Sa
nesfârşită şi veşnică”7.
Ce este Euharistia? „Este unirea lui Dumnezeu cu noi, îndumnezeirea noastră,
sfinţire, plinirea darului, strălucire, gonire a toată împotrivirea, dăruire de tot binele (...)
a lui Dumnezeu amestecare şi împărtăşire8. Prin Sfânta Liturghie îl primim pe
Hristos în noi, iar El devine izvorul mărturisirii noastre.
Un părinte al veacului trecut defineşte Dumnezeiasca Liturghie în
următorii termeni: „Trec nu puţini ani până să ajungem la măsura de a ne adânci în
duhul adevăratelor dimensiuni ale Liturghiei. Dacă vom urmări cu luare aminte rostuirea
şi cuprinsul acestei Dumnezeieşti slujbe, vom fi duşi în contemplarea Fiinţei
Dumnezeieşti şi a fiinţei cosmice. Vom pomeni multe din importantele evenimente dintru
«început», adică atunci când Dumnezeu a făcut Cerul şi Pământul; când în Sfatul
Treimii Sfinte a străfulgerat hotărârea de «a face Om după chipul lui Dumnezeu şi după
asemănare» (cf. Fac. 1, 26); apoi cumplita cădere a acestui «chip» al Strămoşului nostru
Adam; mai apoi tragicele destine ale tuturor urmaşilor lui; cea plină de compătimire
venire în trupul nostru al Făcătorului şi Dumnezeului ce S-a îmbrăcat în chipul de El
însuşi zidit; ne hrănim cu învăţătura Sa, cucernic cinstim suferinţele Sale pentru

7 Arhim. Zaharia Zaharou, Lărgiţi şi voi inimile voastre, trad. M. Mariam Vicol, Ed. Reîntregirea, 2009, p.
139. În cartea sa Pr Zaharia vorbeşte mai pe larg despre acest „schimb între om şi Dumnezeu. Noi înfăţişăm şi
dăruim viaţa noastră lui Dumnezeu, atât cât suntem în stare, şi în schimb, Dumnezeu ne dăruieşte viaţa Sa. Acest
schimb de vieţi are loc în Biserică şi mai cu seamă în Liturghie. Acolo are loc un schimb de viaţă în pinea şi vinul pe
care I le aducem lui Dumnezeu când spunem: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate”; şi
Dumnezeu ne spune: „Sfintele Sfinţilor”. Ne punem întreaga viaţă în acea pâine şi în acel vin, toate rugăciunile
noastre, toate nădejdile noastre, tot ceea ce îmbrăţişează conştiinţa noastră, şi le dăruim lui Dumnezeu. El le
primeşte şi pune viaţa Sa în pâine şi vin – Duhul Sfânt. Le insuflă cu viaţa Sa şi ni le înapoiază ca să le putem
mânca şi trăi, spunându-ne: „Sfintele sfinţilor”. Aceasta se întâmplă îndeosebi în Dumnezeiasca Liturghie, dar se
întâmplă şi ori de câte ori împlinim o poruncă. Facem un mic efort şi, în schimb, primim un dar nestricăcios de la
Dumnezeu. Schimbul e inegal, pentru că Dumnezeul nostru este mult milostiv şi iubitor. Îi dăruim lui Dumnezeu o
viaţă stricăcioasă şi păcătoasă şi El ne dăruieşte în schimb viaţa Sa nesfârşită, nestricăcioasă şi veşnică”, p. 272
8 Sf. Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra dogmelor credinţelor noastre ortodoxe, după principii puse de

Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, I, Ed. Arh. Sucevei şi Rădăuţilor, 2002, p. 131
7
răscumpărarea noastră; şovăielnic urmăm Lui în Ghetsimani şi chiar pe Golgota;
împreună cu El ne aflăm la judecata lui Caiafa şi a lui Pilat; cu groază auzim sălbaticele
strigăte: «Răstigneşte-L»; ne cutremurăm şi ne întărim când spune tâlharului împreună-
răstignit: «Astăzi vei fi cu Mine în Rai», şi îndată după aceea: „Dumnezeule,
Dumnezeule, pentru ce M-ai părăsit?"... «Săvârşitu-s-a! Şi plecând capul, Şi-a dat du-
hul.» Şi mai departe: îngroparea, învierea, arătarea Sa apostolilor şi multor altora;
înălţarea, trimiterea Duhului Sfânt... şi fiecare amănunt este plin de un tâlc care pentru
noi este de neajuns. Astfel ne învăţăm a trăi în planurile a două realităţi: cea
Dumnezeiască şi cea a noastră, a făpturii. Suntem în aşteptarea celei de a Doua a Sa
Veniri. În fiece clipă liturgică ne aflăm şi în această vreme, şi în veşnicie; prin noi curge
încă viaţa stricăcioasă şi de moarte purtătoare a căderii, şi totodată cu noi este şi cuvântul
Său, Lumina Sa, viaţa Sa. Şi oricât am repeta noi această slujire dată nouă după Pronia
Sa cea bună pentru noi, oricât ne-am umple de noi şi noi pătrunderi în realitatea
liturgică, niciodată nu atingem «sfârşitul» ei. Şi totuşi, şi în bucurie, şi în teamă - ne
împărtăşim cu Viaţa Dumnezeiască şi nici nu mai putem de acum a ne rupe de la marele
şi necuprinsul gând al Făcătorului şi Tatălui nostru, ce ni se tot descoperă. Cu adevărat,
Dumnezeu ne-a iubit şi ne-a chemat să fim cu El în vecii vecilor.”9
După cum reiese şi din textul citat, participarea reală la Dumnezeiasca
Liturghie presupune stare de prezenţă, de conştientizare a momentului la care
omul ia parte. Despre primii creştini se spune că primele trei zile ale săptămânii
le trăiau cu bucuria amintirii faptului că s-au împărtăşit cu Hristos în duminica
precedentă la Sfânta Liturghie, iar următoarele zile, cu nădejdea că vor participa
din nou Duminica viitoare la Liturghie şi se vor împărtăşi cu Sfintele Taine.
Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte despre focul dumnezeiesc pe care îl
descoperim în Liturghie, „care sfarmă munţi şi stânci şi face din inima omului rai, şi
trezeşte acest foc dorul de libertate,”10 adică despre faptul de a ajunge la ceea ce
spunea Apostolul Pavel: „libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21).
Cum se poate realiza aceasta?
În primul rând, păstorul de suflete este dator să se pregătească aşa cum se cuvine
pentru întâlnirea cu acest foc. Toate să le săvârşească având conştiinţa că slujeşte lui
Dumnezeu, în prezenţa lui Dumnezeu. Este important ca preotul să-şi
concentreze atenţia asupra actului pe care îl săvârşeşte în momentul respectiv
fără a se ocupa, în acelaşi timp, cu mai multe lucruri. De pildă, nu este potrivit ca
în timpul Sfintei Liturghii (cu atât mai mult la momentul Epiclezei), în timp ce
strana dă răspunsurile, el să citească pomelnice – oricât de importantă este

9Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Ed. Sophia, Bucureşti, 2005, pp. 323-324.
10 Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 65
8
pomenirea numelor credincioşilor – sau să-şi citească rugăciunile pentru Sfânta
Împărtăşanie pe care nu a reuşit să le citească mai înainte. În mod evident, o
astfel de atitudine arată, pe de o parte, lipsă de respect şi desconsiderare pentru
ceea ce se petrece atunci, iar pe de altă parte, este şi o amăgire, întrucât omul nu
poate fi pe deplin atent la două lucruri deodată. Iar slujirea liturgică cere dedicare
totală.
Apoi preotul să se îngrijească să aibă cele mai frumoase şi curate veşminte,
să folosească cea mai bună tămâie, cel mai bun vin, cea mai bună prescură etc.
Altarul să fie ca un rai, Sfânta masă şi toate celelalte aşişderea. Pentru că, dacă
Dumnezeu ne dă viaţa Lui, se cuvine ca şi noi să-i dăruim cele mai bune ale
noastre.11
Cu prilejul unei conferinţe preoţeşti, Părintele profesor Ilie Moldovan, i-a
întrebat pe cei prezenţi: „când începe Sfânta Liturghie?”. Preoţii au dat diferite
răspunsuri şi, bineînţeles, printre acestea pe cel adevărat: în momentul în care
preotul dă binecuvântarea mare. La aceasta Părintele profesor a răspuns: „aşa este,
dar mai sunt şi alte răspunsuri: Liturghia începe în momentul în care gospodina se apucă
de frământat prescura, frământare care este un act liturgic în sine. Nu poate fi împlinit
acest act de oricine, oricând şi în orice situaţie”. Prelungind logica Părintelui, putem
spune că Liturghia începe în momentul în care bobul de grâu este semănat în
pământ sau viţa de vie este plantată în pământ.Părintele profesor Ion Bria a scris
cartea „Liturghia după Liturghie”. Plecând de la această sintagmă, se poate vorbi şi
de „Liturghia înainte de Liturghie”, adică întreaga pregătire pe care o face preotul
(şi orice creştin) până în momentul în care participă la Sfânta Liturghie. Este,
oare, vreo situaţie neliturgică? se întreabă Pr. Arhim. Sofronie: „Totul în viaţa
noastră este o neîntreruptă Liturghie”12. „Trebuie să ne reclădim toată viaţa astfel încât
ea să devină un singur act neîncetat de înainte-stare a săvârşirii Dumnezeieştii Liturghi
în faţa Marelui Dumnezeu”13.

11 Vezi, Cuv. Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2003, cap.: „Evlavia
mişcă pe Dumnezeu”, p. 141-163. Întregul capitol cuprinde cuvinte frumoase legate de grija pe care
trebuie să o aibă omul când se apropie de Dumnezeu, când oferă ceva lui Dumnezeu. „Noi mâncăm roade
dulci şi Îi oferim lui Dumnezeu în cădelniţă răşina copacilor. Mâncăm mierea şi Îi oferim lui Dumnezeu
ceara, dar pe aceasta adesea o amestecăm cu parafină. O lumânare oferim lui Dumnezeu ca recunoştinţă
pentru binecuvântările Sale cele bogate, şi pe aceasta o murdărim? (...) Omul poate face economie în toate,
afară de cele datorate slujirii lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu trebuie să-I ofere tot ce este mai bun, tot ce
este mai curat. (...) În Vechiul Testament se spune că untdelemnul care trebuia să se folosească pentru
Templu trebuia să fie făcut din măslinele adunate din copaci, nu din cele căzute pe jos. Oare Dumnezeu
are nevoie de untdelemn sau de tămâie? Nu, dar El se înduioşează pentru că ele reprezintă un prinos prin
care se exprimă recunoştinţa şi dragostea omului faţă de El”. Etc.
12 Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. II, p. 103
13 Arhim. Sofronie Saharov, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, p. 223

9
 În al doilea rând, se cuvine ca preotul să înţeleagă locul central, esenţial pe care
îl ocupă în slujirea lui lucrarea sacramentală: Sfânta Liturghie şi Tainele Bisericii.
Slujirea lui ca preot nu este aceea de a se implica în activităţi culturale, sociale etc.
Acestea pot deveni şi trebuie să devină o consecinţă a Liturghiei. Toate aceste
activităţi pot fi înfăptuite şi de alţii, însă, aceşti „alţii”, nu pot săvârşi
Dumnezeiasca Liturghie. Sunt fundaţii, organizaţii, guverne etc. care au ca
preocupare ajutorarea celui sărac. Desigur că Biserica nu trebuie să lipsească din
această lucrare. Cap. 25 din Evanghelia după Matei este elocvent în acest sens.
Însă izvorul preocupărilor preotului este să slujească Dumnezeiasca Liturghie.
Sfântul Nectarie de Eghina în cuvântul său despre preoţie spune: „Lucrarea
proprie preotului este aceea de a jertfi, adică de a aduce jertfa cea fără de sânge lui
Dumnezeu”14. Dacă preotul a reuşit aceasta sau a tins spre aceasta activităţile
culturale, finantropice, etc. vin de la sine, fiind desfăşurate în duhul Bisericii.
Un exemplu în acest sens îl oferă Patriarhul Justinian Marina care, în
timpul comunismului, nu a cerut preoţilor decât un singur lucru: „să nu vă lăsaţi
epitrahilul de pe grumaz!” Nu le-a cerut: „mergeţi la săraci”, „propovăduiţi în şcoală”,
„să nu abandonaţi penitenciarele”. El ştia, realist fiind, că acest lucru este imposibil
şi anume ca preotul să mai rămână în şcoală, în penitenciar, ca Biserica să mai
organizeze azile de bătrâni, spitale etc. Şi mai ştia un lucru: comuniştii, necrezând
în Dumnezeu, deşi unii îşi ascundeau credinţa, nu vor da importanţă unei bucăţi
de stofă colorată pe care o ţine preotul de grumaz. Ei se temeau de preoţi care
predică, de preoţi care scriu, care merg în spital, vorbesc soldaţilor, nu de cei care
se roagă în biserică. Un singur lucru le-a cerut Patriarhul Justinian: „nu părăsiţi
epitrahilul!”,„Slujiţi Liturghia!”,„Aşezaţi epitrahilul pe capetele oamenilor, dezlegaţi-i de
păcate!”. Şi a dat Dumnezeu şi a venit momentul din Decembrie 1989 şi în
România nu au fost oameni nebotezaţi în ţară, decât rare excepţii. Şi aceasta
pentru că preotul a stat cu epitrahilul de gât şi a slujit Dumnezeiasca Liturghie.
În al treilea rând trebuie ca preotul să înţeleagă că nu el este cel care
liturghiseşte sau cel care propovăduieşte în adevăr, ci Hristos-Dumnezeu este Cel care
liturghiseşte. Într-una din rugăciunile din Sfânta Liturghie se spune: „Că Tu eşti
Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase Dumnezeul
nostru...”15. El este Pâinea, El este Mielul, El este Păşunea, El este Păstorul.
În al patrulea rând, preotul este chemat să conştientizeze faptul că
Liturghia, pentru a fi izvor de putere în pastoraţie, nu trebuie să fie spectacol: „Ceea ce se
întâmplă în biserică nu este spectacol, tocmai pentru că nu se adresează oamenilor din

14 Sf. Nectarie de Eghina, Despre preoţie, Ed. Sophia, Bucureşti, 2008, p. 28.
15Rugăciunea din timpul cântării heruvimice
10
biserică, ci lui Dumnezeu. Deseori, strigătele diaconilor (ale cântăreţilor şi ale slujitorilor,
în general, n.n.) ne conving fără tăgadă că destinatarele rugăciunilor sau ecteniilor lor
sunt urechile oamenilor şi nu cele ale lui Dumnezeu. (...) Cultura Evangheliei şi a
Bisericii este o cultură a lăuntricului, a duhului. Din nefericire suntem deseori infuenţaţi
de cultura vremii, care este o cultură a exteriorului, o cultură materialistă, fizică. Dăm şi
noi greutate şi atenţie lucrurilor care se văd şi care se aud mai mult, decât celor care nu se
văd şi nu se aud, cele tainice.”16 Nu te poţi adânci într-un spectacol. Poţi să-l admiri,
poţi să-i înţelegi mesajul, nu te poţi adânci însă în el.

2. Rugăciunea personală
Motto: „Omule, de îndată ce vei grăi tu,
Eu voi zice:«Iată-mă»! De îndată ce tu deschizi gura la rugăciune,
Eu îţi spun ţie: sunt de faţă, «iată-mă»!”.

Păstorul de suflete este şi trebuie să fie în primul rând un om al rugăciunii.

Fără rugăciunea personală păstorul de suflete nu trebuie să se prezinte în faţa
păstoriţilor tăi. Pentru aceasta este nevoie de pregătire şi de stăruinţă.
Înainte de a vorbi de rugăciunea propriu-zisă, este necesar să se vorbească
despre cadrul în care se desfăşoară rugăciunea, aspect, care, deşi nu trebuie
absolutizat, este foarte important pentru aşezarea în starea de rugăciune. Întâi de
toate, este bine să existe un interval, o pauză între activităţile în care a fost angajat
omul de-a lungul zilei şi momentul de rugăciune. O plimbare în mijlocul naturii:
a privi cerul, a atinge o floare, o frunză, coaja unui copac etc. ajută la liniştire.
Apoi, intrând în camera sa şi închizând uşa, se aprinde candela din faţa icoanei,
se tămâiază camera. Se stinge lumina electrică şi rugăciunea este rostită la
lumânare. Lumina prea multă, camera inundată de lumină electrică risipeşte
mintea; lumânarea are capacitatea de a ajuta adunarea privirii, gândurilor, a
atenţiei spre rugăciune. În plus, lumânarea trimite la starea de jertfă, prin faptul
că se consumă încet şi, în acelaşi timp, luminează.17 Iar lucrarea harului
dumnezeiesc este simbolizată, de asemenea, de lumânare: arde şi, în acelaşi timp,
luminează. Pentru cine nu este obişnuit cu rugăciunea la lumina lumânării,
această experienţă pare, la început, bizară şi nepotrivită: de ce să se complice cu

16 Pr. Constantin Coman, „Cuvânt înainte la cea de-a doua editare”, în Datoriile preoţilor, Ed. Bizantină,
Bucureşti, 2011, p. 10
17 „Foc şi lumină să-mi fie mie primirea Preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor Tale Taine, Mântuitorule,

arzând neghina păcatelor şi luminându-mă peste tot...” (Sedealna de la Canonul Sfintei Împărtăşiri)
11
lumânarea când are la îndemnă lumina electrică? Mai târziu va descoperi bucuria
şi adâncimea pe care o oferă rugăciunea într-un astfel de cadru.
Rugăciunea personală trebuie să înceapă, înainte de toate, cu rugăciunea pentru
sine. Cel mai important lucru este ca omul să-l roage pe Dumnezeu să-i dea
conştiinţa propriilor păcate. Spune un sfânt părinte că este mai important să-ţi
vezi păcatele decât să înviezi morţii. Dacă facem comparaţie între cele două –
între a-ţi vedea (descoperi) păcatele proprii şi a învia morţii–, în logica noastră
omenească, considerăm că nu este un lucru mai important decât să readuci viaţa
într-un om. Ce om puternic poate fi acela căruia i-a dat Dumnezeu darul să
invieze morţii! Şi totuşi, acest dar este mai mic decât capacitatea omului de a se
vedea pe sine aşa cum este în realitate, nu cum îşi imaginează că este. Căci dacă
nu s-a văzut pe sine sau, mai exact, dacă nu l-a rugat pe Dumnezeu să fie ajutat
să se vadă pe sine, nu poate să se roage pentru alţii. Aceasta pentru că cel care nu
s-a văzut pe sine aşa cum este cu adevărat (oricât de dureroasă ar fi această
descoperire) trăieşte în mod fals, în amăgire, având o mască aşezată peste chipul
său real. Şi este de la sine înţeles că nu poate călăuzi pe altcineva câtă vreme are o
percepţie eronată despre sine.
Este bine ca omul să aibă o pravilă dată de duhovnic, o pravilă din care,
dacă se poate, să nu lipsească rugăciunea de seară şi cea de dimineaţă. Să nu
lipsească un psalm, doi, o catismă din psaltire. Dacă nu poate citi mai mult, să
caute încă 19 prieteni, colegi, subalterni etc. Să facă un grup de 20 şi fiecare din
cei 20 să citească o catismă pe zi. În felul acesta, timp de 20 de zile a citit o psaltire
întreagă şi, în fiecare zi, cei 20 au citit fiecare o psaltire întreagă.
Un părinte, întrebat fiind: „cum să mă rog?”, a răspuns că este necesar ca
omul în diferite clipe ale zilei să rostească cuvântul din Psaltire o dată sau de mai
multe ori: „Al Tău sunt, Doamne, mântuieşte-mă!”18 Şi va veni timpul când
Dumnezeu, prin intermediul psaltirii, îi va grăi în inimă: „Fiul meu eşti tu, eu astăzi
te-am născut”19.
În rugăciunea personală trebuie cuprinşi apoi ceilalţi semeni ai noştri. Şi cine
sunt aceştia? În primul rând, cei foarte apropiaţi, înrudiţi cu noi, rudeniile
trupeşti şi sufleteşti: soţia, copiii, părinţii, fraţii, surorile, naşii de botez sau
cununie, , duhovnicul, preotul care a săvârşit tainele botezului sau cununiei,
dascălii, etc. Apoi, cei cu care urmează să ne întâlnim în ziua care începe, cei cu
care poate vom vorbi la telefon, cei despre care ni se va vorbi în ziua respectivă.

18 Ps. 118, 94
19 Ps. 2, 7. Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, pp. 335 şi 350
12
 Un exemplu semnificativ de rugăciune pentru alţii din care se poate inspira
păstorul de suflete îl aflăm la Sfântul Siluan Athonitul: „A fost un om cu totul
deosebit şi, pentru o lungă perioadă de timp, a fost însărcinat cu administrarea atelierelor
mănăstirii. În acestea lucrau ţărani ruşi tineri care veneau pentru un an sau doi pentru a
face ceva bani, punând efectiv bănuţ peste bănuţ pentru a se putea întoarce în satele lor
cu o sumă oarecare şi, în cazul cel mai fericit, pentru a-şi întemeia o familie, înjghebându-
şi un bordei şi cumpărând cele de trebuinţă pentru cultivarea pământului. Într-o zi, unii
călugări, care se ocupau de alte ateliere, i-au zis:
- Părinte Siluan, cum se face că oamenii care muncesc la tine fac o treabă aşa bună,
deşi nu îi supraveghezi, pe când noi ne petrecem tot timpul uitându-ne după ei, şi cu
toate acestea ei încearcă în permanenţă să ne înşele? Părintele Siluan spuse:
- Nu ştiu. Nu pot să vă spun decât ce fac eu. Când ajung dimineaţa la ateliere, nu
vin niciodată fără să mă fi rugat pentru aceşti oameni, şi vin aici cu inima plină de
compasiune şi dragoste pentru ei, iar când intru în atelier am lacrimi în suflet pentru
dragostea ce le-o port. Iar apoi le spun ce au de făcut în ziua aceea, şi cât timp ei muncesc
eu mă rog pentru ei, deci mă duc în chilia mea şi încep să mă rog pentru fiecare din ei în
parte. Stau înaintea lui Dumnezeu şi spun: «O, Doamne, pomeneşte-l pe Nicolae. Este
tânăr, de-abia a împlinit 20 de ani şi şi-a lăsat soţia în sat, care este şi mai tânără decât el,
împreună cu primul lor copil. Ce lipsuri trebuie să fie acolo, încât a trebuit să-i lase,
fiindcă nu se mai putea hrăni din munca lor de-acolo! Păzeşte-i în absenţa lui. Apără-i
împotriva oricărui rău. Dă-le lor curaj să înfrunte acest an şi să ajungă la bucuria
întâlnirii, având destui bani, precum şi destul curaj pentru a înfrunta greutăţile!». Şi
adaugă: „La început mă rugam cu lacrimi de compasiune pentru Nicolae, pentru tânăra
lui soţie, pentru pruncul lor, dar, pe când mă rugam, simţirea prezenţei divine începea să
crească în mine, şi, la un moment dat, Nicolae, soţia lui, copilul lor, satul lor au dispărut
şi nu mai ştiam altceva decât de Dumnezeu; eram tras de simţirea prezenţei divine tot
mai în adânc, până când dintr-o dată, în inima acestei prezenţe, am întâlnit iubirea
dumnezeiască îmbrăţişându-i pe Nicolae, pe soţia şi copilul lui, iar acum am început să
mă rog din nou, dar cu iubirea lui Dumnezeu pentru ei; însă am fost din nou atras în
adâncuri, şi acolo am dat iarăşi peste iubirea dumnezeiască. Şi astfel, spuse stareţul, îmi
petrec zilele, rugându-mă pe rând pentru fiecare din oamenii aceia, unul după altul, iar la
sfârşitul zilei mă duc la ei, le spun câteva cuvinte, ne rugăm împreună, după care ei se
duc la odihna lor. Iar eu mă duc să-mi împlinesc slujirea mea cea călugărească”.20
Este foarte important ca preotul/păstorul să se prezinte înaintea oamenilor,
să-i întâlnească numai după ce s-a rugat pentru ei. Cum s-ar putea face aceasta?

20 Mitropolitul Antonie de Suroj, Şcoala rugăciunii, Ed. Sophia, Bucureşti, 2011, p. 171-173
13
Înainte de o discuţie cu cineva, înainte de oficierea unei slujbe, înainte de a
organiza o lucrare pastorală, preotul, păstorul de suflete să-şi aloce câteva clipe
pentru rugăciune. Dacă cineva doreşte, de exemplu, să telefoneze vreunei
persoane, în timp ce formează numărul să spună: „Doamne, binecuvintează pe ...!”.
Când închide telefonul să spună: „Doamne, ajută-i!”; când aude telefonul sunând,
înainte de a răspunde zice: „Doamne, binecuvintează pe cel care telefonează”. S-a
întâlnit cu cineva în oraş, care l-a salutat. După ce i-a răspuns la salut să spună în
sinea sa: „Doamne, binecuvintează pe ...”. Este la birou şi cineva bate la uşă. Atunci
să înalţe un gând la Dumnezeu: „Doamne, dă-mi cuvânt spre a-i vorbi ceea ce este
bine celui care intră!” Când a plecat acea persoană din birou să spună, de
asemenea: „Doamne, binecuvintează pe cel care a plecat de la mine”.
Este bine ca preotul/păstorul să se roage pentru copiii care se nasc în ziua
respectivă, pentru cei care se întorc la credinţă, pentru cei care mor în acea zi.
Apoi, pentru mulţi dintre ei şi, în special, pentru păstoriţii săi, să facă
preotul câteva metanii în fiecare dimineaţă şi seară. Pentru vreun caz special, să
citească un psalm. La sfârşitul Psaltirii este o îndrumare: psalmi pentru vreme de
cumpănă, în bucurie, pentru cei care îţi fac bine, pentru cei care îţi fac rău, etc.
Este bine ca preotul (ca, de altfel, orice creştin) să aibă un pomelnic scris în
care să fie cuprinşi: ierarhul locului, preotul care l-a botezat, naşii, părinţii, fraţii,
surorile, prietenii, binefăcătorii, duşmanii etc.
În acelaşi timp, ar trebui ca păstorul să încerce să împlinească cuvântul
Sfântului Pavel „rugaţi-vă neîncetat” (I Tes. 5, 17), urmând tradiţia părinţilor care
rostesc mereu rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Dincolo de
rugăciunile rostite, conform unei rânduieli binecuvântate de duhovnic, păstorul
este chemat să dobândească ceea ce Pr. Arsenie Papacioc numea: „o stare de
prezenţă; o continuă ţâşnire către Dumnezeu”21. Acest lucru este posibil în măsura în
care „omul este gata să-şi jertfească întreaga fiinţă de dragul rugăciunii”22, în măsura în
care rugăciunea devine „totală afundare în Dumnezeu”23, „devine un chip firesc de a fi
al omului”24.
Om al rugăciunii, păstorul de suflete este chemat să creeze o ambianţă de
rugăciune în obştea pe care o păstoreşte. El se străduieşte să poarte în rugăciunea
sa pe toţi păstoriţii, iar aceştia să-l aibă în permanenţă în rugăciune pe păstorul

21 Ne vorbeşte Părintele Arsenie, vol. 2, text îngrijit de Pr. Ioanichie Bălan, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p.
37
22 Ibidem, p. 167
23 Arhim. Sofronie Saharov, Naşterea întru Împărăţia cea neclătit, p. 21
24 Arhim. Zaharia Zaharou, Lărgiţi şi voi inimile voastre, p. 185

14
lor. Sf. Ap. Pavel vorbeşte adesea despre rugăciunile pe care le înalţă la
Dumnezeu pentru toţi cei cărora le-a propovăduit Evanghelia (Romani 1, 9-10;
Filipeni 1, 3-5, Coloseni 1, 3; 9; I Tesaloniceni 1, 2-3; 3, 10; II Timotei 1, 3), dar şi
despre rugăciunile pe care le aşteaptă a fi înălţate către Dumnezeu pentru el din
partea celor care l-au cunoscut (Romani 15, 30; Efeseni 16, 19; Coloseni 4, 3).

3. STAREA DE JERTFĂ
Motto: „Dai sânge, primeşti Duh” (Pateric)
„Numai jertfele cutremură istoria
Numai mormintele deschid cerul” (Radu Gyr)

a) Introducere
În viaţă sunt situaţii în care atât rugăciunea personală, cât şi participarea la
Sfânta Liturghie aduc un anumit confort lăuntric, benefic şi căutat de om, dar
care poate fi trăit şi ca un act egoist: „Doar pentru mine, doar pentru a-mi rezolva eu
problemele, doar pentru a mă simţi eu bine.”25 Nu puţini sunt creştinii care merg
zilnic la Sfânta Liturghie, uneori se străduiesc să ajungă în aceeaşi zi la două
biserici pentru a participa la două Liturghii. Mulţi o fac din evlavie curată. Alţii
pentru că acolo au găsit confortul lăuntric, trăit egoist, de care aminteam mai sus.
Însă, proba de foc a trăirii autentice se face prin întâlnirea cu celălalt, prin
raportarea la el, prin atitudinea faţă de el. Omul se poate înşela de multe ori,
amăgindu-se cu o imagine bună despre sine: se consideră credincios, bun,
evlavios, următor al rânduielilor bisericeşti etc., pentru că împlineşte toate
acestea exterior, iar această împlinire îi aduce o oarecare mulţumire. În realitate,
este lipsit de dragoste şi înţelegere pentru celălalt. Or, semnele care dovedesc
sălăşluirea Duhului lui Dumnezeu în om sunt: „dragostea, bucuria, pacea,
îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia”
(Gal. 5, 22-23). De aceea, este nevoie ca omul să dobândească starea de jertfă, mai
ales, în relaţie cu celălalt.
Dacă dobândirea stării de jertfă, mai ales în acceptarea semenului în felul
lui de a fi, este atât de necesară pentru tot omul, cu atât mai mult pentru păstorul
de suflete. El, de asemenea, este tentat să trăiască bucuria Sfintei Liturghii sau a
rugăciunii personale doar pentru sine, pentru pacea, liniştea, confortul său
lăuntric.
25Desigur, aceasta nu se datorează nici Sfintei Liturghii, nici rugăciunii, ci îşi are cauza în greşita raportare
a credinciosului faţă de acestea, aşa cum se va vedea mai jos
15
 Cum poate fi evitată de către preot, ca păstor de suflete această stare
egoistă?
La Dumnezeiasca Liturghie, preotul este chemat să prelungească în viaţa sa
şi a păstoriţilor săi taina cea mare a rostirii: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem
de toate şi pentru toate”. La Tronul Sfintei Treimi nu se aduc doar darurile de pâine
şi vin, care devin Trupul şi Sângele lui Hristos, ci, odată cu ele, viaţa însăşi a
preotului şi întreaga suflare prezentă în Biserică. Împreună cu viaţa preotului şi a
celor din biserică se aduce în faţa Preasfintei Treimi şi sufletul „celor necăjiţi şi
întristaţi” ai acestei lumi, sufletul celor ce „nu cred în Dumnezeu, al celor ce se luptă
împotriva lui Dumnezeu” (după spusele Patriarhului Iustinian al BOR), sufletul
celor ce-l duşmănesc pe preot, care-i doresc răul, care-l calomniază sau îl urăsc.
Prin aceasta, preotul pătrunde în taina stării de jertfă, căci nu este foarte uşor
pentru el să se roage pentru duşmanii săi. Preotul dobândeşte, prin aceasta, harul
lui Dumnezeu, puterea Duhului Sfânt, bucuria sa lăuntrică nemaifiind una
egoistă, individuală, sentimentală, ci adânc duhovnicească.
Preotul, în starea sa de păstor sufletesc al turmei încredinţate, este chemat
ca în rugăciunea personală să nu manifeste o atitudine egoistă, căutând o
anumită „stare de bine” sufletească care nu are nimic din focul, dorul, adâncul,
durerea care definesc adevărata legătură cu Dumnezeu. În rugăciunea sa,
săvârşită în faţa icoanei luminate de o candelă sau lumânare, preotul este chemat
să cuprindă bucuria şi durerea păstoriţilor săi, a celor care i-au solicitat
rugăciunea, precum şi lumea întreagă. Sfântul Siluan Athonitul spune că
ortodoxul creştin adevărat, şi cu atât mai mult preotul, trebuie să poarte în inima
lui, aşezat fiind în rugăciune, întreaga suflare de la Adam până la el şi, în
perspectivă, până la sfârşitul veacurilor. Rugăciunea rostită cel mai adesea de
acest dumnezeiesc părinte era: „Doamne, fă ca întreaga lume să Te cunoască pe Tine
în Duhul Sfânt”.
Pentru a dobândi starea de jertfă şi, prin aceasta, a fundamenta şi a face
adevărată rugăciunea sa sub adumbrirea Duhului Sfânt, este necesar ca păstorul
de suflete să poarte în inima sa pe toţi cei care-l iubesc, care-l urăsc şi, mai ales, pe
toţi întristaţii şi deznădăjduiţii acestei lumi. Dacă în cursul zilei, preotul a aflat
despre un accident rutier în care au murit zeci de persoane, seara, la rugăciune, el
este chemat să ducă în faţa lui Dumnezeu durerea atâtor soţii sau soţi intraţi în
văduvie, atâtor copii rămaşi orfani, atâtor mame cu inima sfârtecată de durere.
Are preotul o asemenea dispoziţie lăuntrică de preluare sau de coparticipare la
durerea acelor persoane cuprinse de o aprigă durere? Sau se va rezuma la a
blama neatenţia şoferului şi starea precară a drumurilor, etc.?
16
 Jertfa este un act pozitiv. Este de trebuinţă a spune că atât pentru preot
(arhiereu, stareţ, etc.) ca îndrumător spre Împărăţia Cerurilor cât şi pentru
creştinul obişnuit jertfa nu este o stare uşor de înţeles şi, mai ales, de asumat.
Aceasta pentru că, în mentalitatea veacului nostru, jertfa este percepută ca ceva
negativ, care trebuie evitat pentru că nu ar aduce bucurie în viaţa omului. De
aceea, omul contemporan este înclinat să caute ceea ce este uşor, ceea ce nu-l
solicită prea mult, într-un cuvânt, să obţină tot ceea ce îşi doreşte, cu efort minim.
De aici şi lipsa dispoziţiei pentru jertfă. Această realitate, şi anume fuga de jertfă,
nu este doar starea omului secularizat, ateu sau necreştin. Privind la noi înşine, în
calitatea noastră de creştini, constatăm o continuă strădanie de a fugi de starea de
jertfă manifestată ca suferinţă, ascultare, iertarea semenului, participare la
durerea lui. Întreprindem, în general, totul pentru a evita, abandona, ocoli tot
ceea ce atrage manifestarea stării de jertfă. Aceasta pentru că, din păcate, cei mai
mulţi „în toate judecăţile lor ,în toate opiniile lor asupra lucrurilor, asupra vieţii, asupra
mântuirii, înţelegerea şi cugetul lor sunt trupeşti, sufleteşti, umanistice”26 .
Dacă fuga de jertfă este o atitudine firească în lumea necreştină, neortodoxă
sau necredincioasă pentru care „Hristos cel răstignit” este „sminteală” şi „nebunie”(I
Corinteni 1, 23), creştinul ortodox este chemat să-L „propovăduiască pe Hristos. Şi
pe Acesta răstignit” (I Corinteni 2, 2), adică în stare de jertfă.
Jertfa, ca atare, este, aşadar, legată de Hristos, „Mielul lui Dumnezeu”, Care
se jertfeşte pentru lume, este legată de viaţa autentică a creştinului, ca următor al
lui Hristos. Jertfa este starea adevărată a creştinului şi pentru faptul că, în sine, ea
este un act pozitiv, văzut prin consecinţele sale. Jertfa înseamnă a dărui sau a se
dărui, înseamnă a ieşi din carapacea propriului eu şi a veni în întâmpinarea
celuilalt. Fără această capacitate de a dărui şi a se dărui nu poate fi cineva preot
de altar sau membru al preoţiei universale în mod autentic. „Mai mare dragoste
decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15,
13). Aici este vorba nu numai de jertfa manifestată în sensul suprem, ci şi de
paharul de apă de care vorbeşte Hristos în Evanghelie (Matei 10, 42), oferit unui
însetat sau de „foiţa de ceapă” de care vorbeşte Dostoievski, oferită unui flămând şi
care devine „pretext” pentru Dumnezeu de a ridica din chinurile iadului o mare
păcătoasă.27.

26Arhim. Sofronie , Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, trad. Ierom Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2006, p. 85
27 Sfântul Isaac Sirul vorbeşte adesea în scrierile sale de ”pretextul” pe care-l caută Dumnezeu în biografia

omului în nădejdea aflării unui gest, unei atitudini care să constituie cale spre mântuirea acelui suflet.
Într-una din scrisorile sale, Gheron Iosif din Sfântul Munte Athos spune: „Dumnezeu caută mereu un prilej
17
 Jertfa este fundamentul lumii. Prin jertfă Dumnezeu a creat lumea, prin jertfă
a răscumpărat lumea. „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-
Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Filosoful Constantin Noica amintea adesea despre necesitatea stării de jertfă
„pentru ca ziua să ţină”, „să fie”. Ziua aceea „nu este”, ziua aceea „nu ţine”, adică
„nu există” în sensul adevărat al cuvântului, dacă nu s-a trăit cel puţin o fărâmă
de stare de jertfă în ziua aceea. Starea de jertfă ajută omul, sprijină umanitatea
întragă să rămână întru fiinţă, căci de la aducerea creatoare a lumii de către
Dumnezeu din nimic întru fiinţă, omul se află în tensiune permanentă de a
rămâne întru fiinţă sau a reveni în nimicul din care a fost adus la existenţă.
Rămânerea întru fiinţă se datorează jertfei lui Hristos, prelungite în jertfa Sfintei
Liturghii, iubirii şi iertării ca acte de jertfă, nevinovăţiei pruncilor.
Jertfa este bucurie. Jertfa este, pe de o parte durere, dar pe de altă parte,
bucurie.
Un părinte duhovnicesc din veacul trecut (Pr. Sofronie Saharov) a spus că
durerea sau suferinţa maximă şi bucuria maximă coincid. Desigur, nu în logica
acestei lumi. În bisericile vechi întâlnim icoane autentice cu răstignirea
Mântuitorului, mai ales crucea din faţa sfintei mese în care este înfăţişat Hristos
răstignit, iar deasupra stă scris: „Domnul slavei”. Răstignirea este izvor de slavă.
În Vinerea Mare, când se prăznuieşte Răstignirea, durerea totală, abandonul total
de către toţi şi de către toate a Fiului Omului, atunci nu se rosteşte ceva de felul:
„acum Fiul omului este în durere, trebuie să-l plângem”, ci „Acum Fiul omului s-a
preaslăvit”, arătând prin aceasta coincidenţa între suprema suferinţă şi suprema
bucurie.
Jertfa este continuă. Când vorbim de starea de jertfă nu vorbim de un
moment anume, căci jertfa este un act continuu, o stare lăuntrică permanentă. Nu
se poate spune: „iubesc astăzi, iar mâine nu”; „iert acum, dar mâine n-o să iert”; sau
„nu iert astăzi, dar o să iert mâine”. Jertfa nu este nici deasă, nici rară, ci continuă.
Fără starea de jertfă omul cade întru nefiinţă. Creştinul ortodox - şi cu atât mai
mult păstorul de suflete – în clipa în care nu se află în stare de jertfă este ca
peştele pe uscat, ca omul fără aer, ca iarba câmpului fără apă şi soare.
Pentru a înţelege starea de jertfă şi, totodată, modalitatea de a o dobândi,
de a creşte în ea, de a o recăpăta dacă s-a pierdut, vom încerca să o identificăm în

pentru a-l mântui pe om”, în Mărturii din viaţa monahală, trad. Pr. Prof. dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină,
Bucureşti 2003, p. 297

18
nouă stări sau trăiri din viaţa creştinului, în general, din viaţa păstorului de
suflete, în special:
Silirea firii
Deşertarea de sine sau smerenia
Ascultarea
Răbdarea sau starea de suferinţă
Neabandonarea luptei în faţa obstacolelor vieţii
Asumarea suferinţei celuilalt
Nejudecarea aproapelui
Bucuria de a fi mic
Iubirea vrăjmaşilor

b) Silirea firii, asceza.

Motto:
„Împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se
silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12).
„Silirea firii” este o expresie folosită mai ales în lumea monahală şi exprimă
lupta continuă cu propria fire, o luptă de fiecare clipă cu patimile, cu neputinţele,
comodităţile şi cu tot ceea ce poate constitui piedică în apropierea de Dumnezeu.
Silirea firii este o strădanie spre o mai mare osteneală. Această osteneală nu
trebuie privită ca scop în sine, ci ca mijloc de a ajunge la întâlnirea personală,
nemijlocită, vie cu Dumnezeu.
De silirea firii are nevoie nu numai monahul, ci şi orice credincios şi, în
special, preotul, păstorul de suflete. Aceasta deoarece nu există două
spiritualităţi: una monahală şi alta a celor care locuiesc în lume, ci este una şi
aceeaşi cu intensităţi, cu accente, nuanţe diferite de la om la om, de la context la
context. Păstorul de suflete este cel chemat să dobândească Împărăţia Cerurilor şi
călăuzeşte şi pe alţii să facă acelaşi lucru. El se sileşte pe sine să câştige Împărăţia
şi să n-o piardă şi îndrumă, în această direcţie, şi pe cei pe care îi păstoreşte.28 Nu
există păstor adevărat care să nu fi pregustat Împărăţia cerurilor încă din această
lume. Sfântul Simeon Noul Teolog afirmă adesea în scrierile sale că cel care nu a
trăit în ambianţa Împărăţiei Cerurilor în această lume n-o va dobândi nici după

28 „Nu ştiţi voi că acei care aleargă în stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi aşa ca să-l luaţi. Şi
oricine se luptă se înfrânează de la toate. Şi aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă. Eu, deci, aşa
alerg, nu ca la întâmplare. Aşa mă lupt, nu ca lovind în aer, ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu
cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Cor. 9, 24-27).
19
moarte29. Este aceeaşi Împărăţie trăită la intensitate diferită: în parte, cum spune
Sfântul Pavel în această lume, deplin în cealaltă (1 Cor. 13, 12).
Reluând cuvintele Domnului Hristos, Sfântul Simeon Noul Teolog spune:
„Pocăiţi-vă, cereţi, căutaţi şi bateţi! Până când? Până când veţi primi, până când veţi
afla, până când vi se va deschide. Ce anume? Împărăţia Cerurilor, desigur”30. Această
luptă sau silire a firii este un proces permanent şi dinamic: „Nu (zic) că am şi
dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit; dar o urmăresc ca doar o voi prinde, întrucât
şi eu am fost prins de Hristos Iisus. Fraţilor, eu încă nu socotesc să o fi cucerit, dar una
fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la
răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filipeni 3, 12-14).
Veghea continuă la ceea ce se întâmplă în sine şi în jur, atenţia permanentă de a
nu cădea în păcat, adică în mâna puterilor întunericului, pregătirea constantă în
vederea dobândirii virtuţilor, strădania de fiecare clipă pentru a se lăsa cuprins
de adumbrirea Sfântului Duh sunt stările care definesc orice lucrare de apostolat.
„Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cere Sf. Ap. Pavel ucenicului său, cucereşte viaţa
cea veşnică”(I, Timotei 6, 12). Aceasta pentru că „în lupta voastră cu păcatul nu v-aţi
împotrivit până la sânge”(Evrei 12, 4).
Lucrarea de păstorire a sufletelor presupune o trezvie fără răgaz, o luptă în
care de multe ori curge sânge, au loc înfrângeri, apar momente de cumpănă. „Te
lupţi, zice Gheron Iosif, biruieşti sau eşti biruit, câştigi sau pierzi, cazi, te ridici, când
răscoleşti totul, când ridici totul în picioare, când primeşti lupta până la ultima suflare”31.
Păstorul de suflete adevărat, poate avea în lucrarea sa clipe de mari ispite,
cedări şi căderi. El se ridică, şi continuă drumul dacă nu pierde din vedere că a
dorit să se lase prins în mreaja aruncată întru adânc de Domnul Hristos (Ioan 21,
6) şi că, la rândul său, a devenit „pescar de oameni” (Luca 5, 10). El zice, cu Sf.
Pavel: „urmăresc ca doar o voi prinde, că şi eu am fost prins de către Domnul Hristos
Iisus” (Filipeni 3, 12). Odată cuprins în lucrarea de mântuire a sufletelor, păstorul
nu are loc de întoarcere. Fiind prins în aura Împărăţiei Cerurilor, el se luptă să n-
o piardă şi-i sensibilizează şi pe alţii s-o prindă şi s-o păstreze. El veghează să nu
părăsească staulul unde păstoreşte Hristos Domnul şi, în numele Lui, urmăreşte
să nu piardă nici o oaie, să readucă pe cele rătăcite şi să mărturisească Evanghelia
în tot ceasul şi în tot locul.

29 „Alergaţi, căutaţi, loviţi, ca să vă deschidă uşa (Matei 7, 7) Împărăţiei Cerurilor şi să ajungeţi înăuntrul ei şi să o
dobândiţi înăuntrul vostru (Luca 17, 21). Fiindcă cei care ies din viaţa aceasta înainte de a o fi dobândit, unde şi
când o vor găsi odata ce au plecat acolo?” Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, trad. Diac. Ioan I.
Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 188.
30Ibidem, p. 72
31 Gheron Iosif, op. cit., p.

20
 Cum se manifestă silirea firii? Prin această „luptă până la sânge” pentru a
duce o viaţă înntru Hristos şi a-i călăuzi pe alţii la aceeaşi viaţă. Asceza fizică şi
cea duhovnicească îl ajută pe păstorul de suflete să aibă şi să inspire altora
această viaţă întru Hristos Domnul.
Asceza trupească se arată prin post, metanii, înfrânarea limbii, a văzului, a
auzului, etc. Mărturisirea unui preot de parohie şi profesor de teologie despre
regretul de a nu se fi silit îndeajuns şi la vremea potrivită spre forme de asceză
accesibile, dar cu consecinţe duhovniceşti mari poate ajuta tinerii preoţi sau pe cei
ce aspiră la preoţie în demersul lor pastoral: „A te înfrâna înseamnă a te mulţumi cu
o singură felie de pâine, atunci când ai posibilitatea să mănânci două. (...) Poate nu este
cel mai fericit exemplu. Înfrânarea este un mod de a trăi, care se aplică la orice ne cultivă
plăcerea egoistă, iubirea de sine. Postul este un exerciţiu în această direcţie. A te muţumi
cu o legumă, o fructă, atunci când ai posibilitatea să mănânci ceea ce îţi place! Cine face
acest exerciţiu, va fi în măsură să se înfrâneze.
Înfrânarea este cel mai bun mijloc de exersare a stăpânirii de sine. Când te
stăpâneşti pe tine însuţi şi te controlezi, lupţi împotriva patimilor şi a ispitelor. Atunci
poţi foarte uşor să gestionezi în sus, la nivel superior, existenţa ta. Altfel nu! Şi este
jalnic! Este dramatic să te trezeşti la sfârşitul vieţii tale că ai fost captiv celor mai de jos
porniri, celor mai meschine şi mai urâcioase tentaţii. Că ai trăit la un nivel josnic. Că nu
ai trăit tu, de fapt. Că ai fost captiv sau victimă unor patimi de ocară!
Eu sunt la o vârstă la care am început să mă uit în urmă şi să regret enorm lipsa
eforturilor pentru a mă desprinde de astfel de tentaţii. Acum, încerc să mă bat cu mine
însumi, dar nu mai am puterile pe care le aveam în tinereţe.”32
Asceza sufletească se poate manifesta în multe feluri. Înăbuşirea dorinţei
de a fi primul, capacitatea de a da loc celuilalt să fie primul constituie cea mai
înaltă şi cea mai grea formă de asceză sufletească. Avem aici exemplul Sfântului
Ioan Botezătorul: „este timpul ca El să crească şi eu să scad, să mă micşorez” (Ioan 3,
30). Înăbuşirea mâniei, a dorinţei de răzbunare şi de neiertare, sunt alte forme ale
acestei asceze. Despre aceste manifestări ascetice aducem mărturia unui părinte
atonit din veacul trecut: „Asceza, fiul meu, cere lipsuri. Lucrurile bune cu adevărat nu
le vei găsi mergând la băi sau trăind bine. Este nevoie de luptă şi de osteneală multă. Să
strigi zi şi noapte către Domnul. Să înduri cu răbdare toate ispitele şi necazurile. Să-ţi
înăbuşi mânia şi dorinţa”33.

32Pr.Constantin Coman, Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor, Ed. Bizantină, Bucureşti,
2011, p. 334
33Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, vol. 1, p. 38

21
 De ce este necesară silirea firii? Pentru cel puţin trei motive: pentru că
„poruncilor lui Dumnezeu le este propriu absolutul”34, iar absolutul nu este la
îndemna oricui. Te lupţi să-l cucereşti, te străduieşti să pui mâna pe el. Apoi,
pentru că „cei ce trăiesc în linişte trupească se atrofiază duhovniceşte”35. „Acolo unde
este odihnă trupească, spune Sf. Macarie Egipteanul, frica de Dumnezeu nu se poate
sălăşlui”36. A fi păstor de suflete înseamnă a fi om viu duhovniceşte, a fi om cu
frică de Dumnezeu şi plin de zel pentru a aprinde în el şi în ceolalţi focul despre
care Hristos vorbeşte că-l doreşte a fi aprins pe pământ (Luca 12, 49). În al treilea
rând, pentru că patimile şi, în general, comoditatea, devin a doua fire în om.
Devenind a doua fire trebuie luptat cu multă tărie pentru a o zdruncina, sfărâma,
astfel încât în locul ei să reapară cea dintâi fire, adică omul cel nou întru Hristos.

c) Deşertarea de sine sau smerenia.

Motto: „Toată lumea e a ta când ai renunţat la ea”
(Pr. Arsenie Boca).

La o primă privire, deşertarea de sine ar avea o conotaţie exclusiv negativă.

Cuvântul Pr. Arsenie Boca şi un altul aşezat ca titlu pentru o preafrumoasă carte,
„Dăruind vei dobândi” de către Pr. Nicolae Steinhardt, o luminează întru adevăr.
Păstorul de suflete se îmbracă în haina smereniei, se deşartă pe sine şi se umple
de Hristos şi de oameni şi astfel el devine îndrumător al altora. Nu poate fi cineva
păstor dacă este plin de sine, pentru că fiind plin, nu mai are loc de Hristos în
sufletul său. Alungând din sine mândria, egoismul, sentimentul superiorităţii, el
face loc lui Hristos, şi, odată cu Hristos, vor intra şi păstoriţii lui. Ce înseamnă
deşertare de sine? S-ar putea da patru răspunsuri:
1. Dobândirea gândului lui Hristos. Apostolul Pavel zugrăveşte această
deşertare de sine în Epistola către Filipeni: „Gândul acesta să fie în voi care era şi în
Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu
Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi
la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la
moarte, şi încă moarte pe cruce.” (Filipeni 2, 8). Este prezentă aici coborârea Fiului

34 Arhim. Sofronie, „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, trad. Ierom Rafail Noica, Ed. Sofia,
Bucureşti, 2005, p. 85
35 Arhim. Sofronie, „Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, p. 22

36
Everghetinos, cartea I, trad. Mănăstirea Vatopedi, 2007, p. 321
22
lui Dumnezeu, am putea spune, aspectul negativ al lucrurilor. Dar imediat
adaugă: „Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este
mai presus de orice nume; Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor
cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că
Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2, 9-11). Deşertare
de sine înseamnă a avea „gândul” lui Hristos, Care s-a deşertat pe sine, chip de
rob luând, smerindu-se până la moarte şi încă moarte pe cruce, dar această
deşertare de sine devine desăvârşire, înălţare, slavă.
Tot creştinul, şi cu atât mai mult păstorul de suflete creştine, este chemat
să-şi umple fiinţa sa cea mai dinlăuntru de „gândul” lui Hristos, adică Să-L
urmeze pe Hristos în deşertarea Sa. Impropriindu-şi acelaşi drum parcurs de
„fratele lui mai mare37” – Hristos Domnul, Păstorul păstorilor – preotul dobândeşte
mântuirea proprie şi pe cea a păstoriţilor săi. „Mântuirea, zice Pr. Sofronie
Saharov, este a urma pe Hristos în deşertarea Sa(care poate echivala şi cu) a primi
moartea de la fratele”38.

2. Lupta împotriva părerii de sine. Preocuparea faţă de persoana proprie,

buna impresie faţă de sine sunt stări obişnuite pentru omul căzut. Cu aceste stări
se luptă însă şi omul credincios care caută să urmeze lui Hristos, să întrupeze
cuvântul Evangheliei şi cu atât mai mult preotul, cârmuitor de suflete. Pentru cel
care nu crede sau care nu manifestă interes pentru înnoirea vieţii sale întru
Hristos părerea de sine trece drept un mod firesc de a fi.
Pentru cel care se osteneşte să urce şi să ajute pe alţii a urca treptele
desăvârşirii este asaltat de multe ori de acest cânt de sirenă ispititoare, şi constată
cu amărăciune, că nu o dată a căzut în mreaja acesteia. Adeseori, la o analiză
sinceră, realizează că grija cea mare a lui este îndreptată spre persoana proprie şi
spre dobândirea unei bune imagini: să fie văzut, să fie apreciat, să nu fie
condamnat, să nu fie vorbit de rău. Preocuparea faţă de cei din jur este de multe
ori numai un pretext pentru a se sluji, de fapt, pe sine însuşi. Părerea de sine
afectează grav viaţa duhovnicească a cuiva şi, dacă nu există stare de trezvie, de
conştientizare, sfârşeşte prin a-l robi pe om.
Părerea de sine poate fi numită şi „închinare la idol”, sau „autoîndumnezeire
luciferică”39. Păstorul de suflete poate cădea în această „preadulce otravă”40 când îşi
37 Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, trad. Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2004, p. 143
38 Ibidem
39 Arhim. Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 37

23
atribuie sieşi, isteţimii, pregătirii, inteligenţei sale vreun merit pastoral. Părerea
de sine şi, mai ales, persistenţa în ea, echivalează, spune Pr. Sofronie, cu „esenţa
conceptului de cădere”, cu „autoîndumnezeirea”41, cu „paralizia duhovnicească”, cu
„moartea”42, cu mândria care este considerată „esenţa păcatului”43, „esenţa
iadului”44, imposibilitatea iubirii45 şi a dobândirii Duhului Sfânt46.
Fiind atât de periculoasă pentru orice creştin şi cu atât mai mult pentru
păstorul de suflete, părerea de sine trebuie combătută prin contrariul ei şi anume
„osândirea de sine”47, sau conştiinţa propriei slăbiciuni „Un învăţător, îndeamnă Sf.
Grigorie cel Mare, nu trebuie să uite a medita la slăbiciunea lui în fiecare zi”48.
Depăşirea părerii de sine se realizează şi prin a deveni, prin totala deşertare de
sine, un „nimic”, „materia potrivită din care Dumnezeu poate zidi”49 şi prin „iubirea de
Dumnezeu şi de aproapele până la ura de sine” ?

3. A deveni „nimic” pentru a fi „dumnezeu”. Părintele Zaharia Zaharou în

cartea sa Lărgiţi şi voi inimile voastre spunea că doar cel care devine „nimic”,
devine în cele din urmă „dumnezeu” după har adică dobândeşte desăvârşirea.
Pornind de la adevărul fundamental că Dumnezeu a făcut lumea din nimic, fără
vreo materie preexistentă, Părintele aplică acest adevăr la viaţa duhovnicească
dobândită prin pocăinţă, deşertare de sine şi smerenie. „Dăruindu-se cu totul
pocăinţei, pe cât îi este cu putinţă, omul suferă de bunăvoie deşertarea de sine spre a fi
tămăduit… El este zdrobit şi suferă la toate nivelele fiinţei sale. Este smerit şi devine un
simplu „nimic”, materialul potrivit din care Dumnezeul nostru ne poate zidi”50. Cu alte
cuvinte dacă omul nu s-a deşertat pe sine, dacă nu a deşertat acel idol lăuntric –
40 Ibidem
41 „Făptura care se socoteşte pe sine a fi un dumnezeu, devine diavol, în virtutea autoîndumnezeirii – iată esenţa
conceptului cădere”, Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, p. 147
42 “Mulţumirea de sine, care este paralizie duhovnicească, ba chiar moartea”, Ibidem, p.99
43 “Esenţa adâncă a păcatului este mândria (care face) ca tragismul istoriei să nu înceteze a creşte”, Arhim.

Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 23

44 „În mândrie se află esenţa păcatului”, ibidem, p. 36
45 „Cine este mândru nu poate iubi”, arhim. Zaharia Zaharou, Lărgiţi şi voi inimile voastre, trad. M. Mariam

Vicol, Ed. Reîntregirea, 2009, p. 261

46 „Poate oare cel ce este prins în ghearele mândriei să aibă petrecând în sine Smeritul Duh Sfânt”, Arhim.

Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 59

47 „Osândirea de sine la iad este mijlocul cel mai puternic prin care omul se poate slobozi din iad”, arhim. Zaharia

Zaharou, op. cit., p. 111

48 Sfântul Grigorie cel Mare(Dialogul), Cartea Regulei pastorale, trad. Pr. Prof. Alexandru Moisiu,

E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 29

49 Arhim. Zaharia Zaharou, op. cit., p. 65
50 Ibidem, p. 72-73. Acelaşi gând îl găsim şi în scrierile Pr. Sofronie, duhovnicul Pr. Zaharia: „Întorcându-ne

întru nimic – noi devenim „materialul din care Îi este propriu Dumnezeului nostru a făuri”, Arhim. Sofronie,
Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 179
24
egoismul său, trufia sa – acestea constituind materia din care omul se hrăneşte,
dacă omul nu devine „gol”, Dumnezeu nu-l poate recrea la o viaţă nouă căci
Dumnezeu nu plăsmuieşte ceva dintr-o materie preexistentă. În momentul în
care omul a devenit „nimic” prin smerenie, atunci acest „nimic” devine „materia”
din care Dumnezeu îl plămădeşte, adică devine „dumnezeu după har”. Şi aceasta
trebuie să fie păstorul de suflete: „dumnezeu”după har pentru a păstori pe cei
destinaţi a fi, deasemenea, „dumnezei” după har. Într-o poezie numită Tabor,
Monahia Teodosia Zorica Laţcu exclamă: „O, schimbă-ţi faţa, suflete al meu / Dintru
nimic, tu fă-te dumnezeu”51.

4. Smerenia, apus al mândriei şi preludiu al desăvârşirii şi bucuriei. Deşertându-

se de sine, omul dobândeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele. Mai mult decât atât:
deşertându-se de sine el se află pe sine însuşi. Ceea ce pare a fi o pierdere, devine
până la urmă câştig duhovnicesc pentru sine şi pentru semeni. Cuviosul Paisie
Aghioritul vorbeşte despre părerea de sine care duce la izolare faţă de Dumnezeu
şi oameni, în timp ce deşertarea de sine îl apropie pe om de Dumnezeu, de
semeni, Dumnezeu şi semenii devenind viaţa omului deşertat de sine. „Cel care se
gândeşte numai la sine, unul ca acesta se izolează şi de oameni şi se izolează de
Dumnezeu – izolare îndoită – şi, prin urmare, nu primeşte harul dumnezeiesc. …
Dimpotrivă, cel ce nu se gândeşte la sine, ci mereu se gândeşte la alţii, în înţelesul bun, la
unul ca acesta se va gândi mereu Dumnezeu şi apoi se vor gândi la el şi ceilalţi oameni.
Pe cât ne uităm pe noi înşine, pe atât Îşi aduce aminte Dumnezeu de noi”52.
Deşertarea de sine este echivalentă cu smerenia. În duhul lumii, smerenia,
ca şi deşertarea de sine, trece drept slăbiciune. În Duhul Sfânt, smerenia este
putere. Dostoievski spune că smerenia constituie cea mai mare forţă. Este singura
forţă care poate converti lumea. El constată că orice cucerire care nu cuprinde
inima este o cucerire falsă. Iar inima celuilalt nu o poate fi cucerită decât printr-o
stare de smerenie.
În acelaşi sens, vorbeşte şi Pr. Alexandru Schmemann despre „smerenia” lui
Dumnezeu, ca fiind „slava” Lui, „perfecţiunea” Lui, păstorul de suflete aflându-şi
slava şi bucuria în smerenie. „În mentalitatea noastră omenească avem tendinţa de a
opune „slava” şi „smerenia” – ultima fiind pentru noi un semn de slăbiciune. Pentru noi
ignoranţa şi incompetenţa sunt cei doi factori ce ne determină sau ar trebui să ne
determine să ne simţim smeriţi. Aproape că este imposibil să „traduci în fapt” omului

51 Zorica Teodosia Laţcu, Poezii, Ed. Sofia, Bucureşti, 2008, p. 123

52 Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească p. 218
25
modern, hrănit din publicitate, din afirmarea de sine şi dintr-o nesfârşită laudă de sine, că
tot ceea ce este într-adevăr perfect, frumos şi bun este în acelaşi timp în mod firesc smerit;
datorită perfecţiunii sale nu necesită în nici un fel „publicitate”, slavă exterioară sau
„adulare”. Dumnezeu este smerit pentru că este perfect; smerenia Lui este slava Sa şi
sursa adevăratei frumuseşi, perfecţiuni şi bunătăţi, şi oricine se apropie de Dumnezeu şi-
L cunoaşte devine imediat părtaş la smerenia divină şi este înfrumuseţat prin ea.53”
Pentru păstorul de suflete, care prin diferite încercări îngăduite de
Dumnezeu, este îmbrăcat cu haina smereniei, aceasta devine izvorul desăvârşirii
şi bucuriei lui în Domnul. „Deplinătatea deşertării premerge deplinătatea desăvârşirii”,
spune Pr. Sofronie54.
Bucuria păstorului, rezultat al smereniei ei, se arată şi în atitudinea pe care
o are faţă de păstoriţii, ucenicii săi. El se bucură când aceştia progresează întru
cele ale vieţii în Hristos. Sf. ap. Pavel face o paralelă între smerenia, coborârea lui
şi slava ucenicilor săi: „V-am propovăduit în dar Evanghelia lui Dumnezeu, smerindu-
mă pe mine însumi pentru ca voi să mă înălţaţi”(II Corinteni 11, 7), „ Ne bucurăm
când noi suntem slabi, iar voi sunteţi tari. Aceasta şi cerem în rugăciunea noastră:
desăvârşirea voastră”(II Corinteni 13, 9).

d) Ascultarea sau tăierea voii.

Omul modern manifestă respingere faţă de ceea ce înseamnă ascultare sau

ţine de ascultare. Aceasta deoarece doreşte să fie liber, iar concepţia sa privitoare
la libertate exclude dimensiunea ascultării. Libertatea lui – lăuntrică sau
exterioară – este, în viziunea lui, subminată de supunerea faţă de cineva mai
mare decât el sau care a fost aşezat deasupra lui. Omul simte un război lăuntric
pentru a îndepărta „jugul abuziv” al celuilalt aşezat în jurul grumazului sufletului
său. „Jos tirania!” strigă sau simte el. În această stare aflându-se, zilele îi sunt
păgubite şi somnul îi este neliniştit. Ar dori să zboare, dar are sentimentul că
aripile-i sunt frânte, legate de superiorul lui. Şi nu-şi găseşte liniştea până nu
zdrobeşte lanţul care-l sufocă. Însă această linişte este numai aparentă sau
închipuită, pentru că atitudinea de răzvrătire, de nesupunere şi de neascultare nu
poate să-i ofere adevărata linişte sufletească.

53 Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1995, p. 19-20
54 Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 71
26
 În vremea noastră duhul neascultării nu a cuprins numai pe omul
îndepărtat mai mult sau mai puţin de Biserică, ci are tendinţa de a pătrunde chiar
în sufletul celor care ar trebui să fie învăţători ai celorlalţi în cele ale credinţei. Şi,
cu mult mai grav este că, de multe ori, se întâmplă ca cineva să-şi împlinească
propria voie, fiind încredinţat că se află în ascultare şi împlinişte voia lui
Dumnezeu.
Neascultarea izvorăşte din dorinţa împlinirii voii proprii, din afirmarea
propriului „eu”. Neascultarea nu este nimic altceva decât perpetuarea păcatului
protopărinţilor, care au încercat să se îndumnezeiască prin ei înşişi, fără
Dumnezeu, în afara lui Dumnezeu şi împotriva lui Dumnezeu. Omul nu poate fi
însă măsură a tuturor lucrurilor, pentru că nu-şi are izvorul existenţei în sine, ci
este creat de Dumnezeu. De aceea, împlinirea sa ca om se poate realiza numai
dacă se aşează corect în raport cu Creatorul său.
Întreaga lucrare de mântuire a Fiului lui Dumnezeu întrupat se află sub
semnul ascultării. În repetate rânduri, Hristos subliniază acest lucru: „M-am
coborât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis pe Mine” (Ioan 6,
38)55. Păstorul de suflete, ca orice creştin de altfel, este chemat să se aşeze în
aceeaşi atitudine de ascultare precum Fiul faţă de Tatăl.
În viaţa de mănăstire ascultarea este aşezată înaintea voturilor fecioriei şi
neagonisirii tocmai pentru că este esenţială. Fără a fi un imperativ exclusiv al
monahului, ascultarea este cerută şi în viaţa de familie şi, cu atât mai mult, în
viaţa păstorului de suflete. Acesta – la orice nivel s-ar afla – este ispitit de
neascultare: are impresia că cel aşezat deasupra lui nu este demn de poziţia pe
care o ocupă, că nu are cunoştinţele sau pregătirea pe care ar trebui să le aibă
pentru o asemenea poziţie, că nu are smerenia adecvată care să justifice aşezarea
lui în postul în care se află etc. Orice tendinţă de acest fel îl dezbracă pe păstor de
haina lui de păstor. Nu poate fi păstor de suflete cel care nu se află sub lumina
ascultării. De ce aceasta? Pentru că nu există păstor adevărat fără să fie om liber.
Şi paradoxal, libertatea nu poate fi dobândită prin răzvrătire sau neascultare, ci
dimpotrivă. Mai mult, ascultarea nu e semn al slăbiciunii, ci al puterii. Se poate
afirma chiar că cel care ascultă este mai puternic decât cel de care ascultă pentru
că este mult mai uşor să porunceşti decât să asculţi. Şi cel care duce o sarcină mai
grea este mai puternic decât cel care duce o sarcină mai uşoară.
Ascultarea în viaţa păstorului de suflete are două direcţii principale:

55A se vedea şi: Matei 26, 39, 42; Marcu 14, 36; Luca 22, 42; Ioan 4, 34; 5, 30; 7, 17
27
 În primul rând, ascultarea faţă de duhovnic. Nu există păstor adevărat, în
orice rang de slujire s-ar afla, fără să aibă un duhovnic. Dacă nu are, este ca
năimitul din Evanghelie, simbriaş, nu păstor. Oricât de înaltă ar fi slujirea
păstorului, acesta trebuie să aibă puterea şi chiar să simtă nevoia lăuntrică de a se
aşeza sub epitrahilul duhovnicului său. Acela şade pe scaun, el la picioarele
aceluia. A se aşeza în genunchi în faţa duhovnicului este semnul evident al
libertăţii lăuntrice şi al capacităţii de a fi puternic. Stareţul Efrem Katunakiotul
din Muntele Athos (+ 1998) arată cât de importantă este ascultarea faţă de
duhovnic: „Ascultarea face minuni: ascultarea va aduce toate harismele. Prin ascultare,
Hristos dă rugăciunea. Nu ne mântuie rugăciunea; ci ascultarea de duhovnic ne
mântuie.” Aceasta înseamnă că poate cineva să se roage zi şi noapte; dacă nu are
ascultare, nu este nimic. Gheron Iosif Isihastul afirmă un lucru, care, la prima
vedere, poate părea scandalos: „Nici preoţia, nici Sfânta Împărtăşanie, nici
rugăciunea minţii, nici postul, nici privegherea nu mântuiesc fără ascultare. Tot ce se face
din voia proprie e luat de diavoli! Căci împlinind cineva voia altuia şi nu pe a sa,
înfăptuieşte nu numai lepădarea de sufletul său, ci şi răstignire faţă de toată lumea”. De
asemenea, este un cuvânt mai ales în mediile monahale, aplicat, însă şi pentru
orice creştin, care spune: „voia mea mi s-a făcut mie demon, un demon căruia îi
împlinesc toate poruncile”. Într-o atare situaţie devine legitimă întrebarea „Cum mă
pot sustrage de la propria-mi voie care curge în sângele meu?”56 Răspunsul nu-l poate
da decât cel ce este dăruit de Dumnezeu, luptându-se şi el pentru aceasta, cu
deşertarea de sine, smerenia, răbdarea în suferinţă, nejudecata aproapelui şi cele
asemenea.
Cea de-a doua direcţie a ascultării este cea care ţine de ierarhie la orice nivel:
finul faţă de naş, soţia faţă de soţ, soţul faţă de soţie, copilul faţă de părinţi,
enoriaşul faţă de preot, preotul faţă de protopop, protopopul faţă de arhiereu,
arhiereul faţă de sinod. „Oamenii cu adevărat duhovniceşti dau o deosebită cinstire
instituţiilor Bisericii. Acestea sunt cinstite (…) pentru că în fiecare instituţie (biserică)
există un potenţial har al Duhului Sfânt. Şi depinde de noi să îl descoperim”57 zice
Părintele Sofronie Saharov. Păstorul trebuie să fie conştient de harul special pe
care îl au cei de pe o treaptă superioară lui, pentru ca şi cei care sunt în ascultarea
sa să recunoască în el păstorul. „Cred că ori de câte ori ne apropiem cu o atitudine
dreaptă de un episcop, există un potenţial dar al Sfântului Duh. De fapt, de fiecare dată
când ne întâlnim unul cu altul există acest potenţial dar”58.

56 Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. II, trad. Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2008, p. 63
57 Arhim. Sofronie, p. 47.
58Ibidem

28
 Este necesar, în acelaşi timp, ca la orice nivel al ascultării, să se aibă în
vedere zidirea vieţii bisericeşti în adevăratul duh al Evangheliei. Nu rareori, „se
pierde adevăratul înţeles al ascultării evanghelice, cuprins în poruncile lui Hristos, şi în
locul ei intră în vigoare „disciplina”. Şi aceasta este de neocolit, ba chiar de neapărată
trebuinţă în coordonarea vieţii obşteşti a oamenilor… însă totuşi ea nu trebuie să
depăşească o anumită graniţă, căci altfel se va risca desăvârşita pierdere a însuşi ţelului
creştin sau a sensului vieţii…. Această pierdere este de necompensat cu nici un succes
exterior al instituţiei”59.
Ascultarea aduce roadele ei în viaţa Bisericii, în viaţa păstorului de oameni
şi în viaţa fiecărui creştin în cazul asumării ei ca act de libertate. „Ascultarea …
trebuie să fie un act liber şi de bunăvoie pentru a avea valoare veşnică înaintea lui
Dumnezeu… Tot ce facem fără libertate nu are valoare veşnică”60.
Odată asumată de bunăvoie, ascultarea devine, cu puterea Domnului, o
harismă purtătoare de nenumărate daruri: „cea mai bineplăcută jertfă adusă lui
Dumnezeu”61, „cultura cunoaşterii lui Dumnezeu”62, „şedere de-a dreapta lui Hristos”63,
iubire din partea tuturor64, „adevărata libertate”65, „pacea”66.
În conştiinţa Bisericii, ascultarea este atât de mare, sfântă şi necesară pentru
că ea constituie fundament pentru „a birui urmarea păcatului strămoşesc”67, pentru
„a supune fiarele”68, pentru a birui „voinţa egoistă”69, pentru a dobândi „viaţă de
mucenic”70 şi de „mărturisitor”71.

59 Arhim. Sofronie Saharov, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, trad. Ierom. Rafail Noica, Ed.
Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 241-242
60 Arhim. Zaharia, op. cit., p. 271
61 “Când omul devine “nebun” pentru porunca Domnului şi îşi taie voia proprie de dragul Domnului, aceasta este

cea mai bineplăcută jertfă adusă lui Dumnezeu, pentru că i.a dăruit lui Dumnezeu ceea ce are mai scump în sine”,
Ibidem, p. 270-271
62 „Ascultarea este cultura cunoaşterii lui Dumnezeu”, Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, p. 305
63 „Ascultătorul stă de-a dreapta lui Hristos cel răstignit”, Sf. Ioan Scărarul, Filocalia 9, Ed. 1980, p. 105
64 „Toţi mă iubesc, pentru că tuturor fac ascultare” a spus un monah Sfântului Siluan Athonitul, Arhim.

Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, p. 37

65 „Ascultarea înseamnă să devii rob, pentru a deveni liber”, Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, p. 84;

„Sfântul Ioan Scărarul spune că cel ascultător, „care se vinde pe sine în acestă robie de bună voie, primeşte în
schimb adevărata libertate” (Scara, Cuv. al 4-lea, cap. 5).”, Arhim. Sofronie Saharov, Naşterea întru Împărăţia
cea neclătită, p. 184
66 “Dacă te ajunge vreo nesosinţă, tu să gândeşti: “Domnul îmi vede inima şi dacă Îi este bineplăcut, atuncea îmi va

fi bine şi mie, şi altora”, şi aşa sufletul tău pururea va petrece în pace”, Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti,
vol. I, p. 110
67 „Ascultarea este cea mai bună cale spre a birui această urmare a păcatului strămoşesc din noi. Curmând propria

voie înaintea fratelui depăşim acea dezbinare pe care a adus-o căderea lui Adam în firea noastră”, Arhim. Sofronie
Saharov, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, p. 182
68 „A zis Avva Antonie:” Ascultarea cu înfrânarea supune fiarele”.”, Everghetinos, vol. I, trad. Sf. M-re Vatopedi,

Muntele Athos, 2007

29
 Fiind purtătoare de semenea daruri, ascultarea a devenit stare
duhovnicească mult râvnită în viaţa Bisericii de către marii bărbaţi ai ei şi de
sfintele femei. Ei au fugit de neascultare ca de „păgânătate”72, iar când exercitau o
slujire care nu presupunea o permanentă ascultare faţă de cineva, căutau prilejul
potrivit pentru a reintra într-o viaţă de „tăiere a voii”. „Îmi era dor de tăierea voii” a
exclamat unul dintre ei care s-a aflat în situaţia descrisă mai sus73.
Întrebarea care se pune de obicei este: până când, până unde merge
ascultarea? Răspunsul îl găsim într-un cuvânt al Sfântului Ioan Hrisostom,
explicând cuvântul paulin: „femeia să se teamă de bărbat” (Efeseni 5, 33). Şi se
întreabă sfântul: „să se teamă de bărbat, dar până când?” Şi răspunde: „femeia să se
teamă de bărbat atâta timp cât bărbatul se teme de Hristos”. Ascultarea în Biserică este
aşadar dependentă de rămânerea acesteia în ascultare faţă de Hristos. De aceea
există această ierarhie: duhovnic, episcop, sinod. Duhovnicul şi arhiereul merită
ascultarea când ei ascultă de sinod, după cum şi sinodul trebuie să asculte de
Evanghelie, de Sinoadele Ecumenice, de Sfinţii Părinţi, de conştiinţa ortodoxă
universală.

e) Suferinţa şi răbdarea necazurilor.

Motto: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”
(Ioan 16, 33).

Păstorul de suflete trebuie să fie om al bucuriei, al învierii şi al păcii. El este

chemat să transforme turma pe care o are în grijă într-o oază a bucuriei, într-o
ogradă a învierii, într-un rai al păcii. „Bucuraţi-vă! Bucuraţi-vă! Şi iarăşi zic:
Bucuraţi-vă!” sunt cuvintele prin care Hristos şi Apostolii Săi se adresează lumii.
Numai că, paradoxal, pentru a fi el însuşi om al bucuriei, al învierii şi al păcii,
pentru a-i transforma pe cei daţi lui spre păstorire în oameni ai bucuriei, ai
învierii, ai păcii, păstorul şi păstoriţii sunt chemaţi să treacă prin cruce. De la

69 „Ascultarea este biruinţa asupra voinţei noastre egoiste”, Arhim. Sofronie Saharov, Naşterea întru Împărăţia
cea neclătită, p. 155
70 „Dăruiţi-mi voia voastră ca , prin tăierea ei, să vieţuiţi viaţa mucenicilor”, Sfântul Simeon Noul Teolog,

Cateheze, Scrieri II, p. 171

71
„Cel ce păzeşte ascultarea până la sfârşit este cel mai mare şi mărturisitor se numeşte”, Alexander Schmemann,
Biografia unui destin misionar, trad. Felicia Furdui, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 243
72 „Neascultarea e la fel ca păgânătatea”, Ne vorbeşte Părintele Arsenie, vol. 2, text îngrijit de Pr. Ioanichie Bălan,

Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 59

73 Ibidem, p. 60

30
Hristos până astăzi nu a fost o ispită mai mare pentru Biserică şi pentru creştinii
de orice fel, decât aceea de a ajunge la bucurie, înviere, pace, însă fără cruce.
Apostolul Pavel povesteşte că a ajuns până la al treilea cer. Şi totuşi, el, cel
ridicat până la al treilea cer, se descrie pe sine: „eu (...) în osteneli mai mult, în
închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori. De la iudei, de cinci ori am
luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am
fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am petrecut
în largul mării. În călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în
primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii
în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; În osteneală şi în
trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă
de haine. Pe lângă cele din afară, ceea ce mă împresoară în toate zilele este grija de toate
Bisericile” (2 Cor. 11, 23-28). Viaţă contradictorie după o analiză a logicii umane:
se urcă până la al treilea cer, dar coboară până la astfel de stări de suferinţă.
Concluzia la care ajunge: „Dumnezeu pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă
oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii, şi îngerilor, şi
oamenilor” (1 Cor. 4, 9).
Se ridică întrebarea: De ce este necesară această trecere a păstorului prin
crucea suferinţei? Există oare vreun om care să nu se fi întrebat vreodată în viaţă
de ce atâta suferinţă? De-a lungul vremii înţelepciunea lumii şi cea a Bisericii au
încercat să răspundă. Unii au ajuns chiar să nege existenţa lui Dumnezeu din
cauza suferinţei: căci nu poate exista Dumnezeu care să accepte suferinţa unei
mame care îşi pierde pruncul, unui tată care îşi pierde feciorul în floarea vârstei
la război etc. În cartea lui Iov, de exemplu, acesta se întreabă, îşi întreabă prietenii
şi chiar pe Dumnezeu: de ce atâta suferinţă?
Este interesant răspunsul pe care Părintele Sofronie îl dă unui credincios
din Cipru, care îi scrisese măcinat de această frământare. Părintele încearcă să
răspundă şi îşi dă seama că e mai bine să-şi mărturisească propria sa neputinţă în
a da răspuns suferinţei: „De 57 de ani port rasa călugărească şi mi se pare că nu am
vrut să mă aflu întru negrijă în cele ale mântuirii, şi totdeauna cu mare frică şi lacrimi
rugam pe Dumnezeu să facă milă cu mine, să-mi ierte toate păcatele mele şi să nu mă
lepede de la aşternutul picioarelor Lui. Am încercat, după cum mi se pare, cu toată
puterea mea, să nu nedreptăţesc nici o persoană pe pământ. Mai mult chiar, m-am rugat
să-mi dea Dumnezeu bărbăţia de a sluji cât mai multor oameni, fără să aştept de la ei nici
o plată materială sau spirituală, aşteptând numai de la Dumnezeu harul iertării păcatelor
mele.

31
 Şi cu toate acestea, în tot acest timp, mai mult de jumătate de veac, nu am
cunoscut perioade de pace sau de siguranţă, ci totdeauna simţeam în jurul meu
ameninţări sau cel puţin atitudini potrivnice. Orice încep să fac, chiar şi în cel mai mic
lucru, întâlnesc piedici de netrecut. Porţile lumii acesteia, aproape toate, îmi sunt închise.
Am îmbătrânit şi nu am înţeles sensul tuturor acestor încercări. Aşadar, sunt acestea
semnul mâniei lui Dumnezeu pentru mine, cel păcătos, sau altceva se întâmplă? L-am
rugat de nenumărate ori pe Dumnezeu să-mi descopere de ce merg lucrurile aşa, dar
Dumnezeu îmi răspunde cu…tăcere.
Din acestea veţi înţelege că nu sunt în măsură să dau o explicaţie dramaticei
încercări prin care treceţi. Însă, vă avem întotdeauna în rugăciunile noastre, cu iubire şi
durere.
Dificil lucru este pentru noi să-L acuzăm pe Dumnezeu şi să ne îndreptăţim pe noi
înşine, dar de asemenea nu-i simplu să facem dimpotrivă, ca prietenii lui Iov, care, dorind
să devină apărătorii dreptăţii lui Dumnezeu, au uitat de înfricoşătoarele chinuri prin care
a trecut Iov. Astfel, tace Dumnezeu, tăcem şi noi”.
De ce suferă omul? Nu venim aici cu un răspuns acceptat de logica acestei
lumi, ci cu chipuri ale suferinţei care n-au căzut în deznădejde., cu cuvinte din
Scriptură şi din Sfinţii Părinţi, cu fărâmituri de gând care să ne ajute a avea totuşi
o reacţie la eterna întrebare legată de suferinţă.
Apostolul Pavel spune că „vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să
credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Filipeni 1, 29). Cel care crede în Hristos, nu
poate fi cu El doar duminică dimineaţa la înviere, ci trebuie să treacă prin ziua de
vineri, prin răstignire, sâmbătă, prin mormânt pentru ca duminică să fie cu
Domnul cel răstignit, mort, dar înviat.
De ce suferă omul? Pentru că „noi ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că
suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde. Iar nădejdea nu
ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul
Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 3-5). Prin suferinţă se biruiesc puterile
întunericului: „(Hristos), dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de
ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce” (Coloseni 2, 15).
Suferinţa este cea care contribuie la curăţirea de patimi. Iar patima prin
excelenţă este mândria. În acelaşi timp, suferinţa îl face pe om capabil să-i
înţeleagă pe ceilalţi şi să fie îngăduitor faţă de slăbiciunile şi păcatele lor.
Trecând prin focul suferinţei, sufletul omului ajunge să cunoască adevărata
bucurie, lumina şi pacea. Cu cât mai mare este afundarea omului în adâncul

32
neţărmurit al suferinţei cu atât mai temeinică este înălţarea duhului său la cer.
Referitor la răspunsul în faţa suferinţei, Părintele Sofronie vine cu un cuvânt
neacceptat de logica omenească: „Biruieşte, omule, toată suferinţa pământească
afundându-te într-o mai mare suferinţă”74. De aceea Apostolul Pavel aminteşte de
nebunia crucii: sminteală pentru unii, nebunie pentru alţii (1 Cor. 1, 23), adică
soluţia la problema suferinţei nu vine de la o anumită teorie, filosofie, ci din
Hristos Însuşi, Care a asumat suferinţa până în străfundurile ei şi, în felul acesta,
a bituit-o. Hristos nu a venit cu un răspuns teoretic, ci a adus vindecarea, luând
asupra sa pe cruce suferinţa întregii omeniri, rezolvând problema suferinţei şi
deschizând drum şi altora de a birui, pe aceeaşi cale, propria lor suferinţă. Se
apropia ziua răstignirii. Mântuitorul îşi previne ucenicii despre aceasta. Sfântul
Petru se apropie de El şi îi spune: „Doamne, să nu ţi se întâmple ţie aşa ceva” (Matei
16, 22). Şi nici fariseilor, nici lui Irod, nici celor din neamul lui, nici celor păgâni
Hristos nu le-a vorbit mai ferm decât Sfântului Petru: „Mergi înapoia Mea, satano!
Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Matei 16,
23). În momentul în care Sfântului Petru i se face milă de Domnul care urma să fie
răstignit, Hristos îl mustră: „pleacă de la mine că mă ispiteşti cu nedurerea, cu
nesuferinţa, cu necrucea!”. Dar ispitirea a continuat. Fiind pe cruce, iudeii îşi băteau
joc de El: „dacă eşti tu Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe cruce” (Matei 27, 40).
Hristos ştia însă că numai rămânând pe cruce cei care vor urma Lui vor ajunge la
înviere în dimineaţa duminicii.
În acelaşi timp suferinţa nu trebuie căutată ca scop în sine. O atitudine
întâlnită mai ales în lumea occidentală, dolorismul, nu este acceptată de către
spiritualitatea ortodoxă. Această înseamnă, pe de o parte, să nu fie căutată
insistent suferinţa. Pe de altă parte, atunci când aceasta vine în viaţa omului, să
fie asumată fără răzvrătire, cu răbdare, cu iertare, cu nădejde.

f) Neabandonarea luptei în faţa obstacolelor vieţii.

Motto: De pe cruce nu te dai singur jos, ci te dau alţii
(Pr. Arsenie Papacioc)

Viaţa duhovnicească nu înseamnă – cum de multe ori, în mod greşit, se

crede – un urcuş continuu, ci cuprinde adeseori ispite, încercări, căderi. Aşadar,

74 Arhim. Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 133

33
alternanţa căderi – ridicări este cea care defineşte realist viaţa creştină. De multe
ori însă, ispitele, căderile pot apăsa atât de greu peste sufletul păstorului de
suflete, încât acesta să fie tentat să abandoneze lupta, să cadă în deznădejde.
Această stare pe care o trăieşte păstorul nu este neobişnuită. Nu este el
primul care să fie ispitit cu renunţarea la luptă. Însuşi Hristos a fost ispitit să
renunţe. Sfântul Apostol Petru l-a îndemnat în preajma Patimii: „Doamne, să nu ţi
se întâmple ţie aşa ceva!” (Matei 16, 22). Adică: „Nu ţi se cuvine ţie să treci prin aşa
ceva”. Puţin mai târziu, îl vedem pe Hristos în grădina Ghetsimani. El, păstorul
prin excelenţă, aşezat în genunchi se roagă pentru evitarea paharului morţii: „să
treacă de la Mine paharul acesta!”. Doreşte să fie cu cei trei ucenici cu care fusese pe
Tabor şi la învierea fiicei lui Iair. Dar ei dormeau. Se întoarce şi se roagă:
„Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta!” (Matei 26, 39).
Mai târziu avea să strige pe cruce: „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Matei
27, 46). Însă nu rămâne la această stare, ci adaugă imediat: „Părintele Meu, dacă nu
este cu putinţă să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta” (Matei, 26, 40).
Spunea Părintele Arsenie Papacioc: „de pe cruce nu te dai tu singur jos, ci te
dau alţii”, iar Avva Isaia îşi îndemna ucenicul cu următoarele cuvinte: „Dacă vrei
să-I urmezi Domnului nostru Iisus Hristos şi să răstigneşti pe omul tău cel vechi
împreună cu Dânsul, eşti dator să te rupi de cei ce te coboară de pe Cruce. Şi să te
pregăteşti să înduri dispreţ şi să odihneşti inima celor ce te amărăsc.”75 A coborî de pe
cruce pentru a nu mai fi lovit, criticat etc. este şi un semn de laşitate. Cel conştient
de calea pe care trebuie să meargă pentru a ajunge la Dumnezeu ştie că a părăsi
lupta echivalează cu a se pierde. Mântuirea nu poate fi aflată schimbând locul sau
căutând condiţii mai liniştite de viaţă, ci stăruind cu răbdare acolo unde fiecare a
fost aşezat. „În vreme de ispită nu-ţi părăsi locul”76 îndemna Gheron Iosif, iar
Sfântul Efrem Sirul spune legat de aceasta: „Adam şi-a pierdut mântuirea în rai fiind,
iar Lot şi-a găsit mântuirea chiar în Sodoma”.
Ispita abandonării luptei este dată şi de concepţia greşită de care aminteam
mai sus, şi anume că viaţa creştină ar fi un urcuş permanent, fără căderi. Căderile
în viaţa păstorului sunt inevitabile. Iar aceste căderi nu privesc doar săvârşirea
unui păcat, ci vizează şi stările de ariditate, de uscăciune sufletească, de gol
lăuntric. Sentimentul părăsirii de către toţi, chiar şi de Dumnezeu, este ceea ce în
literatura filocalică se numeşte: acedie, moliciune, nepăsare, demonul cel de
amiază. Toate acestea au drept cauză, pe de o parte, mândria omului, care face
posibilă căderea, iar pe de altă parte, ţin de o pedagogie a lui Dumnezeu, căderea

75 Everghetinos, vol. I, p. 333

76 Gheron Iosif, op. cit., p. 95
34
în astfel de stări ajutând la dobândirea smereniei. „De ce sufăr atât de mult,
Doamne? Suferi pentru că te mândreşti. Smereşte-te şi nu vei mai suferi”, primeşte
răspuns Sfântul Siluan Athonitul. Aceste momente de cădere, trezesc în păstor
conştiiţa că fără Dumnezeu, fără ajutorul Lui, nu poate face nimic. Diploma de
licenţiat în teologie, cărţile citite, cursurile urmate nu pot oferi singure veşmântul
de păstor adevărat, ci harul şi mila lui Dumnezeu, care lucrează adesea şi prin
conştientizarea stării de slăbiciune.
Aceste stări îl aduc pe păstor în situaţia de a dori mai mult harul lui
Dumnezeu pe care l-a avut şi pe care l-a pierdut. Şi plânge după aceasta. Stările
de cădere ajută la curăţirea de patimi şi conduc la starea de nejudecată a
aproapelui, deoarece văzându-se pe sine neputincios, nu mai are curajul de a
judeca pe alţii.
În momentele de deznădejde sunt două căi: cea a lui Iuda şi cea a lui Petru.
Unul se sinucide, iar celălalt plânge tămăduitor şi este reaşezat de Hristos în
acelaşi loc unde fusese mai înainte. Cuvântul care este oferit de Biserică şi de
conştiinţa ei patristică pentru cei care sunt tentaţi să abandoneze lupta lăsându-se
doborâţi de deznădejde este cel rostit de Dumnezeu Sfântului Siluan: „ţine-ţi
mintea în iad şi nu deznădăjdui”.

35
 BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, Bucureşti, 1994

DICŢIONARE, ENCICLOPEDII

❖ The Orthodox Study Bible, Thomas Nelson, 2008

❖ Ancient Christian Commentary on Scripture, Old Testament, III,
Exodus, leviticus, Numbers, Deuteronomy , General Editor Thomas
C. Oden, Illinois, 2005
❖ Ancient Christian Commentary on Scripture, New Testament, X,
Hebrews, General Editor Thomas C. Oden, Illinois, 2005

CĂRŢI

❖ Everghetinos, cartea I, trad. Mănăstirea Vatopedi, 2007

❖ Gură de Aur, Sf. Ioan, Despre preoţie, EIBMBOR, Bucureşti, 2007,
p. 190
❖ Ierom. Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, Ed. Evanghelismos,
Bucureşti, 2009
❖ Iosif, Gheron, Mărturii din viaţa monahală, trad. Pr. Prof. Dr.
Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2003
❖ Iovanovici, Milivoie, Calist Monahul, trad. din limba sârbă de
Ruxandra Lambru, Ed. Predania, Bucureşti, 2011
❖ Laţcu, Zorica Teodosia, Poezii, Ed. Sofia, Bucureşti 2008
❖ Ne vorbeşte Părintele Arsenie, 2, text îngrijit de Arhim. Ioanichie
Bălan, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2010 (până la p. 61)
❖ Neofit, Patriarh al Constantinopolului, Pidalion, Ed. Credinţa
Strămoşească, 2004

36
❖ Noul Teolog, Sfântul Simeon, Cateheze, Scrieri, II, trad. Diac. Ioan
I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1999
❖ Saharov, Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. din
limba rusă de Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2009
❖ Saharov, Arhim. Sofronie, “Naşterea întru Împărăţia cea neclătită”,
trad. din limba rusă de Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba
Iulia, 2003
❖ Saharov, Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. I, trad. din
limba rusă de Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2004
❖ Saharov, Arhim. Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol.II, trad. din
limba rusă de Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2008
❖ Saharov, Arhim. Sofronie, Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu, trad.
din limba rusă de Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba
Iulia, 2006
❖ Saharov, Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este,
trad. Din limba rusă Ierom. Rafail Noica, Ed. Sofia, Bucureşti,
2005
❖ Schmemann, Alexander, Biografia unui destin misionar, trad.
Felicia Furdui, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004
❖ Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea Regulei Pastorale, trad.
Pr. Prof. Alexandru Moisiu, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996
❖ Stăniloae, Pr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III,
EIBMBOR, Bucureşti, 2003
❖ Suroj, Mitropolitul Antonie de, Taina iubirii, Ed. Sophia, Bucureşti,
2009
❖ Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Arhiereul – slujitor
demn şi conducător smerit în Biserică, în Teologie şi Viaţă, Serie nouă
– Anul XXI(LXXXVII), nr. 5-8
❖ Zaharou, Arhim. Zaharia, Lărgiţi şi voi inimile voastre, trad. Din
limba engleză de Monahia Mariam Vicol, Ed. Reîntregirea, 2009

37
38