Rugaciunea inimii 

isi are originea in porunca Apostolului Pavel: "Rugati-va neincetat!" (I

Tes 5, 17). Sigur, pare imposibil sa te rogi tot timpul. Dar nu este asa. Cand Sfantul Maxim
Marturisitorul este intrebat de unul dintre frati cum e posibil sa te rogi neincetat cand sunt atatea
lucruri de facut, acesta i-a raspuns: "Dumnezeiasca Scriptura nu porunceste nimic din cele cu
neputinta".
La rugaciunea inimii poate ajunge orice om, atat calugarul, cat si mireanul. Dar ea este un dar al lui
Dumnezeu. Asa ca nu trebuie sa ne miram daca auzim de persoane care s-au nevoit o viata intreaga
si nu au ajuns sa o practice. Ca orice dar, Dumnezeu il ofera doar aceluia care are cu adevarat
dragoste si smerenie. Important este ca noi sa ne straduim sa-l primim. Nu trebuie sa ajungem sa
credem ca nu ne vizeaza, ca Dumnezeu nu ne are in vedere cu acest dar. E un pacat sa crezi ca el
apartine doar altora. Risti sa faci din rugaciunea inimii doar un subiect de discutie: cine a practicat-
o, care ii este inceputul, ce cuvinte contine, etc. Insa ea nu ne-a fost data pentru speculatie, ci pentru
unirea cu El.
Cuvintele pe care trebuie sa le rostim pentru a dobandi rugaciunea inimii sunt: “Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”. Repetarea cat mai deasa a
acestor cuvinte nu duce nici la plictiseala si nici la oboseala mintii, cum adeseori se afirma. Nu
devenim niste papagali. Dimpotriva, dobandim pacea cu toti si cu toate.
Rugaciunea inimii are nevoie la inceput de cantitate, de aceea este nevoie ca omul sa
inmulteasca repetarea ei pe zi ce trece. Semn al dobandirii rugaciunii inimii este faptul ca omul,
trezindu-se din somn, simte mai inainte de toate miscarea rugaciunii in minte, ca indiferent de
actiunea in care se afla, rugaciunea ii rasuna in adanc, ca rugaciunea nu-l paraseste niciodata, ajunge
precum respiratia. De aceea Sfinti Parinti afirma ca ea se repeta de la sine si-n timpul somnului,
adeverind versetul din Cantarea Cantarilor: "Eu dorm, dar inima mea vegheaza".
A vorbi despre Rugăciunea lui Iisus ca un apanaj exclusiv al călugărilor este, cu siguranță, o
exagerare și o înțelegere greșită a spiritualității răsăritene. Mântuitorul Hristos nu a propovăduit
Evanghelia doar pentru anumite categorii de oameni. Nimic din Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta
Scriptură nu se adresează doar unei categorii de credincioși, ci tuturor. Până și cunoscutul îndemn al
Mântuitorului Iisus Hristos „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia Crucea
și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34) se adresează tuturor credincioșilor. Toți cei ce se botează întru
Hristos trebuie să-și asume Crucea Lui spre a ajunge la Înviere.

Asemenea, îndemnul Sfântului Apostol Pavel către Tesaloniceni, „Rugați-vă neîncetat!” (1

Tesaloniceni 5, 17), nu îi privește exclusiv pe monahi, ci este dat tuturor credincioșilor, fie ei
călugări sau credincioși căsătoriți. Îndemnul de a se ruga neîncetat este adresat tuturor celor care
doresc să se mântuiască, însă monahii, prin starea lor harismatică, „mai presus de fire”
(Theodoretus Cyrrhi Episcopus, Haereticarum fabularum compendium, 5, 24, în: PG, 83, 532), se
pot preocupa de această lucrare cu mai multă luare-aminte. Sigur că monahul nu poate trăi fără
rugăciunea neîncetată, în chinovie sau singurătatea sihăstrească, însă nici mireanul nu poate avea o
adevărată comuniune cu Dumnezeu dacă nu dobândește rugăciunea neîncetată.

Rugăciunea lui Iisus devine pentru monah, în trăirea așteptării eshatologice, principalul
mijloc de a păstra prezența lui Dumnezeu în mintea lui, prin chemarea neîncetată a numelui lui Iisus
și, în același timp, acesta dă făgăduința împlinirii lucrării lăuntrice la tunderea sa în monahism:
„primește sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, spre rugăciunea cea de tot ceasul către
Mântuitorul Hristos. Că este dator în toată vremea a avea în minte, în inimă, în cuget și în gura lui
numele Domnului Iisus și a zice: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe
mine, păcătosul” („Rânduiala tunderii monahului”, în: Molitfelnic, București, Ed. Institutului Biblic
și de Misiune Ortodoxă, 2019, p. 191).

Sfântul Paisie de la Neamț, vorbind despre rugăciunea neîncetată, accentuează importanța

practicării acesteia de către toți credincioșii, fără oboseală și neîncetat: „Întotdeauna cu mare cinste
și cu cea mai adâncă cucernicie o aveau (rugăciunea neîncetată) ca pe un lucru plin de tot folosul
duhovnicesc” (Sfântul Paisie de la Neamț, „Alcătuire despre rugăciunea minții”, în: Cuvinte și
scrisori duhovnicești, vol. II, publicate după traduceri vechi revăzute, cu note și comentarii de
Valentina Pelin, cu o postfață de Virgil Cândea, Iași, Ed. Doxologia, 2010, p. 167). Însă, având în
vedere faptul că această rugăciune „este mult mai mare decât orice faptă monahicească - și, după
Sfinții Părinți, este culmea desăvârșirii și izvorul virtuților, încă și cea mai nevăzută lucrare în
adâncul inimii cu mintea -, cu atât și nevăzutele mreji subțiri, și de mintea omenească abia pătrunse,
ale feluritelor înșelări și năluciri sunt întinse asupra ei de nevăzutul vrăjmaș al mântuirii noastre”
(Sfântul Paisie de la Neamț, „Alcătuire despre rugăciunea minții”, p. 196), adică fiind cu adevărat
„meșteșug duhovnicesc” (Sfântul Paisie de la Neamț, „Alcătuire despre rugăciunea minții”, p. 194),
pregătirea pentru deprinderea acesteia trebuie împlinită sub ascultarea unui îndrumător duhovnicesc
experimentat: „Un astfel de povățuitor adecvat va învăța și pe ucenicul său să-și pună sufletul
pentru toate poruncile lui Hristos. Și ucenicul văzând și auzind de la povățuitorul său toate cele
arătate mai sus, urmându-i cu credință și cu dragoste, poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, să
împlinească sfaturile povățuitorului, să propășească în poruncile lui Hristos și să dobândească
mântuirea” (Serghie Cetvericov, Paisie, starețul Mănăstirii Neamțului. Învățătura și influența lui
asupra Bisericii Ortodoxe, traducere de Episcopul Nicodim, starețul Mănăstirii Neamț, Tipografia
Mănăstirii Neamț, 1933, p. 136). Datorită necesității absolute a povățuirii duhovnicești spre însuși-
rea acestei rugăciuni, Sfântul Cuvios Paisie consideră că practicarea acesteia este totuși mai
potrivită viețuirii monahale, devenind oarecum rugăciunea prin excelență a monahilor: „Și acest
meșteșug duhovnicesc este adevărata și netrecătoarea lucrare a monahilor, ca nu numai prin
lepădarea de lume și a celor ce sunt în lume: schimbarea numelui încă la tundere și deosebirea
veșmintelor, necăsătorie, feciorie, curăție, viețuire în sărăcia cea de bunăvoie, deosebirea mâncării
și a locului de petrecere, ci să-și aibă monahii lucrarea (petrecerea) și prin însuși cugetul
duhovnicesc pentru luarea-aminte la omul lăuntric, și prin rugăciune, care se deosebește și o întrece
mult pe cea a oamenilor mireni” (Sfântul Paisie de la Neamț, „Alcătuire despre rugăciunea minții”,
p. 194).

Orice meșteșug, orice artă, se dobândește cu multă trudă, sub povățuirea unui îndrumător
bun, la fel și lucrarea rugăciunii neîncetate necesită un efort ascetic de lungă durată, sub atenta
îndrumare a unui duhovnic, care este, pe de o parte, garantul transmiterii unei tradiții nealterate, iar
pe de altă parte, îl ferește pe nevoitor de căderea în înșelarea demonică: „Artă numesc această sfântă
rugăciune sus pomeniții părinți, socot, pentru că după cum arta nu o pot învăța oamenii singuri, fără
un artist, așa și facerea acestei rugăciuni a minții, fără un povățuitor iscusit, nu este cu putință.
Însușirea ei, după Sfântul Nechifor, cei mai mulți, dacă nu toți, o dobândesc prin învățătură. Și
numai foarte rari o primesc de la Dumnezeu fără învățătură, prin munca simțită și prin căldura
credinței” (S. Cetvericov, Paisie, starețul Mănăstirii Neamțului, p. 249).

Cel care năzuiește spre deprinderea acestei rugăciuni trebuie „numaidecât să caute cu cea
mai mare osteneală un povățuitor cunoscător; dacă un asemenea povățuitor nu se găsește, atunci
Sfinții Părinți ne poruncesc să luăm învățături din Dumnezeiasca Scriptură și din învățăturile
purtătorilor de Dumnezeu Părinți, după însuși cuvântul Mântuitorului, Care a zis: «cercetați Scrip-
turile şi veți afla în ele viața veșnică» (Ioan 5, 39). Și deși Preacuviosul Nil zice: aceasta numai în
ce privește rugăciunea minții, dar nevoia de a avea un povățuitor iscusit se simte nu mai puțin în
lupta cu patimile rele şi la împlinirea poruncilor dumnezeiești (S. Cetvericov, Paisie, starețul
Mănăstirii Neamțului, p. 137). Necesitatea povățuitorului duhovnicesc nu este atât pentru o
îndrumare teoretică, cât pentru a ne împărtăși din harisma duhovnicului de rugător: el nu doar povă-
țuiește ucenicul, ci se și roagă permanent pentru acesta și împreună cu acesta. El este văzut de
Sfântul Cuvios Paisie, ca de altfel de întreaga literatură filocalică și patericală, ca un adevărat om al
lui Dumnezeu, un trimis și un reprezentant al Acestuia: „Din gura lui, ca din gura Domnului, să
primiți cuvânt, dacă încă vreți să aveți folos sufletelor voastre […]. Chiar dacă i se pare cuiva dintre
frați că nu are nevoie - că știu singur și pot să-l fac -, pentru orice lucru să-l întrebe pe părintele
[…]. Căci de la Dumnezeu și de la Sfinții Părinți așa se cuvine, ca în orice lucru, chiar de ar fi și un
frate prea iscusit, dator este mai întâi să-l întrebe pe duhovnic și să nu-l silească pe el către părerea
sa, ci să aștepte cum va judeca și va hotărî el” (Sfântul Paisie de la Neamț, „Preacinstiților întru
Domnul Părinți din Mănăstirea Nașterii Maicii Domnului de la Poiana Mărului”, în: Cuvinte și
scrisori duhovnicești, vol. I, publicate după traduceri vechi revăzute, cu note și comentarii de
Valentina Pelin, cu o postfață de Virgil Cândea, Iași, Ed. Doxologia, 2010, p. 23).

sf Simeon

Sfântul Simeon Noul Teolog considera slujbele zilnice drept o școală a rugăciunii și a vieții
duhovnicești. El accentuează importanța ascultării zilnice cu atenție a fiecărui cuvânt din slujbele
Bisericii. Când îi învață pe ucenicii începători, Sfântul Simeon scrie: „Un monah trebuie să se
scoale la miezul nopții, înainte de Utrenie, și să se roage cu rugăciunea rânduită și așa după acestea
să stea în picioare împreună cu toți la doxologie și să o urmărească toată cu atenție și cu trezvie,
luând foarte mult aminte la începutul imnodiei, adică la cei șase psalmi, la stihologie și la citiri în
chip nezăbavnic, nerelaxându-și trupul și sprijinându-se de pe un picior pe altul, ori rezemându-se
de ziduri sau de coloane, ci trebuie să-și țină mâinile legate strâns, iar capul să-l țină neclătinat,
mintea să o țină neîmprăștiată... Ci mai degrabă trebuie să aibă privirea neîmprăștiată, iar sufletul se
cade să ia seama numai la psalmodie și la citire, ca să nu lase să intre în el vreun cuvânt fără folos,
ci sufletul, hrănindu-se din toate acestea, să vină la străpungere și smerenie și la luminarea
dumnezeiască în Duhul Sfânt” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 26..., p. 268).

Se pot distinge câteva componente ale acestui pasaj: în primul rând, Sfântul Simeon Noul
Teolog îndeamnă la o disciplină a minții, iar în al doilea rând vorbește despre disciplina minții în
timpul rugăciunii. Sfântul Simeon asemenea duhovnicului său, Simeon Evlaviosul, îl îndeamnă pe
monah să se roage cu lacrimi și să nu primească Sfânta Împărtășanie fără lacrimi. Rugăciunea cu
lacrimi a fost recomandată în general de mulți scriitori ascetici, însă ei se refereau de cele mai multe
ori la rugăciunea din chilie. Oricum, pentru a putea plânge în timpul slujbelor, Sfântul Simeon
recomandă faptul de a pune în practică tot ceea ce auzim la slujbele din biserică: „Fă cele cântate și
citite de tine în fiecare zi și vei putea săvârși neîncetat și aceasta... Deci, dacă și tu vei împlini
neștirbit, din toată inima, acestea pe care le cânți și le citești sau îi auzi pe alții citindu-le în fiecare
zi..., venind la tine, acest dar dumnezeiesc și negrăit te va însoți nu numai seara și dimineața și la
amiază, ci și când mănânci și bei și de multe ori chiar în timp ce stai de vorbă cu cineva, când cânți
și citești și te rogi ori când șezi pe pat” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 4..., p. 53). Oricât
de importante erau pentru Sfântul Simeon slujbele Bisericii, el susține că rugăciunea neîncetată este
cu mult mai importantă. Deci, rugăciunea ocupă un loc central în spiritualitatea simeoniană, el
vorbind de nenumărate ori despre rugăciune, deși nu o face în mod sistematic și teoretic și nu ne dă
metoda științifică a modului cum trebuie ea făcută. Dimpotrivă, Sfântul Simeon ne vorbește într-un
mod concret și viu despre diferite tipuri de rugăciune, despre particularitățile lor, despre conținutul
lor și ne arată cum se ruga el însuși. El prezintă mai întâi rugăciunea bisericească și felul de a
participa la ea în mod personal. Astfel, în Cateheza a 26-a, adevărata sursă de informații asupra
vieții monahale și liturgice din vremea sa, Sfântul Simeon ne dă o imagine asupra zilei unui tânăr
călugăr la care el trebuie să participe. El spune că monahul trebuie să se scoale la miezul nopții și
să-și facă pravila de rugăciune și după aceasta, mai apoi, să meargă în biserică la slujbele Bisericii.
Sfântul Simeon, în scrierile sale, a pus accent pe atitudinea exterioară ce trebuie păstrată în timpul
rugăciunilor din biserică, ca mijloc ajutător de a păstra atenția și exprimând frica evlavioasă în
prezența lui Dumnezeu în aceste rugăciuni a căror țintă sunt smerenia, pocăința și iluminarea
Duhului Sfânt. În scrierile simeoniene se vorbește și despre rugăciunea obișnuită citită în chilie
înainte de a merge spre somn, fiind vorba despre Pavecerniță sau despre rugăciunea Vecerniei, sau
despre slujba Utreniei, însoțită de lacrimi neostenite. După o cercetare atentă se pot afla numeroase
feluri de rugăciuni, deosebindu-se după obiectul lor și starea duhovnicească a celui ce se roagă.
Sunt mai întâi rugăciunile treimice, apoi rugăciunile către Hristos ca să-l învrednicească de slava
Sa, o rugăciune către Hristos ca Tămăduitor, rugăciunea către Dumnezeu ca să-i trimită Duhul Său
Cel Sfânt, dar și multe alte rugăciuni de căință și de pocăință.

Sfântul Simeon ne oferă mai multe lămuriri asupra rugăciunii, cum ar fi faptul că rugăciunea
atrage Lumina Duhului Sfânt, că în timpul rugăciunii trebuie să fii atent la ocârmuirea inimii, că
rugăciunea trebuie să fie neîncetată, că acela ce practică rugăciunea neîncetată cuprinde totul în
această faptă și că nu mai are nevoie să laude pe Domnul de șapte ori ziua, noaptea, dimineața și la
prânz, dat fiind că el a săvârșit deja rugăciunile și cântările datorate la vremea și ceasul hotărât.

În teologia simeoniană, un loc aparte l-a avut „rugăciunea lui Iisus” și al cărei cuprins clasic
este „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!“ Amintindu-și de aceste exerciții
de rugăciune, Sfântul Simeon le numește „practice tainice”. Astfel, în istorisirea sa autobiografică,
Sfântul Simeon vorbește despre „mica recomandare” pe care Gheorghe o primise de la părintele său
duhovnicesc și care privea probabil felul de a se ruga, deoarece ea este deosebită de îndrumările de
citire duhovnicească pe care părintele său duhovnicesc i-o recomandase, de asemenea: „De aceea și
lacrimi curgeau din ochii lui în fiecare seară și el făcea încă și mai des îngenuncheri și cădea cu fața
la pământ, iar avându-și picioarele lipite unele de altele și nemișcat în picioare, citea cu osârdie
rugăciunile sale către Născătoarea de Dumnezeu cu suspine și cu lacrimi și ca și cum Domnul Însuși
era de față trupește, așa cădea înaintea picioarelor Sale preacurate și cerea ca și orbul să fie miluit și
să vadă cu sufletul. Dar cum rugăciunea se întindea în fiecare seară, ajungând până la miezul nopții,
în ceasul rugăciunii nu slăbea sau trândăvea, nici nu-și mișca vreunul din mădularele trupului său,
nici măcar întorcându-și ochii sau privirea, ci stătea așa în picioare nemișcat, ca un stâlp sau ca o
făptură lipită de trup” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 22... pp. 238-239).
 Sfântul Simeon Noul Teolog, prin atitudinea sa, nu se limita numai la rugăciuni scurte, ci în
numeroasele rugăciuni pe care ni le-a lăsat, deosebit de grăitoare, de convingătoare, ne
impresionează prin sinceritatea sa, prin trecerile sale bruște de la cea mai adâncă pocăință la
viziunile în nepătimire. Și, mai ales, Sfântul Simeon arată în rugăciunile sale că iubitorul de oameni
Dumnezeu este gata să răspundă la chemarea păcătosului lui și să-l primească în Împărăția Sa. Pe
scurt, Sfântul Simeon Noul Teolog ne învață să ne rugăm prin exemplul său personal.

Sf Grigorie

Caracteristica adevăratei rugăciuni creştine este curăţia: curăţia rugăciunii este pe măsura
celei a inimii şi a minţii celui care se roagă. Dacă sufletul omului este stăpânit de patimi, acesta nu
se poate apropia de Dumnezeu nici să primească harul Său. Dar dacă acesta s-a depărtat de orice
solicitudine a vieţii şi, întors în el însuşi, devine capabil de a primi mila lui Dumnezeu, sesizează
starea sa păcătoasă, de boală, în care se află şi suferă pentru aceasta. Însă starea de suferinţă, de
tristeţe, de părere de rău a omului pentru păcatele comise, îl face pe acesta să se întoarcă de la starea
„împotriva firii” la cea „după fire” sau conformă cu firea.

Pocăinţa, spune Sfântul Grigorie Palama, rupe mintea de păcat şi o lipseşte de pomenirea lui
Dumnezeu; o duce la unirea cea după har şi împreună-petrecerea cu Dumnezeu, ce se săvârşeşte
tainic în inima omului, pe „tronul harului”, şi îl unifică pe om. Tristeţea omului pentru păcate
devine o „tristeţe fericită”, căci în inimă, pe „tronul harului”, omul Îl găseşte pe Dumnezeu, „iar
începând de atunci lacrima îndurerată se preface în dulce, iar cuvintele lui Dumnezeu ajung
gâtlejului dulci şi mai presus decât e gurii mierea (Psalmi CXVIII, 103); cererea de rugăciune se
preface în mulţumire, iar meditarea mărturiilor dumnezeieşti este veselia inimii care convorbeşte cu
acestea cu o nădejde nefăcută de ruşine (Romani V, 5) şi care e ca un preludiu prin însăşi experienţa
acestei gustări”.

Spre o mai bună înţelegere, Sfântul Grigorie Palama ne pune în faţă „şi un alt exemplu mai
limpede: începutul plânsului se aseamănă cu întoarcerea fiului risipitor, de aceea îl umple de
întristare pe lucrătorul lui şi-l convinge să spună acele cuvinte: «Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta,
şi nu sunt vrednic să mă mai numeşti fiu al tău» (Luca XV, 21); dar sfârşitul lui se aseamănă
întâmpinării şi îmbrăţişării Tatălui ceresc, în care fiul, dobândind bogăţia îndurării neasemănate şi
multă bucurie şi îndrăzneală din pricina ei, e sărutat şi sărută şi, intrând, se ospătează împreună cu
Tatăl, desfătându-se împreună de veselia cerească”. „Dumnezeiasca tristeţe curăţitoare” nu se
manifestă doar în sufletul nevoitorilor duhovniceşti, ci trece de asemenea în trup şi în simţurile
acestuia. Lacrimile pe care le varsă acesta sunt o dovadă suficientă care demonstrează încă o dată
strânsa legătură dintre trup şi suflet în drumul către îndumnezeire. În acest fel, adevărata rugăciune
se arată consecutiv „mamă şi fiică a lacrimilor”, căci întreg cursul vieţii creştinului se arată ca
sinteză a luptei personale întărită de rugăciune, de o rugăciune desăvârşită şi curăţită printr-o
continuă reînnoire interioară şi prin eliberarea de patimi.

Pentru realizarea mai uşoară a deprinderii rugăciunii neîncetate s-a căutat în lumea
monahismului răsăritean să se găsească anumite metode, „care constau într-o sprijinire a efortului
minţii de a se întoarce în interior prin anumite procedee în care e angajat şi trupul”. Metodele care
s-au format în Răsărit pentru a înlesni înălţarea minţii la rugăciunea curată sunt mai bine zis
variante ale aceleiaşi metode care este sistematizată cel mai bine în spiritualitatea răsăriteană de
Cuviosul Nichifor din singurătate. Sfântul Grigorie Palama refuză punctul de vedere al lui Varlaam,
după care metoda rugăciunii ar fi un mijloc mecanic, de obţinere a harului. Varlaam acuza isihaştii
că vor să obţină un rezultat spiritual forţând inspiraţia răsuflării. Sfântul Grigorie Palama răspunde
că acestea sunt numai calomnii: metoda rugăciunii este în chip esenţial un mijloc practic pentru
începători, spre a evita imaginaţia şi vagabondajul minţii.

Deseori, Sfântul Grigorie Palama insistă asupra caracterului propedeutic şi instrumental al

metodei Cuviosului Nichifor din singurătate, ce are ca scop o interiorizare tot mai mare, ca simţurile

să nu se risipească, să nu se împrăştie în afară1.

În scrierea sa Apărarea sfinţilor isihaşti, Sfântul Grigorie Palama apără mult metoda aceasta
şi cea a Sfântului Simeon Noul Teolog, împotriva lui Varlaam şi a susţinătorilor acestuia. Sfântul
Grigorie nu socoteşte aceste metode ca absolut necesare, ci doar ca folositoare în oarecare măsură
pentru începători. De aceea, nu toţi le recomandă, ci doar unii: „Pe de altă parte, a îndemna mai ales
pe începători să privească asupra lor şi să-şi conducă prin respiraţie mintea înăuntru nu e ceva de
reprobat. Cine, cugetând corect, ar dezaproba, ca aceia care nu au încă mintea capabilă să se
contemple pe ea însăşi, să şi-o concentreze prin oarecare metode. Mintea celor care sunt la
începutul acestei nevoinţe, chiar concentrată fiind, sare continuu şi deci trebuie adunată continuu; le
scapă mereu mintea pentru că sunt neexperimentaţi şi pentru că anevoie se contemplă ea pe sine
însăşi, fiind şi foarte nestatornică. De aceea sunt unii care îndeamnă pe începători să fie atenţi la
acest du-te-vino al respiraţiei şi s-o reţină puţin, ca să-şi reţină astfel şi mintea, observând-o în
cursul respiraţiei. Aceasta până ce, înaintând cu ajutorul lui Dumnezeu şi făcându-şi mintea în stare
să nu mai simtă cele din jurul ei şi să nu se amestece cu ele, vor putea s-o concentreze în chip sigur
asupra unei gândiri unitare”.
 Această metodă pune în evidenţă posibilitatea omului de a se apropia de Dumnezeu nu prin
simţuri, nici prin raţiune, ci prin lucrarea Duhului Sfânt în inima nevoitorului, lucrare pregătită în
tăcere prin puterea rugăciunii. „În rugăciunea curată este vorba de unirea minţii cu inima. Nu
trebuie ca mintea să rămână singură, nici ca inima să rămână singură. O rugăciune care se face
numai cu mintea este o rugăciune rece; o rugăciune care se face doar cu inima este o rugăciune pur
sentimentală care ignoră tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne dă şi ne va da în Hristos”.

Toată literatura patristică afirmă că depăşirea lucrurilor sensibile şi inteligibile este o

condiţie sine qua non pentru apropierea minţii de Dumnezeu cel infinit. De aceea este necesar ca
mintea să părăsească toate conţinuturile definite, să se golească de orice imaginaţie, pentru a se lăsa
cuprinsă de harul dumnezeiesc. Lucrul acesta este susţinut cu tărie şi de către Sfântul Grigorie: „În
rugăciune, mintea leapădă treptat relaţiile cu cele ce sunt, întâi pe cele care o leagă de cele de
ruşine, rele şi în general stricăcioase, apoi pe cele ce sunt la mijloc şi prefac pe om spre mai rău sau
spre mai bine, potrivit cu scopul cu care le foloseşte, pentru care e toată învăţarea şi cunoştinţa lor.
De aceea este şi un sfat al Părinţilor «să nu primim cunoştinţa pe care o face vrăjmaşul să răsară în
vremea rugăciunii, ca să nu fim jefuiţi de ceea ce e mai înalt»”.

În mintea curată a rugătorului se oglindeşte Dumnezeu prin harul Său: „Dumnezeu Se arată
în mintea curată ca într-o oglindă, rămânând, după ceea ce este în Sine, nevăzut; căci la fel este
chipul care apare într-o oglindă, el apare rămânând cu totul nevăzut şi este aproape imposibil să vezi
în acelaşi timp şi chipul reflectat în oglindă şi obiectul pe care îl reflectă oglinda”. Astfel,
rugăciunea curată se arată a fi dar al lui Dumnezeu, ca lucrare a harului Acestuia în mintea, inima şi
simţurile nevoitorului.