5.

Starea originară a omului

La creație omul a fost înzestrat cu toate puterile fizice și psihice
necesare ajungerii la menirea sa. Rezultă faptul că aceasta stare
originară sau primordială era o stare de perfecțiune și fericire.
Revelația arată această stare prin chiar constatarea de Dumnezeu “că
toate erau foarte bune”. (Facerea 1,31), în special demnitatea
deosebită a omului este aceea că a fost creat după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu.
„Dumnezeu l-a făcut pe om spre nestricăciune....l-a făcut după
chipul ființei Sale”. (Solomon 2, 23)
Chipul lui Dumnezeu nu se referă la trup pentru că Dumnezeu
nu are trup, dar nu e cu totul despărțit de trup, pentru că trupul
participă la activitatea sufletului prin formă, poziție și posibilitatea de
exprimare a stărilor sufletești, putem spune că omul întreg are chipul
lui Dumnezeu după cum afirmă Sfânta Scriptură:
„Să facem omul După chipul și asemănarea noastră”. (Facerea
1,26)
Chipul se referă la natura spirituală a omului, rațiune, voință
sentiment, întrucât toate tind către Dumnezeu. Chipul se referă la
natură spirituală a omului la rațiune, libertate și înclinația spre
Dumnezeu, iar asemănarea la starea de sfințenie și desăvârșire
câștigată prin practicarea virtuților și prin perfecțiunea morală.
Teologic spus speculativ de către Sfântul Vasile Cel Mare: „chipul
este asemănarea în potență iar asemănarea chipul în actualitate”
Sfântul Ioan Damaschin: „cuvintele după chip indică rațiune și
libertate iar cuvintele după asemănarea arată asemănarea cu
Dumnezeu o virtute atât cât este posibil” .
Sfântul Grigorie de Nyssa: „suntem după chip prin creației ar după
asemănarea ajungem prin noi înșine prin voința noastră liberă
Dumnezeu ne-a făcut pe noi înșine lucrători asemănării noastre cu
El spre a ne dărui răsplată pentru activitatea noastră.”
Sfântul Clement Alexandrinul: „este dar timpul să spunem că
numai creștinul este chip al lui Dumnezeu după asemănare”.
 Deosebirea dintre chipul și asemănarea cu Dumnezeu se
bazează pe textele din Sfânta Scriptură. Înainte de a-l crea pe om
Dumnezeu a zis “să facem omul după chipul și asemănarea
noastră” tot Sfânta Scriptură ne zice după creație și l-a făcut
Dumnezeu pe om După chipul său fără să adauge „după asemănare”
(Facerea 1, 26-27).
În starea primordială sau paradisiacă chipul lui Dumnezeu în om era
perfect, cunoașterea, rațiunea era luminată sănătoasă fără prejudecăți
sau rătăcire. Aceasta rezultă din faptul că omul îndată după creație
Dumnezeu i-a dat stăpânirea pământului, omul a dat nume potrivit
animalelor, a dat nume Evei cunoscând modulul creației. Puterea
morală a primilor oameni era deplină, cu voință curată și dreaptă
supusă rațiunii și lui Dumnezeu. Tot așa trupul omului era perfect
sănătos lipsit de durere, suferințe și boli acestea fiind urmări a
păcatului strămoșesc omul era nemuritor și după trup.
(Solomon 1,13) “Dumnezeu n-a făcut moartea...Dumnezeu l-a creat
pe om spre nestricăciune, iar moartea a intrat în lume prin prisma
diavolului”.
În starea paradisiacă condițiile de viață erau foarte bune nimic
nu-i lipseau omului și nimic nu se opunea stăpânirii lui, iar muncă era
un deplin exercițiu al puterilor spirituale și fizice. Se ajunge la
concluzia că în acea stare omul se găsea în deplină armonie cu sine
însuși cu Dumnezeu și cu natura externă faptul acesta însă nu
înseamnă că acea stare era întru totul perfectă, pentru că perfecțiunea
îi aparține doar lui Dumnezeu.
Sfinții Părinți au observat că perfecțiunea omului era relativă,
dacă însă s-ar înțelege că starea morală a primilor oameni fiind
desăvârșită, ea are exclude posibilitatea căderii și atunci căderea
rămâne cu totul inexplicabilă, dar Adam nu a ajuns la asemănarea cu
Dumnezeu.
Cu privire la trup nestricăciunea și nemurirea nu se referă la fire
ce doar posibilitatea de nemurire condiționată. Sfinții Părinți afirmă
tot așa relativă perfecțiunea paradisiacă, ca rezultând din comparația
între creație și mântuire, căci în general mântuirea este restabilirea
stării originale și refacerea Chipul lui Dumnezeu în om.

Deosebiri interconfesionale
În ce privește concepția romano-catolică aceasta afirmă că starea
paradisiacă era perfectă și nu relativă. Defapt concepția catolică face o
împărțire forțată neadevărată între ființa omului și harul divin. Dar
această împărțire duce logic la o împărțire la o separare în Dumnezeu
însuși adică omul ar fi fost creat de Dumnezeu Creatorul, iar această
lucrare fiind insuficientă a fost corectată sau completată de Dumnezeu
Proniatorul.
Concepția romano-catolică este inacceptabilă din următoarele
motive:
1. Dacă desăvârșirea paradisiacă se alătura numai harului
supraadăugat n-ar ține de ființa omului, atunci căderea în păcatul
strămoșesc ar apărea imposibilă.
2. Dacă desăvârșirea paradisiacă ar privi numai harul supraadaugat ar
însemna că omul paradisiac de la început dinaintea adăugării harului
nu se deosebește de omul căzut în păcat.
3. Dacă harul divin este supraadaugat ca simplu adaos atunci rămâne
ceva extern și mecanic, iar desăvârșirea formarea morală a omului
rămâne și a externă pentru om.
4. Dacă harul exetern, supraadăugat, căderea în păcatul strămoșesc ar
însemna că nu afectează firea umană și practic omul căzut în păcat ar
fi tot una cu omul căzut în păcat dar fără harul divin.
Învățătura ortodoxă bazată pe numeroasele texte biblice
referitoare la chipul și asemănarea cu Dumnezeu ca ceva esențial
omului, afirmă că actul creării omului a fost unitar și complet. 
Dumnezeu nu l-a făcut pe om în două etape: prima în care ar fi creat
ființa și a doua în care ar fi adăugat harul divin, harul divin a fost
inserat ființial în om tocmai  printru-un act creațional unic și unitar.
În ceea ce privește concepția protestantă ea afirmă că desăvârșirea
paradisiacă se datora chiar firii umane, dar în sine și exclusiv în chip
natural, autonom și fără harul divin. Protestanții identifică chipul și
asemănare le confundă nefăcând o distincție între ele. Concepția
protestantă este inadmisibilă pentru că autonomizează ființa umană
considerând-o realitate și o existență în sine și pentru sine.