Taina spovedaniei

Deoarece nu există nici un om care să viețuiască și să nu păcătuiască

Mântuitorul Hristos în vederea iertării păcatelor săvârșite de oameni, după botez
a instituit taină pocăinței, această taină a fost instituită pentru faptul că El însuși
acordat adeseori unor oameni iertare de păcate, iar puterea de a ierta păcatele a
dat-o mai târziu și ucenicilor săi.
Definiție – Pocăința este taină prin care creștinul pocăindu-se de păcatele
săvârșite și mărturisindu-le înaintea preotului duhovnic primește de la
Dumnezeu prin dezlegarea preotului iertarea păcatelor fiind așezat în starea
harică din care căzuse datorită lor.
Momentele esențiale:
a) Luând hotărârea de a se îndrepta, penitentul se apropie de Dumnezeu în
scaunul mărturisirii mărturisind duhovnicul lui toate păcatele săvârșite de
la ultima sa mărturisire.
b) manifestând părere de rău și căință pentru păcatele făcute penitentul
făgăduiește că în viitor se va strădui să nu mai facă păcate.
c) duhovnicul dă dezlegare de păcate celui ce să mărturisit.
d) După mărturisire duhovnicul dă penitentului canonul sau epitimia.
Instituirea tainei această taină pentru iertarea păcatelor și pentru
redobândirea sănătății sufletești și reașezarea creștinului în starea harică din care
căzuse, a fost făgăduită de Mântuitorul: ...grăiesc vouă oricâte veți lega pe
pământ vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate
și în cer (Matei 18,18) iar după Învierea sa a fost instituită când s-a arătat
Apostolilor și a suflat asupra lor duh Sfânt zicând: luați duh sfânt cărora le veți
ierta păcatele se vor ierta lor și cărora le veți ține vor fi ținute (Ioan 20,22-23).
Taina pocăinței are numeroase temeiuri în Sfânta Scriptură și sfânta tradiție din
care rezultă practicarea ei continuă încă din epoca apostolică subliniind
importanța deosebită a acestei taine.
(Sfântului Ioan Gură de Aur): preoți locuiesc pe pământ dar vă spun din cer
au primit o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici
arhanghelilor și nu le-a zis acestora oricâte vei dezlega și lega pe pământ vor
fi dezlegate...(tratatul despre preotie)
În privința modului în care se făcea mărturisirea istoria bisericii ne arată că încă
din epoca apostolică ea se făcea atât în secret cât și public dar întotdeauna
înaintea episcopului sau preotului. Dar pentru necesități de ordini practici la
sfârșitul veacului 4 patriarhul Nectarie a interzis, mărturisirea publică, astfel că
rând pe rând cea privată s-a generalizat întreaga biserică răsăriteană
Formula de dezlegare este rostită de preotul duhovnic după ce penitentul
și-a mărturisit păcatele: Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos cu darul
și cu îndurările iubirii sale de oameni să te ierte pe tine fiule și să îți lase toate
păcatele... Preoții fiind și ei oameni păcătoși taină nu depinde de vrednicia
morală a săvârși torului pentru că cel ce iartă nu este preotul ci Dumnezeu.
Efectele pocăinței fiind instituită de Mântuitorul pentru curățirea de
păcate și împăcarea omului cu Dumnezeu, primul și cel mai important efect este
iertare de păcate.  Însuși Mântuitorul după ce Zaheu și-a recunoscut păcatele
făcându-se pocăință a grăit către acesta: astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia
(Luca 19, 9) iar tâlharul de pe Cruce care s-a pocăit în ultimul moment a zis:
astăzi vei fii împreună cu mine Rai (Luca 23,43).
În al doilea rând cel ce își mărturisește păcatele are convingerea că prin
dezlegarea preotului i-au fost iertate păcatele, el simte cu adevărat o ușurare
sufletească și se simte mai aproape de Dumnezeu și de semeni și mai dispus să
trăiască în har.
Dar pentru ca taina pocăinței să aibe aceste efecte penitentul trebuie să
îndeplinească următoarele condiții:
a) Să facă o mărturisire sinceră și completă înaintea duhovnicului părându-i
rău.
b) hotărârea de a nu mai păcătui trebuie să o pună în practică.
c) să aibă convingerea că milă și bunătatea lui Dumnezeu sunt atât de mare
încât le pot ierta orice păcat.
d) să își împlinească epitimia sau canonul dat de duhovnic deoarece prin
acesta poate evita prilejul de a păcătui și este ajutat să învingă păcatul
Biserica romano-catolică consideră pocăința ca taina fiind de acord asupra
principalelor momente ale acesteia, totuși în legătură cu această taina ei au
introdusă o serie de inovații care potrivit concepției ortodoxiei denaturează
sensul și micșorează importanța.
Epitimiile pe care biserica ortodoxă le socotește un mijloc pedagogic spre
îndreptarea celor ce s-au mărturisit biserica romano-catolică le consideră ca
pedepse prisositoare și satisfacerea aduse dreptății dumnezeiești.  Caracterul
ispășitor a epitimiilor duce în mod necesar la o serie de teorii greșite cu privire
la iertare, la purgatoriu și la tezaurul meritelor prisositoare ale sfinților cu totul
străine bisericii ortodoxe.
După concepția lor orice păcat greu trebuie pedepsit nu numai cu pedepse
veșnice ci și cu pedepse vremelnice care satisfac dreptatea dumnezeiască.  Prin
Taina pocăinței creștinul este eliberat de vină și de pedeapsa veșnică, dar
pedepsele vremelnice trebuie să le ispășească fie în această viață fie după
moarte cei ce nu le-au putut ce ispăși în viață, le vor sfârși în purgatoriu.  Prin
puterea ei de a lega și a dezlega biserica poate scurta sau șterge păcatele
vremelnice și aici și în viață, fi după moarte în purgatoriu. Această ușurare de
pedeapsă biserica o face nu numai în virtutea puterii sale primită de la Domnul
ci și cu ajutorul faptelor prisositoare numitei indulgențe.
În felul acesta s-au schimbat în biserica Romano Catolică sensul tainei pocăinței
căci dacă iertarea păcatelor prin pocăință este o învățătură dogmatică a Bisericii
Ortodoxe care rezultă din Sfânta Scriptură și din sfânta tradiție a susține însă că
Biserica are dreptul să dea indulgență pentru pedepsei vremelnice este o
învățătură fără niciun temei scripturistic sau patristic.
Teoria meritelor prisositoare ale sfinților de asemenea nu are niciun temei fiind
în contradicție cu textul de la Luca 17, 10: așa și voi când faceți toate cele
poruncite vouă să ziceți: slugi netrebnice suntem pentru că am făcut ceea ce
eram datori să facem. Cu toate că unii dintre sfinți au excelat pentru o viață
plină de toate virtuțile faptele lor au fost făcute tot cu ajutorul harului divin
precum spune Sfântul Apostol Pavel 1 Corinteni 15 cu 10 adică faptele bune
sunt condiții necesare de care Dumnezeu a legat moștenirea vieții veșnice dar
ele au un caracter personal.
Mai amintim o altă inovație a Bisericii romano catolice care se referă la modul
în care se face mărturisirea sub aspect practic este vorba de mărturisirea
auriculară făcută în confesor un dulap cu două despărțituri preotul fiind izolat
de penitent pe care îl vede și numai îi ascultă mărturisirea.
Protestanții refuză să recunoască pocăinței caracterul de taină Luther o
consideră uneori ca taină, dar alteori nu o recunoaște. Atât protestanții cât și
unele denominațiuni creștine consideră pocăință numai ca o căință și convertire
pe care o face credinciosul prin propriile sale puteri asemenea pocăinței cerute
de Sfântul Ioan Botezătorul celor ce veneau să se boteze înainte de venirea
harului divin. Ei consideră pocăința ca o pregătire pentru apropierea de
Dumnezeu dar nici de cum că mijloc haric de curățire a păcatelor și de sfințire a
credincioșilor pocăință admisă de ei nu oferă nici har nici iertare de păcate și nu
are nevoie de preot.

Taina botezului
 Definiție - Botezul este taină prin care omul prin întreita cufundare în
apă și prin rostirea formulei botezului de către săvârșitor din starea de robie a
păcatului intră în starea harică, curățindu-se de păcatul strămoșesc, de
păcatele personale făcute până atunci, fiind renăscuți la o viață nouă și
părtaș răscumpărării prin jertfa Crucii, devenind membru al bisericii.
Botezul este baia nașterii celei de a doua și condiția absolut necesară pentru
primirea celorlalte taine, caracterul său de taină rezultă din diferitele numiri ce i
se dau în Sfânta Scriptură și sfânta tradiție: baie mântuitoare, Baia nașteri celei
de a doua, renaștere, luminare, sfințire.
Taina botezului a fost instituită de mântuitorul Hristos înainte de înălțare
Sa la cer prin cuvintele adresate Apostolilor Matei 28, 19
Părerile unor teologi Apuseni că această taină a fost instituită la botezul
Domnului sau la convorbirea Mântuitorului cu Nicodim ca și afirmația că
botezul creștin nu se deosebește de botezul lui Ioan sunt cu totul greșite.  Cea
dintâi cade fiind contrară referatelor evanghelice din care rezultă că Domnul a
venit la Iordan să primească botezul lui Ioan numai spre a împlini toată
dreptatea, acest botez fiind doar o preînchipuire a botezului creștin,  a doua
părere este greșită deoarece în convorbirea cu Nicodim, Mântuitorul lămurește
pe acesta asupra semnificației și importanței botezului creștin care avea să vină
în viitor fără însă să fie vorba de vreo instituire a lui.
Botezul lui Ioan practicat de acesta apoi de Ucenicii lui și chiar de
ucenicii Domnului înainte de a ieșit la propovăduire numit botezul pocăinței era
destinat iudeilor fiind doar o preînchipuire a botezului creștin, un simbol al
pocăinței fără însă să fie harul iertării păcatelor rezultă din textele din Noul
Testament: eu vă botez cu apă spre pocăință iar cel ce va veni după mine vă
va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc (Matei 3, 11) din textul de la (Faptele
Apostolilor 19, 2-6): și găsind Pavel pe ucenicii a întrebat: primit-a-ți voi
Duhul Sfânt? Când ați crezut? iar ei au zis către el: dar nici nu am auzit că
este Duhul Sfânt și el a zis: dar în ce v-ati botezat? ei au răspuns: în botezul
lui Ioan. atunci Pavel a zis: Ioan a botezat cu botezul pocăinței...
Acest text rezultă neîndoielnic deosebirea dintre cele două botezuri, a lui Ioan
fiind doar un act premergător și pregătitor al botezului creștin care avea să vină.
Botezul este necesar tuturor oamenilor pentru mântuire fiindcă toți se
nasc cu păcatul strămoșesc, biserica încă de la început a practicat botezul
copiilor obiecțiunea unor denominațiuni creștine potrivit căreia copii nu au
nevoie de botez deoarece nu au păcate nu se poate susține căci: nimeni nu e
curat de întinăciune chiar dacă viața lui ar fi o singură zi (Iov 14, 4), întru
fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea (Psalmul 50, 6)
de astfel Sfânta Scriptură ne arată numeroase cazuri pentru credința unora au
primit botezul au primit ajutor alții, iar practică a botezului substituit sec IV din
epoca apostolică adică botezarea unor vii în locul celor morți nebotezați este o
dovadă de netăgăduit în privința aceste reversibilității.
Așadar copiii poți și trebuie să fie botezați mai ales că nașii sunt cei ce
garantează pentru viitoarea lor credință:
Sfântul Irineu zice: Iisus a venit să mântuiască prin sine pe toți adică pe
copii pe tineri și pe bătrâni.
Origen: biserica a primit de la apostoli tradiția de a împărtăși și pruncilor
botezul .
Sfântul Grigore teologul zice: ai copii să nu i-a timp răutatea să fie botezat
din pruncie... 
O hotărâre a Sinodului din Cartagina 418 despre necesitatea botezul copiilor cel
ce nu botează un nou născut să fie anatema.
Materia botezului este apa naturală curată iar din tradiție s-a moștenit că
ea să fie sfințită, botezul făcându-se prin întreita cufundare cel făcut prin
stropire sau turnare așa cum o practică biserica romano-catolică fiind respinsă
de practică a Bisericii noastre.
Formula botezului este: se botează robul lui Dumnezeu în numele
tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh acum și pururea și în vecii vecilor
Amin. El se face prin întreita cufundare deoarece se face în numele Sfintei
Treimi cele trei cufundări însemnând cele trei zile în care Mântuitorul a stat în
mormânt căci noi întru moartea lui ne-am botezat (Romani 6,3) prin canonul
50 apostolic și 7 al sinodului 3 Ecumenic, Biserica a condamnat botezul făcut
printr-o singură cufundare așa cum o practicau un eretici.
Biserica romano-catolică au schimbat primele cuvinte din formula
botezului din: se botează robul lui Dumnezeu în Ego te baptismul eu te botez
ceea ce mărește importantă săvârșitorului văzut în defavoarea celui nevăzut
adică Iisus Hristos. După botez ei introduc în gura acelui ce se botează sarea
sfințită ca simbol al dezvoltării gustului celui botezat de a păstra harul primit
prin botez.
Săvârșitorul botezului este preotul sau episcopul hirotonit canonic în caz
de nevoie poate fi și diaconul sau chiar un creștin ortodox care nu a decăzut de
la dreapta credință.
Primitorii botezului sunt toți cei nebotezați indiferent de vârstă sau de
sex care voiesc să se curățească de păcatul strămoșesc, să rănească la o nouă
viață și să devină membri ai bisericii lui Hristos.
Botezul este absolut necesar pentru mântuire el fiind ușa intrării în biserică și
condiția de primire a celorlalte taine, alături de botezul din apă și din Duh
Biserica noastră recunoaște și echivalează cu aceasta și numitul botezul al
sângelui precum și botezul dorinței.
Botezul sângelui se înțelege moartea martirică pentru credința în Hristos
suferită de o persoană nebotezată ca urmare a prigoanelor suferințelor și
chinurilor la care aceasta a fost supus. oricine își va pierde viața sa pentru
mine și pentru evanghelie acela o va mântui (Marcu 8,35), fericiți cei
prigoniți pentru dreptate că acelora este împărăția cerurilor (Matei 5,10)
Botezul dorinței se înțelege dorința arzătoare a unui nebotezat de a deveni
membru al bisericii lui Hristos, dacă nu există nimeni care să-l poată boteza. cel
ce are poruncile mele și le păzește acela este cel ce mă iubește (Ioan 14,21)
deși nu există nicio hotărâre bisericească în acest sens despre cei ce au murit
fără să fi primit nici un fel de botez, se crede că se vor osândi dacă sunt în
vârstă, iar dacă sunt copii cu toate că nu vor suferi chinurile iadului, nici nu se
vor bucura de fericire deplină hărăzită celor ce și au reînnoit viața prin botez