13.

Raportul dintre har și libertate

După concepția ortodoxă nu există o separație între Dumnezeu
și creatură, între Dumnezeu și om, între natură și har. Omul care purta
în sine prin însuși actul creației chipul lui Dumnezeu, tindea în mod
liber spre creatorul său și cu ajutorul minții comunica cu Dumnezeu,
iar prin simțuri cu lumea materială, între natural și supranatural era o
adevărată compenetrare deși ele nu se confundau.
Existând din ființa omului această legătură între natură și har
concepția ortodoxă consideră că cea dintâi lucrare a harului în omul
căzut se vede prin restabilirea  chipului originar, deci redobândirea
libertății sale. Căci numai după ce natura sa a fost restabilită omul
poate întreprinde primii pași pe calea desăvârșirii.
Așadar prin renașterea omului prin har cele două lucrări care se
săvârșesc în om adică restabilirea chipului originar și cea a înfierii
sunt în deplină convergență.  Sfinții Părinți înțeleg din acestea că
harul este indisolubil legat de libertatea omului de aceea Sfântul
Maxim Mărturisitorul spune: „omul are două aripi harul și
libertatea”. Această libertatea nu este însă indiferentă și e larg
deschisă binelui având o oarecare repulsie față de păcat.
Însă în relația sa cu Dumnezeu omul este restaurat prin har, iar
odată refăcută astfel progresul său duhovnicesc cu toate că harul este
în el ne apare ca un efort personal. În acest sens Sfântul Apostol Pavel
spune: (1 Corinteni 15, 10) „dar cu harul lui Dumnezeu sunt ceea
ce sunt și harul Lui care este în mine nu a fost în zadar căci m-am
ostenit mai mult decât toți, dar nu eu ci harul lui Dumnezeu care
este în mine”.
Dacă natura primordiala a omului era în funcție de harul pe care
îl avea, pierdere a harului a însemnat o denaturare, iar redobândirea
harului prin Hristos a fost o restaurare a naturii umane și a libertății.
Actele sau faptele omului renăscut prin har nu sunt nici
predeterminate de Dumnezeu, dar nu sunt nici efectul unei libertăți
umane lipsite de orice determinare.
Sfântul Ioan Damaschin: „Dumnezeu prevede dar nu prea
determină”.
Sfântul Chiril al Alexandriei: „Duhul Sfânt este substanțial prezent
în adâncul ființei noastre, locul sălășluire sale primordiale și a-l
inserări tuturor darurilor următoare”.
Pentru a exprimă lucrarea Duhului Sfânt în om Sfinții Părinți au
folosit diferite metafore și analogii precum: suflare, flacără, vant.
Harul invadează sufletul omului din care răsar apoi diferite
daruri bineînțeles dacă sufletul nu se închide harului ca o casă fără uși
fără ferestre.
O frumoasă și ilustrativă comparație cu privire la acțiunea harului este
făcută de M.Lot.Borodine „precum aerul deși nu e componenta
naturii noastre fizice intră totuși în mod necesar în componența
funcțională tot astfel harul de parte de a împiedica natura noastră
spirituală la viața ei normală, e tocmai cel care îi dă puterea acestei
vieți.”
După concepția ortodoxă între har și natura nu e un raport de
alternativă ori tendința de dominare a uneia sau alteia, harul este
ambiția care face posibilă desfășurarea deplină a libertății. Harul nu
anulează și nu forțează libertatea ci o eliberează de tot ceea ce o poate
mărgini sau stăpânii.
Harul ne restaurează adevărata libertate care înseamnă ancorarea
noastră liber acceptat în bine de aceea noi trebuie să ne păstrăm
această libertate după îndemnul Sfântului Apostol Petru: „trăiți ca
niște oameni liberi, dar nu ca și când ați avea libertatea drept
acoperământ al vicleniei ci ca niște robi al lui Dumnezeu” (2 Petru
3,16)
Doctrina  romano-catolică
S-au produs numeroase dispute pe această temă care sau
obiectivizat în numeroase teorii dintre cele mai importante sunt:
tomismul, molinismul și congruismul.
Tomismul - noi oamenii suntem simple instrumente pe care
Dumnezeu le dirijează deoarece El mișcă libertatea noastră,
Dumnezeu pune în lucrare voința omului printr-o acțiune directă și
imediată, iar omul nu se opune ci se lasă condus de Dumnezeu
instrument docil. Următorul exemplu ne poate lămuri învățătorul
mișcă cu mâna sa în mod fizic mâna elevului  pentru că acesta să
poată scrie, dar elevul totuși își păstrează libertatea deoarece el a
acceptat în mod liber ca învățătorul sa-i conducă mâna și să scrie liber
sub mișcarea pe care i-o imprima mâna învățătorului.
În raportul dintre har și libertatea omului Tomismul accentuează
acțiunea lui Dumnezeu sau al gratiei în defavoarea libertății omului.
Molinismul- molina voiește sa apere libertatea omului de orice
determinare a grații după el libertatea își păstrează starea de perfectă
indiferență în fața grației deoarece grația nu se impune ci numai se
propune.
Congruismul încearcă o sinteză între cele doua teze în sensul că
voința omului consimte cu grația fiind ajutată de așa numită grație
excitantă.
Biserica romano-catolică a lăsat libertate tuturor acestor sisteme deșii
adepții tomismului au fost acuzați de calvinism si janeseism, iar
molinismul de pelagianism. Ea însă înclină spre congruism  voind sa
împace tomismul cu molinismul.  Este însă greu de realizat o
împăcare între două concepții care se află pe poziții contradictorii.
Un glas din partea teologilor ortodox spune: „Toate aceste sisteme
închise într-un cadru rigid pun problema în termeni antagoniști mai
mult sau mai puțin ascuțiți. Cele mai profunde par convinse că Slava
lui Dumnezeu suferă din partea libertății umane și că trebuie
coborâtă creatura pentru a înălța pe Creator”. M.Lot.Borodine
Doctrina protestantă
La protestanti aceasta separație este atât de radicală încât intre
natură și har nu se mai poate stabili nici o colaborare. Învățătura
protestantă susține ca omul  de după păcat nu este numai rănit ci din
contra mort spiritual, rezulta că mântuirea în Hristos este opera
harului divin omul necolaborând deloc.
Dar dacă numai Dumnezeu lucrează mântuirea omului înseamnă că
din partea acestuia nu există vreo contribuție în opera mântuirii iar
dacă totuși unii oamenii se mântuiesc, iar alții se osandesc aceasta nu
se datorește omului ci doar lui Dumnezeu, astfel apare în
protestantism doctrina predestinației.
 Predestinația este voința veșnică și absoluta a lui Dumnezeu pe
de o parte de a-i alege pe unii oameni spre mântuire, iar pe alții spre
osândă.
Luther a fost cel mai inconsecvent in privinta predestinației la
inceput el a  susținut că Dumnezeu în mod arbitrar și fără referire la
credință sau la viața in Hristos i-a destinat pe unii la moștenirea vieții
veșnice iar pe alții la pieire.
Predestinație absolută această doctrină o găsim formulată de Calvin
care o definește altfel:  „Numim predestinație acel decret intern a
lui Dumnezeu prin care a hotărât ce trebuie să facă orice om, căci
nu spre aceeași destinație au fost creați toți și pe unii le-a hotărât
viața veșnică iar altora osanda veșnică.”
Calvin aduce o serie de argumente spre a justifica predestinația sub
această formă subliniind că Dumnezeu nu procedează arbitrar ci o
face pe baza dreptății sale prin această doctrină Calvin voieste să
înalțe majestatea lui Dumnezeu care pe toate le face după cum voiești.
Predestinație absolută este absolut greșită și din punct de vedere logic
și din punct de vedere teologic, logic predestinarea unor spre mântuire
iar a altora spre osândă fără considerarea faptelor este un nonsens,
dacă toți oamenii sunt la fel de păcătoși sunt vrednici de aceeași
soartă.
Teologic prin faptul că pentru cei predestinați la mântuire Dumnezeu
își manifestă mila Sa iar pe cei la osanda dreptatea Sa.
Calvin separă nejustificat mila de dreptate, Dumnezeu fiind astfel nu
un judecător drept și unul părtinitor și nedrept.
Unul din textele invocate de protestanți este cel de la Romani 8,
29 „căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a și
hotărât să fie asemenea chipului Fiului său...” Dar acest text de
parte de a putea fi interpretat în favoarea predestinației necondiționate
este în favoarea predestinației condiționate faptele omului deoarece
Dumnezeu a hotărât spre fericire sau spre osanda pe unii sau pe alții
datorită preștiinței Sale.
Așadar această hotărâre a lui Dumnezeu nu este arbitrară ci
dimpotrivă i-a ține seama de faptele omului pe care le cunoaște chiar
mai înainte de a fi fost făcute. Sfântul Simeon Noul Teolog într-o
rugăciune spune: „cele încă ne săvârșite de mine le-au cunoscut
ochii Tăi și în cartea Ta se află scrise și cele încă nefăcute de
mine”.
Biserica ortodoxă a combătut predestinație absolută
condamnand mărturisirea de credință atribuită lui Chiril Lucaris în
sinoadele de la Iași 1642 și Ierusalim 1672 și Biserica romano-
catolică în Conciliul de la Trident unde i-a anatemizat pe toți cei care
susțin că harul dumnezeiesc se oferă spre mântuire numai celor
predestinați.