s) Predică la Duminica a XIX-a după Rusalii (Iubirea vrăjmașilor);

ubiţi credincioşi,

Mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ajutat să fim şi în această zi în biserică la Sfânta

Liturghie, aşa cum ne cheamă clopotul în fiecare sărbătoare. Şi noi ştim de ce ne
cheamă: ca să ne rugăm. Iar rugăciunea, precum îndeobşte se cunoaşte, are trei
forme de manifestare: de slavă (aducem slavă lui Dumnezeu, Făptuitorul a toate), de
mulţumire, pentru tot ce ne-a dăruit, inclusiv în săptămâna pe care ieri am încheiat-o
şi de cerere (cerem anumit lucruri de care avem noi nevoie, pentru viaţa aceasta
pământească şi pentru cea viitoare).

Dar mai venim la biserică pentru ceva: venim să învăţăm! Ca la şcoală! Venim să ni
se „predea” o anumită lecţie, o temă să-i zicem, o temă pentru acasă. Pe care de
fapt preotul nu o predă de la sine, ci o preia din cărţile Bisericii, din îndrumările care
sunt în Calendar şi din experienţa vieţii.

Primul ghid în alegerea temei este, de fapt, Sfânta Evanghelie. Vedeţi, în fiecare
duminică şi la fiecare sărbătoare este o altă Evanghelie şi de aceea din Evanghelia
zilei ne alegem noi tema lecţiei pe care încercăm s-o predăm dumneavoastră, iar
dumneavoastră s-o duceţi mai departe la cei care, din diferite motive, nu vin la
biserică.

Vă rugăm să îngăduiţi a sublinia acest caracter de şcoală al bisericii. Ştiţi că sunt trei
mari factori ai educaţiei în societate: familia, şcoala şi biserica. Ordinea în care le-am
enumerat este întâmplătoare, fiecare avându-şi importanţa ei specială, dar
îndrăznim să spunem că biserica le cuprinde pe celelalte două.

Şcoala a fost întâi, la noi, dar şi prin alte părţi, lângă biserică, sau în tinda bisericii,
sau chiar în biserică, acolo unde nu era tindă. Familia de asemenea se constituie în
biserică. În biserică se întemeiază, prin Sfânta Taină a Cununiei, familia, aici se
botează pruncii, aici se împărtăşesc creştinii.

Aici venim, aşadar, nu numai să ne rugăm, ci să ne sfinţim şi resfinţim viaţa.

Totodată, să învăţăm cele trebuincioase pentru mântuirea sufletului.

Deci, biserica este şcoala noastră cea de toate zilele. Aşa cum spunem în
Rugăciunea Domnească, pâinea noastră cea de toate zilele, aşa putem spune
şcoala noastră cea de toate zilele: Sfânta Biserică.

Iubiţi credincioşi,

 
Să răspundem acum la întrebarea: ce temă trebuie să preluăm astăzi de la biserică,
ca apoi să încercăm să o facem acasă? V-aţi uitat azi în calendar? De obicei tema e
scrisă acolo, la duminica respectivă... . Şi este indicată acolo şi Evanghelia
orânduită, care s-a citit la vremea ei.

V-am ruga şi cu acest prilej, să veniţi un pic mai de dimineaţă la biserică, pentru a fi
aici la citirea Evangheliei. În speranţa că aşa veţi face toţi, o recitim acum, totuşi,
pentru a-i înţelege astfel mesajul.

Este de la Sfântul Evanghelist Luca capitolul 6, versetele 31-36. Zice aşa: „Şi
precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; Şi dacă iubiţi pe cei
ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe
ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Căci şi
păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi cu împrumut celor de la care nădăjduiţi să
luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor,
ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu
împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii
Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi
Tatăl vostru este milostiv”.

Aceasta este Evanghelia şi chemarea, mesajul: iubirea de vrăjmaşi.

Iubiţi credincioşi,

Este o temă delicată, din multe puncte de vedere. Noi de-abia dacă reuşim şi nu
întotdeauna, să-i iubim pe cei apropiaţi, pe cei care ne iubesc, care ne vor binele,
care ne ajută, care ne susţin. Abia dacă îi iubim pe ei.

Nu ştiu dacă poate cineva să îndrăznească a spune: cu adevărat îi iubesc, le sunt

recunoscător celor care îmi fac bine. Darămite pe vrăjmaşi. Ne dăm seama că este
foarte greu, dar să recunoaştem, totuşi, nu imposibil.

Pentru că Dumnezeu nu ne cere imposibilul şi ne-a dat şi pildă prin Fiul Său,
Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Pentru astăzi, conştienţi că tema, iubirea de vrăjmaşi, este foarte vastă, vom încerca
să răspundem, fie şi parţial, la întrebarea: Care sunt vrăjmaşii noştri? Ia să vedem, ia
să facem o „inventariere”. Pe cine trebuie să iubesc eu, că aş vrea să-i iubesc, dacă
Mântuitorul ne cere acest lucru.

Nu vreau să fiu ca un păgân, că dacă-i iubesc numai pe cei care mă iubesc n-am
făcut nimic, nu sunt creştin. Vreau să fiu creştin adevărat. Vreau să-i iubesc şi pe
vrăjmaşi. Dar, care sunt? Trebuie să recunoaştem că atunci când vine vorba de
vrăjmaşi, de duşmani, ne gândim de cele mai multe ori la adversarii personali: din
familie, de la serviciu, dintre vecini etc. Şi îi ştim, îi nominalizăm, îi catalogăm, cum
spuneam mai sus chiar îi „inventariem”!
Se întâmplă nu de puţine ori că, noi preoţii, primim pomelnice pe care scrie aşa: vii,
cutare şi cutare; morţi, cutare şi cutare; pe urmă vrăjmaşi. Găsim scris chiar aşa, de
multa ori. Şi cu adaosul: Să le dea Dumnezeu după faptele lor, după inima lor.

Ei bine, iubiţi credincioşi, e un mod pueril, copilăresc, de a vedea lucrurile. În clipa în

care noi i-am catalogat pe unii ca vrăjmaşi, i-am scris acolo cu acest apelativ,
înseamnă că nu privim lucrurile creştineşte.

E adevărat că poate ei ne sunt vrăjmaşi, că toţi avem. Căci nimeni nu poate să

spună: n-am nici un duşman, nici o duşmancă. Nu se poate, n-am fi oameni.

Vrăjmăşia ţine de condiţia noastră umană. Pentru că vrăjmăşia este alimentată de

Vrăjmaşul cel dintâi, Diavolul. Şi cei care se pun în slujba lui, sigur că ne fac greutăţi.
În acest sens, întreabă, pe bună dreptate, Sfânta Singlitichia din Alexandria Egiptului
(sec. IV, pomenită la 5 ianuarie): „Pentru ce urăşti pe omul care te-a ofensat? Nu el
te-a ofensat, ci diavolul. Urăşte boala, nu bolnavul!”.

Iar auto-alimentarea urii, duce la propria noastră pieire. Căci spune Talasie Libianul:
„Ura faţă de aproapele este moartea sufletului”. Dar, cum ar trebui, atunci, să scriem
pomelnicul? Pur şi simplu: la vii, cutare şi cutare, punându-i pe toţi la un loc: rude,
prieteni, duşmani, nici să nu ştie preotul din ce categorie face parte fiecare, că ştie
Dumnezeu!

În acest fel, facem dovada limpede că ne rugăm şi pentru vrăjmaşi, nediscriminator.

Altfel, nu ne deosebim de păgâni.

Un coleg de-al meu, preot la ţară, mi-a relatat odată o situaţie pe cât de hazlie, pe
atât de îngrijorătoare. A venit la dânsul, în primul an de preoţie, o credincioasă şi i-a
zis: „Părinte am nişte nume pe care vă rog să mi le pomeniţi la miroane sau
maroane, cum li se mai spune. Se poate, părinte, dacă vă plătesc?”. „Da măicuţă,
pomenim, dar nu neapărat pentru bani”.

Părintele, neştiind ce este cu aceste „miroane”, a întrebat un preot mai în vârstă:

„Părinte care este treaba cu miroanele?”. „O! Să ştii că în zona noastră, pe aici, este
o credinţă greşită şi anume: cineva dacă este în duşmănie cu nişte persoane, le
scrie într-un pomelnic şi deşi sunt în viaţă, îi cere preotului să le pomenească la
morţi”.

Aşa stăteau, deci, lucrurile cu miroanele sau maroanele. În fapt, miroanele, sau
miridele sunt părticele din prescură, mici fărâmituri pe care preotul le scoate pentru
vii şi pentru morţi. Şi noi scoatem miride sau miroane sau maroane, dar le scoatem
pentru vii din prescura a 4-a, iar pentru morţi din altă prescură.

Dar niciodată nu-i pomenim pe cei vii la cei morţi, Doamne fereşte! Care era, de fapt,
dorinţa nemărturisită a femeii aceleia şi poate încă a multora, asemenea ei? Care
era? Să fie pomeniţi duşmanii, în viaţă fiind, la morţi. Adică: ori să moară, să scape
de ei, ori să li se întâmple ceva foarte rău.
Şi eu cred că acest caz nu este izolat. Dovadă că primim şi noi câteodată astfel de
pomelnice: cutare şi cutare să fie pedepsiţi de Dumnezeu, să primească după inima
lor etc. Nu-i bine aşa, iubiţi credincioşi!

Dar, să mergem mai departe. Vrăjmaşii nu sunt numai personali. Mai bine zis, nu
trebuie să ne gândim, cu prioritate, la vrăjmaşii personali. Căci dacă procedăm aşa,
ne învârtim într-un cerc închis, izolat, egoist. Ne gândim, de fapt, la noi: să nu ne
supere, să ne fie bine etc.

Trebuie să ştim că vrăjmaşii cei mai periculoşi nu sunt ai noştri, personali, ci ai

Bisericii, ai neamului, ai familiei mele. Sunt vrăjmaşii care-mi periclitează viitorul
copiilor. Pe aceştia nu-i cunoaştem, poate, cu numele, dar le simţim prezenţa. Sunt
înrolaţi în cete, să zicem aşa, mafiote. Subminează economia ţării, subminează
moralitatea ţării, subminează credinţa noastră ortodoxă. Lucrează subteran, asiduu,
nu-şi dau răgaz. Aceştia sunt vrăjmaşii care trebuie să mă preocupe.

Şi, totuşi. Aici am vrut să ajungem: trebuie să-i iubim! O să întrebe cineva, cum să-i
iubesc pe cei care îmi subminează ţara, neamul, biserica şi credinţa, familia? Cum
să-i iubesc? Îi iubesc pentru că altfel nu urmez pilda Mântuitorului, dar cum îi iubesc
asta e problema.

Aş pleca de la un verset din Scriptură. Sfântul Apostol Pavel, neegalat în sfaturi

creştineşti deosebit de înalte, zice aşa în Epistola către Romani capitolul 12, versetul
20: „Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete dă-i să
bea, căci, făcând aceasta vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui.”

Auziţi? Cum adică „vei grămădi cărbuni de foc”? Cât ar fi cineva de înrăit, mafiot...,
etc., dacă tu îi dai de mâncare, îl găzduieşti, îi astâmperi setea etc., îl pui pe gânduri,
îi faci conştiinţa lui să-l mustre, să-l ardă, ca şi cum ar avea nişte cărbuni aprinşi pe
cap.

Sfântul Grigorie Teologul aşa tâlcuieşte: „Cărbuni aprinşi pe capul vrăjmaşului

înseamnă aprinderea gândurilor lui spre Dumnezeu şi spre bine”. Aşa au înţeles,
iubiţi credincioşi, înaintaşii noştri de vrednică pomenire, chiar înainte de a fi creştini.

Vă este cunoscută, credem, istoria lui Dromichete, conducător geto-dac din jurul
anului 300 î. Hr. Atacat de Lysimach, conducător al Traciei, Dromichete îl face
prizonier, dar îl tratează în cel mai curat duh creştin, îngrămădind cărbuni aprinşi pe
capul lui: îl aşează la masă, pe el şi-ai lui, servindu-le mâncare în vase de aur.

Iar Dromichete şi ceilalţi ai casei au mâncat mai deoparte, în vase de lemn. Ce lecţie
extraordinară! Rezultatul? O pace rapidă, urmată şi de o nuntă: Lysimach îi dă în
căsătorie lui Dromichete pe fiica sa!

Dromichete, deşi nu era creştin, ştia că a duşmăni este o faptă omenească, iar a
ierta şi a iubi este ceva dumnezeiesc. Aşa se exprimă, în veacul de aur, Sfântul Ioan
Hrisostomul: „Dacă tu iubeşti pe cel ce te duşmăneşte, eşti deopotrivă cu Acel ce
face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni”.

 
Iubiţi ascultători,

Încercând să ne apropiem de finalul cuvântului nostru, socotim potrivit să aducem o

mărturie personală, din modesta experienţă de preot. În urmă cu aproximativ 5 ani o
credincioasă din Grecia, deci ortodoxă de a noastră, care se vedea că stă în
România, că ştia uşor româneşte, mi-a lăsat un pomelnic pe care-l păstrez până în
ziua de astăzi, în care erau scrise nume de creştini, la vii, cu câte o literă
românească, cu câte o literă grecească, dar numele sunt lizibile.

Am studiat greceşte şi m-am descurcat în descifrarea acestor nume. Ceea ce m-a

impresionat este că, la sfârşit, zice aşa: „Mă rog pentru duşmanii mei. Să le dea
Dumnezeu sănătate ca să mă lase în pace”. Punct.

M-a şocat acest fapt şi mi-a plăcut. Se roagă cineva pentru duşmani, să le dea
sănătate ca să o lase şi pe ea în pace! O dată, să le dea sănătate, nu moarte, sau
altceva, exprimând, totodată, o dorinţă personală, foarte simplă, atât de omenească:
să fie lăsată în pace.

Adică, exact ceea ce a spus cândva şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur: „Iubind pe
vrăjmaşi, nu lor le faci bine, ci ţie însuţi”.

Evocând acest pomelnic, nu ştim dacă femeia respectivă şi-a dat seama că
mărturisea, de fapt, un lucru extraordinar: vrăjmaşii au nevoie în primul rând de
sănătate. Trupească, dar mai ales sufletească, mintală.

Căci vrăjmaşii neamului, vrăjmaşii personali, ş.a., nu sunt oameni sănătoşi. Nu au o

gândire sănătoasă, sunt înrăiţi, sunt în stăpânirea diavolului, izvorul bolilor de tot
felul.

De aceea, credem că printre cele mai inteligente lucruri pe care le putem face pentru
ei este a ne ruga pentru sănătatea lor, că dacă vor fi sănătoşi vor gândi altfel şi în
consecinţă, ne va fi şi nouă mai bine.

De aceea, încheiem rugându-ne: „Doamne, dă-le sănătate vrăjmaşilor noştri!”. Amin.