19.

Starea sufletelor după moarte/ Rai și iad

Atât Sfânta Scriptură cât și sfânta tradiție ne dau numeroase mărturii

despre viața viitoare, este adevărat însă că în ele nu se precizează dacă starea de
fericire sau nefericire urmează imediat după moarte sau numai după Judecata
universală. Din scrierile duhovnicești ale unor Sfinți Părinți fie îngeri, fie
demonii iau în primire sufletele spre ale înfățișa la Judecata particulară.
Fericirea primită de drepți după Judecata universală cât și nefericirea
celor păcătoși vor fi cu mult mai mare decât cele primite după Judecata
particulară. Numeroși Sfinți Părinți descriu fericirea drepților ca și nefericirea
păcătoșilor în culori foarte vii:
Sfântul Ioan Gură de Aur descrie fericirea drepților îndată după moarte ca fiind
viața netulburată locul unde nu mai este nici întristare nici suspin.
Cel drept este fericit pentru că s-a urcat la Cetatea lui Dumnezeu și
părăsește Biserica de pe pământ petrecând în cea a celor născuți. Biserica a
dezvoltată în doctrina ei ideea că până la Judecata universală mai multe suflete
pot fi scoase din iad prin rugăciunea celor vii, ale îngerilor, ale Maicii
Domnului și ale sfinților.
În biserica romano-catolică dimpotrivă ei au dezvoltat altă concepție cu
privire la starea sufletelor după moarte, după Judecata particulară potrivit
acestei concepții fericirea pe care o primește cel drept este desăvârșită, deplină
și va rămâne la fel și după Judecata universală, pe când nefericirea sufletelor
întinate cu păcate grele este un chin care va rămâne neschimbat și după Judecata
universală. Însă pentru cei ce în viață au făcut pocăință pentru păcatele grele și
au fost absolviți de pedeapsa veșnică, dar nu au dat în cursul vieții satisfacție
pentru pedepsele temporare pentru care nu au primit alinare există purgatoriu un
foc curățitor din care sufletele după ce s-au curățit trec în rai înainte de Judecata
universală. Această concepție nu ține seama de faptul că după Judecata
universală atât fericirea cât și nefericirea vor fi trăite de suflete împreună cu
trupul așadar omul întreg. A susține că fericirea și nefericirea oamenilor rămân
aceleași și după Judecata universală înseamnă a nu socoti rolul trupului, organul
de manifestare a sufletului și a nesocotit persoana umană.
Soarta sufletului după Judecata particulară nu poate rămâne definitivă
deoarece la această judecată omul nu poate fi privit în ansamblul său, dat fiind
faptul că el este responsabil nu numai pentru faptele sale proprii și ale acelora
pe care i-a smintit.  Pentru a se putea da o sentință dreaptă și definitivă trebuie
să fie luate în considerare și efectele pe care le-au produs faptele sale la urmași,
ele vor putea fi luate în calcul doar după Judecata universală.
Rai și iad
Pe temeiul celor cuprinse în revelație, teologia mai veche ori de câte ori s-
a ocupat de fericirea drepților cât și nefericirea celor păcătoși au numit locul de
fericire RAI și cel de suferință IAD.
Unele descrieri ale Sfinților Părinți în teologia mai nouă au văzut Raiul și Iadul
mai mult ca o stare legată indisolubil de factorul subiectiv de ceea ce dorește
simte sau suferi omul, în felul acesta prăpastia dintre rai și iad putând fi
reprezentată și a astfel decât spațial.
Sfântul Ioan Damaschin spune despre chinurile iadului: „focul de acolo care îi
arde pe cei păcătoși constă în pofta care nu își găsește materia pentru a fi
satisfăcută.”
Sfântul Isaac Sirul: „păcătoșii din gheena focului vor fi biciuiți de flăcările
iubirii.”
Cei ce își dau seama că au păcătuit împotriva iubirii suportă o suferință mai
mare decât cea produsă de torturile cele mai înfricoșătoare, căci iubirea lucrează
în două feluri diferite: ea devine bucurie în cei fericiți și suferință în cei respinși.
Sufletele care au ajuns în iad după Judecata particulară nu sunt supuse
unor chinui materiale așa cum afirmă teologia catolică suferințele lor se
datoresc neputinței de a-și îndrepta dorință spre comuniunea cu Dumnezeu ele
rămânând în suferințele provocate de lipsa plăcerilor materiale de care au fost
legate în viața pământească. Un astfel de suflet rămâne izolat de orice relație
încât nu mai poate să păcătuiască deși ar vrea fiind condamnat la o 
insuportabilă singurătate.  Căci cei ce au trăit aici pe pământul în comuniune cu
Hristos, în rai vor avea un plus de comuniune care o va continua pe cea din
viața pământească. Starea de fericire a drepților din Rai cât și nefericirea celor
din iad în revelație sunt înfățișate mai mult ca niște imagini de unde se pot
deduce următoarele:
1.  Drepții din rai sunt liber de orice necazuri, dureri, suferințe trăiesc într-o
stare de liniște, bucurie fiind în afară de orice dorință sau de poftă nesatisfăcută.
2.  În rai drepții ajung în posesia unor bunuri spirituale care nu au analogie în
viața aceasta după cum spune Sfântul Apostol Pavel la 1 Corinteni 2,9:  “cele
ce ochiul nu a văzut și urechea nu a auzit și la inima omului nu s-a suit.”
3.  Drepții trăiesc în comuniune cu Hristos, cu îngerii, cu sfinții și cu Maica
Domnului.
Iadul este locul sau starea în care ajung sufletele păcătoșilor după
Judecata particulară numirile ce i este dau:  focurile gheenei, foc nestins. Iadul
cuprinde mai multe suferințe cum ar fi îndepărtarea de Dumnezeu și lipsăa de
comuniune cu el, lipsa de comuniune cu îngerii Sfinții și drepții, traiul în
societatea duhurilor rele, mustrări de conștiință aruncarea în întunericul cel din
afară.
E necesar să amintim că deși toți drepții sunt fericiți starea lor nu este
identică cu alte cuvinte nu se bucură de fericire în același grad deoarece fiecare
își primeste plata după osteneala din viață după cum avem textul de la: Ioan
14,2 „în casa Tatălui Meu multe locașuri sunt.”
Sfântul Vasile Cel Mare: „Unii se vor odihni într-o stare perfectă și mai
înaltă iar alții într-o stare mai redusă dar toți se vor cinsti cu liniștea.”
Biserica învață că aceia care după Judecata particulară se duc în iad fără însă în
viață să fii manifestat o atitudine potrivnică comuniunii cu Dumnezeu ci mai
mult o indiferență vor avea posibilitatea ca Iadul să nu fie etern pentru ei,
acestea datorită faptului că ei au manifestat căință cel puțin în ultimele clipe ale
vieții, iar pe de o parte datorită rugăciunilor îngerilor, sfinților. Dar cei ce nu vor
putea ieși din iad până la Judecata universală nu vor mai putea ieși de acolo
niciodată.
18. Învățătura creștină despre moarte / judecata particulară

Ca fenomenul biologic moartea înseamnă despărțirea sufletului de trup

acest adevărat la firma încă Eclesiastul 12,7.  Concepția creștină de morți un alt
sens ia fiind considerată drept ușă de trecere la o nouă viață fiind un eveniment
feresc Universal și necesar prin care trece în la comuniunea cu Dumnezeu.
Moartea poate fi înspăimântătoare pentru unii dar aceasta se întâmplă nu fiindcă
prindea viața pământească se sfârșește Deci părerea de rău după ea și pentru că
îndată urmează Judecata particulară,  la care nu toți creștinii vor putea da un
răspuns bun.  Din acest motiv una din ectenia celor șase cereri din cultul
ortodox sună așa:  “sfârșit creștinesc vieții noastre fără durere neînfricată în
pace.... Să cerem.”
1.  Moartea este urmare a păcatului strămoșesc deoarece primul om Adam a fost
creat de Dumnezeu nemuritor în chip virtual dacă nu păcătuia, putea ajunge la
mântuire, dar din cauza păcatului el a devenit muritor deoarece porunca dată de
Dumnezeu a fost: “Să nu mâncați din el, nici să vă atingeți de el ca să nu
muriți” (Facerea 3,3).  Împotriva acestei învățături pelagienii au susținut că
omul este nemuritor prin însăși natura sa și chiar dacă protopărinții noștri nu ar
fi păcătuit ei tot ar fi murit.
2.  Moartea înseamnă sfârșitul vieții pământești dar în același timp începutul
vieții veșnice ea marcând limita ultimă până când omul își poate pregăti
mântuirea.  Pentru cei ce au trăit în această viață potrivit chemării lui, ea poate
fi dorită: „căci pentru mine viața este Hristos, iar moartea un câștig”
(Filipeni 1,21).  Este însă un păcat mare dacă cineva își dorește moartea numai
pentru a scăpa de greutățile acestei vieți.
Sfinții Părinți ne dau numeroase mărturii în această privință anume: Sfântul
Clement Romanul „să ne pocăim cât trăim pe pământ căci noi suntem ca lutul în
mână olarului....”
Sfântul Ioan Gură de Aur: „viața de acum este timpul faptelor, iar după moarte
urmează Judecata și pedeapsa.”
3.  Sufletul este nemuritor, acest lucru este explicat de teologia mai veche ca
datorându-se  indestructibilității  substanței spirituale simple din care este făcut
sufletul, trebuie întemeiată pe credința că însuși Dumnezeu a voit ca sufletul să
fie nemuritor pentru ca omul să fie în legătură cu Dumnezeu. Sufletul chiar
după despărțirea de trup își păstrează funcțiile sale precum memoria, gândirea
conștiința dar nu mai poate lucra pentru mântuirea Sa.
Așadar atât sufletele celor drepți cât și a celor păcătoși după moarte duc o viață
pe deplin conștientă omul își dă seama mai deplin de binele sau de răul făcut în
viață.  Viața după moartea sufletelor celor drepți se deosebește de acelor
păcătoși la sufletele celor drepți funcțiile spirituale sunt mai vii și mai active în
schimb cel păcătos va simți doar regret că nu și-a pus în lucrare aceste funcții va
simți întristare și suspinare.
Împotriva învățăturii tradițională a Bisericii cu privire la starea sufletelor
după moartea au apărut învățături greșite preluate și dezvoltate de protestanți
cum ar fi:
Vigilanțiu - învață că sufletele după moarte se află într-o stare de nesimțire un
fel de somn adânc ori că după despărțirea de trup  ele mor fie mai târziu fie o
dată cu trupul.
Origen - consideră că după moarte sufletele desfășoară o activitate
asemănătoare celei de pe pământ pășind spre perfecționare în mod treptat,
aceasta întâmplându-se și cu diavoli care în cele din urmă se vor purifica și ei.
Această învățătură numită apocatastaza adică restabilirea tuturor care îi aparține
lui Origen a fost condamnată de biserică fiind cu totul contrar învățăturii
patristice despre viața viitoare și denaturează sensul pe care îl au moartea și
viața viitoare în creștinism.
Judecata particulară
Îndată după moartea trupească fiecare suflet este supus judecății
particulare aceasta fiind cu totul necesară deoarece răsplata sau pedeapsa pe
care o va primi trebuie să fie urmarea unei hotărâri dată de judecătorul cel drept,
dar  aceste hotărâri nu sunt definitive decât numai după Judecata universală.
Judecata particulară se întemeiază pe revelație rezultă din textele ale Noului
Testament: “și precum este rânduit oamenilor să moară iar după aceea
urmează judecata” Evrei 9,27.
Autorul judecății particulare este Mântuitorul Hristos rezultă din propriile
sale cuvinte: „căci tatăl nu judeca pe nimeni și toată judecată a dat o fiului”
Ioan 5,22.  Această judecată este absolut dreaptă deoarece judecătorul fiind
Hristos El cunoaște nu numai faptele ci și gândurile noastre cele mai ascunse,
iar sentința aduce fericire sau nefericire celui judecată.
Criteriul după care se va face Judecata este străduință sau dezinteresul pe care la
manifestată în viață cel judecat.  Cu toate că nu este o judecată solemnă cum va
fi cea universală, la judecata particulară sufletul are martori, acuzatori și
apărători cel dintâi martor este propria conștiință a celui drept este liniștită și
plină de speranță, în schimb a celui păcătos îi provoacă acestuia mustrări
continuie.
Spiritele rele nu sunt atât martori cât sunt acuzatori urmând să agraveze situația
celui judecat dar ei sunt îndepărtați de lângă suflet de Hristos, cel care și-a pus
nădejdea în El. Alături de îngerii buni, de sfinți, în frunte cu Maica Domnului
precum și Biserica de pe pământ prin rugăciunile lor la stabilirea soartei
sufletului au un rol foarte important.  În această privință slujba înmormântării
este semnificativă după rânduiala cultului ortodox în care se exprimă în mod
deplin sobornicitatea bisericii pământești cu a celei cerești, Biserica de pe
pământ se roagă fierbinte și cere puterilor îngerești și bisericii din ceruri să i se
alăture într- o rugăciune plenară către Mântuitorul Hristos ca să așeze sufletul
celui adormit în corturile drepților.
Unii părinți bisericești ca Efrem Sirul și Chiril al Alexandriei au încercat
să arate în mod amănunțit felul în care se face judecata particulară ceea ce a dat
naștere la învățătura despre vămile văzduhului, fără să îi atribuie caracterul de
dogmă, biserica ne dă putință să ne închipuim modul în care se face judecata
particulară.  Sufletul trece prin anumite vămi unde este cercetat pentru faptele
pe care le săvârșesc în viață la fiecare vamă. El dă socoteală dacă a făcut sau nu
anumite păcate, dacă rezultatul este bun trece prin toate vămile și ajunge în rai
unde va fi fericit veșnic, dacă a făcut anumite păcate grele duhurile rele îl iau cu
ei și îl duc în iad desigur cel care judecă sufletul la aceste vămi este Mântuitorul
Hristos.
Această învățătură nu are un caracter de dogmă, dar nu e cu totul contrară
Sfintei Scripturi deoarece în parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr
se spune: “și a murit săracul și a fost dus de îngeri în sânul lui Avram” Luca
16,20
Cu toate că învățătura despre vămile văzduhului este acceptată de unii
dogmatici aceste vămi nu trebuie înțelese în sens material ci spiritual deoarece
sufletul care trece prin ele este de natură spirituală. Concluzia este că sufletul
după despărțirea de trup trebuie să se supună unei cercetări amănunțite, o
judecată spre a primi răsplata sau pedeapsa, iar dacă unii aghiografi descriu
aceste vămi întru-un mod concret acest lucru se face în mod simbolic.
 20. A doua venire a Domnului Iisus Hristos/ semnele
parusiei/ învierea morților/ judecata universală/ sfârșitul lumii/
viața veșnică.

Eshatologică cuprinde învățătura despre sfârșitul individual evenimentele

care se vor petrece la sfârșitul lumii anume sfârșitul chipul lumii acesteia Când
se va petrece a doua venire a Domnului numită Parohia Învierea obsteasca
morților schimbarea trupurilor celor vii și Judecata universală după care va
începe viața veșnică oamenilor.
Un lucru trebuie amintit nu știm cu certitudine ordinea în care se vor petrece
aceste evenimente, dar este posibil ca cel puțin primele trei se vor desfășura
deodată. Cu privire la timpul venirii Mântuitorului a doua oară El a atras atenția
că trebuie să fim pregătiți căci atunci când nu ne gândim va veni Fiul omului.
Din cele spuse de Mântuitorul Apostolilor Săi în legătură cu cea de a
doua venire a lui rezultă că parusia va fi precedată de anumite semne precum:
1.  Propovăduirea Evangheliei la toate neamurile.
Conform textului de la Matei 24, 14  „și se va propovădui această
evanghelie a împărăției în toate neamurile spre mântuirea și atunci va veni
sfârșitul lumii.”  Din această profeție nu rezultă că Evanghelia va fi primită de
toate popoarele apoi urmează sfârșitul, esențialul este că la toate popoarele din
lumea întreagă să se fi vestit Evanghelia prin propovăduitori indiferent dacă va
fi primită sau nu.
2.  Ivirea de prooroci mincinoși căderea multora de la credință
Conform textului de la Matei 24 11-12 : „și mulți prooroci se vor scula
și vor amăgi pe mulți.” Înmulțirea fărădelegilor se va produce pe de o parte
datorită amăgirii în multor oameni de către proroci mincinoși iar pe de alta ca
urmare a slăbirii de la credință.
3.  Venirea lui antihrist
Numele de antihrist înseamnă adversar a lui Hristos, se referă la diavol
sau la o unealtă spre a-l combate pe Hristos și care îi va atrage pe mulți.
4.  Venirea pe pământ a lui Enoh și Ilie
 Aceștia sunt cei doi martori a-i Domnului care au fost ridicați cu trupul la
cer și care vor fi trimiși de Domnul pe pământ pentru a-l predica oamenilor pe
pământ.  În lupta cu antihrist vor fi omorâți dar după trei zile ei vor învia, iar
peste cei ce s-au bucurat de moartea lor, va cădea frică mare.

5.  Multe catastrofe în natură și între oameni

Semne vor fi precum: secetă, foame, cutremur, războaie astfel de
fenomene au fost totdeauna, dar acum se vor înmulți prin ele Dumnezeu vrea să
arate ca acestea trebuie să se întâmple mai înainte de a veni sfârșitul.
6.  Convertire a poporului evreu la creștinism
Unul dintre semnele cele mai semnificative cu privire la a doua venire a
Domnului este convertirea poporului evreu la creștinism. Acest eveniment a fost
profețit în vechiul testament de proorocul Osea astfel:  „fii lui Israel se vor
întoarce la credință și îl vor căuta pe Domnul Dumnezeul lor și pe David
împăratul lor iar la sfârșitul zilelor cel de pe urmă se vor apropia cu
înfricoșare de Domnul și de bunătatea Lui” Osea 3,5.
7.  Arătarea pe cer a semnului fiul omului
Semnul Fiul omului este crucea fiindcă pe ea Mântuitorul a câștigat
biruință asupra morții Matei 24,30 „atunci se va arăta pe cer semn semnul
Fiul omului și vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere și
cu Slava multă.”
Fără îndoială aceste semne se vor întâmpla înainte de venirea Domnului dar nu
știm care va fi ordinea lor, împlinirea lor va fi un indiciu că sfârșitul lumii este
aproape.
Ținând cont de cele cuprinse în Sfânta Scriptură ne putem imagina modul
în care se va petrece Parusia Domnului, la apariția pe cer a semnul Fiului
omului și la sunetul Arhanghelului din trâmbița lui Dumnezeu precum și glasul
Domnului se va pogorî din cer îmbrăcat întru Slavă și înconjurat de îngerii săi. 
El va veni în același trup preamărit cu care a și înviat. În aceeași clipă Se va
produce prefacerea lumii și schimbarea trupurilor celor vii, aceste două
evenimente se vor produce deodată, această zi poartă mai multe denumiri ca de
pildă: ziua judecății sau ziua cea de apoi.
Învierea morților
Este unul din adevărurile fundamentale ale învățăturii creștine se înțelege
revenirea la viața a tuturor trupurilor după ce acestea au murit cu adevărat. Prin
Înviere se reconstituie persoană umană spre a forma aceeași unitate în care a
trăit pe pământ, sufletul fiind nemuritor nu are nevoie de Înviere pe când trupul
fiind materie este supus descompunerii, are nevoie de Înviere pentru a se
prezenta la obsteasca judecată împreună cu trupul.
Învățătura bisericii cu privire la Învierea morților se cuprinde în simbolul de
credință articolul 11: “aștept Învierea morților” ea se întemeiază pe revelație.
Credința în Învierea morților avându-o și cei din Vechiul Testament, dar și în
Noul Testament când Hristos îi spune Martei că fratele ei Lazăr va învia, iar ea
răspunde: “știu că va învia la Înviere, în ziua cea de apoi” Ioan 11,24.
Într-o formă mai clar adevărul despre Învierea morților este cuprinsă în Noul
Testament, o cuvântare adresată iudeilor de către Hristos (Evanghelia de la
înmormântare) Ioan 5,25 „căci vine ceasul când morții vor auzi glasul Fiului
omului și cei ce vor auzi vor învia....”
- Sfântul Apostol Pavel demonstrează cu mai multă putere Învierea
morților celor care spun că morții nu înviază iar el le răspunde: „dacă nu
este Învierea morților, nici Hristos nu a înviat” 1 Corinteni 15, 13.
Apostolul dovedește adevărul Înviere morților prin realitatea învierii lui Hristos
că precum toți oamenii au murit în Adam așa vor învia toți în Hristos. 
Apostolul dă răspuns la mai multe întrebări precum: Cum înviază morții? Cu ce
trup? face o analogie cu sămânța care se aruncă în pământ care nu răsare dacă
nu putrezește și dacă răsare Dumnezeu dă formă plantei.
După învățătura bisericii Învierea morților este universală vor învia atât
cei drepți cât și ce păcătoși, în esență trupurile vor fi la fel ca cele de dinainte de
moarte. Trupurile își vor păstra identitatea spre a se deosebi unii de alții, fără
însă să aibă defectele corporale pe care le-au avut în viață astfel ele vor fi
asemenea trupului Hristos, adică nestricăcioase, nemuritoare, pline de putere,
duhovnicești și cerești.
Nestricăcioase -  ele nu vor mai fi supuse schimbării sau alterări nici
bolilor nu vor avea nevoie de hrană materială.  Faptul că Mântuitorul a mâncat
după Învierea a fost pentru ai convinge pe ucenicii săi că a înviat și nu este o
nălucă.
Nemuritoare - Hristos a învins moartea pentru totdeauna prin Învierea Sa,
acest lucru înseamnă că trupurile înviate sunt nemuritoare această însușire o vor
avea și cei drepți dar și cei păcătoși.
Pline de putere -  dacă în viața pământească omul suferă slăbiciuni
cauzate de boli, după Înviere aceste nu vor mai fi supuse slăbiciunilor ele vor fi
pline de putere și în armonie cu sufletul.
Duhovnicești - acestea  nu vor aveai nevoie de hrană îmbrăcăminte ele
vor fi demni de a vedea fața lui Dumnezeu și a trăi în comuniune cu îngerii,
sfinții și drepții.
 Cerești -  ele își vor păstra forma lor precum și o infimă parte din materia
constitutivă datorită faptului că materia lor va fi transfigurată cei înviați nu vor
mai avea pofte, dorințe, plăceri specifice trupului. Trupurile celor drepți vor fi
ca ale îngerilor ne spune Mântuitorul.
Trupurile înviate vor fi pline de slavă -  după Înviere ele se vor împărtăși
de preamărire asemenea trupului Domnului după Înviere, strălucirea lor va fi
efectul curățenie lor morale și sfințenii vieții de pe pământ Matei 13,43:
„atunci drepții vor străluci ca soarele în împărăția Tatălui” strălucirea va fi și
în funcție de gradul de desăvârșire morală pe care l-au atins aici pe pământ.
Starea trupurilor înviate ale păcătoșilor va fi alta, ele vor fi nestricăcioase
și nemuritoare dar totuși vor avea imprimată in natura lor sensibilitatea pentru
chinuri și suferințe.  Cât privește pe cei care vom fi rămas trupurile lor se vor
schimba într-o clipeală de ochi devenind asemănătoare trupurilor celor înviate.
Judecata universală
Ea va avea următoarele caracteristici va fi universală, solemnă, dreaptă,
definitivă, supremă și înfricoșătoare.
Universală deoarece ei i se vor supune absolut toți oamenii din toate
locurile și din toate timpurile, ea se deosebește de cea particulară nu numai prin
faptul că la aceasta se vor prezenta toți oamenii în trup ci pentru că acum se vor
descoperi și consecințele pe care le-au avut asupra contemporanilor sau
urmașilor faptele bune sau rele ale oamenilor. La această judecată se vor supune
și duhurile necurate. Sfinții nu vor fi propriu-zis judecători căci Mântuitorul
zice: „cel ce ascultă cuvintele mele și crede în cel ce m-a trimis pe mine are
viața veșnică și la judecată nu va veni și s-a mutat din moarte la viață” Ioan
5, 24. Pentru ei Judecata va fi formală în schimb ei ii vor denigra pe păcătosi și
vor aprecia cu laudă pe cei ce a făcut binele potrivit sentinței dreptului
judecători. Asemenea apostolii vor fi judecați formal ei vor fi prezenți la
judecată ca unii care se bucură de o deosebită cinste din partea Mântuitorului. 
Cât privește afirmația Sfântului Apostol Pavel că îngerii vor fi judecați de
oameni, după părerea unor teologiei se referă la faptul că unii dintre îngeri pe
care Mântuitorul îi va afla că nu și-au îndeplinit slujba de îndemnat pe oameni
să facă binele și să evite răul, vor primi o apreciere mai puțin lăudabilă din
partea sfinților și drepților.
Judecata universală va fi solemnă deoarece Mântuitorul Hristos șezând pe
scaunul măririi înconjurat de îngeri. Vorbind de solemnitatea acestei judecăți
prorocul Daniel zice: „un râu de foc ce curge înaintea judecătorului” Daniel
9,10.
Judecata universală va fi publică ceea ce înseamnă că ea se va face în fața
tuturor, vorbind despre aceasta Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: "iar pe
lângă aceștia toată zidirea cea cerească și cea pământească câtă e în îngeri și
în puterile mai presus de îngeri și câtă e în oameni stă de față cu cutremur
așteptând înfricoșata descoperire a judecății dumnezeiești....”
Deoarece cel ce face judecată este judecătorul cel drept, sentința acestui
judecător va fi cu adevărat dreaptă, iar criteriu după care se va face judecată va
fi împlinirea sau neîmplinirea faptelor iubirii față de aproape. Ea va fi dreaptă și
pentru faptul că fiecare om va fi judecat potrivit cu legea după care a trăit pe
pământ păgânii după legea morală naturală, evrei după legea mozaică iar
creștinii după legea evanghelică. Sentința dată de judecători va fi definitivă și
veșnică.
Judecată va fi supremă deoarece va fi făcută de judecător suprem această
judecată este înfricoșătoare pentru toți cei ce participă la ea.
Procedura aceste judecăți va fi cu totul deosebită de cea a judecăților
omenești dreptul judecător nu va lua interogatorii, nu va asculta martori, nu va
cere dovezi deoarece El cunoaște totul, de asemenea cei judecați își vor privi
întreg trecutul ca într-o oglindă sau ca pe o carte deschisă cunoscând astfel tot
ce au făcut sau nu au făcut în viața cea pământească. 
Mântuitorul Hristos dreptul judecătorii va despărți pe cei buni de ce răi
precum desparte păstorul oile de capre, iar după pronunțarea sentinței drepții
vor merge la fericirea veșnică iar păcătoși la osanda veșnică.
Locul judecății va fi pământul transfigurat unde au trăit oamenii până a
nu-si schimba chipul și unde Fiul Dumnezeu a fost batjocorit și umilit pentru că
acum totul acolo să fie preamărit și preaînaltat.
Sfârșitul lumii
Sfârșitul omului nu înseamnă nimicirea lui sau distrugerea totală a ființei
sale ci începutul unei noi vieți, așa și lumea nu va fi nimicită ci schimbată,
transformată într-o lume nouă pe măsura ființei omenești renăscute prin înviere
cum spune Sfântul Ioan în Apocalipsă 2,1 „și am văzut un cer nou și un
pământ nou. Căci cerul dintâi și pământul dintâi au trecut, iar marea nu mai
este la fel.” La fel si Sfântul Chiril al Ierusalimului spune: “lumea aceasta se
sfârșește și lumea aceasta creată se înnoiește....”
Schimbarea acestei lumi este strâns legată de însușirile pe care le vor avea
trupurile oamenilor după Înviere de aceea când trupurile se vor preface,
devenind duhovnicești, pământul se va spiritualiza pentru ca dreptii să aibă o
locuință potrivită pentru slava la care sunt chemați precum spune Sfântul
Simeon noul teolog.
Sfârșitul lumii se află în strânsă legătură cu a doua venire a Mântuitorului
și cu Judecata universală, timpul când se vor întâmpla acestea ne rămân
necunoscute Mântuitorul vorbind ucenicilor săi despre acest sfârșit ca și despre
a doua venire le-a spus: „iar de ziua și de ceasul acela nimeni nu știe fără
numai Tatăl..” Matei 24,36.

Viața de veci
Este viața pe care o vor trăi atât drepții cât și păcătoși îndată după
Judecata universală deosebirea va consta în faptul că după Judecata universală
atât fericirea drepților și nefericire a păcătoșilor va crește extensiv și intensiv. 
Extensiv vor crește deoarece în viața veșnică atât fericirea cât și nefericirea vor
fi trăit de suflet împreună cu trupul în măsura în care și trupul a participat la
săvârșirea faptelor bune sau rele.  Intensiv vor crește deoarece vor fi simți
pentru o măsură mai mare decât atunci când simțea numai sufletul.
Sfântul Grigore de Nyssa zice: “Nici bunătățile promise celor ce au viețuit
drept nu sunt acelea care să poată fi descrise prin cuvinte...”
Sfântul Ioan Damaschin: „după Înviere timpul nu se va măsura în zile și
nopți va fi mai degrabă o singură zi când soarele dreptății va străluci lumina
peste cei drepți, iar pentru cei păcătoși va fi o noapte adâncă fără de sfârșit.”
Trebuie menționat că fericirea drepților și nefericirea păcătoșilor nu vor
avea aceeași măsură ci vor avea grade diferite după vrednicia sau nevrednicia pe
care fiecare a dovedit-o în viață pământească însuși Mântuitorul spune: “în casa
Tatălui meu multe locașuri sunt” Ioan 14,2.
Referindu-se la viata cea de veci Sfântul Grigorie de Nyssa spune că
tendința celor drepti este unirea cât mai deplina cu Dumnezeu. Aici este vorba
de un urcuș neîncetat al drepților numit epecteză care pentru ei este un motiv de
continuă fericire. Cât privește pe cei păcătoși vor avea o veșnică existență
nefericită lipsită de comuniune cu oamenii și cu Dumnezeu petrecând împreună
cu diavoli și cu cei ce slujesc acolo ei sunt roși de viermele cel neadormit și
îndură plângerea și scrâșnirea dinților.
Viața drepților și păcătoșilor a fost deschisă paralel cu multă ingeniozitate de
Sfântul Chiril al Alexandriei: “drepții dănțuiesc păcătoși sunt legați drepții
cântă păcătoși se tânguiesc....”