UN STRIGĂT

ÎN MIEZ DE NOAPTE

Un Apel la Trezire

Ioan Niță
 CUPRINS

Scurtă Introducere ...5

Biografie ...6
1. Minunea Trecerii frontierei din August, 1987 ...21
2. Minunea Trecerii Frontierei din Septembrie, 1987 ...26
3. Minunea Evadării din Închisoarea Pancevo ...36
4. Minunea Izbăvirii din Închisoarea de la Timișoara ...39
5. Amintiri din Închisorile Comuniste ...44
6. Un Apel la Trezire ...57
7. Căsătoria în Lumina Scripturii ...63
8. Lăsați Copilașii să Vină ...81
9. Cum să se îmbrace credincioșii ...88
10. Păcatul Cu Voie sau fără Voie ...95
11. Căderea ca Parte din Viața Credinciosului ...101
12. Suferința ca o Mare Binecuvântare ...112
13. Condiții pentru Așteptarea Venirii Domnului ...119
14. Să-L Cunosc pe El ...123
15. Fraților, ce să Facem…? ...126
16. Fiți Plini de Duh…! ...128
17. Un Strigăt în Miez de Noapte ...133
Încheiere ...134
 Scurtă Introducere

La îndemnurile unor frați și surori care m-au auzit

istorisind evenimente care s-au petrecut în viața mea, cât și
despre unele minuni pe care Dumnezeu le-a făcut sub ochii
mei, am scris câteva articole pe foi volante, apoi am fost rugat
să le pun împreună într-o carte în care să scriu și o biografie a
vieții mele. Acestea deci, le ofer aici împreună cu unele
revelații din partea Domnului primite de mine sau de alte
persoane credincioase și alte articole pe care le-am scris la
îndemnurile Duhului Domnului.
Prima ediție a fost scrisă în anul 2013. Acum la începutul
anului 2018 am găsit cu cale să o revizuiesc căutând să elimin
lucrurile care se repetau, să corectez anumite greșeli și să mai
adaug unele lucruri. Doresc cu sinceritate ca Dumnezeu să
binecuvânteze pe toți cei ce vor citi aceste rânduri.
Dacă cititorul va avea opinii contrare față de cele scrise
ori alte comentarii mă poate contacta prin email la adresa:
ioannita48@gmail.com sau la tel: +1-971-227-6517
Menționez că această broșură se distribuie gratis, poate fi
copiată, multiplicată și tradusă, dacă nu se alterează
conținutul ei, dar nu poate fi vândută pentru bani.

5
 Biografie

Viața mea de creștin a fost presărată cu urcușuri și

coborâșuri, cu biruințe și cu înfrângeri, cu succesuri dar și cu
multe eșecuri. Au fost lucruri de care îmi amintesc cu plăcere,
și altele care aș fi dorit să nu fi existat în viața mea. Căderile și
ridicările din căderi au fost lucruri inevitabile în școala vieții
mele; sunt experiențe prin care am învățat smerenia. Personal,
a trebuit să învăț mai mult din greșelile mele decât din ale
altora. Voi scrie numai despre lucruri pe care le consider
folositoare pentru zidirea duhovnicească a celor ce, ca și mine,
sunt străini și călători pe acest pământ. Minunile sunt ale lui
Dumnezeu, eu nu am nici un merit; de aceea toată slava se
cuvine adusă numai Lui.
Numele meu este Ioan (Nelu) Niță. M-am născut în
orașul Pitești din Județul Argeș, România, în anul 1948, fiind
întâiul născut dintr-o familie de treisprezece copii. Tatăl meu,
Ștefan, este din Oltenia iar mama, Elisabeta, este din Comuna
Oarja, Județul Argeș. Bunica după mamă a fost născută în
orașul Hațeg din Județul Hunedoara, iar bunicul în Comuna
Oarja, Județul Argeș. Părinții sunt credincioși de stilul
apostolic, botezați cu Duhul Sfânt.
Bunicii după tată au fost creștini ortodocși până la
moarte. Ca să se știe cum au ajuns părinții mei la credința
apostolică, iar prin ei și noi copiii lor, voi reda pe scurt istoria
bunicilor după mamă.
Bunicii, după mamă, locuiau în comuna Oarja. Cam
prin anii 1930, ei frecventau biserica ortodoxă din comună și
în felul lor erau foarte evlavioși. Bunica simțea un foc lăuntric
al dragostei pentru Dumnezeu, ceea ce o determina să
6
adreseze multe întrebări preotului ortodox. Deoarece
răspunsurile lui nu o satisfăceau, l-a rugat pe preot să-i
împrumute o Biblie. Bunica a luat Biblia și foarte însetată
după Dumnezeu a început să o citească. Ajungând cu cititul
la a doua carte din Biblie care se cheamă Exodul (Biblia este o
carte formată din 66 de cărți care au fost scrise de oameni ai
lui Dumnezeu sub inspirația Duhului Sfânt), bunica a ajuns
cu citirea la cele zece porunci date de Dumnezeu poporului
Său. A găsit că porunca a doua suna așa: „Să nu-ți faci chip
cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri,
sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să
nu te închini înaintea lor și să nu le slujești; căci Eu, Domnul
Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc
nelegiuirea părinților în copii, până la al treilea şi la al patrulea
neam al celor ce Mă urăsc” (Exodul 20:4, 5). Apoi când a ajuns
la a cincea carte a găsit că Dumnezeu poruncea ca chipurile
dumnezeilor la care se închinau oamenii să fie arse în foc
(Deuteronom 5:27). Bunica avea o icoană agățată pe un
perete din casa ei. În credința ei simplă nu a stat mult pe
gânduri. A luat icoana și a ars-o în foc după cum a găsit scris.
Dar icoana respectivă aparținea Bisericii Ortodoxe. Preotul a
aflat, și a interogat-o. Bunica i-a arătat cele scrise în Biblie cu
privire la astfel de obiecte. Preotul a considerat-o rătăcită și a
dat-o în judecată pentru profanarea lucrului sfânt al bisericii.
Tribunalul din Pitești a condamnat-o la o amendă.
În timpul procesului bunica a avut o vedenie
dumnezeiască, văzând scris deasupra judecătorului cuvântul
„Grațiere”. Preotul fiind nemulțumit cu pedeapsa a făcut
apel la tribunalul superior pentru a i se da o pedeapsă mai
aspră. Până să fie chemată la tribunalul superior a venit o
grațiere dată de guvernul de atunci și bunica nu a trebuit să
plătească amenda. Atitudinea preotului a nemulțumit pe unii
oameni care erau mai evlavioși, ceea ce i-a determinat să se
alăture bunicii la citirea Bibliei. Astfel, s-a format un grup de
7
familii care s-au hotărât să se apropie de Dumnezeu cu toată
inima.
Preotul nu s-a oprit, ci a continuat persecuția. Bunica a
fost arestată și închisă în arestul postului de jandarmi, era dusă
la primăria comunei unde oameni de frunte ai comunei,
instigați de preot, o amenințau și o băteau pentru că, ziceau
ei, a adus otrava în comună. Dar ea era plină de bucurie
pentru că avea parte de suferințele Domnului Isus. Odată,
jandarmul comunei a amenințat-o că o trimite la Transnistria
(un loc din Rusia din zona râului Nistru unde erau strămutați
romii și alte persoane care nu erau agreate de guvernul de
atunci). După puțin timp bunica a întâlnit pe jandarmul
comunei. Văzându-l foarte întristat ea l-a întrebat ce s-a
întâmplat. El a răspuns: „Am primit ordin să plec la
Transnistria.” Bunica nu s-a bucurat de răul acesta care venise
peste cel ce o amenințase pe ea, ci dimpotrivă, a căutat să-l
mângâie și să-l încurajeze.
Apostolul Pavel scria lui Timotei că toți cei ce vor să
trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniți (2 Timotei
3:12). Pentru că se adunau prin case spre a se închina
Domnului, au fost învinuiți că fac întruniri comuniste și
bunicul, împreună cu alți frați, au fost puși în închisoare.
Au aflat că la Pitești se afla o adunare de frați Creștini
după Evanghelie și au intrat în legătură cu ei. Dar Dumnezeu
avea un alt plan și vom înțelege din cele ce urmează. Bunica s-
a îmbolnăvit de tuberculoză. Pe vremea aceea nu existau
medicamente pentru tratarea acestei boli, astfel că cei bolnavi
de tuberculoză mureau într-un timp relativ scurt. Bunica
fiind aproape de moarte a fost izolată de ceilalți membri ai
familiei pentru a nu fi contaminați de această boală. Atunci o
persoană credincioasă i-a înștiințat pe membrii familiei că la
București se afla o adunare de credincioși apostolici botezați
cu Duhul Sfânt unde un frate prezbiter, pe nume Danciu,
avea darul vindecărilor. Auzind acestea ei au luat-o pe bunica
8
și au dus-o la București. Domnul a vindecat-o pe bunica chiar
atunci, astfel că a fost dusă pe brațe de către bunicul și
membri ai familiei și s-a întors acasă mergând voioasă și plină
de viață. A trăit 97 de ani (fără a se mai îmbolnăvi vreodată de
vreo boală, în afară de simple răceli), mărturisind oricui
minunea vindecării ei.
De atunci au avut legături cu acea adunare, primind
botezul cu Duhul Sfânt și alte lucrări ale Duhului Sfânt ca
darul vorbirii în limbi, proorocii, vedenii. S-a format astfel la
Oarja o adunare de credincioși apostolici care se adunau prin
case. Apoi bunicii au închiriat o casă în orașul Pitești unde
invitau poporul să asculte Cuvântul Domnului. Astfel s-a
format și la Pitești o adunare de credincioși apostolici.
Tatăl meu care provenea dintr-o familie de credincioși
ortodocși, fiind subofițer în cadrul armatei române, se afla în
anul 1946 cu serviciul la Pitești. Un coleg de serviciu l-a invitat
la o adunare de pocăiți. Tata, care nu știa prea multe despre
pocăiți, a acceptat invitația mai mult din curiozitatea de a ști
ce anume însemnează a fi un om pocăit. Era chiar adunarea pe
care o țineau bunicii la Pitești. Tata a fost plăcut impresionat
de dragostea și sinceritatea cu care niște oameni simpli se
închinau cu lacrimi lui Dumnezeu. Inima lui a fost atinsă de
Duhul Sfânt și i-a întrebat cum ar putea să aibă și el o carte ca
aceea din care ei citeau și predicau. Atunci bunica i-a dăruit o
carte a Noului Testament sugerându-i ca mai înainte de a citi
să se roage la Dumnezeu ca să-i dea lumină cu privire la cele
scrise.
Tata a luat cartea Noului Testament și nu se mai
despărțea de ea. El ne povestea nouă, copiii lui, cum odată, în
timp ce era în serviciul de comandant al gărzii de noapte la
închisoarea din Timișoara, s-a întâmplat să aibă loc o alarmă.
Tata a ieșit din biroul lui unde chiar era ocupat cu citirea
Bibliei și s-a dus să vadă ce anume se întâmpla. Pe un culoar al
închisorii era un om demonizat care ieșise afară din celula în
9
care era deținut. Câțiva oameni se luptau cu el ca să-l
introducă înapoi. Tata privea din afara porților de fier care
închideau culoarul acela. Deodată omul demonizat, cu o
putere supraomenească, s-a desprins din mâinile celor ce îl
țineau, a fugit spre porțile de fier, a apucat cu mâinile gratiile
porților și a strigat la tata: „Și tu… ce... tot mereu…
evanghelia, evanghelia, evanghelia!” Satana era furios…
Faptul că tata s-a pocăit a atras mânia superiorilor care l-
au trimis după gratii încercând să-l determine să renunțe la
credință. După un timp petrecut la închisoarea Jilava din
București a fost dat afară din armată și a trebuit să înceapă o
viață de sărăcie și necazuri. În anul 1947 tata s-a căsătorit cu
mama. Prin anii 1960 familia noastră era un fenomen unic în
România pentru că mama născuse 11 băieți dar nici o fată.
Zece erau în viață. Mama era foarte ocupată cu creșterea
copiilor și dorea foarte mult să aibă măcar o fată care s-o ajute.
Domnul i-a ascultat cererea și i-a dăruit două fete care i-au
fost de mare folos. Apoi în familia noastră Domnul a mai
adăugat pe al treisprezecelea și ultimul copil, un băiat, care a
fost deosebit de toți ceilalți, aducând multă bucurie familiei.

Adunarea de la Pitești a crescut ca număr. Securitatea

comunistă a reușit să-și introducă oamenii ei printre
credincioși. Aceia au pus presiune asupra adunării pentru a se
afilia cu statul comunist prin intrarea în cultul penticostal
care era înființat de guvernul comunist pentru a controla
adunările credincioșilor. Bunicii s-au opus unirii bisericii cu
statul, văzând în aceasta o curvie spirituală. Din această cauză,
cei ce reușiseră să preia controlul i-au dat afară din adunare.
Bunicii și alți frați care erau pionierii credinței apostolice pe
meleagurile Munteniei au rămas cum erau denumiți de cei
din cult și de către comuniști: „cei fără cult” sau „disidenții.”
Au rămas să sufere crucea, fiind urmăriții de securitate prin
vecini, rude sau prin unii frați corupți de securitate din
10
adunările afiliate sau neafiliate cultului penticostal. Nu a fost
ușor dar au ținut credința și au răbdat până la sfârșit. Au
trecut la Domnul lăsând în urma lor lumină.
După vindecarea ei de tuberculoză bunica a mai născut
un fiu, al șaselea care a continuat să țină credința în același fel
fără vreun compromis cu statul comunist prin afilierea la
vreun cult. Părinții, bunica și acest unchi al meu, mi-au
influențat în mare măsură orientarea și creșterea spirituală.
Nu am reușit să calc întocmai pe urmele lor dar mă lupt totuși
ca uitând ce este în urmă să mă avânt înainte și să țin credința
care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna.
Fiind întâiul născut și pentru că tata era plecat la serviciu
eram solicitat s-o ajut pe mama. Așa că făceam și eu ce
puteam, ajutând-o la bucătărie, la spălarea vaselor, la spălarea
rufelor (pe vremea aceea mașinile de spălat erau foarte rare și
foarte scumpe așa că rufele erau spălate manual). Fiind copii
mulți era mereu nevoie de cineva să aibă grijă de „cel mic.” De
multe ori eram strigat de mama în timp ce mă jucam cu alți
copii: „Nelu, du-te la cel mic, căci plânge!” Mă duceam, dar...
de multe ori nu cu bucurie. Când venea tata de la serviciu ne
lua cu el să lucrăm în grădină. Mama de multe ori, chiar și
gravidă fiind, trebuia să sape în grădină. Eram săraci. Trebuia
să muncească mult părinții ca să crească toți copiii pe care i-au
primit fără cârtire de la Domnul. Așa au înțeles ei credința, că
Dumnezeu este cel ce hotărăște numărul copiilor care trebuie
să se nască într-o familie și a te împotrivi nașterilor de copii
este un mare păcat. Îmi era milă de mama când o vedeam cât
de mult muncea. Noi fiind numai băieți făceam foarte multă
gălăgie. Uneori când era foarte mare gălăgie, mama zicea:
„O... de aș putea să mă duc undeva departe ca să nu mai aud
atâta gălăgie.” Și a ajuns tocmai în „vestul îndepărtat” unde a
locuit cu tata și unde este chiar mai multă liniște decât ar fi
dorit. Copil fiind, doream foarte mult ca să cresc, să am
serviciu și să pot să-i ajut pe părinții mei care erau așa de
11
necăjiți. Dar în realitate nu a fost chiar așa căci nu am mai
avut întocmai acele simțăminte. Acum îmi pare rău de multe
lucruri pe care nu le-am făcut. Dumnezeu le-a dat toți copiii
normali, fără handicapuri și chiar acum când scriu aceste
rânduri în anul 2017 toți cei 13 sunt sănătoși. Tata a trecut la
Domnul în anul 2016 în vârstă de 97 de ani. Mama are acum
vârsta de 87 de ani. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru ei.
La școală, fiindcă eram copil de pocăiți, ceilalți copii îmi
ziceau în batjocură: „pocăitul.” Nu eram bucuros de această
poreclă și de multe ori îi uram pe cei ce mă batjocoreau. Mai
târziu am înțeles cât de mult am pierdut că nu m-am bucurat.
Fiind în școala profesională la Electro-Putere din Craiova,
aveam un coleg care foarte mult mă batjocorea. Ca să-l
determin să nu mă mai batjocorească i-am spus deoparte: “Să
știi că am pe cineva sus-pus și dacă te mai legi de mine va fi rău
de tine.” Niciodată de atunci nu mi-a mai zis ceva rău. Așa am
pierdut o ocazie a crucii lui Isus.
Maturizarea mea a venit foarte încet. Am avut nevoie de
necazurile și responsabilitățile familiale pentru a lua viața cu
adevărat în serios. Pe vremea când eram adolescent, familia
noastră a frecventat timp de câțiva ani adunarea Cultului
Penticostal din Craiova. Eu încă nu știam să fac deosebirea
între adunarea de cult și cea fără de cult. Auzeam totuși
despre frați care au fost condamnați și introduși în închisoare
datorită vânzărilor făcute de către lideri de la adunări din cult.
Era un frate pe nume Nae care după ieșirea lui din închisoare
spunea cum la anchete a aflat cine a fost unul dintre cei ce l-au
vândut. Fratele Nae, datorită suferințelor îndurate nu a mai
trăit mult după ieșirea lui din închisoare.
Dumnezeu a îngăduit să mi se întâmple și mie să fiu
vândut la securitate. Comuniștii erau în control asupra
adunărilor din cult, așa că nu dădeau voie să se facă botezuri
în apă pentru ca să nu se adauge noi membri. Atunci m-am
dus la adunarea de la Petrila unde fratele Alexa era prezbiter și
12
i-am spus că eu aveam dorința să primesc botezul în apă, dar
la Craiova nu era nici o posibilitate. Fratele Alexa nu era
corupt de către securitate, și m-a botezat în apă în Numele
Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt. El mi-a dat o scrisoare
pe care s-o dau conducerii adunării de la Craiova ca o dovadă
că eram botezat în apă. Scrisoarea a ajuns la cei de la
securitatea comunistă care prin Departamentul Cultelor
controla tot ce se făcea în adunările de cult. Fratele Alexa a
suferit căci a fost anchetat de securitate. Dar pentru mine a
fost o grea lovitură primită chiar la intrarea pe cale. Atunci am
înțeles că spusele fratelui Nae erau adevărate. Chiar tata era
anchetat de multe ori de securitate și presat prin amenințări ca
să vândă pe frații fără cult. Dar nu a cedat măcar că era
încurajat de conducerea adunării să cedeze. Tata a înțeles că
voia lui Dumnezeu era să se retragă cu toată familia din
adunarea de cult și să rămână cum fusese mai înainte, adică în
afara acestor organizații omenești. Și s-a retras cu toată
familia.
Vreau să menționez aici că în toate cultele și în toate
denominațiile zise creștine, Dumnezeu poate să aibă oi ale
Lui, adică oameni sinceri care iubesc pe Domnul Isus.
Problema este că sistemul cultic nu este al lui Dumnezeu. Dar
cele mai multe oi nu știu lucrul acesta și cui știe puțin, i se cere
puțin. Eu am prieteni și frați sinceri în diferite denominații
creștine, pe care îi iubesc și de care sunt iubit.
Timp de un an am stăruit la Dumnezeu să mă boteze cu
Duhul Sfânt. Un frate văzând dorința mea și faptul că nu
reușeam să primesc botezul cu Duhul Sfânt mi-a zis: „Este un
frate prezbiter, pe nume Dumitrescu, la Ohaba Lungă, un sat
de lângă Lugoj, care are de la Domnul darul de a pune mâinile
peste cei ce vor să primească Duhul Sfânt.” M-am dus acolo.
La intrarea în casa fratelui ne-am plecat pe genunchi ca să ne
rugăm după cum era obiceiul la pocăiți. Fără să știe cine sunt
și cu ce scop am venit, fratele fiind înștiințat de Duhul Sfânt
13
despre scopul venirii mele, s-a apropiat și a pus mâinile lui pe
capul meu. Ceva ca un curent electric a intrat în toată ființa
mea și am început să mă rog într-o limbă pe care nu o
cunoșteam. M-am întors plin de o bucurie foarte mare. L-am
invitat pe fratele Dumitrescu la Craiova unde alți frați ai mei
au primit botezul cu Duhul Sfânt. Eram plini de râvnă pentru
rugăciune. Împreună cu frații mei ne rugam de seara până
dimineața fără să simțim oboseala, apoi plecam la serviciu.
Dar Satana nu dormea nici el, ci a început lupta împotriva
noastră pentru a ne determina să nu ne mai rugăm. Fiind doar
niște copii fără experiență, nu am știut cum să ne luptăm și
pompierii trimiși de el au reușit să stingă focul acela.
Apoi am plecat la armată. După o lună de instrucție
militară mi s-a cerut să depun jurământul militar. Acesta
trebuia învățat cuvânt cu cuvânt și spus pe de rost înaintea
drapelului unității. Știam din Cuvântul Domnului că atât
Domnul Isus cât și Iacov fratele Domnului au spus să nu ne
jurăm cu nici un fel de jurământ: Mai presus de toate, frații
mei, să nu vă jurați nici pe cer, nici pe pământ, nici cu vreun
altfel de jurământ. Ci „da” al vostru să fie „da”, şi „nu” să fie
„nu” ca să nu cădeți sub judecată (Iacov 5:12, Matei 5:34).
Prin jurământ, cel ce jura se lega să apere țara cu prețul
vieții și să urască din tot sufletul pe dușmanii țării. Unii lideri
religioși ne învățau că trebuie să depunem acest jurământ căci
prin aceasta se dovedește supunere față de stăpânire. De fapt
și intrarea în cult se făcuse sub același pretext, al supunerii față
de stăpânire. Domnul Isus a spus să nu ne legăm cu
jurăminte, pentru că a știut că omul nu le poate ține și chiar
de aceea ele vin de la cel rău (Matei 5:34-37). Chiar și în vechiul
legământ Dumnezeu cerea poporului Său ca să nu facă
legământ cu locuitorii țării, pentru că el avea un legământ cu
Dumnezeu (Exodul 34: 12); iar noi mai mult decât ei suntem
părtași ai noului legământ care a fost pecetluit cu sângele
Domnului Isus (Evrei 9: 15).
14
 Pentru refuzul de a depune jurământul am fost închis în
arestul unității militare, unde mi s-au dat niște bocanci rupți
și am fost introdus într-o celulă în care era apă pe jos. Fiind
iarnă era frig, iar apa trecea prin bocancii rupți. Dar eram plin
de bucurie că aveam șansa de a suferi pentru adevăr. Cântam
și lăudam pe Domnul. Unii soldați gardieni strigau în
batjocură: „Mai cântă, pocăitule.” Într-o zi a venit la mine în
celulă un soldat gardian care era renumit în toată unitatea
pentru felul dur în care făcea instrucție disciplinară cu cei care
trebuiau să fie pedepsiți. M-a întrebat dacă am auzit de el, iar
eu i-am răspuns că nu. El m-a amenințat căutând să mă
înfricoșeze cu cele ce va face el cu mine dacă voi continua să
refuz de a depune jurământul. Am tăcut și a plecat. Nu l-am
mai văzut niciodată.
Eram singur în celula umedă și friguroasă. Într-o zi a
intrat un maior care era comandantul gărzii. El a strigat la
gardienii care mă păzeau: „De ce îl țineți pe ăsta aici căci poate
să evadeze? Imediat să fie scos de aici și să fie mutat în biroul
caporalului de schimb!” Mi-am dat seama că era omul lui
Dumnezeu. De atunci am dus-o mai bine, acolo era căldură,
chiar eu ieșeam afară și spărgeam lemne, întreținând focul.
După zece zile de arest am fost dus la o altă unitate militară
unde mai mulți ofițeri superiori au încercat să mă convingă să
depun jurământul. Au folosit tot felul de metode, de la
promisiuni până la amenințări. Văzând că nu au reușit, m-au
trimis înapoi la unitatea de care aparțineam. Acolo au strâns
într-o sală mare pe toți soldații din unitate și mi-au cerut să
depun jurământul în fața drapelului unității. Eu am răspuns
că refuz. Ofițerul care conducea toată operația aceea a zis să
vorbesc tare ca să audă toți. Atunci eu am strigat: „Refuz să
depun jurământul militar!” Apoi el a strigat către toți: „Ați
auzit?” „Da,” a răsunat toată sala. Erau în sală și frați
credincioși. Ei se uitau la mine cu nedumerire. Unora, fapta
mea li se părea ca o nebunie. Totuși nu eram singur, căci
15
Domnul a fost alături de mine și m-a ajutat. Apoi am fost dus
la București, judecat de tribunalul militar și condamnat la un
an de închisoare. Am stat trei luni în închisoarea Văcărești de
la București. Am fost eliberat și rejudecat pentru a mi se mări
pedeapsa la un an și șase luni. A venit o amnistie și am scăpat.
Am fost iarăși luat la armată, la o unitate de muncă,
unde iarăși mi s-a cerut să depun jurământul. Dar de data
aceasta ofițerul care era însărcinat cu lucrarea aceasta nu a
raportat la superiorii lui refuzul meu de a depune jurământul.
Totuși aveam în plutonul din care făceam parte niște soldați
care strigau, ca să știe toți: „Niță, pocăitul nu a depus
jurământul militar!” Erau instigați chiar de un soldat care era
oltean ca și mine. Eu m-am rugat Domnului cerându-I să facă
ceva ca să-i oprească, fiindcă mă temeam ca nu cumva, ofițerul
care a tăcut cu privire la nesupunerea mea, să aibă de suferit
din pricina aceasta. Și Dumnezeu m-a ascultat. După foarte
scurt timp a venit un ordin ca toată compania noastră de 400
de militari să fie mutată la o altă unitate, în altă localitate.
Toți aceia au plecat bucuroși că scăpau de munca la lopată,
dar eu nu am fost mutat, căci fiind electrician, maistrul
electrician a cerut conducerii unității ca să nu fiu mutat. Am
făcut armată ușoară.
După eliberarea din armată m-am dus la comisariatul
militar pentru a mi se înmâna livretul militar. Tot atunci a
venit pentru același motiv fostul meu coleg de armată,
olteanul, care instigase pe alții împotriva mea. El mi-a
povestit, fără să-l întreb, ce anume s-a întâmplat după
plecarea lor la altă unitate, zicând: „Niță, când am ajuns acolo
am fost toți tunși la zero, am făcut iarăși perioada de
instrucție, dar mult mai grea decât a fost la unitatea de la care
plecasem, și apoi am făcut o armată foarte grea.” Spunea
acestea aproape plângând. Eu nu cerusem ca Domnul să-i
pedepsească, dar am văzut că Domnul l-a adus acolo și l-a pus

16
să povestească pentru ca eu să cunosc ce se poate întâmpla
celor care se ating de unșii Domnului.
După întoarcerea din armată am intrat într-un declin din
punct de vedere duhovnicesc. Nu mai aveam o viață de
rugăciune permanentă. Devenisem firesc, nu mai ascultam
sfaturile părinților. Nu aveam putere de biruință asupra
păcatului. Fiind în stare de conflict cu părinții am plecat de la
Craiova și am locuit la Oarja cu bunica și cu unchiul. Lucram
împreună cu unchiul meu, având aceeași profesie. Unchiul
meu era bolnav, boala lui s-a agravat progresiv și la vârsta de
46 de ani a plecat la Domnul. Viața lui fusese o lumină în
mijlocul întunericului. După moartea lui mi-am dat seama că
eu stătusem lângă lumină dar eu nu eram lumină. Am căzut
într-o deznădejde de moarte. Simțeam că trăisem ca un fariseu
fățarnic, încercând a imita credința, dar nefiind cu adevărat
sincer pentru a umbla în sfințenia cerută de Dumnezeu.
Satana a venit la mine spunându-mi că nu mai am nici o șansă
de reabilitare, că sunt pierdut pentru totdeauna, și chiar voi fi
folosit de el spre răul altora. Dar eu îmi ziceam înlăuntrul
meu că nu va reuși să mă facă unealta lui pentru că îmi voi lua
viața.
Vedeam iadul și locul meu acolo împreună cu Satana.
Vedeam sfinții îmbrăcați în haine albe, dar eu nu eram printre
ei. Treceam prin valea umbrei morții. Experimentam moartea
spirituală, despărțirea de Dumnezeu. Nu îndrăzneam să mă
mai rog la Dumnezeul pe care simțeam că l-am înșelat.
Ajunsesem la porțile locuinței morților. Am trecut printr-un
mare zbucium sufletesc. Căutam metode de a-mi lua viața dar
nu am reușit să găsesc una potrivită. După câteva zile de luptă
lăuntrică mi-a venit un gând de a mă ruga totuși la
Dumnezeu. Am adresat doar câteva cuvinte către Dumnezeu.
Chiar în acel moment mi-a venit mintea înapoi. Gândul de
sinucidere a dispărut. Mi-am cerut iertare la părinți pentru
neascultarea de sfaturile lor. Am intrat într-o stare de smerire
17
înaintea lui Dumnezeu, rugându-L să-mi ierte starea mea
firească din toți acei ani. După un timp de trei luni de zile și
nopți de rugăciune cu lacrimi și cu post, Dumnezeu mi-a dat
iarăși starea de mai înainte. Mi-a dat iarăși puterea rugăciunii
prin Duhul Sfânt, mi-a revenit vorbirea în limbi care
dispăruse din rugăciunile mele, și Domnul îmi trimitea
cântări duhovnicești pe care le primeam direct prin Duhul
Sfânt. Devenisem iarăși în clocot. El mi-a redat pacea și
bucuria mântuirii Lui.
Privind în urmă la timpul acela de grea încercare am
realizat că Satana caută să ne facă să cădem, apoi face totul ca
nu cumva să ne ridicăm. Poți fi căzut la pământ în timpul
luptei în războiul cu Diavolul; important este să nu rămâi jos,
ci să te ridici. Cel neprihănit de șapte ori cade și se ridică. Cred
că vitejia lui David, din punct de vedere duhovnicesc, a
constat și în faptul că s-a ridicat din căderea lui și nu i-a dat
voie vrășmașului să-l ucidă cu deznădejdea. Astfel a reușit să
rămână un om după inima lui Dumnezeu. A crezut în
credincioșia lui Dumnezeu care aude când un nenorocit strigă
la El și-l scapă din toate necazurile lui.
Un alt lucru pe care l-am învățat a fost că de mare folos
au fost rugăciunile părinților mei pentru mine atunci când eu
fiind în încercare nu mă mai rugam deloc. Ei știau că mintea
mea era tulburată și că ochii mei nu mai vedeau. Iov zicea
despre el însuși că orbului i-a fost ochi și șchiopului picior
(Iov 29:15). Ce se va face acela pentru care nu se roagă nimeni?
Cred că noi datorăm mult celor care s-au rugat și se roagă
pentru noi. Am învățat că cei căzuți au nevoie de înțelegere și
milă din partea celorlalți pentru a fi ajutați să se ridice, pentru
a fi smulși din foc. Dacă ai experimentat căderi îl vei înțelege
pe cel căzut. Cel mai mare avantaj al căderilor este smerirea.
Ca oltean eram expus mândriei. Dar Dumnezeu ca să mă
smerească și ca să nu pot ține capul sus, m-a lăsat să trec prin
căderi ca să-mi arate cine sunt de fapt, adică un vierme.
18
Autorul Psalmului 119 scrie: „Este spre binele meu că m-ai
smerit, ca să învăț orânduirile Tale” (Psalm 119:71).
Când eram în dragostea dintâi mă simțeam tare, mi se
părea că aș putea să biruiesc chiar și prin încercări grele ca ale
lui Iov. Dar am căzut chiar la încercări ușoare. Dumnezeu
când a voit să-l încerce pe Ezechia l-a părăsit pentru ca să
cunoască tot ce era în inima lui (2 Cronici 32:31). Satana chiar
așteaptă timpurile când suntem slabi pentru ca să ne atace.
Fiindcă iubeam Cuvântul lui Dumnezeu am vrut la un
moment în viață să mă înscriu la o școală de teologie. Dar
Dumnezeu m-a oprit de a face pasul acesta spunându-mi că
trebuie să trec prin școala vieții. Mi-a vorbit printr-un mesaj
pe care l-am primit direct de la Duhul Sfânt și care suna așa:
„Nu pot studii ca să facă pe împărați fericiți, ci școli ale vieții
fac pe aceștia desăvârșiți.” M-am supus, și într-adevăr îi
mulțumesc căci mi-a redirecționat intențiile. După mai mulți
ani printr-un vas al Domnului, fiind la un cerc de rugăciune
aici la Portland, Domnul mi-a vorbit începând cu aceste
cuvinte: „Ascultă bărbatule pe care te-am trecut prin școala
vieții...” Am înțeles că de fapt aceasta însemnează ucenicia.
Cercetând Cuvântul (care este pâinea noastră cea de toate
zilele) și punându-l în practica de fiecare zi putem să creștem
până la statura de desăvârșire, ca să ajungem să semănăm
întocmai cu „Căpetenia și Desăvârșirea noastră”, adică
Domnul Isus.
În timpul comunismului, frații de credință apostolică au
fost foarte mult slăbiți de persecuțiile și hărțuielile securității.
Mulți dintre prezbiterii lor au fost puși în lanțuri. Multe oi,
fiind risipite, au fost silite să intre sub umbrela Cultului
Penticostal. Prin anii 1984-1985 am călătorit printre ruinele
rămase în urma multelor furtuni. Am văzut că frații erau
foarte divizați, turma fiind fărâmițată și redusă la grupări mici
ai căror lideri nu se puteau uni între ei datorită părerilor
diferite. Și fără unire nu este nici putere. Pe de altă parte cei
19
din adunările din cult aveau putere mai mare fiind mai uniți,
dar acolo vedeam o cale mai largă.
Întors acasă, fiind foarte întristat, am întrebat pe
Domnul de ce este această stare generală în tot poporul Lui
și de ce sunt atâtea denominații. Domnul Isus mi s-a arătat
într-un vis zicând: „Staulele nu sunt ale Mele, dar oile sunt ale
Mele. Nu Mă interesează cum se numesc ele ci cum trăiesc.”
Atunci am înțeles de ce vremurile sunt așa de grele. Oile
Domnului sunt risipite prin staulele făcute de oameni după
priceperea lor omenească și după cum au crezut ei că este
bine. Dar un staul al Domnului chiar nu există? Am căutat,
dar nu am găsit. Totuși L-am rugat și continui să îl rog pe
Domnul să facă un staul al Lui unde El să fie Păstorul oilor,
unde lucrători puși de El prin Duhul Lui Cel Sfânt să pască și
să supravegheze oile așa cum a fost la început pe vremea
primilor ucenici. În urmă cu vreo cincisprezece ani Domnul
mi-a vorbit că pentru ceea ce eu cer nu sosise încă vremea dar
am fost încurajat ca să continui rugăciunea în sensul acesta.
Este foarte trist că cei mai mulți creștini nu sunt conștienți de
această mare nevoie, ci se mulțumesc cu ceea ce este, se
mulțumesc cu programele și lucrările făcute cu talente
omenești în multe din adunările vremurilor de azi unde
Duhul Sfânt nu mai are loc să facă și el lucrările Lui.

20
 CAPITOLUL 1

MINUNEA TRECERII FRONTIEREI

DIN AUGUST, 1987

În timpul „Războiului Rece,” în Europa, în spatele

„Cortinei de Fier” (granița invizibilă care separa cele două
sisteme politice diferite, comunismul opresiv și sistemul
socialist-democrat), o țară frumoasă, dar nenorocoasă,
România, a avut să sufere din cauza lipsei de libertate, atât
fizic, cât și spiritual. Pentru mulți locuitori ai țării, dorința de
a evada din „Uriașa Închisoare” era un obsesiv și greu de
realizat vis. Mulți au încercat să fugă, dar au ajuns în spatele
gratiilor închisorilor comuniste, sau au fost uciși de gloanțele
nemiloase ale soldaților care păzeau frontiera.
În vara anului 1987 prietenul și fratele meu de credință,
Ioan Cârstea, a fost înștiințat de Dumnezeu să părăsească țara.
Fiindcă el zăbovea simțind că nu avea puterea de a pleca
singur, Dumnezeu mi-a vorbit mie să-l însoțesc până la Italia,
promițându-mi că îmi va pune în minte planul de trecere
ilegală a frontierei și tot ce era legat de această aventură foarte
periculoasă. Astfel ne-am sfătuit și am început a pune în
practică planul de trecere.
A părăsi o țară pe care o iubeam, cu toți prietenii, rudele,
și locurile natale, și mai ales pentru Ioan să părăsească familia
lui pentru a se arunca el însuși într-o aventură foarte riscantă,
implica o mare încredere în Dumnezeu. Am fost încredințați
că aceasta este voia lui Dumnezeu, și că vom avea suportul
Lui, și chiar așa s-a întâmplat să fie.
21
 Am început cu cel mai important lucru: am cerut
ajutorul lui Dumnezeu. Deci, ne-am rugat și am cerut ca El să
ne dea îndrumări cu privire la modul în care să ne pregătim,
când să plecăm și pe unde să traversăm frontiera țării.
România, o țară așezată în partea de est a Europei, care a
rămas după al doilea război mondial, în zona comunistă, era
înconjurată de alte țări comuniste. Frontiera în mare măsură
făcută din gard de sârmă ghimpată, păzită de armata statului,
ținea oamenii ca pe niște prizonieri în interiorul țării. Soldații
erau foarte bine echipați cu arme si tot ce era necesar pentru
prinderea sau uciderea oricui ar fi încercat să treacă frontiera.
Pentru un român, a căuta o cale de a „evada”, însemna a-
și asuma riscul de a trece prin multe și mari necazuri. În
primul rând, era grija de a păstra totul în secret, deoarece
peste tot în țară, comuniștii aveau informatorii lor fiind gata
să le vândă orice informații despre „dușmanii poporului” (un
nume dat de comuniști pentru nonconformiști). Erai
întotdeauna în mare pericol, chiar în propria casă, dacă ceva
„dubios” a ajuns la urechile comuniștilor.
La un moment dat Dumnezeu ne ajutase să dezvoltăm
un plan. Aveam o țintă: Italia. Aveam să traversăm înotând,
fluviul Dunărea, care desparte România de Iugoslavia, (o altă
țară comunistă situată la sud-vest de România), apoi de a
traversa Iugoslavia și de a ajunge la frontiera cu Italia, unde o
altă aventură trebuia să aibă loc. A trebuit să practicăm
înotul, în scopul de a deveni suficient de antrenați. Ne-am
stabilit, de asemenea, locul și timpul pentru plecare.
Într-o duminică la amiază am intrat într-un lan de
porumb în apropiere de râu. Gardienii nu ne-au văzut, nici
nu ne-au auzit, deoarece a plouat de la prânz până la miezul
nopții. Ne-am planificat să părăsim lanul de porumb la
miezul nopții și să mergem spre râu. La miezul nopții, stând
în picioare sub umbrelă, în timp ce ne rugam, prietenul meu
s-a rugat așa: „Doamne, mai dă-ne un semn că ne vei duce în
22
Italia, fă să înceteze ploaia, chiar acum”. O minune s-a
întâmplat, s-a oprit ploaia chiar în acel moment. Credința
noastră în ajutorul lui Dumnezeu a devenit mai puternică.
„Să mergem,” ne-am zis plini de încredere.
Am părăsit lanul de porumb, am intrat într-o pădure,
am trecut printr-o zonă mlăștinoasă și apoi a apărut în fața
noastră, largă și tăcută, având țara vecină pe malul opus,
legendara „Dunăre Albastră”. Din fericire, nu au apărut
soldații. Am intrat în apă și am început să înotăm. O navă
comercială aluneca în josul Dunării, cu motorul său zgomotos
făcând ca zgomotul făcut de noi să nu fie sesizat de „urechile
de iepure” ale soldaților. Imaginați-vă: doi oameni înotând în
noapte, nici un sunet de glonț de pușcă, ci doar valuri produse
de navă și motorul ei auzindu-se tot mai încet pe măsură ce se
îndepărta în noapte. „Sunt obosit”, a spus prietenul meu
Ioan, după o oră de înot. „Mai este încă puțin... și vom ajunge
la mal” am răspuns.
Picioarele noastre în cele din urmă au pășit pe malul
celălalt și după o pauză, am intrat într-un sat numit
Radujevac, unde nu am întâlnit nici un om pe străzi, era
aproximativ ora două noaptea. „Oare este aceasta Iugoslavia
sau este Bulgaria?” ne-am întrebat, deoarece apa Dunării ne
dusese câteva sute de metri mai la vale față de locul unde
începusem să înotăm. (Bulgaria este o țară doar la câțiva
kilometri în aval și are frontieră comună cu România). Am
găsit numele țării marcat pe mașini. „Da, este Iugoslavia” am
exclamat noi plini de bucurie.
Primul pas al aventurii noastre a fost realizat. Dar ce
urmează? Și cum vom călători printr-o țară străină, cu oameni
care vorbesc o limbă foarte diferită, o țară cu polițiști căutând
„fugari români” care să fie prinși, ambalați, și trimiși înapoi în
România pentru a fi aruncați în închisoare? „Bună
Dimineața” o voce românească dar cu accent străin ne saluta
de la o fereastră deschisă, „Ce faceți voi?” Savurându-și țigara,
23
un domn ne-a văzut în stradă și, fără îndoială, a înțeles
problema noastră. „Am scăpat din România și ne îndreptăm
spre Italia,” am răspuns noi. „Trebuie să mergeți la gară, la doi
kilometri de aici”, a spus omul, arătând cu degetul în direcția
vest. Apoi, a oferit prietenului meu un pahar cu apă rece. I-
am mulțumit pentru ajutorul său, și am plecat.
Am călătorit cu trenul pe o distanță de aproape cincizeci
de kilometri, până când un om bun ne-a atenționat că
trenurile erau inspectate de către polițiști în căutarea
„fugarilor români”, așa că am decis să folosim autobuzul. Am
coborât din autobuz în autogara orașului Belgrad, capitala
Iugoslaviei, și căutam să înțelegem care este pasul următor în
călătoria noastră, lungă și periculoasă. Atunci o doamnă
cumsecade ne-a salutat în limba română. „Care este cel mai
bun loc pentru a trece frontiera spre Italia” am întrebat-o noi
. „Voi trebuie să fiți atenți, să nu vă apropiați de zona orașului
Trieste, deoarece este supravegheată de către poliție și de către
armata iugoslavă. Duceți-vă la Nova Goritza. Nu mulți
români folosesc acel loc pentru a trece frontiera, așa că șansa
voastră de a intra în Italia ar fi mai bună.” Dumnezeu a
trimis-o, pe acea doamnă de bună credință care ne-a dat un
sfat bun. Și așa urmând sfatul dânsei, după o călătorie lungă
cu autobuzul am ajuns la Nova Goritza.
Granița dintre Iugoslavia și Italia împarte orașul în două
jumătăți, partea iugoslavă numită Nova Goritza și partea
italiană, Goritzia. Am mers de-a lungul frontierei în apropiere
de punctul de control cu speranța de a găsi un loc pentru a
trece în Italia, când o mașină de poliție s-a oprit lângă noi și
ne-am găsit arestați la doar câțiva metri distanță de Italia.
„Români?!.. Locul vostru este în România” a sunat o voce de
polițist furios. Nu am fost depuși la secția de poliție după
cum ne-am așteptat ci la punctul de control de frontieră (care
era foarte aproape), unde pietonii și mașinile erau inspectate
înainte de a trece în Italia. Mașina de poliție a plecat lăsându-
24
ne în supravegherea a doi gardieni de la punctul de control.
„Ce s-a întâmplat cu noi?” ne-am uitat unul la altul,
neînțelegând pentru moment ce este aceasta. Punctul de
control italian la numai cincizeci de metri în câmpul nostru
vizual și ochii noștri privind spre oamenii care călătoresc în
mod liber și indiferenți față de doi români arestați, tânjind
după libertate”. “Am pierdut ultima noastră șansă sau
Dumnezeu are altceva în plan pentru noi?” (Într-o viziune
dată de Dumnezeu pentru mine înainte de plecarea din
România se arătaseră două tunele ale căror intrări erau păzite
de câte doi lei. La unul leii dormeau, iar la celălalt erau treji.
Mesajul care însoțea viziunea era că nu acolo unde leii dorm
este locul de trecere, ci acolo unde leii sunt treji. Într-adevăr,
umblând pe lângă vamă încercasem să trecem printr-un loc
unde doi soldați stăteau culcați lângă frontieră). „Acesta este
locul de trecere. Veți fugi prin vamă, gardienii sunt cei doi lei
treji,” un mesaj de sus ne-a atenționat.
Ne-am sfătuit: „Trebuie să fugim spre Italia pe aici, să
fim gata de a fugi atunci când gardienii sunt ocupați cu
trecătorii.” Am așteptat un moment de slabă supraveghere și
ca la - un semnal verde - am fugit din Iugoslavia în Italia sub
privirea neputincioasă a gardienilor iugoslavi. (Gardienii nu
aveau voie să folosească armele de foc în direcția țării vecine,
zona pe care alergam noi fiind o zonă neutră între cele două
puncte vamale: cel iugoslav și cel italian).
După o fugă de vreo cincizeci de metri ne-am găsit pe
pământ italian. Cu o față jovială, un gardian italian, ne-a
primit la punctul de control, și ne-a oferit două scaune în
biroul punctului italian de control. Restul este ușor de
imaginat: cât de fericiți ne-am simțit după o călătorie lungă și
aventuroasă lăudând pe Dumnezeu pentru credincioșia Lui
în a ne ajuta până la ultimul punct din planul Său. Am rămas
pentru o vreme în Italia, o țară cu oameni minunați și un
guvern care a ajutat mulți „Fugari Români”, ca și noi.
25
 CAPITOLUL 2

MINUNEA TRECERII FRONTIEREI

DIN SEPTEMBRIE, 1987

Era în luna August, anul 1987, când după intrarea

noastră în Italia primisem aprobare de ședere în orașul de
lângă frontiera cu Iugoslavia numit Goritzia. Am fost cazați la
un hotel în așteptarea trimiterii la Roma unde urma să se
desfășoare toată procedura de emigrare în SUA. La hotel
primeam totul gratuit, noi nu făceam altceva decât să ne
odihnim, să mâncăm și să ne plimbăm. Am vizitat
frumusețile orașului printre care și castelul Fidardo. Cel mai
mult eram interesați să întâlnim creștini ca și noi, așa că într-o
Duminică am mers la o biserică de frați reformați. Au fost
foarte buni cu noi, iar o familie care se numea Zidarich ne-a
invitat la casa ei. Astfel am devenit prieteni apropiați cu
familia aceasta. Într-o altă Duminică am vizitat o biserică de
credincioși mormoni.
Pentru noi care trăisem sub un regim comunist a fost
ceva deosebit să vedem un oraș foarte curat, cu un popor
foarte cumsecade, unde oamenii erau tratați ca oameni. Parcă
eram pe un tărâm de vis. Dar ceva l-a întristat pe prietenul
meu. Acolo era belșug de mâncare, iar cei șase copii cât și soția
lui care rămăseseră în România nu se puteau bucura de toate
acestea căci după cum mulți știu în acea perioadă în România
era o foamete provocată de industrializarea forțată de către cei
ce cârmuiau țara prin cumpărarea de echipament industrial
din afară în schimbul produselor agricole. Prietenul meu când
26
mânca își aducea aminte de copiii lui și plângând zicea: “Eu
mănânc aici multe mâncăruri bune, dar copiii mei oare ce
mănâncă acolo în România?” Pentru mine era mai ușor căci
nu eram căsătorit. Dar situația aceasta mă punea pe gânduri.
Era o stare de tensiune care se așezase chiar și între noi.
După o ședere de aprox. 40 de zile în Goritzia într-o zi de
Duminică am ieșit de dimineață singur să cuget în timp ce mă
plimbam pe străzile liniștite ale orașului. Vorbeam cu
Dumnezeu preocupat fiind de situația prietenului meu pe
care aș fi voit să-l ajut dar nu știam cum. Ceream de la
Dumnezeu să-mi umple inima de dragostea Lui. S-a înserat și
am găsit o grădină la marginea orașului unde am intrat și am
petrecut toată noaptea în rugăciune. Îl rugam pe Dumnezeu
zicând, Doamne dă-mi dragoste, sau ia-mă de pe pământ căci
nu sunt vrednic să trăiesc așa cum mă văd acum. Când se
lumina de ziuă am primit un răspuns la care nicidecum nu mă
așteptam. Dumnezeu mi-a zis: „Tu trebuie să te întorci înapoi
în Romania ca să scoți familia prietenului tău.”
Am zis Domnului: „Dacă aceasta este voia Ta, te rog să-
mi dai două lucruri pe care ți le cer ca semne că Tu mă trimiți.
Primul, să se ofere cineva care să mă ajute cu bani pentru
drum, iar al doilea, să-mi dai un om de al Tău din Iugoslavia
care să mă îndrume pe unde pot trece frontiera înapoi spre
România pe uscat căci eu am ieșit din Romania înotând pe
Dunăre, iar acum am nevoie să intru pe uscat ca tot pe acolo
să ies împreună cu familia prietenului meu.” Mă simțeam
umplut de iubirea pe care i-o cerusem, nu mi se părea prea
grea nici o poruncă a Domnului, eram la dispoziția Lui, chiar
cu prețul vieții. Îl iubeam pe Domnul și pe oameni. Dar pe
deasupra El mi-a dat o credință deplină în credincioșia Lui, că
va fi cu mine tot timpul și ce a promis va face. Mă simțeam
dublat de o altă persoană care era înlăuntrul meu, cu care
comunicam și știam că această persoană era Domnul Isus,
prin Duhul Sfânt.
27
 Nu mâncasem nimic începând de Sâmbătă seara și m-am
hotărât să nu mănânc și să nu beau nimic până în noaptea de
marți spre miercuri când după cum îmi spunea Duhul Sfânt
trebuia să trec frontiera dinspre Italia înapoi spre Iugoslavia,
bineînțeles tot ilegal. Tot odată aveam nevoie de aceste zile de
post pentru a putea fi suficient de sensibil la vocea Duhului
Sfânt care mă călăuzea și îmi spunea tot timpul ce trebuie să
fac.
M-am întors luni de dimineață la hotel unde am găsit pe
prietenul meu foarte îngrijorat, căci nu știa ce s-a întâmplat cu
mine. M-a mustrat ca între frați. Apoi am zis: „Dumnezeu mă
trimite înapoi în România ca să-ți scot familia de acolo.”
Atunci fratele meu s-a liniștit, trecându-i toată îngrijorarea.
„Dacă este adevărat că Dumnezeu te trimite, te rog să scoți
doar pe soția mea și pe cele două fiice ale noastre, iar cei patru
fii să rămână cu rudele noastre.” Dar eu știam că Dumnezeu
îmi spusese să scot toată familia, adică o mamă cu șase copiii.
Mai era la același hotel un alt român care auzindu-mă că
voiam să plec înapoi în România a zis că vrea să meargă și el
împreună cu mine pentru a-și scoate soția care rămăsese în
România. M-am rugat la Dumnezeu zicând: „Doamne dacă
este voia Ta să vină și el, să vină, dar dacă nu este voia Ta, să
faci ca el să se răzgândească.” Ziceam aceasta fiindcă vedeam că
relația lui cu Dumnezeu nu era chiar în regulă și putea chiar să
încurce lucrarea Domnului. Ceva ciudat s-a întâmplat chiar în
ultima zi când fiind în curtea casei familiei Zidarich am făcut
o rugăciune de despărțire. Ținându-ne de mâini am format
un cerc. Românul acela era lângă mine și mâna lui era prinsă
de a mea. Pe când ne rugam a venit puterea Duhului Sfânt
peste mine, așa că ceva ca un curent electric s-a scurs prin
mâna mea spre mâna lui. Deodată cuprins de frică a exclamat,
„Eu nu mai merg, îmi este frică.” Vedeam că tot ce îi ceream
lui Dumnezeu împlinea întocmai.

28
 Se apropia timpul când să înceapă aventura. Era marți
seara pe la ora cinci când de la biserica fraților mormoni au
venit doi tineri la noi la hotel rugându-ne să ne ducem la ora
opt la ei la biserică deoarece păstorul lor voia să discute cu noi
doi. Ne-am dus precum ni s-a spus. Am fost introduși în
biroul păstorului unde mai erau câțiva colaboratori ai lui.
Păstorul ni s-a adresat zicând: „Noi vrem să vă ajutăm.” Eu
am zis atunci: „Dacă într-adevăr vreți să ne ajutați, iată că pe
mine mă trimite Dumnezeu înapoi în România pentru a
scoate familia prietenului meu și am nevoie de banii necesari
pentru călătorie. Păstorul a replicat: „Dacă Dumnezeu te
trimite vrem ca să ne spună și nouă.” Atunci ne-au rugat să
așteptăm într-o cameră alăturată. După un timp am fost
chemați înapoi și mi s-a spus: „Da, Dumnezeu ne-a spus că te
trimite și noi trebuie să te ajutăm nu numai cu bani, ci
împreună cu toată biserica să te susținem în rugăciune până se
va face lucrarea de izbăvire din România a familiei fratelui
tău.” Mi-au dăruit în Numele Domnului o sută de mii de lire
italiene care pe vremea aceea valorau cam optzeci de dolari, m-
au îmbrățișat și m-au încredințat în mâinile Domnului
Miezul nopții, era timpul hotărât de Domnul când
trebuia să intru pe pământ iugoslav. Familia Zidarich de la
frații reformați locuia chiar lângă frontiera cu Iugoslavia. Sora
Zidarich s-a urcat pe un balcon al casei ca să urmărească
trecerea grănicerilor iugoslavi care patrulau de-a lungul
frontierei. La un semnal al dânsei am sărit gardul din curtea
lor care era vecină cu frontiera și m-am aflat pe pământ
iugoslav.
În timpul celor patruzeci de zile învățasem să mă descurc
în limba italiană, așa că puteam comunica mai ușor cu
iugoslavii deoarece unii înțelegeau această limbă. Am intrat în
orașul iugoslav Nova Goritza unde după ce am schimbat
banii italieni în bani iugoslavi la unul din chioșcurile din oraș,
am luat autobuzul spre Belgrad. Ajuns fiind în autogara din
29
Belgrad, un taximetrist a insistat foarte mult de mine zicând
că el mă duce cu taxiul lui până la România. M-am lăsat tras
de el în taxiul lui așteptând să văd ce urmează. După plecarea
din Belgrad l-am întrebat cât mă costă până la România.
Suma despre care el a spus era cât toți banii mei. I-am spus că
nu pot merge mai departe. Atunci el a zis, „Iată că te las în
orașul Pancevo care este la 20 kilometri de Belgrad spre
România.” Așa că m-a dus chiar la autogară ca să aștept
autobuzul pentru Vârșeț, un alt oraș mai apropiat de
România.
Stăteam pe o bancă în autogară, când deodată Duhul
Domnului mi-a zis: „Vorbește omului de lângă tine pe
românește.” Atunci m-am adresat omului care stătea pe
aceeași bancă: „Nu vă supărați, aici oprește autobuzul pentru
Vârșeț?” „Da aici oprește, dar de unde știi că sunt român?”
„Mi-a spus Dumnezeu,” i-am răspuns. „O, da, înțeleg, ești
pocăit. Știu că la pocăiți le vorbește Dumnezeu. Și eu sunt
creștin, ortodox.” Apoi i-am spus tot ce vreau să fac, cum că
eu veneam din Italia și voiam să intru în Romania ca să scot
de acolo o familie, adică o mamă împreună cu șase copii. Și
pentru că eu nu cunoșteam nici un loc pe unde s-ar fi putut
trece pe uscat, deoarece eu ieșisem din România pe apă, el
trebuia să-mi spună pe unde puteam intra, ca tot pe acolo să
mă pot întoarce, căci între copii era chiar și o fetiță în vârstă de
câțiva anișori.
Răspunsul lui a fost foarte grăitor: „Eu chiar sunt născut
într-o comună de lângă frontieră despre care se știe din
bătrâni că este un loc binecuvântat de Dumnezeu pe unde se
poate trece ușor. Eu nu mai locuiesc acolo dar îți voi explica
felul cum poți ajunge acolo. Iată, mergi cu autobuzul până la
Vârșeț, apoi iei un alt autobuz care te va duce la comuna
Marghita. Acolo vei găsi români pocăiți care îți vor spune ce
trebuie să faci.” A mers și el cu același autobuz spre Vârșeț
pentru câteva stații. Înainte de a coborî mi-a dăruit niște bani
30
iugoslavi și m-a îmbrățișat, asigurându-mă că mă va susține și
el în rugăciune pentru ca Dumnezeu să-Și facă lucrarea. Era
omul lui Dumnezeu cerut de mine ca semn al trimiterii în
această lucrare.
Am ajuns la Vârșeț la ora nouă seara. Autobuzul pentru
Marghita plecase. Nu mai era alt autobuz până a doua zi
dimineața. Am plecat pe jos întrebând locuitori iugoslavi
despre direcția spre Marghita. „Ești nebun” mi se răspundea,
„nimeni nu umblă pe jos pentru atâta distanță (cca 20
kilometri) și mai ales noaptea.” Dumnezeu mi-a dăruit un
vânt din spate și măcar că eram slab trupește după zilele de
post ținute în Italia, am ajuns după numai trei ore în comuna
Marghita. Patrulele de poliție iugoslave nu m-au oprit ca să
mă aresteze, măcar că ele căutau români pe care să îi aresteze și
să îi predea în mâinile grănicerilor români. Probabil, ei nu
puteau gândi că un român poate merge ilegal înspre Romania
în timp ce toți românii veneau ilegal dinspre România.
Era miezul nopții, toată comuna Marghita era în
întuneric. O singură fereastră era luminată. M-am îndreptat
într-acolo. Era cârciuma. Un singur om era acolo,
cârciumarul. L-am întrebat dacă nu cumva cunoaște vreun
român pocăit în comună. „Eu nu sunt de aici, deci nu cunosc
pe nimeni” mi-a răspuns. În timp ce vorbeam cu el au trecut
doi copii pe o motoretă. Cârciumarul a fluierat și ei s-au întors
înapoi. Erau români. Le-am spus că eu caut un român pocăit.
„Chiar lângă mine locuiește un român pocăit” a zis unul
dintre copii. „Eu merg cu tine și te las la poarta lui, îți spun
cum îl cheamă, tu trebuie să-l strigi, dar eu nu voi rămâne cu
tine ca să nu se afle cine te-a ajutat” (poliția iugoslavă căuta să
prindă pe românii fugari cât și pe cei care îi ajutau să treacă
frontiera).
Am rămas singur la acea poartă, am chemat numele
pocăitului român. Am fost introdus în casă. Era o familie
formată din doi bătrâni. Ne-am rugat împreună, le-am
31
istorisit povestea mea și ce anume voiam să fac. Ei mi-au făcut
o schiță a drumului pe care urma să-l parcurg în continuare.
Mi-au zis așa, Te întorci înapoi un kilometru pe drumul pe
care ai venit, vei întâlni un canal care se numește Moravița. Va
trebui să mergi spre frontiera cu România, șapte kilometri pe
lângă acel canal. Vei vedea în dreapta ta multe lumini. Acolo
este punctul vamal de trecere dintre Romania și Iugoslavia.
Vei ajunge astfel la frontiera cu Romania. Ne-am despărțit cu
pace după ce m-au încredințat în mâna Domnului. Am mers
după indicațiile primite și după șapte kilometri având în
stânga mea canalul iar în dreapta un lan de porumb foarte
înalt și verde, am ajuns la un gard de sârmă ghimpată. Am
depărtat sârmele și am intrat prin acel gard în România fără să
fi fost văzut de cei ce la punctul de trecere erau ocupați cu
controlul mașinilor care intrau și ieșeau la acea oră de după
miezul nopții, măcar că ei erau doar la câteva sute de metri de
locul acela de trecere.
Acum eu voiam să fiu sigur dacă într-adevăr intrasem în
România. Am intrat într-o localitate chiar lângă frontieră.
Totul era pustiu la acea oră târzie din noapte. Am căutat să
găsesc vreo inscripție românească și deodată am ajuns la un
magazin deasupra căruia scria: „Cooperativa.” Am mulțumit
Domnului că m-a ajutat să ajung cu bine în România.
Comuna aceea se numea Stamora Moravița.
Am traversat comuna și fiind înștiințat de Duhul
Domnului am părăsit șoseaua principală mergând peste
câmpuri. Ținta mea era să ajung la o comună care se cheamă
Gătaia pentru că acolo era o gară pentru trenul care mergea la
Timișoara. Ceva neprevăzut mi s-a întâmplat mergând peste
câmpuri. Deodată am fost înconjurat de o haită de câini care
făceau mare gălăgie. Erau câinii ciobanilor care dormeau lângă
turma de oi. S-a trezit o ciobăniță care m-a izbăvit de gurile
câinilor poruncindu-le să tacă. Am văzut cum Domnul a
vegheat ca să nu se trezească ciobanii, căci se știa că ei erau
32
informatorii grănicerilor în zonele de frontieră. Unii fugari
chiar fuseseră prinși de ciobani și predați grănicerilor, care
după ce îi batjocoreau și îi băteau, pe unii chiar foarte grav, îi
trimiteau mai departe ca să fie puși în închisoare.
Comuna Gătaia era încă departe iar eu eram foarte
obosit după ce parcusesem pe jos cca 40 de kilometri. Am zis
Domnului: „Doamne dă-mi un mijloc de transport ca să
ajung la Gătaia căci vezi că nu pot merge mai departe.” La
foarte scurt timp după aceea am văzut pe câmp o brigadă de
tractoare și m-am îndreptat spre ea. Brigadierul mi- zis:
„Așteaptă aici căci la ora 12 pleacă un tractor la Gătaia.” Era
cam ora 9 dimineața. Am rămas acolo. Am folosit timpul
acela pentru odihnă, am ținut picioarele în apă rece căci se
umflaseră. Un lucru care mi-a atras atenția stând la brigada
aceea de tractoare a fost faptul că era o mare diferență între
lanurile de porumb din Iugoslavia și cele din România. În
Iugoslavia porumbul era foarte înalt și frumos în timp ce în
România era mic și galben. Brigadierul îmi zicea: „Privește, nu
vom avea ce să culegem.” Părea ca diferența dintre
binecuvântare și blestem.
La Gătaia am intrat într-un restaurant din vecinătatea
gării unde am mâncat și unde am procurat și bani românești
prin vânzarea unui casetofon pe care îl adusesem din
Iugoslavia. Am călătorit cu trenul până la orașul Pitești, apoi
cu un taxi până în localitatea Mioveni unde se afla familia
prietenului meu. Am spus la sora să pregătească totul pentru
plecare apoi am plecat imediat la un alt prieten și frate de
credință din localitate pe nume George unde am stat ca să nu
fiu găsit de poliție. George s-a hotărât să meargă și el cu noi în
Iugoslavia. De asemenea a mai mers cu noi o fată cu care eu
credeam că mă voi căsători, dar nu a fost așa. Eram în total
zece persoane. Copiii erau pe deplin încredințați că Domnul îi
ajută să se întâlnească cu tăticul lor. Am călătorit cu trenul
până într-o localitate vecină cu frontiera numită Jamul Mare.
33
De acolo am mers pe jos pe drumul care era paralel cu
frontiera spre Stamora Moravița.
O minune s-a petrecut la ieșirea din satul Gherman. Era
aproximativ ora șapte seara. Noi mergeam pe partea stângă a
drumului. George ducea în brațe fetița. Eu eram ultimul din
șirul de zece persoane. Deodată am văzut în fața noastră pe
partea stângă a drumului doi grăniceri care stăteau în picioare
într-o cabină. Când i-am văzut am strigat: „Doamne, Tu să-i
blochezi, așa să rămână.” Am trecut toți zece prin fața lor cam
la un metru distanță de ei. Au stat blocați până când noi am
ieșit din câmpul lor vizual. Știam de la Domnul că trecerea
frontierei trebuia să aibă loc în jurul orei trei dimineața. De
aceea am stat cu toții sub un pod până s-a apropiat ora de
trecere. Am pornit spre frontieră pe același traseu pe care eu
venisem din Iugoslavia. O altă minune a fost când traversând
comuna Moravița a trebuit să trecem chiar prin fața sediului
grăniceresc. Nu a fost nici o santinela care să ne vadă. Ne-am
apropiat de punctul vamal pe unde trecusem la intrarea mea
în Romania. Nu am fost văzuți de grănicerii de la vamă.
Am ajuns la gardul de sârmă, am ținut cu mâinile
sârmele depărtate și toți unul câte unul au trecut de partea
cealaltă a gardului, apoi am trecut și eu. Am mers cei șapte
kilometri pe lângă canalul Moravița până am ajuns la șoseaua
care mergea spre Belgrad. Am oprit un autobuz care ne-a luat
și ne-a dus direct la o stație de poliție din orașul Pancevo.
Mama și cei șase copii au fost cazați la un cămin
muncitoresc pentru un timp de zece zile, apoi după
procedurile legale au fost cazați la un hotel din orașul Belgrad.
Prietenul meu care era în Italia a venit la familia lui în
Iugoslavia, apoi au emigrat cu toții în SUA. S-au împlinit
astfel descoperiri pe care le avusese această familie când era în
România, că ei vor pleca în urma fratelui Ioan pe același drum
și că vor avea belșug de mâncare în timp ce în țară va fi lipsă.
Într-adevăr era belșug de mâncare în Iugoslavia. Astăzi,
34
prietenul meu Ioan trăiește în Sacramento, California, și se
bucură de soarele libertății într-o țară binecuvântată cu
familia lui. Eu laud pe Dumnezeu pentru oportunitatea de a
fi un martor și un subiect al câtorva dintre minunile Sale, și de
a arăta modul în care cei ce se încred în Dumnezeu, pot realiza
obiectivele propuse.

35
 CAPITOLUL 3

MINUNEA EVADĂRII DIN ÎNCHISOAREA

PANCEVO DIN IUGOSLAVIA

După intrarea în Iugoslavia am fost arestat de poliția

Iugoslavă și depus într-o închisoare din orașul Pancevo
împreună cu fratele George. Eram anchetat de securitatea
Iugoslavă. Mi se cerea să le spun cu cine am colaborat din
Iugoslavia pentru a trece frontiera. Eu le răspundeam că
Dumnezeu m-a ajutat cu puterea Lui, dar ei nu credeau în
Dumnezeu.
Eram amenințat că voi fi judecat de autoritățile Iugoslave
și se putea să fiu condamnat la 3 ani de închisoare. M-am
rugat Domnului și El mi-a spus că va trebui să evadez din
închisoare și că El se va îngriji de aceasta. Ca deținuți eram
scoși la muncă. Noi executam demolări de case. Eram păziți de
un milițian. În urma noastră veneau constructorii de
apartamente. Dumnezeu mi-a pus în minte planul de evadare
din închisoare. Știam ziua când trebuia să evadez de la locul de
muncă. În camera unde eram deținut erau mai mulți români
închiși pentru trecerea frontierei; unul dintre ei care era și el
anchetat ca și mine era foarte îngrijorat cu privire la
deturnarea noastră în România. El zicea: „Să ferească
Dumnezeu ca să evadeze vreunul dintre noi căci atunci ne vor
trimite pe toți înapoi, în Romania. Simțeam că el era tot
timpul cu ochii pe mine ca și cum ar fi simțit ceva despre
planul meu de a evada, de aceea mă gândeam, oare cum voi
face.
36
 În dimineața zilei în care era planificată evadarea, acel
deținut a spus că el a avut un vis cu țigani și întreba pe ceilalți
deținuți ce puteau să însemneze acei țigani. Unii deținuți au
zis că însemnează noroc, dar eu i-am spus că însemnează
milițieni. La scurtă vreme după aceea au venit milițienii și l-au
scos afară din cameră pentru a-l duce la anchetă, iar noi am
plecat la muncă fără el.
O piedică a fost înlăturată, dar a apărut o alta. În ziua
aceasta eram păziți de doi milițieni. Am fost împărțiți în două
echipe. O echipă demola casa iar altă echipă muta materialele
demolate. Eu am fost repartizat în echipa care demola. Fiecare
echipă era păzită de câte un milițian. La locul unde erau
depozitate materialele stătea un milițian. Între locul acela și
casa care se demola era un zid. Eu plănuisem să iau în mână
niște cărămizi, să le duc acolo unde trebuiau depozitate și apoi
să fug fără a fi văzut de milițianul care ne păzea de obicei. Dar
acum era al doilea milițian care stătea dincolo de zid unde
trebuia să las cărămizile. Totuși Dumnezeu care este în
control la toate lucrurile a făcut să vină o furtună care aducea
praful de la șantierul de blocuri care era chiar dincolo de zid.
Atunci milițianul de dincolo de zid a venit să se adăpostească
lângă celălalt milițian, dincoace de zid. Fără a mai sta pe
gânduri am luat repede în mâini niște cărămizi ca și cum aș fi
făcut parte dintre cei ce cărau materialele. Le-am dus dincolo
de zid, le-am aruncat jos și am fugit fără a fi fost văzut de cei
doi milițieni. Am străbătut niște grădini, am traversat un
drum asfaltat și am intrat într-un lan de porumb unde am stat
ascuns o vreme.
Eu voiam să mă duc la autogară ca să plec din Pancevo cu
autobuzul, dar Duhul Domnului îmi spunea să mă duc pe jos
la Belgrad. Am mers pe jos până la autostradă. Apoi fiindcă
nici o mașină nu voia să mă ia la autostop, am plecat pe jos
spre Belgrad care era la o distanță de 20 de kilometri. Am mers
pe o potecă pe lângă autostradă. La intrarea în Belgrad
37
autostrada a devenit o șosea obișnuită foarte aglomerată, fără
trotuar, astfel că mersul pe jos era foarte anevoios. Am cerut
Domnului să facă să oprească o mașină. M-am mutat pe
partea dreaptă a drumului și am făcut semn la prima mașină
(un TIR) care a și oprit în dreptul meu în timp ce din sens
opus a trecut o mașină de poliție care sigur m-ar fi arestat dacă
nu eram ascuns de mașina care m-a luat și m-a dus aproape de
autogara din Belgrad. După un timp am întâlnit în Belgrad pe
George care se eliberase după zece zile din închisoare. El mi-a
spus că după evadarea mea un deținut care a observat lipsa
mea a raportat la milițieni că am evadat. Ei au intrat în alarmă,
au venit acolo și securiștii. Deținutul care a raportat evadarea
mea i-a sfătuit să mă caute la autogară dar nu m-au putut găsi
căci Domnul mă trimisese pe un alt drum. M-am întors din
nou în România unde Domnul avea de făcut alte minuni pe
care le povestesc în continuare.

38
 CAPITOLUL 4

MINUNEA IZBĂVIRII DIN ÎNCHISOAREA

DE LA TIMIȘOARA

În anul 1988, în luna Ianuarie, am ajuns să fiu arestat

împreună cu alți doi frați de credință pentru încercarea de
trecere a frontierei dintre România și Iugoslavia. Am fost
depuși la penitenciarul din Timișoara care se afla pe strada
Popa Șapcă. Acolo ne-am întâlnit cu alți patru frați care erau
arestați pentru același motiv. Eram în total șapte frați de
credință care ne aflam într-o cameră de patruzeci și șapte de
deținuți, majoritatea dintre noi fiind arestați pentru trecere
sau pentru tentativă de trecere a frontierei.
La îndemnul Duhului Sfânt am zis către ceilalți frați:
„Haidem să ne unim și să ne rugăm la Dumnezeu ca să se dea
o grațiere pentru scoaterea afară din închisoare a celor
arestați.” Toți am fost de acord să ne rugăm și să postim în
fiecare zi chemând Numele Domnului nostru Isus pentru ca
să aducă izbăvire. Despre această hotărâre a noastră am spus și
celorlalți deținuți care erau cu noi în aceeași cameră. Când au
auzit ei ce voiam să facem au fost bucuroși, unii dintre ei
făcând promisiuni că, dacă Dumnezeu ne ascultă, ei se vor
duce la adunare și se vor pocăi.
Ne-am rugat și am postit timp de zece zile. În tot timpul
acesta, noi, nu numai că ne rugam dar le și vorbeam la oameni
despre Domnul Isus, cântam cântări duhovnicești și le
spuneam poezii. Cei din cameră căutau să nu ne deranjeze,
zicând între ei: „Pocăiții se roagă pentru decret.” În cameră
39
era un tânăr care căuta să ne deranjeze, bătându-și joc de noi,
măcar că după cum aflasem el provenea dintr-o familie
credincioasă. Dar ceva ciudat s-a întâmplat, căci el a primit o
durere de măsea și ne-a lăsat în pace până la sfârșit. O amintire
frumoasă mi-a rămas despre un tâlhar de la Constanța care în
acest timp de zece zile s-a pocăit, s-a lăsat de fumat și de
înjurături, și foarte bucuros spunea că știe sigur că Dumnezeu
l-a adus la închisoare ca să se pocăiască și de asemenea va face
și minunea de a-l izbăvi de acolo. O altă minune a fost că în
timpul acestor zece zile ne-am rugat pentru unul dintre cei
șapte care nu fusese botezat de Domnul cu Duhul Sfânt. A
primit botezul cu Duhul Sfânt chiar acolo în închisoare și a
început să vorbească în alte limbi.
Pe măsură ce ne rugam, Domnul ne arăta prin Duhul
Sfânt că este de partea noastră și că noi trebuie să ne luptăm în
rugăciune și să nu dăm înapoi. Ni se arăta prin vedenii chiar și
lupta care se dădea în văzduh între duhurile răutății care se
împotriveau acestei lucrări și îngerii Domnului care se luptau
în favoarea noastră.
Două lucruri importante erau cele pe care noi puneam
accent: unitatea deplină și credința neclintită. Vegheam unii
asupra altora ca nu cumva vreun duh de îndoială să se
strecoare între noi. Odată unul dintre noi a zis că după ce se
va libera din închisoare, după ce va ispăși pedeapsa, va face un
anume lucru; atunci l-am atenționat imediat zicând: „Cum
poți să zici așa ceva, căci acum te vei elibera.” În felul acesta a
fost reașezat imediat în poziția de credință.
În timpul acestor zece zile eu am fost dus pentru anchetă
la ofițerul de securitate al închisorii ca să fiu interogat de el,
deoarece pentru ei eram considerat periculos fiindcă trecusem
de mai multe ori frontiera, fiind și călăuză pentru alții. Pentru
că simțeam prezența Duhului lui Dumnezeu în mine, eram
plin de îndrăzneală și i-am povestit la colonelul de securitate
multe minuni prin care Dumnezeu mă folosise la trecerea
40
frontierei împreună cu alții, odată chiar cu o familie cu șase
copii. El a ascultat toate acestea după care a zis: „Niță, tu ești
un sac cu povești, eu nu cred nimic.” Eu am replicat: „Veți
vedea domnule colonel că Dumnezeu ne scapă și de data
aceasta de aici din închisoare,” la care el a răspuns:
„Nicidecum.”
Când s-a sfârșit a zecea zi de post Dumnezeu ne-a dat un
mesaj zicând: „Gata, ați biruit, v-am ascultat, mâine va trebui
să mâncați căci va fi nevoie.” A doua zi, care era de fapt a
unsprezecea, am mâncat, și într-adevăr a fost nevoie, căci am
fost scoși afară din cameră pentru ca să încărcăm niște fier
vechi în niște camioane, în curtea închisorii. După întoarcerea
noastră în cameră ne-am sfătuit ca ziua următoare, care era a
douăsprezecea, să o aducem Domnului ca o zi de mulțumire
pentru că ne-a ascultat rugăciunea și va aduce izbăvirea din
închisoare. Deci am postit și am stat în mulțumire înaintea
Domnului. La sfârșitul zilei de mulțumire, la ora zece și
jumătate, seara, am auzit fluierături care veneau din afara
închisorii, adică din oraș. În toată camera s-a făcut liniște. Toți
ascultam, când deodată o voce puternică a răsunat de afară,
din stradă: „Mare decret…. amnistie generală până la zece
ani!”
Toți cei ce erau condamnați sau trebuiau să fie
condamnați la o pedeapsă de până la zece ani au fost eliberați
din închisorile României. Cei ce erau condamnați sau
trebuiau să fie condamnați la mai mult de zece ani au
beneficiat de reducerea pedepselor. Într-o celulă vecină cu
camera noastră se afla un condamnat la moarte care ținea
greva foamei, cu speranța că va putea obține vreo schimbare a
pedepsei. Chiar și el a beneficiat de această amnistie și a și
început să mănânce. La închisoarea din Timișoara se spunea
că din cca. 1.200 de deținuți au rămas în închisoare cam 30. În
toată țara s-au eliberat circa 60.000 de deținuți dintre care
foarte mulți erau închiși pentru trecere sau tentativă de
41
trecere a frontierei, între care erau și copii ai Domnului.
Deținuți bătrâni care făcuseră închisoare chiar și în timpuri
mai vechi spuneau că în toată istoria României nu a fost dat
un decret așa de mare ca acesta. Deținuți din cameră plângând
ziceau: „Am văzut puterea lui Dumnezeu, ne ducem la
adunare, vrem să ne pocăim.” O mare bucurie era peste toți.
Dar eu am avut parte de o ultimă minune chiar înainte
de ieșirea din închisoare. După ce am fost îmbrăcat în hainele
mele civile, am fost dus de un milițian și introdus pe ușa unei
săli mari care era lângă poarta închisorii și lăsat acolo. Sala era
plină cu deținuți ca și mine care așteptau să li se înmâneze
actele de eliberare. Următorul care a deschis ușa și a intrat în
urma mea în sala aceea a fost… colonelul de securitate. Când
m-a văzut, m-a întrebat ce fac acolo. Atunci eu m-am ridicat și
i-am zis: „Vedeți domnule colonel că ne-a scăpat
Dumnezeu?” El a răspuns: „Nu Dumnezeu, ci Ceaușescu.”
Dar eu am ridicat glasul și am strigat spre mulțimea de
deținuți care erau în sală: „Este adevărat că Dumnezeu ne-a
scăpat?” „Daaa!”, a răsunat toată sala. Securistul nu a mai scos
nici un cuvânt, rămânând rușinat în fața puterii Celui ce nu se
lasă să fie batjocorit.
Am scris aceste lucruri pentru întărirea credinței celor ce
mijlocesc pentru poporul Domnului în timpuri ca acestea.
Sunt vremuri grele; să strângem rândurile printr-o unire în
Duhul. Să ne luptăm în rugăciune printr-o pocăință sinceră,
cu post, cu plânset și cu bocet. Căci în popor sunt mulți care,
fiind legați de vrășmașul, au ajuns să fie prizonieri ai lucrurilor
de jos și nu au putere de înaintare pe cale. Sunt familii care au
necazuri cu copiii lor care s-au îndepărtat de Domnul. Sunt
familii dezbinate. Sunt mulți bolnavi sufletește și din această
cauză Domnul îngăduie peste ei boli trupești sau alte
suferințe. Sunt adunări care, lărgind calea, nu se deosebesc
prea mult de lume fiindcă au acceptat moda lumii sau alte
lucruri și mai grave pe care ei le consideră nevinovate, dar pe
42
care Domnul le urăște. Avem nevoie de o trezire reală
pocăindu-ne în țărână și în cenușă. Să ne unim dar, inimile și
glasurile înaintea Celui ce are putere să elibereze din
închisoarea păcatului și să ne facă gata, așa cum se cuvine să
fim, ca o mireasă curată și împodobită pentru Mirele ei
Preaiubit. Maranata!

43
 CAPITOLUL 5

AMINTIRI DIN ÎNCHISORILE COMUNISTE

Pe vremea comunismului, am avut parte, prin harul

Domnului, să fiu închis de mai multe ori. În iarna anului
1969-1970 eram închis pentru refuzul de a depune jurământul
militar, în închisoarea Văcărești, o fostă mănăstire care fusese
transformată în închisoare. Atmosfera din închisoare era una
de frustrare și nemulțumire. Oamenii erau nervoși, triști,
flămânzi. Eu mă simțeam fericit că aveam parte de suferință
pentru credința în adevăr. Ceilalți se mirau de faptul că eu am
ales de bună voie să sufăr pentru un astfel de motiv și mă
judecau zicând că puteam să fiu liber.
Fiindcă eram copilul lui Dumnezeu căutam prilejuri de a
face bine colegilor de suferință. Odată un coleg de celulă își
manifesta ura împotriva mea fiindcă eram pocăit și mă vorbea
de rău față de ceilalți. Eu tăceam și doream să-i fac bine.
Dumnezeu mi-a dat un prilej de a-mi manifesta iubirea față
de el. S-a întâmplat că el fiind foarte nervos din cauză că a fost
arestat s-a îmbolnăvit de stomac. Mâncarea la închisoare era
foarte puțină și însoțită de mămăligă. Doar dimineața ni se
dădea o bucățică de pâine. Fiindcă mămăliga îi făcea rău la
stomac, Domnul mi-a dat îndemnul să îi dau pâinea mea. El a
acceptat ajutorul acesta și după ce s-a vindecat spunea
celorlalți că acum a înțeles ce însemnează a fi pocăit, căci fiind
în necaz numai pocăitul l-a înțeles. Îmi plăcea să-i încurajez
spunându-le că Dumnezeu poate să facă o minune și să ne

44
scoată din închisoare. Și într-adevăr chiar în timpul acela s-a
schimbat codul penal și mulți au fost eliberați.
Am fost mutat într-o altă celulă unde era închis, tot
pentru nedepunerea jurământului, un tânăr adventist
reformist. Era foarte blând. El fiind vegetarian avea de suferit
în plus, căci măcar că mâncarea era puțină, nu mânca ceea ce
conținea carne. Era condamnat la doi ani de închisoare. S-a
eliberat și el cu ocazia schimbării codului penal după care a
fost luat din nou la armată și iarăși a fost condamnat pentru
același motiv la 4 ani de închisoare.
Prin anii 1983-1985 am fost arestat de trei ori. Odată
fiindcă lucram și locuiam împreună cu alți doi frați ai mei la
Oarja a venit miliția de la Pitești și ne-a arestat. Ne-au judecat
și ne-au condamnat la șase luni de închisoare pentru că nu
aveam serviciu. De fapt noi nu eram paraziți, dar comuniștii
foloseau decretul 153 pentru a putea aresta și condamna
persoanele care pentru ei erau suspecte. Pentru că nu
aparțineam de o adunare din cult eram mereu urmăriți de
securitate, eram urmăriți de unii vecini sau chiar rude care
erau recrutați ca agenți sau informatori de către securitate. Ne
hărțuiau pentru că, credeau ei, făceam adunări clandestine
unde ei nu puteau să știe ce anume se petrecea. Ne ziceau că
dacă ne ducem la adunarea din cult și ne facem membri acolo
vom fi lăsați în pace. Aceasta pentru că acolo aveau deja agenți
recrutați dintre membrii adunării care raportau la securitate
ce se petrecea. Eram urmăriți când plecam de acasă. Dacă eram
vizitați de vreo persoană străină de localitate, agenții veneau să
afle cine este și de ce a venit. Cam aceasta era situația Bisericii
fără cult din țările comuniste. Din cauza aceasta se mai numea
și „Biserica Subterană.”
După arestare ne-au anchetat cu privire la lucruri de care
ei se temeau, ca legături cu persoane suspecte, sau lucruri
privitoare la credință. Dar vedeam cum Dumnezeu era de
partea noastră și ne dădea cuvinte pentru a sta în picioare în
45
fața celor ce ne cereau socoteala de nădejdea care era în noi.
Odată, fiind arestat, în sediul miliției din Pitești un ofițer mi
s-a adresat pe un ton foarte arogant: „Spune-mi, de ce voi
creștinii, pe vremea inchiziției catolice ați făcut atâtea crime?”
La care Duhul Domnului mi-a dat imediat răspunsul: „Dacă
eu mă îmbrac în haine de milițian și fac o crimă, este de vină
miliția?” Nu a mai scos un cuvânt și a plecat rușinat. După
mai multe zile de ținere în teroare și anchete ne-au dus la
„Camera Neagră” unde oameni mascați ne-au bătut ca să
scoată, ziceau ei, credința din noi. Era o cameră întunecoasă,
izolată de celelalte clădiri, unde după ce ni se puneau ochelari
negri, eram duși de milițieni și dați pe mâinile celor care erau
specializați în a bate. Înlăuntru răsuna ritmul unei muzici
rock pentru a nu se auzi țipetele celor torturați. De acolo ne-
au dus în lanțuri la închisoarea de la Colibași.
La Colibași, fiindcă eram considerați periculoși, ne
țineau în camere separate ca nu cumva să ne întâlnim. Dar
Dumnezeu, Cel care face minuni, a prevăzut ca noi să ne
putem întâlni fără ca să să afle. Nu aveam drept de muncă,
deci eram ținuți în celule. Dar s-a întâmplat chiar în vremea
aceea că se făceau reparațiile instalațiilor sanitare ale închisorii.
Meseriașii care lucrau la aceste reparații aveau nevoie de
ajutoare și veneau la milițienii care ne păzeau cerând să li se
dea deținuți care vor să lucreze cu ei. Bineînțeles că noi eram
primii la ușă. Apoi meseriașii veneau și ne cereau pe noi de la
milițieni având în vedere faptul că deja eram specializați.
Am stat în aceeași cameră cu un frate dintre Martorii lui
Iehova. Se numea Vasile. Era un frate foarte sincer. A fost
arestat pentru că s-a adunat într-o casă cu alți frați. Într-o zi a
fost adus în camera noastră un deținut care era cunoscut în
lumea interlopă sub numele de „Șarpe”. Toți se temeau de el.
Într-o zi el se afla într-un pat de la nivelul al doilea și mi-a
cerut să îi dau o țigară care se afla pe jos. Eu am refuzat.
Atunci el a coborât la mine și mi-a tras o palmă peste un
46
obraz. Dar eu foarte calm am întors și celălalt obraz. El a
rămas blocat căci nu mai întâlnise o astfel de situație, iar eu
am rămas doar cu o singură palmă primită. Apoi el a întrebat
pe alții despre mine căci nu înțelegea felul meu ciudat în care
am reacționat la primirea acelei palme. I s-a spus că sunt
pocăit. De atunci a avut o atitudine de respect față de mine și
față de fratele Vasile. Îi teroriza pe toți cei din cameră, dar de
noi nu se atingea.
În timp ce eram în închisoare milițianul comunei
Oarja a declarat că el nu ne va mai permite să locuim în
comună după ce ne vom elibera. După cele șase luni ne-am
întors la Oarja. Între timp milițianul fusese prins săvârșind o
faptă rușinoasă și a fost mutat disciplinar de către superiorii
lui în altă comună. Dumnezeu era în controlul tuturor
lucrurilor. A mai trecut o vreme și iarăși am fost arestați.
Domnul i-a spus unuia din frați că aveam să petrecem în
închisoare, de data aceea, o lună de zile. Am fost duși tot la
Colibași. Era o vară foarte călduroasă. Am fost introduși într-
o celulă unde din cauza aglomerației și a căldurii ne simțeam
ca într-o saună; betonul din cameră era inundat de apa de la
transpirație și aburul care se condensa. Eram foarte fericiți,
discutând între noi numai lucruri privitoare la credință. După
câteva zile ne-au despărțit căci eram considerați periculoși.
Eu am fost mutat într-o celulă unde mai erau alți trei
deținuți. În fiecare zi unul dintre noi era de serviciu cu
curățenia. Când am intrat în celulă am văzut că era mare
mizerie și foarte multe muște. Am făcut curățenie și am prins
toate muștele. Apoi în fiecare zi făceam curățenie și dacă intra
vreo muscă o prindeam imediat, așa că ceilalți nu erau
deranjați nici de muște, dar nici de grija de a face curățenie.
Doar stăteau în paturi și discutau. Eu nu mă amestecam în
discuțiile lor căci discutau multe deșertăciuni. Odată am auzit
pe unul dintre ei spunând celorlalți: „Eu aș înnebuni de
plictiseală dacă aș fi obligat să stau numai cu pocăitul ăsta în
47
celulă.” Purtarea mea, din punctul lor de vedere era ceva de
nesuportat. După un timp a venit o amnistie. Eu eram
singurul din celulă care m-am încadrat în condițiile de a fi
eliberat. Așa că eu urma să îi părăsesc. Iarăși i-am auzit
discutând despre mine. Unul zicea: „Dacă ar fi toți oamenii
ca băiatul ăsta nici nu ar fi nevoie de pușcării.” Ne-am
eliberat după o lună precum ne spusese Domnul.
După o vreme s-a întâmplat că eram cu frații mei la
Craiova. Într-o zi am luat bicicletele și Bibliile și ne-am dus
într-un loc în mijlocul naturii. Stăteam jos pe iarbă și
discutam din Biblie. Pe aproape de locul acela era calea ferată
care leagă Craiova de București. A trecut un tren de marfă și
pentru că era înainte de intrarea în gară a oprit la semnal. Un
milițian care era în locomotivă ne-a văzut și a considerat că
noi stăteam acolo ca să furăm din vagoane. A venit la noi și
ne-a arestat. Ni s-au confiscat Bibliile și am fost puși în
închisoare pentru alte cinci luni. După un timp de ședere în
închisoarea din Craiova am fost mutați la închisoarea de la
Bacău.
La Bacău ne foloseau ca lucrători în ferme agricole.
Penitenciarul avea contract cu fermele ca să folosească
deținuții pentru recoltarea produselor agricole. Fermele
plăteau către penitenciar nu în funcție de câte produse erau
recoltate ci în funcție de suprafața care era recoltată. De aceea
milițienii care ne păzeau ne forțau să lucrăm cât mai repede ca
să terminăm o suprafață cât mai mare într-un timp cât mai
scurt. Așa se făcea că numai câteva procente din suprafața
cultivată erau recoltate. Produsele rămâneau în mare parte
neatinse. Apoi în urma noastră veneau tractoarele care arau și
le îngropau sub brazdă. Era, după cum se zicea, blestemul
comunist care era cunoscut în toată țara. Eu căutam să
recoltez cât puteam mai mult căci îmi părea rău de risipa care
se făcea. Dar din cauza aceasta rămâneam în urmă și cei ce ne
păzeau țipau la mine zicând că sunt leneș. Fratele meu lucra la
48
recoltarea cartofilor unde puțini cartofi erau salvați,
majoritatea rămâneau să fie îngropați de plugurile
tractoarelor. Eu i-am zis că noi trebuie să fim corecți și să nu
lăsăm să se piardă recolta. El încerca să recolteze totul, dar și
acolo milițienii îi grăbeau pe deținuți să meargă repede
înainte. Atunci fratele meu a avut un vis în care se arăta cum
cineva punea un sac foarte greu în spatele unui copil pentru a
fi cărat. Am înțeles că acel cineva eram eu care îi ziceam
fratelui meu să facă ceva care era imposibil de făcut. Odată,
un milițian care era mai înțelept m-a chemat la el și mi-a zis:
„Mută căruța în care se află butoiul cu apa de băut.” Îmi cerea
ceva imposibil. Eu am răspuns: „Nu pot” Apoi el mi-a zis:
„Vezi că nu poți, de ce nu te ajută Dumnezeu?” Dumnezeu
îmi vorbea prin gura lui ca să înțeleg că sunt lucruri care nu
depind de noi. Învățam în școala vieții...
În anul 1988, fiind în Iugoslavia, Domnul mi-a vorbit că
are nevoie de mine într-un loc de suferință. Eu am răspuns
Domnului că vreau să fiu unde este voia Lui. M-am lăsat
arestat de miliția iugoslavă și am fost trimis în România. Am
fost dus la închisoarea din Timișoara de unde fusesem eliberat
doar cu o lună mai înainte. În prima Duminică am fost dus la
bucătărie împreună cu alți deținuți pentru ca să curățim
cartofi. Am povestit despre puterea lui Dumnezeu de a face
minuni, și despre felul cum la rugăciunea unui grup de șapte
pocăiți, între care eram și eu, Dumnezeu făcuse să fie dată o
mare amnistie generală în luna Ianuarie din anul acela.
Auzindu-mă bucătarul a început să plângă. Eu l-am întrebat
pentru ce plânge, iar el a zis: „Roagă-te la Dumnezeu și
pentru mine, căci dacă mă scapă din închisoare mă pocăiesc.”
„Dar ce ai făcut de ai ajuns aici?” l-am întrebat. „Am omorât
pe socrul meu,” mi-a răspuns el. „Am să mă rog,” i-am promis
eu. În săptămâna care a urmat am stat înaintea Domnului cu
post și cu rugăciune.

49
 În ziua de sâmbătă stăteam de vorbă cu Domnul
zicându-i: „Doamne, eu acum trebuie să fiu mutat la Craiova
și nu mai știu dacă mi-ai ascultat cererea.” Chiar în acel
moment am fost strigat de către un milițian care a venit să mă
scoată din cameră pentru a mă duce la magazia de haine ca să
predau lenjeria deoarece eu trebuia să fiu mutat la închisoarea
din Craiova. Milițianul m-a dus la magazie și m-a lăsat acolo
ca să aștept, căci erau alții înaintea mea. Dar bucătăria era
lângă magazie. De aceea, după ce a plecat milițianul m-am dus
la fereastra bucătăriei ca să-l văd pe bucătar. Dar nu l-am
văzut, ci era un altul care nu fusese înainte. Cei ce stăteau
acolo m-au întrebat: „Cauți pe bucătar?” „Da” am răspuns eu
. „Bucătarul nu mai este. În urmă cu un sfert de oră a trecut
pe aici. Era îmbrăcat în haine civile și își lua rămas bun de la
toți zicând că l-a scăpat Dumnezeu” mi s-a spus. Am fost
mutat la Craiova, judecat de tribunalul din Craiova de către o
femeie care zicea: „Îmi pare foarte rău că trebuie să te
condamn doar la trei ani de închisoare căci legea nu îmi
permite mai mult.” Vina mea era că trecusem frontiera spre
Iugoslavia și că ajutasem pe alții să treacă.
La scurt timp după intrarea în închisoarea de la Craiova,
în aceeași celulă unde mă aflam, au fost aduși câțiva tineri care
fuseseră prinși la Craiova în timp ce călătoreau spre frontieră.
Pentru că știam că rostul meu acolo era să propovăduiesc pe
Domnul Isus, nu tăceam. Ca urmare unul dintre ei a primit
pe Domnul Isus ca mântuitor. Era un inginer de la București
pe nume Costel care după cum spunea el simțea un mare gol
sufletesc. De aceea era hotărât să plece din țară, să nu mai
audă de soția lui și să înceapă o altă viață în America. Dar
după ce a primit pe Domnul Isus zicea că golul din suflet i-a
fost umplut cu prezența Lui. Aceasta era ceea ce îi lipsea. Nu
îl mai interesa plecarea în America. El era condamnat la opt
luni de închisoare. După o vreme am văzut că el postea foarte
mult așa încât slăbise trupește. Fiindcă prietenii lui îmi
50
reproșau mie zicând: „Niță ce i-ai făcut lui Costel, vrei să-l
omori, uite-te la el cum a slăbit?” l-am întrebat: „Costel, ce
ceri tu de la Domnul, pentru ce postești așa de mult?” El mi-a
răspuns: „Îl rog pe Domnul să facă minunea aceasta: după ce
mă eliberez și mă întorc acasă, fără să îi spun soției mele că m-
am pocăit, să o iau cu mine la adunare și ea să se predea
Domnului chiar atunci.”
Costel s-a eliberat. După un an m-am eliberat și eu. M-
am întâlnit cu un prieten cu care fusesem arestat și care
stătuse și el șase luni la închisoare. El nu știa de cererea lui
Costel căci se eliberase înaintea acelui eveniment. L-am
întrebat: „Nicușor, ce mai știi despre Costel?” El mi-a
răspuns: “Nelu, Costel este fericit. Iată ce s-a întâmplat: după
eliberarea lui, el s-a dus acasă și fără să-i spună soției lui că s-a
pocăit, a luat-o cu el la adunare și ea s-a predat Domnului
chiar atunci. “
La Craiova s-a întâmplat că am fost acuzat, pe nedrept,
de a fi pus la cale o evadare din închisoare. Din această cauză
am fost declarat periculos, fără dreptul de a fi scos la muncă, ci
de a sta numai în celulă.
În fiecare lună erau scoși din celule toți deținuții fără
lucru pentru a sta înaintea unei comisii de milițieni care alegea
dintre ei pe unii care să fie repartizați la un loc de muncă. Eu
nu aveam nici o șansă de a fi ales deoarece pe dosarul meu era
scris: periculos. De fiecare dată când dosarul meu trecea prin
fața comisiei era doar mutat dintr-o parte în cealaltă a șefului
comisiei.
Pe vremea aceea era o fabrică de încălțăminte atașată de
perimetrul închisorii. Acolo lucrau deținuții care aveau
pedepse mari. Niciodată nu lucrase vreun frontierist în
fabrică deoarece eram considerați oameni cu tendință de
evadare, iar acolo lucrau și câteva persoane civile cu care
frontieriștii nu trebuiau să vină în contact, pentru a nu pune
la cale vreo evadare din închisoare.
51
 Dar în inima mea a apărut o arzătoare dorință de a vesti
evanghelia celor care lucrau în fabrică. De aceea am venit cu
cererea înaintea Domnului rugându-L să facă minunea de a fi
repartizat să lucrez în fabrică. După 70 de zile de post și
rugăciune Domnul mi-a arătat că are 50 de suflete în fabrică la
care trebuie să le vestesc Evanghelia. Apoi a venit minunea.
Am fost scoși în fața comisiei de muncă și când adjunctul
comandantului închisorii, locotenentul Lepădat, a luat
dosarul meu în mână, nu l-a mutat în partea cealaltă cum
făcea de obicei, ci l-a pus în fața lui. Uitându-se la mine, a luat
guma de șters în mână și ștergând cele scrise împotriva mea pe
dosar mi-a zis: „Niță, te repartizez în fabrică, numai să ai grijă
să fii cuminte acolo.” În sala aceea ar fi fost mulți alții care nu
erau periculoși, dar Dumnezeu a făcut să fiu ales tocmai eu
care eram cel mai periculos din punctul lor de vedere.
Timp de trei luni am vestit Evanghelia la deținuții din
fabrică. Eram urmărit de milițieni cât și de agenți recrutați
dintre deținuți. Dar niciodată nu am fost prins. Uneori se
strângeau deținuții în jurul meu ca să le vorbesc și să le cânt
cântările Domnului. Erau două clădiri. Nu aveam voie, ca
deținuți, să mergem de la o clădire la alta fără a fi însoțiți de
milițieni. Totuși eu mergeam și în cealaltă clădire și vesteam
evanghelia. Cei ce erau mișcați de cuvântul Domnului mă
rugau să-i învăț cum să se roage. Eu le scriam rugăciunea
„Tatăl Nostru” pe bilețele, împreună cu versete din Biblie.
Măcar că nu aveam voie să avem creioane și hârtie, Dumnezeu
a creat posibilitatea ca eu să am. Milițienii controlau
buzunarele de la hainele deținuților care se aflau agățate pe
cuiere, dar nici odată nu au găsit vreun bilețel. Aveam o mare
îndrăzneală dată de Duhul Sfânt. Mă simțeam dublat de o
altă persoană care era în mine și cu mine tot timpul. Am
intrat în legătură și cu persoane civile, dar nu pentru a pune la
cale vreo evadare, ci pentru a le vesti pe Domnul Isus.
Dumnezeu a lucrat în așa fel încât chiar soția unui ofițer de
52
miliție care lucra acolo m-a rugat să îi repar un aparat
electronic și în felul acesta am avut ocazia să îi mărturisesc pe
Domnul Isus.
După ce s-a împlinit numărul celor care trebuiau să audă
Cuvântul, știam că misiunea mea acolo s-a încheiat. Și am fost
prins. Înmânasem bilețele cu versete din biblie la doi tineri și
am fost văzut de un „turnător”. La scurt timp după aceea am
fost luat de un milițian și dus la biroul comandantului
fabricii. Era cu bilețelele în mână. M-a întrebat: „Ce ai făcut
Niță?” Eu am răspuns: „Ce să fac domnule locotenent, știți...
Dumnezeu a rânduit o zi de judecată în care va trebui ca să
dăm socoteală de faptele noastre și de aceea ne cheamă să ne
pocăim și să ne schimbăm purtarea.” El a zis : „Doar nu vrei
să mă pocăiești și pe mine?” „Să dea Dumnezeu” am răspuns.
„Să știi Niță că acum va trebui să stai la izolare cu lanțuri la
mâini și la picioare timp de zece zile, apoi vei sta în celulă, fără
a mai vedea munca, până vei termina toată pedeapsa,” mi-a zis
cu autoritate.
Eram plin de o mare bucurie. După două ore de la
intrarea mea în izolare s-a deschis ușa și au fost introduși alți
doi frontieriști. Le-am vorbit despre Domnul Isus. Unul
dintre ei, privindu-mă cu ochi triști m-a întrebat: „Mă mai
iartă pe mine Dumnezeu, căci nu este păcat pe care să nu-l fi
făcut.” „Da,” i-am raspuns eu. A primit pe Domnul Isus.
Odată cântam împreună din cântările Domnului. S-a deschis
ușa și, cu o voce aspră, un ofițer care era cunoscut pentru felul
lui autoritar de comunist, a întrebat cine cânta. Am răspuns
că eu eram acela. „Da, dar se mai auzea și o altă voce,” a
adăugat el. „Și eu,” a răspuns, noul meu frate. Ne-a
amenințat, și a plecat. Mai târziu, după căderea
comunismului, l-am întâlnit pe acel frate în Italia. S-a
căsătorit cu o fată creștină și îmi spunea că era fericit.
Cât despre cei doi tineri la care le dădusem bilețelele cu
versetele din Biblie, am aflat mai târziu că au fost și ei puși în
53
lanțuri și în izolare. Am întâlnit pe unul din ei spunându-mi
plin de credință că Dumnezeu va face o minune pentru noi ca
să fim scoși din închisoare. Și într-adevăr minunea chiar a
venit căci comunismul a căzut și mulți am scăpat din
închisoare.
După cele zece zile petrecute în lanțuri am petrecut
restul zilelor de închisoare într-o singură celulă. Aveam de
lucru în vestirea Cuvântului în fiecare zi, căci măcar că celula
era mică, doar pentru cinci persoane, era mereu aglomerată,
uneori fiind ocupată chiar de 10-13 deținuți. O altă minune
era că pe mine nu mă mutau din acea celulă, dar pe ceilalți îi
înlocuiau mereu cu alții, astfel că tot mai mulți puteau să audă
Cuvântul.
În timpul acela în aceeași închisoare se afla un tânăr
deținut, frontierist, numit Marian. El avea slujba de planton.
Plantoane erau cei ce făceau curățenie pe culoarele de care
erau conectate celulele. Tot ei serveau mâncarea la deținuți
prin niște ferestre mici numite vizete cu care erau prevăzute
ușile celulelor. A fost și el adus în aceeași celulă cu mine. A
primit pe Domnul Isus. Ne-a ajutat mult în privința mâncării
căci la închisoare mâncarea era puțină și săracă în calorii. Am
fost împreună multă vreme și chiar ne-am eliberat în aceeași
zi. Am mers împreună pe la cercuri de rugăciune din Craiova.
S-a căsătorit cu o fată credincioasă de la Mediaș, are șase copii
și ține credința care a fost dată sfinților odată pentru
totdeauna.
În aceeași celulă a stat o vreme un deținut care era
condamnat pentru delapidare. Când eu vorbeam despre
Domnul Isus, el se tulbura foarte tare și niște duhuri de ură îl
chinuiau. Ceilalți deținuți îl întrebau: „Ce ai cu Niță, tu nu
vezi că ne învață lucruri bune.” „Nu pot să-l sufăr,” zicea el.”
Bătea în ușă ca să vină milițianul de gardă. Fiind întrebat ce
vrea, el zicea: „Domnule, mutați-mă de aici, căci nu pot să
stau cu pocăitul ăsta în aceeași celulă.” Dar gardienilor nu le
54
păsa de lipsa de confort a cuiva. Dimpotrivă ziceau: „De ce ai
venit aici, trebuia să stai afară.”
În închisoare aveam și cărți. Erau cărți de propagandă
comunistă sau alte cărți care nu afectau sistemul lor educativ.
Eu scriam versete din biblie prin cărți pentru a le citi cei ce le
foloseau. Odată a venit un ofițer din conducerea închisorii și
m-a anchetat pentru fapta aceasta, apoi a dat ordin
milițianului de gardă să mă trimită la izolare. Dar milițianul
nu a executat ordinul și am rămas nepedepsit. Era un alt om al
lui Dumnezeu.
În ianuarie 1988 când împreună cu alți șase deținuți ne-
am rugat și am postit timp de zece zile în închisoarea din
Timișoara pentru amnistia care a venit într-adevăr, ne-am
sfătuit să ne rugăm și pentru căderea comunismului în
România, la care Dumnezeu ne-a răspuns că va fi de partea
noastră, dar să ne luptăm în rugăciune până vom birui.
Domnul ne-a arătat în vedenie cum tabloul președintelui era
aruncat și oameni care vorbeau despre Dumnezeu erau puși
în cinste. De atunci am continuat lupta în rugăciunea aceasta.
În luna Noiembrie, 1989 eram în celulă în închisoarea din
Craiova. Auzeam în difuzorul din cameră cuvântarea
președintelui la congresul ținut cu ocazia realegerii lui. În tot
timpul cuvântării mă luptam în rugăciune pentru căderea lui.
La un moment dat am auzit un mesaj din partea Domnului
care suna așa: „Gata, ați biruit, va cădea.” Și a căzut în
Decembrie.
Imediat după căderea comunismului, frontieriștii fiind
considerați nevinovați, au fost puși în libertate. Mă aflam
îmbrăcat civil în curtea închisorii. Adjunctul comandantului,
același care mă repartizase să lucrez în fabrică, îmi scria actul
de eliberare. Lângă el se aflau și alți milițieni între care era
comandantul fabricii, cel care mă pusese în lanțuri, și alții care
se purtaseră rău cu mine. Eu mă uitam la ei și ei se uitau la
mine. Era o atmosferă de tăcere încordată. Eu am rupt tăcerea
55
zicând: „M-ați pus în lanțuri pentru că am vorbit de
Dumnezeu, dar vedeți că tot Dumnezeu a biruit?” Nici un
răspuns. Atunci am zis: „Acum ar fi bine să vă pocăiți. „Cel ce
scria, locotenentul Lepădat, a zis: „O să ne pocăim.” După o
vreme locotenentul Lepădat a ajuns să fie comandantul
închisorii, apoi a ieșit la pensie. S-a format o organizație
pentru educarea deținuților prin predicarea evangheliei în
închisorile din România. Locotenentul Lepădat a ajuns să fie
unul din membrii conducerii acesteia. Un alt om al lui
Dumnezeu.
După ieșirea din închisoare aveam o mare bucurie de a
vesti evanghelia la cei necredincioși, mai ales că nu mai era nici
o piedică, dar Dumnezeu mi-a zis că trebuie să plec în apus. Și
am plecat. În două săptămâni am primit pașaportul și la
începutul anului 1990 am trecut legal aceeași frontieră cu
Iugoslavia pe care o trecusem ilegal de cinci ori pe vremea
comuniștilor. Am ajuns apoi la frontiera cu Italia pe care am
trecut-o tot ilegal. Am stat șase luni în Italia și am ajuns în
America unde deja se aflau patru dintre frații mei. În 1992 m-
am căsătorit cu Maria (Marina), scumpa mea soție.
Dumnezeu ne-a dăruit șase copii, pentru care îi mulțumim
nespus de mult. Aleluia!

56
 CAPITOLUL 6

UN APEL LA TREZIRE

În data de 10 Ianuarie 2013, am avut un vis dumnezeiesc.

Mă aflam într-o adunare pe care nu aș putea s-o identific. Mi
s-a cerut să mă rog, și în timp ce mă rugam ziceam: „Doamne
ai milă de noi, iartă-ne căci am lărgit calea.” Toată adunarea a
început să plângă cerându-și iertare înaintea lui Dumnezeu, în
timp ce eu strigam: „Pocăință, pocăință, pocăință!” Un duh
de pocăință s-a coborât peste adunare. Adunarea aceea nu era
una mare.
Din acest vis am înțeles că Domnul ne cheamă pe noi,
poporul Său, la trezire. Faptul că era o adunare mică arată că a
fi puțini la număr nu este chiar o dovadă că suntem cu
adevărat pe calea celor puțini aleși. Faptul că eu ceream iertare
pentru noi toți înseamnă că chemarea nu-i are în vedere
numai pe alții ci eu mai întâi de toate trebuie sa mă trezesc, să
mă pocăiesc, căci mă aflu în același număr al celor ce am lărgit
calea. De aceea mă consider vinovat și mă smeresc împreună
cu ceilalți.
Mi se părea de multe ori, uitându-mă la calea mea, că este
mai îngustă decât a altora și aceasta îmi dădea un sentiment de
oarecare satisfacție. Dar calea lărgită nu mai este în realitate
calea cea îngustă ci o altă cale spre care am alunecat de pe calea
cea îngustă, care de fapt este una singură, și care fusese trasată
pentru toate generațiile de oameni, indiferent de cultură sau
obiceiuri. Fiindcă toți avem pe Domnul Isus ca înaintaș,
trebuie să-I descoperim urmele și să călcăm în „urmele pașilor

57
Lui.” „Voi să vă sfințiți și să-mi fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt,”
zice Domnul (Leviticul 20:7).
Domnul Isus când a trasat calea, a trasat-o odată pentru
totdeauna și ea este aceeași pentru toate popoarele, din toate
vremurile. Nu se admit modificări sau îmbunătățiri în funcție
de culturile popoarelor, de vremuri sau de împrejurări. Nu
putem preface calea după pretențiile noastre, ci noi trebuie să
ne prefacem (să ne schimbăm) după cum sunt standardele
căii. Prorocul Ieremia ne scrie la capitolul 6 versetul 16: Așa
vorbește Domnul: „Stați în drumuri, uitați-vă şi întrebați care
sunt cărările cele vechi, care este calea cea bună: umblați pe ea,
și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre!” Dar ei răspund:
„Nu vrem să umblăm pe ele!” Iar același Ieremia în capitolul 2
versetul 33 scrie din partea lui Dumnezeu: „Ce bine știi să-ți
întocmești căile când este vorba să cauți ce iubești! Chiar și la
nelegiuire te deprinzi”.
Multe locuri de adunare au devenit săli de spectacole
unde spectatorii nu prea mai au ocazia să aducă Domnului o
închinare plăcută cu frică și cu evlavie căci li se oferă programe
gata fabricate de către cei ce se dau drept lideri spirituali. Am
înlocuit închinarea „În Duh și în Adevăr” cu lucrări artificiale
care pot doar să impresioneze pe cei orbi duhovnicește, sau să
legene pe cei ce sunt ațipiți ca să poată dormi de-a binelea.
Am primit ca bune, în viața noastră de creștini, lucruri
pe care primii creștini nu le-ar fi acceptat. Astfel am dat
intrare liberă chiar și în adunări la moda lumii, prin
îmbrăcarea hainelor necuviincioase, fuste strâmte sau crăpate,
pantofi cu tocurile înalte, mahrame subțiri ca baticuri,
folosirea de podoabe, vopsirea și coafarea părului, purtarea
pantalonilor și neacoperirea capului la partea feminină;
neglijarea și înlocuirea lucrării Duhului Sfânt cu programe
realizate cu înțelepciunea și talentele omenești.
Oile, oițele și mielușeii suferă din cauza lipsei de
adevărata hrană duhovnicească; cei ce ar trebui să le cerceteze,
58
bătrânii poporului care ar trebui să pască și să supravegheze
oile, stau pe ultimele bănci ale adunării nebăgați în seamă în
timp ce lucrarea este făcută de tineri și de oameni nepuși de
Duhul Sfânt prin care, de la amvoane, răsună predici
frumoase dar fără putere duhovnicească. Liderii sunt prea
ocupați cu programele religioase ca să le mai rămână timp și
pentru „nenorocitele acelea de oi” (Zah. 11:11). Primii sfinți
stăruiau în legătura frățească. Dacă umblăm în lumină avem
părtășie unii cu alții (1 Ioan 1:17). Astăzi părtășia unii cu alții se
rezumă de obicei la saluturi, întrebări despre ce mai facem și
alte câteva vorbe schimbate la începutul și la sfârșitul
programului.
Să nu ni se aplice Cuvântul dat de Dumnezeu prin
prorocul Ezechiel: „Turma Mea rătăcește pe toți munții și pe
toate dealurile înalte; oile Mele sunt risipite pe toată fața țării
și nimeni nu îngrijește de ele, nici nu le caută! Pe viaţa Mea,
zice Domnul Dumnezeu, pentru că oile Mele au ajuns de jaf şi
sunt prada tuturor fiarelor câmpului, din lipsă de păstor,
pentru că păstorii Mei n-au nicio grijă de oile Mele, ci se
pășteau numai pe ei înșiși, şi nu pășteau oile Mele, aşa
vorbeşte Domnul Dumnezeu: Iată, am necaz pe păstori! Îmi
voi lua înapoi oile din mâinile lor, nu-i voi mai lăsa să-Mi
pască oile, şi nu se vor mai paşte nici pe ei înşişi; căci Îmi voi
izbăvi oile din gura lor, şi nu le vor mai sluji ca hrană!”
(Ezechiel 34:6-9).
În locul felului prezbiterian, pluralist, de paștere și
supraveghere a oilor de către ceata prezbiterilor, s-a adoptat
sistemul ierarhic-piramidal. Domnul Isus a zis că între noi să
nu fie acest fel de cârmuire de sus în jos ca la lume: „Împărații
neamurilor domnesc peste ele; și celor ce le stăpânesc li se dă
numele de binefăcători. Voi să nu fiți așa. Ci cel mai mare
dintre voi să fie ca cel mai mic; și cel ce cârmuiește, ca cel ce
slujește” (Luca 22:24-26). Sistemul de cârmuire de sus în jos îl
vedem apărut în Biserică pe vremea apostolului Ioan când
59
Diotref s-a ridicat peste ceilalți (3 Ioan: 9). S-a împlinit ce
spusese Pavel către prezbiterii bisericii din Efes, că după
plecarea lui se vor ridica unii dintre ei (Fapte 20:29).
Nu vedem nici un titlu de „Pastor” sau de „Episcop”
între prezbiterii (bătrânii) bisericii din Efes chemați de Pavel
la Milet, ci el se adresează tuturor deopotrivă: „Luați seama,
dar, la voi înșivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul
Sfânt episcopi (supraveghetori), ca să păstoriți Biserica
Domnului, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său” (Fapte
20:28).
Păstori și episcopi nu însemnează titluri pe care omenii
ar trebui să și le dea, sau poziții pe care unii ar trebui să și le
atribuie într-o adunare, ci sunt slujbe duhovnicești pe care
trebuie să le îndeplinească împreună bătrânii poporului (cei
cu perii albi) fiind puși de Duhul Sfânt.
A paște oile înseamnă a le căuta acolo unde se află ele, a
petrece timpul printre ele, a le cunoaște față în față, a le da
sfaturile practice la fața locului în funcție de situația, de
necazul, de încercarea, și de starea fiecăreia. Înseamnă a
cunoaște fiecare oaie, oiță și mielușel, atât duhovnicește,
sufletește, cât și materialicește. Ori lucrarea aceasta nu o pot
face decât lucrând împreună, bătrânii adunării care fiind plini
de Duhul Sfânt, cu experiența vieții, având familii, au crescut
în frica de Domnul toți copiii pe care El i-a dat lor (nu doar
câți au vrut ei să primească prin oprirea nașterilor sau prin alte
lucrări străine de calea cea îngustă).
Ceata prezbiterilor (bătrânilor) cuprindea în numărul ei
și pe prorocii poporului: În Biserica din Antiohia erau niște
proroci şi învățători: Barnaba, Simon, numit Niger, Luciu din
Cirena, Manaen, care fusese crescut împreună cu cârmuitorul
Irod, şi Saul. Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul
Sfânt a zis: „Puneți-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul,
pentru lucrarea la care i-am chemat.” Atunci, după ce au
postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei și i-au lăsat să
60
plece (Fapte 13:1-3). Vedem de aici că apostolii Pavel și
Barnaba nu erau peste Biserică ci erau supuși Bisericii care i-a
trimis să propovăduiască Evanghelia la neamuri. Cei pe care i-
a folosit Domnul pentru a trimite pe misionari în lucrare au
fost bărbați, nicidecum femei. Pavel adresându-se prorociilor
scrie la 1 Corinteni 14:34 că femeile trebuie să tacă în adunări,
căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul în ele. Atunci cum
poate o femeie să prorocească dacă în adunare trebuie să tacă?
Înseamnă că dacă primește mesaje de la Domnul le poate
spune separat celor cărora le sunt adresate. În felul acesta nu
este încălcată rânduiala bisericii.
Sunt încredințat că Domnul care are numai gânduri
bune cu privire la noi, poporul Lui, ne trimite înștiințări ca
acestea fiindcă ne vrea gata pentru a-L întâmpina pe El ca o
mireasă pregătită și împodobită pentru Mirele ei preaiubit
(Ioan 3:29; Apocalipsa 21:2, 9; 22:17).
Pentru a fi găsiți gata pentru întâmpinarea Mirelui
înseamnă că mai întâi trebuie să devenim gata, și apoi să
rămânem în această stare de gata până în clipa venirii Lui.
Starea de gata înseamnă a fi desăvârșit. Cine este desăvârșit?
Cel ce nu greșește în vorbire (Iacov 3:2). Mă pot verifica dacă
am atins desăvârșirea verificând felul meu de vorbire; orice
cuvânt nefolositor trebuie să fie dispărut din vorbirea mea.
De aceea ni se spune la Efeseni 4:11, 12, că Dumnezeu a dat cele
cinci slujbe duhovnicești: apostoli, proroci, evangheliști,
păstori si învățători, pentru desăvârșirea sfinților. Fără aceste
slujbe absolut necesare în poporul Domnului nu putem
atinge starea de desăvârșire, apoi să și rămânem în această stare
până în clipa venirii Mirelui. Ori aceste slujbe, care de fapt
trebuie să formeze mâna lucrătoare a lui Dumnezeu, vedem
bine că ne lipsesc în aceste vremuri grele. Dacă ne uităm cu
băgare de seamă cam cum se ajunge la desăvîrșire în vremea
aceasta, putem să constatăm că Domnul folosește nuiaua, ne
dă trupul pe mâna satanei pentru nimicirea cărnii prin
61
suferință, stingând astfel puterea firii noastre pământești, apoi
ne ia acasă; sau ne ține în viață până când cu trupul slăbit de
bătrânețe, nemaiavând pofte, putem atinge acea stare de gata
și apoi ne ia acasă.
Dacă în clipa venirii Mirelui, nu vom fi găsiți desăvârșiți,
riscăm să rămânem jos, fiindcă nimic întinat nu poate intra în
cer, nimeni care trăiește în spurcăciune şi în minciună; ci
numai cei scriși în Cartea Vieții Mielului (Apocalipsa 21:27).
Rog pe oricine citește apelul acesta și simte într-adevăr
starea reală a lucrurilor și absoluta nevoie de trezire, să se
alăture rugăciunii de mijlocire, să ne cerem iertare fiindcă am
lărgit calea prin nepăsarea noastră, să ne întoarcem toți la calea
cea îngustă printr-o pocăință reală în sac și cenușă, să
eliminăm tot ce este păcat din viața noastră, ca să putem fi cu
adevărat lumina lumii.
Rugăciunea, care a devenit foarte neglijată în vremurile
acestea, este o slujbă duhovnicească la îndemâna oricui și este
foarte bine răsplătită de Domnul.
Să strângem deci rândurile prin Duhul, punând timpul
nostru în slujba Domnului, să-L rugăm stăruitor ca să aducă
iarăși vremurile acelea binecuvântate, când biserica nu ducea
lipsă de nici un dar duhovnicesc în așteptarea arătării
Domnului nostru Isus Hristos (1 Corinteni 1:7).
Să ne rugăm pentru poporul Domnului care ne cuprinde
pe noi toți; să mijlocim cum odinioară sfinți ca Ieremia,
Daniel, Neemia au strigat cu lacrimi pentru izbăvirea
poporului Domnului. Să ne așezăm în “spărtură” și să
veghem în vederea rugăciunii, după cum ni se spune și prin
mesajul lui Isaia dat pentru niște vremuri ca acestea: „Pe
zidurile tale, Ierusalime, am pus nişte străjeri care nu vor tăcea
niciodată, nici zi, nici noapte! Voi care aduceţi aminte
Domnului de el, nu vă odihniți deloc! Şi nu-I dați răgaz, până
nu va aşeza din nou Ierusalimul şi-l va face o laudă pe
pământ” (Isaia 62:6, 7).
62
 CAPITOLUL 7

CĂSĂTORIA ÎN LUMINA SCRIPTURILOR

Când vorbim despre căsătorie, ne referim la căsătoria

instituită de singurul Dumnezeu adevărat, Acela care a făcut
cerul și pământul. Aceasta înseamnă căsătoria dintre un
bărbat și o femeie, adică între două persoane de sex opus. Este
o lege veșnică, ce nu poate fi schimbată. Acest fel de căsătorie
rămâne valabil pentru toate generațiile de oameni care vor
locui pământul, indiferent de cultură, rasă sau religie. Nu este
un obicei tradițional, care ar putea fi considerat vechi și
depășit de cei ce refuză să asculte de Dumnezeu, ci este
porunca dată de însuși Dumnezeu chiar de la început. În
cartea lui Dumnezeu numită Biblia găsim prima poruncă dată
de Dumnezeu omului după ce a fost făcut: „Creșteți,
înmulțiți-vă și umpleți pământul” (Geneza 1:28). Pentru ca
înmulțirea să aibă loc este nevoie ca două persoane de sex
opus să se unească prin căsătorie. Unirea a două persoane de
același sex nu poate realiza înmulțirea poruncită de
Dumnezeu, de aceea nici nu se poate numi căsătorie, ci este
un lucru scârbos pe care Dumnezeu îl urăște (Leviticul 20:13).
„Nu este bine ca omul să fie singur” a zis Dumnezeu
după ce l-a creat pe om (Geneza 2:18). De aceea a făcut pentru
el o femeie. „Fiecare bărbat să-și aibă nevasta lui (1 Corinteni
7:2) și dacă cineva este necăsătorit este mai bine pentru el să se
căsătorească decât să ardă” a scris apostolul Pavel (1
Corinteni17:9).

63
 Tot el zice că ar fi mai bine pentru cei necăsătoriți să
rămână necăsătoriți ca el, dar fiecare are darul lui (1
Corinteni7:7). A rămâne necăsătorit fără a avea chemarea
aceasta de la Dumnezeu înseamnă a te expune la mari pericole
din partea ispititorului.
Dacă cineva vrea să ia hotărârea de a rămâne necăsătorit
este bine să întrebe totuși pe Dumnezeu dacă hotărârea
aceasta este după voia Lui. El ne cunoaște mai bine decât ne
cunoaștem noi înșine în ce privește puterea și chemarea
noastră.
Căsătoria este cel mai important lucru pe care o persoană
fizică îl poate face în viața aceasta trecătoare. De felul cum îți
alegi soțul depinde fericirea ta pe acest pământ și chiar
fericirea ta veșnică. Apostolul Pavel ne spune că fiecare este
liber să se căsătorească cu cine vrea dar numai în Domnul.
Căsătoriile făcute fără Domnul creează multe probleme în
biserici. Credinciosul care se căsătorește cu o persoană
necredincioasă poate să se aștepte la multe necazuri pentru că
este ca și cum ai pune împreună un bou și un măgar să tragă la
același jug. Chiar și căsătorii făcute în Domnul, dar fără a-L
consulta pe Domnul au întâmpinat mari probleme familiale
uneori foarte grele, multe sfârșind prin a se destrăma.
Pentru a avea o familie tare este foarte necesar ca cei doi
soți să se potrivească unul cu celălalt și să fie destul de
duhovnicești ca să poată birui împreună necazurile vieții.
Dacă ai ajuns la concluzia că trebuie să te căsătorești, primul
lucru care trebuie făcut este să îți verifici relația ta cu Domnul
Isus. Trebuie să fii sigur că ai o puternică relație pe verticală
(spirituală) înainte de a începe o relație pe orizontală în
vederea căsătoriei. Apoi este bine să începi să te rogi pentru
căsătoria ta, căci dacă nu zidește Domnul o casă, degeaba
lucrează cei ce zidesc (Psalm 127.1).
Sunt recomandabile două metode de a te ruga pentru un
soț cât mai potrivit:
64
 1) Îl rogi pe Dumnezeu să îți dea lumină și călăuzire în
alegerea pe care o faci, sau chiar să aleagă El pentru tine.
2) Îl rogi pe Dumnezeu să îți facă un ajutor potrivit, așa
cum i-a făcut lui Adam.
Indiferent de metoda pe care o vei folosi trebuie să ai
siguranța că acela cu care te căsătorești este soțul pentru care
te-ai rugat. De asemenea trebuie să îl rogi pe Dumnezeu să te
facă un soț potrivit pentru persoana cu care te vei căsători. A-i
cere lui Dumnezeu un soț credincios în timp ce tu nu vrei să
fii tot așa înseamnă că ți-ai anulat șansa de a fi ascultat de El.
Pentru a avea o căsătorie fericită este bine să începi a te
ruga pentru aceasta cât mai curând. Eu, ca părinte, am sfătuit
pe copiii mei să se roage pentru căsătoriile lor de când au
început ei să înțeleagă ce însemnează a avea o familie.
Personal dacă aș fi înțeles din copilăria mea însemnătatea
rugăciunii pentru căsătorie aș fi început de atunci să mă rog
pentru aceasta. Mai târziu fiind un adolescent am fost
îndrumat de un unchi al meu să mă rog la Dumnezeu pentru
ajutorul potrivit. El m-a învățat astfel: „Pentru căsătorie
trebuie să te rogi. Dar ca să înțelegi bine lucrul acesta
imaginează-ți că vrei să cumperi un costum de haine. Pentru
aceasta ai două posibilități. Prima este să mergi la un magazin
unde se găsesc costume noi deja făcute pentru toate mărimile
și preferințele. Acolo vei alege pe cel care ți se potrivește cel
mai bine. Dar s-ar putea să nu ți se potrivească perfect. Dacă
vrei să ți se potrivească perfect este o a doua posibilitate. Vei
merge la un croitor. El îți va lua toate măsurile corpului tău și
îți va face un costum care ți se potrivește numai ție. Diferența
dintre cele două metode este că la prima lucrurile se rezolvă
repede pe când la a doua metodă v-a trebui să aștepți.”
Așa este cu căsătoria. Prima metodă este cea mai ușoară și
mai rapidă. Te rogi la Dumnezeu să te ajute să alegi fata care ți
se potrivește cel mai bine și El te va ajuta în alegerea ta și chiar
se poate să aleagă El pentru tine. A doua metodă este mai
65
grea, căci trebuie să-L rogi pe Dumnezeu să prelucreze pentru
tine o fată care să se potrivească întocmai cu tine dar și cu
preferințele tale cu privire la ea. Dar pentru aceasta va trebui
să ai răbdare până când Dumnezeu va duce la îndeplinire
cererea ta.
Eu am luat în serios problema aceasta și am început să
pun în practică cea de a doua metodă. M-am rugat cerându-i
Lui Dumnezeu să-mi facă un ajutor care să se potrivească
întocmai cu mine cât și cu preferințele mele, din punct de
vedere duhovnicesc, sufletesc și fizic. De asemenea L-am rugat
să mă prelucreze și pe mine, ca sa fiu soțul potrivit pentru
soția pe care El o prelucrează pentru mine.
Fiindcă prin credință știam că ea se afla undeva, mă
rugam Lui Dumnezeu ca El să o păzească, să o ocrotească, să o
prelucreze și să o facă ajutorul potrivit pentru mine. În acest
timp de așteptare au apărut alte posibilități de căsătorie, dar
pentru că mă rugam pentru căsătorie, Dumnezeu m-a ocrotit
și mi-a pus piedici în a mă căsători cu o altă fată. După mai
mulți ani de rugăciune și așteptare Dumnezeu mi-a arătat-o
într-o vedenie în timp ce mă rugam pentru ea. Apoi în vis El
mi-a confirmat că numele ei este acela pe care eu dorisem să-l
poarte.
Colaborarea părinților este foarte importantă dacă ei
sunt duhovnicești. De aceea am împărtășit cu ei lucrarea
aceasta și m-au sprijinit în rugăciune. Când fata pentru care
m-am rugat a apărut, am considerat că acordul părinților va fi
un alt semn de la Dumnezeu că ea este persoana pe care El mi-
a pregătit-o ca să fie soția mea. Și așa a fost. Amândoi părinții
au fost convinși pe deplin că ea este fata pentru care ne-am
rugat. Dumnezeu mi-a dat ceea ce îi cerusem împlinindu-mi
toate dorințele.
Ne-am căsătorit și dragostea este steagul care flutură
peste casa noastră. Părinții mei de asemenea o iubesc pe soția
mea ca pe fiica lor. Acum după 26 de ani de căsătorie fericită,
66
continui să-I mulțumesc Lui Dumnezeu pentru soția mea cât
și pentru cei șase copii cu care El ne-a binecuvântat.
Noi ca oameni putem greși în alegerile noastre, dar
Dumnezeu nu greșește niciodată. El dă lucruri bune copiilor
Lui. Trebuie doar să cerem cu smerenie și cu evlavie și să avem
răbdare până când El, olarul iscusit, va face pentru noi, cât și
din noi, vase de cinste.
Când faci alegerea trebuie să fii sigur că persoana cu care
te vei căsători este total liberă de a se căsători, adică nu are un
soț care este în viață. Altfel poți intra într-o legătură
păcătoasă, printr-o căsătorie cu o persoană divorțată ori
separată de soțul ei.
Nunta celor credincioși ar trebui să fie total diferită de a
celor necredincioși. Moda lumii și podoabele care au apărut în
vremea aceasta pe la multe nunți creștine nu fac decât să se
retragă mâna binecuvântătoare a lui Dumnezeu de la cei care
se căsătoresc.
Bătrânii poporului ar trebui să fie foarte atenți pe cine
binecuvântează. Ar trebui să cerceteze dacă este o căsătorie în
Domnul, dacă Domnul și părinții au fost consultați și
întrebați. A nu se pune mâinile cu grabă.
Aspectele sexuale nu ar trebui neglijate de către cei ce
sfătuiesc pe tinerii care se căsătoresc. Multe familii suferă din
pricina necunoștinței în această direcție pentru că de multe
ori părinții sau bătrânii poporului nu își dau seama de
importanța acestui lucru sau se rușinează să discute acest
subiect.
Căsătoria înseamnă acceptarea unui jug pe care cei doi
trebuie să-l poarte împreună. Aceasta presupune multe
necazuri. La căsătorie ar trebui ca cei doi să fie pe deplin
hotărâți să primească de la Dumnezeu toți copiii pe care El i-
ar avea în plan pentru acea familie. Cele mai minunate
binecuvântări date de Dumnezeu familiei sunt copiii. Orice
nemulțumire sau cârtire cu privire la numărul prea mare de
67
copii va determina pe Dumnezeu să-și retragă alte
binecuvântări sau chiar să folosească nuiaua pentru a ne
corecta.
Acum un sfat pentru tinerele care vor să se căsătorească.
Este foarte important cum se poartă și cum se îmbracă o
tânără. De ce? Pentru că tinerii care sunt duhovnicești sunt
atrași spre tinere duhovnicești, iar tinerii care sunt firești sunt
atrași spre tinere firești. Dacă vrei ca Dumnezeu să îți
dăruiască un soț duhovnicesc înseamnă că tu trebuie să fii
duhovnicească. O tânără duhovnicească este smerită cu inima,
dar se vede aceasta și din felul cum se îmbracă. Dacă o tânără
se îmbracă după moda lumii, un tânăr firesc va fi interesat să
se căsătorească cu ea, și apoi problemele...
Acordul părinților este de foarte mare importanță în
alegerea soțului. Dar este absolut necesar ca ei să fie
duhovnicești. Părinții duhovnicești au de la Dumnezeu un
simțământ care le spune dacă este sau nu voia lui Dumnezeu
cu privire la alegerea pe care o face copilul lor. Pe vremea
apostolului Pavel, părintele avea așa mare autoritate asupra
copiilor încât dacă un părinte voia să-și țină fata necăsătorită
putea să o facă. (1 Cor. 7:37) În vremea noastră părinții nu ne
obligă să rămânem necăsătoriți, de aceea este foarte bine să
avem aprobarea lor pentru ca binecuvântarea să fie deplină.
Căsătoria este începutul unei călătorii care ține toată
viața. Pentru a avea succes în călătoria aceasta este absolută
nevoie a lua pe Dumnezeu cu tine ca Stăpân și Domn. El vine
dacă este rugat și chemat. Dar acolo unde lipsește Dumnezeu,
în mod sigur va veni șarpele. El nu are nevoie de invitație.

68
FAMILIA

După ce familia a fost întemeiată se cere multă rugăciune

pentru a fi păzită, căci dacă nu păzește Domnul o cetate
degeaba veghează cel ce o păzește (Psalm 127:1). Dintre cei doi
soți se știe că bărbatul are responsabilitatea, el fiind capul
familiei. Deci dacă într-o familie lucrurile nu merg bine,
Dumnezeu se va judeca mai întâi cu capul familiei.
Se poate înțelege aceasta din întâmplarea din Eden când
după ce șarpele a intrat în familie înșelând vasul mai slab care
este femeia, Dumnezeu nu a întrebat unde este Eva, ci unde
este Adam. De ce? Pentru că el trebuia să vegheze ca nici o
influență străină să nu pătrundă în familia lui. Știm că Adam
era lângă Eva atunci când ea discuta cu șarpele și el nu a luat
nici o măsură de a întrerupe această discuție periculoasă. Apoi
lucrurile au mers atât de departe încât prima familie
întemeiată de însuși Dumnezeu a pierdut fericirea paradisului
pământesc.
Dacă într-o familie se întâmplă ca lucrurile să nu meargă
bine ar trebui ca bărbatul să se cerceteze pe sine însuși înaintea
lui Dumnezeu întrebându-L ce anume nu a făcut din ce era
dator să facă. Dacă o familie a ajuns la despărțire, bărbatul ar
trebui să întrebe pe Dumnezeu zicând: „Doamne de ce m-ai
pedepsit în felul acesta, arată-mi în ce privință am greșit.” De
obicei se folosește blamarea celuilalt așa cum în cazul lui
Adam care aruncă vina asupra Evei.
Bărbatul este ca un păstor, iar familia lui este turma de oi
pe care i-a încredințat-o Stăpânul oilor. Dacă după o vreme
păstorul este întrebat despre oile încredințate lui, iar el se
prezintă cu oi lipsă căci s-au pierdut ori au fost sfâșiate de
lupi, nu va trebui el să plătească oile lipsă? Va putea el să zică:
„Iată-mă, eu și oile pe care mi le-ai încredințat Tu”?

69
 Soția este o mare binecuvântare pentru om, dar se cere
de la om să păstreze această binecuvântare având în vedere și
existența șarpelui. Noi iubim pe Dumnezeu căci El ne-a iubit
mai întâi. Dragostea Lui față de noi face ca dinspre noi să se
reflecte spre El dragostea noastră. Tot astfel este în familie,
dragostea soțului față de soția lui face ca soția să-i răspundă cu
dragoste. Nu aștepta să fii iubit dacă tu nu iubești. Trebuie ca
soția să simtă că este iubită și atunci te va iubi. Dumnezeul
dragostei să umple de dragoste inimile tuturor capilor de
familii! Și dragostea aceasta să crească tot mai mult.
Familia poate fi asemănată cu o corabie care se află în
mijlocul mării. Vânturile și valurile pot lovi corabia. Pentru a
fi în siguranță cel mai important lucru este ca Isus să fie în
corabie; atunci nu va fi nici o teamă. Când marea va fi
înfuriată, în corabie va fi pace și liniște căci Isus este la cârmă.
Cei doi care încep o familie chiar dacă se potrivesc unul
pentru celălalt, aceasta nu însemnează că ei sunt perfecți. Ei au
nevoie să crească împreună până la statura plinătății lui
Hristos. De aceea se cere din partea fiecăruia multă înțelegere,
îngăduință și răbdare.
„Rufele se spală în familie,” spune un proverb.
Neînțelegerile care pot apărea într-o familie trebuie rezolvate
numai de către cei doi împreună cu Domnul. Dacă unul din
soți se va plânge despre celălalt soț la o a treia persoană s-ar
putea ca situația să se înrăutățească. Multe familii au ajuns
chiar la despărțire din pricina sfaturilor rele primite de la alții.
Chiar părinți au ajutat la distrugeri de familii atunci când un
soț s-a plâns la părinții lui despre celălalt soț. Numai părinții și
prezbiterii care sunt duhovnicești și care au experiența vieții
de familie pot să dea sfaturi bune în situații de crize familiale.
Este scris că omul va lăsa pe tatăl său și pe mama sa și se
va alipi de nevasta lui. Niciodată nu trebuie a spune lucruri
negative despre soțul tău spre o altă persoană. Șarpele caută
informații pe care să le poată folosi împotriva familiei tale.
70
Când nu se respectă aceste cerințe lucrurile se pot agrava și cei
doi nu vor mai ști ce să facă. Atunci va trebui să se apeleze la
ajutorul părinților și bătrânilor poporului, dar numai dacă
aceștia sunt oameni duhovnicești, altfel lucrurile vor putea
merge și mai rău.
O problemă foarte des întâlnită și pe care trebuie să o
recunoaștem ca adevărată chiar și între creștini, este soacra.
Dacă un soț sufere din partea soacrei, celălalt soț nu trebuie să
stea nepăsător, ci să acționeze prin încurajare, mângâiere,
rugăciune, și prin discuții cu mama lui care s-ar putea să nu-și
dea seama de ceea ce face. Este de dorit, ca fiecare femeie să fie
gospodină la casa ei. Dacă este cu putință, pentru a se evita
neînțelegerile dintre soție și soacră, sau chiar dintre părinți și
copii, este bine a se locui separat față de părinți.
Un lucru foarte important este comunicarea dintre soți.
Multe familii se distrug din lipsa de comunicare. Un soț trece
prin anumite situații critice iar celălalt nu știe nimic pentru că
nu au timp unul pentru celălalt. Nepăsarea, și tăcerea lui
Adam i-a ajutat șarpelui să își facă lucrarea lui de distrugere.
Se cere a petrece timp cu familia. Au fost chiar slujitori ai
evangheliei care fiind foarte ocupați cu lucrul în via
Domnului au neglijat familiile lor și șarpele le-a făcut mari
pagube. Totodată, postul care este foarte necesar pentru a fi
unit cu rugăciunea, dacă este practicat fără rânduială poate
ajunge un motiv de distrugere a familiei. S-a întâmplat ca
soția să se despartă de soț pentru că el postind foarte mult nu
și-a îndeplinit datoria de soț.
Uneori se poate întâmpla ca unul din soți să devieze de la
calea cea dreaptă. Cel care are mai multă lumină îl poate ajuta
prin rugăciune, prin răbdare și iubire, nu strigând la el: „Tu
trebuie să te schimbi!” Cel mai bine este a zice: „Eu trebuie să
mă schimb; apoi eu fiind lumină pentru soțul meu,
Dumnezeu îl va schimba și pe el (sau pe ea).”

71
 Se întâmplă în unele familii că femeia își asumă
conducerea familiei ridicându-se deasupra bărbatului, și ar
părea că lucrurile merg bine. Aceasta nu este ordinea așezată
de Dumnezeu. Copiii vor învăța de la mama lor nesupunerea
față de bărbat și le va fi greu de a se supune părinților, cât și
soților lor când se vor căsători. Fie că soțul este credincios sau
necredincios, femeia trebuie să se supună bărbatului în toate
lucrurile, în afară de păcat (Safira, soția lui Anania s-a supus
soțului ei la un lucru rău și a fost pedepsită cu aceeași
pedeapsă ca și el) (Fapte 5:9-10).
Atât timp cât bărbatul are mintea sănătoasă, el este și
trebuie să rămână capul familiei lui.

COPIII

Multe familii au fost distruse din cauza înțelegerii greșite

a binecuvântării lui Dumnezeu. Mulți cred că a fi
binecuvântat înseamnă a avea bunăstare pământească. În
realitate lucrurile nu stau chiar așa. Pentru cel ce se teme de
Domnul, adevărata binecuvântare este a avea dragoste, pace,
sănătate, prin prezența Domnului în familie. Psalmul 128 ne
arată cum este binecuvântat omul care se teme de Domnul și
umblă pe căile Lui: el se bucură de lucrul mâinilor lui, este
fericit și îi merge bine. Nevasta lui este ca o viță roditoare
înlăuntrul casei lui, copiii lui stau ca niște lăstari de măslini
împrejurul mesei lui.
A lucra zi și noapte pentru a face bani, a te concentra pe
confortul firesc, înseamnă a neglija starea ta duhovnicească, a
nu avea suficient timp pentru soție și pentru copii, și poți
pierde adevăratele binecuvântări. Foarte multe afaceri bune
au distrus familii bune.

72
 De asemenea se cere comunicarea cu copiii. Copilul lăsat
de capul lui face rușine mamei sale, dar nuiaua și certarea dau
înțelepciune (Prov. 29:15). A pedepsi copilul fără a discuta cu
el ori a fi exagerat de aspru uitând că chiar Dumnezeu e
răbdător cu noi, înseamnă a-l ajuta pe copil să devină rebel
împotriva părinților și chiar împotriva lui Dumnezeu. Pe de
altă parte, prea multa îngăduință față de copil, îl poate face un
rebel.
Altarul familiei, care este rugăciunea împreună cu toată
familia, nu trebuie să fie neglijat. Personal am început să mă
rog pentru copiii mei înainte de a mă căsători, hotărând o zi
din fiecare săptămână ca fiind ziua de post pentru familie,
aceasta rămânând un obicei. L-am rugat pe Domnul să-mi dea
copii credincioși și sănătoși care să fie scriși în cartea vieții. Și
în prezent mă rog nu numai pentru ei ci și pentru copiii
copiilor lor până la al miilea neam. L-am rugat și Îl rog mereu
pe Domnul să fie El însuși un zid de foc, un zid de apărare
între ei și lume. De asemenea mă rog pentru căsătoriile lor ca
Domnul să îi binecuvânteze așa cum m-a binecuvântat pe
mine.

LOGODNA

Logodna este un angajament solemn înaintea lui

Dumnezeu și a oamenilor prin care un bărbat și o femeie
declară că se vor căsători după un anumit timp pe care ei îl
hotărăsc împreună. Logodna nu este ceva obligatoriu, nu
toate căsătoriile trebuie să fie precedate de logodnă. Acest
legământ are aceeași putere ca și legământul care se face la
căsătorie, nu poate fi rupt decât dintr-un singur motiv care
este arătat mai jos. La Dumnezeu nu este și da și nu, de aceea
o hotărâre luată în felul acesta nu poate fi desființată. Dacă

73
un bărbat ar rupe logodna, aceasta ar aduce o mare durere și
rușine pentru fata cu care s-a logodit. Cel ce umblă în
neprihănire nu aruncă ocara asupra aproapelui său și nu-și ia
vorba înapoi dacă a făcut un jurământ în paguba lui (Psalm
15:3-4).
La Matei 19:9 găsim că din pricină de curvie un om ar
putea să-și lase nevasta. Aici este folosit cuvântul curvie pe
care Biblia îl folosește pentru cei necăsătoriți (Pentru cei
căsătoriți Biblia folosește cuvântul preacurvie). Ca să
înțelegem despre ce este vorba putem citi la Matei 1:18-20
unde vedem cum Iosif se gândea să o lase pe Maria logodnica
lui aflând că ea a rămas însărcinată. Logodnica are statut de
nevastă (Deuteronom 22:23-25), de aceea îngerul Domnului îi
spunea lui Iosif să nu se teamă să ia la el pe Maria, nevasta lui
(Matei 1:20). Deci bărbatul poate să se despartă, adică să strice
logodna numai în cazul când află că logodnica lui a curvit.
Despărțirea poate avea loc în cazul acesta fiindcă cei doi nu
deveniseră un singur trup prin căsătorie. Logodna este un
legământ care nu poate fi rupt decât din motivul acesta. După
ce au devenit un singur trup prin căsătorie, este prea târziu
pentru cei doi de a se despărți, căci s-au unit pe viață. De aceea
trebuie a deschide bine ochii înainte de a se face actul
căsătoriei.

DESPĂRȚIREA

Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă (Marcu

10:9). Satana luptă să distrugă familiile credincioșilor ca prin
aceasta să slăbească biserica lui Dumnezeu. Familiile sunt
atacate de tot felul de duhuri din afară. Se cere multă veghere
și rugăciune pentru a putea face față tuturor acestor atacuri.
Dar dacă altarul familiei este dărâmat, soții fiind prea mult

74
ocupați cu lucruri lipsite de importanță duhovnicească,
dragostea se răcește, șarpele pătrunde înăuntru și unitatea
familiei se slăbește. Se ajunge că fiecare are viața lui, nu-i mai
pasă de celălalt. Stau împreună în aceeași casă dar se
înstrăinează unul de celălalt încât sunt ca și separați. În așa
condiții, pentru Satan este foarte ușor să introducă o altă
persoană în viața unuia dintre soți făcând să se ajungă la
lucruri foarte rele. Pe unele familii îi mai țin împreună doar
prezența copiilor sau alte interese materiale. Unii apar în
public împreună zâmbind ca și cum toate lucrurile merg bine,
dar acasă „tună și fulgeră.” Unii au grijă să ascundă realitatea
de copiii lor, dar atmosfera de răceală nu poate rămâne
neobservată. Copiii au viața lor după cum le-o aranjează
prietenii sau împrejurările care devin tot mai periculoase. Soții
caută uneori soluții de împăcare dar nu acolo unde ar trebui
căutate. Fiecare din cei doi consideră că celălalt este vinovat.
Niciunul nu se poate smeri ca să-și ceară iertare la celălalt și la
Dumnezeu.
Așa se ajunge la despărțire. Unul din soți hotărăște că nu
are rost să se mai ascundă „gunoiul sub covor,” ci mai bine să
se dea lucrurile pe față și hotărăște să se despartă.
Unii consideră că dacă vor sta o vreme despărțiți,
lucrurile se vor îmbunătăți, dar Dumnezeu urăște despărțirea
în căsătorie:
„Pentru că Domnul a fost martor între tine şi nevasta
din tinerețea ta, căreia acum nu-i eşti credincios, măcar că este
tovarășa şi nevasta cu care ai încheiat legământ!” Nu ne-a dat
Unul singur, Dumnezeu, suflarea de viață şi ne-a păstrat-o? Şi
ce cere acel Unul singur? Sămânță dumnezeiască! Luaţi
seama, dar, în mintea voastră şi niciunul să nu fie necredincios
nevestei din tinerețea lui!
„Căci Eu urăsc despărțirea în căsătorie – zice Domnul
Dumnezeul lui Israel – şi pe cel ce îşi acoperă haina cu silnicie

75
– zice Domnul oștirilor. De aceea, luați seama în mintea
voastră şi nu fiți necredincioși!” (Maleahi 2:14-16).
Lucrurile pot deveni și mai grave. Se ajunge înaintea
judecătorilor sau avocaților care nu prea încurajează
împăcarea, văzând în despărțirea familiilor doar surse de
câștig. Se pierde timp și bani, se împart lucrurile acumulate
împreună, se despart copii de părinți sau chiar copii de copii.
Nu mai este binecuvântare căci a venit blestemul, cei doi au
divorțat.

Ce este divorțul? Este încălcarea unui legământ pe care

cei doi l-au făcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor
că se vor iubi până la moarte. Poate hotărârea de divorț să
desființeze o familie? Nicidecum. Formalitățile de divorț nu
au puterea de a dezlega ceea ce a legat Dumnezeu, și nu au nici
o valoare înaintea lui Dumnezeu, fiind o încălcare a poruncii
Lui.
Cine este primul vinovat dintre cei doi soți în cazul că s-a
ajuns la despărțire. Bineînțeles, capul familiei. Prin ne
veghere, el a pierdut oile care îi fuseseră încredințate.
Ce ar trebui să facă bărbatul în cazul că se trezește și își
recunoaște vina înaintea lui Dumnezeu? Primul lucru este să
se smerească în sac și cenușă cerându-și iertare înaintea lui
Dumnezeu. Să nu blameze pe soția lui sau pe alte persoane
care au contribuit la despărțire ci să ia asupra lui vina așa cum
se cuvine. Apoi să strige la Dumnezeu ca să-l schimbe din
starea lui și să facă din el un dregător de spărturi, căci Satana a
intrat în cortul lui prin spărturile care s-au format prin
nevegherea lui. Dumnezeu dă har celor smeriți și acționează în
favoarea lor. Chiar și Ahab care era unul dintre cei mai răi
împărați ai lui Israel, atunci când s-a smerit, a înduplecat pe
Dumnezeu ca să îi ușureze pedeapsa.
În cazul că soțul nu se trezește, dar se trezește soția și se
smerește cerându-și iertare la soțul ei și la Dumnezeu, în cazul
76
că el nu vrea să se împace cu familia, rugăciunile ei la
Dumnezeu Îl pot îndupleca să acționeze în favoarea ei
lucrând la inima soțului ei. Femeia înțeleaptă își zidește casa
(Proverbe 14:1).
Când unul dintre soți cade în păcatul de preacurvie și
după aceea îi pare rău și își cere iertare la celălalt soț, este bine
a fi iertat, mai ales că de foarte multe ori un soț cade în păcat
din cauza ne vegherii celuilalt. Despre femeia prinsă în
preacurvie se înțelege că avea bărbat (cuvântul „preacurvie” se
folosește în cazul persoanelor căsătorite). Domnul Isus îi zice:
„Nici Eu nu te osândesc, du-te și să nu mai păcătuiești” (Ioan
8:11). Aceasta este cum i-ar fi zis: „Du-te și să nu îți mai înșeli
bărbatul.” Porunca de a ierta se aplică și în cazul acesta. Sunt
familii de necredincioși care se iartă și continuă să trăiască în
pace, deci cu atât mai mult ni se cere nouă să fim iertători.
S-ar putea ca un soț să zică: „Eu iert dar nu vreau să mai
am legătură cu soțul care a preacurvit, ca nu cumva să mă
întinez în felul acesta.” Pavel ne asigură că soțul necredincios
nu întinează pe cel credincios (1 Corinteni 7:14) și se știe că
preacurvia este un păcat obișnuit la cei necredincioși.
La căsătorii, soții promit că se vor iubi și la bine, si la rău.
Când unul din soți este bolnav sufletește sau duhovnicește și
începe să facă lucruri nesănătoase ajungând chiar să părăsească
familia, atunci este la rău. Atunci iubirea este pusă la
încercare. Atunci trebuie să te lupți pentru vindecarea soțului
pe care ai declarat că îl vei iubi până la moarte. Cine întoarce
pe un păcătos de la rătăcirea căii lui va mântui un suflet de la
moarte și va acoperi o sumedenie de păcate (Iacov 5:20). Apoi
știe Dumnezeu care este și măsura ta de vină care a contribuit
la căderea în păcat a soțului tău, vină pentru care s-ar putea că
ar trebui să-ți ceri iertare de la el (sau de la ea) și de la
Dumnezeu.

77
RECĂSĂTORIREA
Conform Bibliei numai moartea poate dezlega o
căsătorie. Apostolul Pavel scrie că femeia căsătorită este legată
de bărbatul ei câtă vreme trăiește el. Dacă îi moare bărbatul
este liberă să se căsătorească
( Romani 7:2; 1 Corinteni 7:9). Aceasta înseamnă că cei
doi sunt legați unul de celălalt pentru toată viața chiar dacă ei
sunt despărțiți sau divorțați. Deci dacă bărbatul care are deja
o femeie legată de el, s-ar căsători cu o alta, ar însemna că va
avea două femei legate de el.
Dacă din cuvintele Domnului Isus scrise la Matei 5:32 s-
ar putea înțelege că din pricină de curvie bărbatul ar putea să
se despartă de nevasta lui nu găsim nici un cuvânt că el ar fi
liber să se recăsătorească. Apostolul Pavel lămurește problema
celor despărțiți: „Dacă (femeia) este despărţită, să rămână
nemăritată sau să se împace cu bărbatul ei.” (1 Corinteni 7:11).
La 1 Corinteni 7:15 Pavel scrie că dacă soțul necredincios se
desparte, fratele sau sora nu sunt legați. Și aceștia intră apoi în
categoria celor despărțiți care dacă nu pot să se împace să
rămână necăsătoriți (1 Corinteni 7:11).
Există femei care se despart zicând că vor rămâne
despărțite fiindcă Pavel dă dezlegare de a sta despărțite dacă
nu se căsătoresc cu alte persoane. Dar când Pavel zice ca
femeia să rămână despărțită se referă la situația în care nu este
posibilă împăcarea. Altfel ea se va face vinovată de încălcarea
poruncii dată de Domnul prin Pavel ca nevasta să nu se
despartă de bărbat (1 Corinteni 7:10). Apoi, despărțindu-se,
va da prilejul celuilalt ca să cadă în păcatul de preacurvie.
Căsătoria făcută înainte de a se pocăi cineva, este
recunoscută de Dumnezeu ca fiind valabilă (Maleahi 2:14).
Când o persoană necredincioasă se desparte de soțul
necredincios, apoi se pocăiește, dacă pocăința este reală,

78
trebuie să se împace cu soțul sau să rămână necăsătorită, dacă
el refuză împăcarea. Dacă persoana este deja recăsătorită cu un
alt soț în momentul când se pocăiește, în acest caz bătrânii
bisericii vor trebui să cerceteze bine toate aspectele situației
înainte de a lua o decizie corectă în lumina adevărului și cu
ajutorul Duhului Sfânt cu privire la situația ei. S-ar putea ca
primul soț să aștepte întoarcerea acasă a celui ce s-a pocăit,
considerând că acum se va repara familia lor. În caz contrariu
primul soț ar putea blama biserica pentru că nu i se spune
celui ce s-a pocăit să se întoarcă acasă.
Domnul Isus ne spune că dacă femeia lăsată de bărbat se
căsătorește cu altul, preacurvește (Matei 5:32). Unii spun că
legea aceasta este valabilă numai pentru femei și că bărbatul
lăsat de nevastă s-ar putea recăsători. Pavel zice că în Hristos
nu mai este parte bărbătească și parte femeiască fiindcă toți
suntem una în Hristos (Galateni 3:28). Acum Cuvântul se
adresează în mod egal atât la bărbați cât și la femei. Dacă
cineva, din pricină că soțul său nu a fost fidel, vrea să se
despartă, va trebui să se gândească bine dacă după aceea va
putea să rămână necăsătorit pentru că va intra în categoria
celor despărțiți cărora Pavel nu le dă șansa de a se recăsători.
Foarte multe familii au fost reparate prin pocăința celui ce se
consideră partea vătămată (înșelată). Smerindu-se, și
apropiindu-se de Dumnezeu prin recunoașterea propriei stări
de nepăsare și ne veghere care au dus la căderea în păcat a
celuilalt, Dumnezeu l-a făcut un dregător de spărturi și cel
căzut fiind recuperat, familia a supraviețuit.
Dacă un soț părăsit de soția lui se căsătorește cu o alta, iar
după un timp ca răspuns la rugăciunile lui făcute mai
dinainte, adevărata lui soție se vindecă de boala păcatului și se
întoarce acasă, nu îl va găsi ea pe el cu o altă femeie? De aceea
trebuie așteptată vindecarea celui bolnav cu răbdare și cu
iubire după cum și Dumnezeu așteaptă pentru noi.

79
 În vremea de azi foarte mulți soți divorțează și se
recăsătoresc fără a le părea rău de vina lor în ce privește
distrugerea prin ne veghere a propriilor familii. Acesta este un
semn al vremurilor din urmă despre care Domnul Isus a zis:
„Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi
la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte
de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până
în ziua când a intrat Noe în corabie…” (Matei 24:37, 38). A se
însura sau a se mărita o singură dată este ceva normal, dar
când lucrul acesta se repetă, este ceva anormal. Nu este de
mirare că există așa mulți copii care fiind lipsiți de părinții lor
naturali cresc în familii destrămate, cu părinți vitregi,
ajungând să fie abuzați ori neglijați. Unii cad pradă
drogurilor, alcoolismului, crimelor, sexualității,
homosexualității, iar în închisori ei formează
majoritatea.

80
 CAPITOLUL 8

UN MESAJ PENTRU FAMILII

„LĂSAȚI COPILAȘII SĂ VINĂ!”

Ne vom ocupa în continuare de o problemă care este

foarte neluată în seamă de către cei ce ar avea responsabilitatea
de a trage semnalul de alarmă, având în vedere gravitatea unui
păcat care s-a strecurat în poporul Domnului. Este vorba de
refuzul multor familii creștine de a naște toți copiii pe care
Domnul îi are în plan pentru a fi crescuți în credința și
dragostea Lui.
Acest păcat, care ar trebui menționat, ca o atenționare, la
toate evenimentele de căsătorii, întinează poporul și împiedică
pe Duhul Sfânt să lucreze cu mare putere în poporul Lui. De
asemenea, de multe ori sunt împiedicate rugăciunile, prin
întinarea mâinilor celor ce ar trebui să le înalțe curate către
Dumnezeu, în mijlocirile pentru salvarea celor de afară.
Se știe că lumea din cele mai vechi timpuri a folosit
diferite metode de a împiedica nașterile de copii, de la metoda
sângeroasă a avortului până la metodele cele mai moderne de
evitare a concepției copilului. Unele familii creștine au
împrumutat de la lume, metode așa zise nevinovate deoarece
nu presupun vărsare de sânge ori uciderea seminței prin
folosirea de medicamente. Astfel de metode sunt: evitarea
relațiilor intime în anumite zile calendaristice în care poate
avea loc fecundarea fătului, abstinența pentru perioade mai
lungi de timp ori chiar sterilizarea unuia dintre soți.

81
 Viața este darul lui Dumnezeu de care noi ne bucurăm,
și îi mulțumim pentru harul de a exista, iar părinților noștri le
suntem recunoscători pentru faptul ca ne-au acceptat în
familiile lor. De acest dar al vieții ar trebui să se bucure și
copiii noștri cărora noi le refuzăm dreptul de a veni pe lume.
Viața în sine, este însuși Domnul Isus Hristos; a nu-i da voie
să-și facă lucrarea Lui de a da viață copiilor noștri înseamnă a
Îi contesta dreptul de a fi Stăpân și Domn în viața noastră.
Cum putem noi să salvăm pe oameni de la moarte,
aducându-i la viața în Isus Hristos, dacă noi refuzăm să
aducem la viață pe proprii noștri copii? Lumea refuză copiii
pentru că se teme de suferință, pentru că se îngrijorează de
ziua de mâine sau pentru că i se pare o rușine a avea mulți
copii în familii. Creștinii care gândesc ca lumea nu au putere
de a se încrede în Domnul, și resping venirea copiilor din
aceleași motive.
A te căsători, înseamnă a lua de bună voie un jug care
trebuie dus în doi. Jugul reprezintă toate necazurile și
greutățile care apar în viața de familie. Putem evita acest jug
numai dacă rămânem necăsătoriți (1 Corinteni 7:7, 26, 27).
Dacă vrem să beneficiem de plăcerea de a fi căsătoriți se cade
să acceptăm și prețul cu care trebuie plătită această plăcere,
ducând jugul prin nașterea și creșterea tuturor copiilor pe care
vrea Dumnezeu să ni-i dăruiască.
Cei ce opresc căsătoria sunt numiți de apostolul Pavel,
oameni lepădați de credință, însemnați cu fierul roșu în
cugetul lor (1 Timotei 4: 1-3). Se pune întrebarea, care păcat
este mai mare: a opri căsătoria sau a opri nașterea copiilor?
Cei ce opresc pe Dumnezeu de a da viață celor rânduiți la
viață mai pot ei spera că Dumnezeu le va da lor viața veșnică?
Apostolul Pavel zice: „Nu vă înșelați, Dumnezeu nu se lasă să
fie batjocorit, ce seamănă omul, aceea va și secera” (Galateni
6:7).

82
 Intr-o viziune avută de o soră credincioasă din România
(Sora Vetuța de la Arad) s-a văzut o femeie, într-o adunare de
credincioși, care era foarte bine apreciată de bătrânii adunării
pentru felul ei de a se purta, de a lucra în via Domnului, de a
ajuta și de a învăța pe femeile mai tinere cum să se poarte. Dar
Domnul Isus le-a zis: „În cartea mea este scris despre ea că este
moartă pentru totdeauna. De ce? Pentru că atunci când este
întrebată câți copii are, ea zice: - Numai doi mi-a dat Domnul
- cu toate că Eu am vrut să-i dau mai mulți, dar ea nu a vrut
să-i primească. Păcatul ei de a refuza copiii, dublat de
minciună a atras asupra ei pedeapsa veșnică pentru că ea nu se
căiește și nu plânge înaintea lui Dumnezeu ca să capete
iertare.”
Sora Estera din comuna Hamba de lângă Sibiu, a fost
sfătuită de alte surori din aria Sibiului să țină calendarul
pentru a nu mai avea copii. Pe când se gândea ea cum ar putea
să pună în practică acest lucru în așa fel ca soțul să nu afle, a
avut un vis dumnezeiesc în care se făcea că mergea pe o cărare
îngustă. În fața ei pe aceeași cărare mergeau mama și soțul ei.
De o parte și de cealaltă a cărării era o prăpastie întunecoasă.
Deodată a auzit glasul Domnului Isus care zicea: „Ai grijă, ce
vrei să faci, căci dacă vei pune în practică lucrul acesta, mama
ta și soțul tău vor ajunge în rai, dar tu vei ajunge în foc. Sora a
înțeles mesajul acesta și a lăsat toți copii să vină. Are 11 copii în
viață. Într-adevăr, nu este ușor, dar răsplătirile vor fi pe
măsură.
Domnul i-a vorbit prorocului Ieremia astfel: „Mai
înainte de a-i fi fost întocmit în pântecele mamei tale te
cunoșteam” (Ieremia 1:5). Deci dacă Dumnezeu este cel ce
planifică mai dinainte venirea unui om în lume, cine suntem
noi ca să intervenim cu voia noastră împotriva voiei Lui,
planificând câți copii să aducem pe lume, sau când să îi
aducem?

83
 Împăratul Solomon scrie: „Mulțimea poporului este
slava împăratului; lipsa poporului este pieirea voievodului”
(Proverbe 14:28). Domnul, Împăratul nostru, are nevoie de
un popor mare la număr și puternic, după cum este scris în
Psalmul 112, versetul 2: „Sămânța Lui va fi puternică pe
pământ; neamul oamenilor fără prihană va fi binecuvântat,”
iar lui Avraam i se promite o sămânță numeroasă ca nisipul
mării și ca stelele cerului. Noi suntem sămânța lui Avraam
printr-o credință asemănătoare cu a lui și avem datoria să
umplem casa lui Dumnezeu cu copii binecuvântați de El.
Porunca dată oamenilor cât și animalelor de a se înmulți
și de a umple pământul a rămas valabilă, căci pământul nu s-a
umplut, iar în Psalmul 119, versetul 4, este scris că Dumnezeu
a dat poruncile Lui ca să fie păzite cu sfințenie. Dumnezeu
nu s-a schimbat și porunca aceasta a fost dată înainte de darea
legii lui Moise. Animalele respectă porunca aceasta, numai
omul o încalcă. Dacă animalele nu s-ar înmulți ar fi o pagubă
pentru om, iar dacă omul nu se înmulțește este o pagubă
pentru Dumnezeu. Prin împotrivirea la această poruncă se
zădărnicește planul lui Dumnezeu de a împlini numărul
aleșilor Lui cu copii scriși în cartea vieții Mielului.
Sufletele celor uciși prin avorturi se află deja în rai, dar cei
care nu au fost lăsați să ia ființă, prin folosirea de metode
considerate nevinovate, vor trebui să se nască în alte familii
care nu resping venirea lor și care sunt deja numeroase. Astfel
de familii se află de obicei în țările sărace. Se întâmplă ca în
pilda talanților când cel care avea zece talanți a primit și pe al
celui ce l-a ascuns în pământ.
Unii nu numai că nu se rușinează de păcatul acesta dar
chiar critică pe cei ce au mulți copii zicând că nu au
înțelepciune, căci Dumnezeu a dat această înțelepciune
oamenilor ca să regleze numărul copiilor lor și prin aceasta se
poate regla chiar numărul populației pământului. A pune pe
seama lui Dumnezeu o asemenea lucrare este o ofensă la
84
adresa Celui ce nu poate nici să vadă răul, dar să fie El însuși
sursa răului acesta… Înțelepciunea aceasta nu vine de sus.
Creșterea copiilor este o slujbă duhovnicească. Unii din
cei ce refuză să primească de la Dumnezeu pe proprii lor copii
sunt foarte binevoitori în a ajuta copii orfani iar alții sunt
foarte activi în a naște copii duhovnicești prin răspândirea
evangheliei spre cei nemântuiți. Acestea nu pot fi decât
ciudățenii ale vremurilor din urmă.
Musulmanii, măcar că nu au lumina Evangheliei lui
Hristos, au copii mulți chiar și în familiile monogame, făcând
ca balanța natalității să fie foarte mult în favoarea lor în
comparație cu familiile creștine care în unele țări sunt chiar în
descreștere numerică. Poporul Israel se dorea mare la număr
tocmai pentru ca să fie superior față de celelalte popoare.
Dumnezeu dă o casă celei sterpe și face din ea o mamă
veselă în mijlocul copiilor ei (Psalm 113.9). Iată cum este
binecuvântat omul care se teme de Domnul: „Nevasta ta este
ca o viță roditoare înăuntrul casei tale, copiii tăi stau ca niște
lăstari de măslin în jurul mesei tale” (Psalm 128:3, 4). Se pune
întrebarea: ce fel de viță este nevasta care refuză a da naștere la
toți copiii și ce fel de binecuvântare poate avea omul acela?
Cuvântul lui Dumnezeu zice în Psalmul 107: „El îi
binecuvântează și se înmulțesc nespus… și înmulțește familiile
ca pe niște turme. Oamenii fără prihană văd lucrul acesta și se
bucură, iar orice nelegiuire își închide gura.” Astăzi putem
zice chiar invers, că cei nelegiuiți își deschid gura zicând: „Iată
că și ei sunt ca noi, pentru ce să ne pocăim, tot câte doi copii
au și pocăiții.”
Solomon zice: „Iată fiii sunt o moștenire de la Domnul,
rodul pântecelui este o răsplată dată de El” (Psalm 127:3).
Esau când a văzut copiii lui Iacov a întrebat: „Cine sunt
aceștia”? Și Iacov i-a răspuns: „Aceștia sunt copiii pe care i-a
dat Dumnezeu robului tău.” Pavel zice: „Femeia va fi

85
mântuită prin nașterea de fii dacă stăruiesc cu smerenie în
credință și în sfințenie” (1 Timotei 2:15).
Sunt unii creștini care se tem să împiedice nașterea
copiilor, dar care nu se bucură de venirea lor așa cum ar
trebui, ci murmură sau cârtesc împotriva lui Dumnezeu care,
zic ei, le dă prea mulți copii. Din această cauză ei sunt lipsiți de
adevărata binecuvântare din partea Domnului și se întâmplă
chiar să fie pedepsiți prin copiii de care ei nu se bucură, fie că
aceștia se îmbolnăvesc, fie că sunt neascultători de părinți.
Dacă refuzăm greul de a crește copii, cum vom putea
cântări greu în cântarul lui Dumnezeu atunci când se va alege
grâul de pleavă? David zice: „Am fost tânăr și am îmbătrânit
dar nu am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmașii lui
cerșindu-și pâinea” (Psalm 37:25). Apostolul Petru zice:
„Aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuși
îngrijește de voi” (1 Petru 5:7).
Credința este o încredere neclintită în lucrurile
nădăjduite. A nu crede pe Dumnezeu care a promis că are
grijă de noi și de copiii noștri înseamnă a-L face mincinos.
Dragostea lui Dumnezeu se manifestă în noi prin iubirea
de frați. Copilașii sunt frații noștri, și chiar mai mult, ei sunt
roadele dragostei noastre ca părinți. Dacă într-o familie nu se
acceptă aceste minunate roade ale dragostei, poate fi acolo o
dragoste reală?
O mare vină pentru acest păcat care s-a strecurat în viața
creștinilor ultimelor zile o poartă și unii păstori sufletești, căci
mulți dintre ei fiind întinați cu acest păcat nu numai că nu
mustră pe cei ce păcătuiesc, dar chiar îi încurajează spunând că
Dumnezeu le-a dat această „înțelepciune.” Unii credincioși
chiar spun că în ce privește copiii..., să îi facă păstorul căci are
numai doi. Deci în timp ce păstorii dorm, păcatul se
înmulțește iar poporul slăbește spiritual.
Este vremea să ne trezim în sfârșit din somn, să ne
sfâșiem inimile înaintea lui Dumnezeu, să ne mărturisim
86
păcatele, rugându-L dacă este cu putință să ne ierte; să ne
spălăm mâinile și hainele în sângele Mielului printr-o
pocăință sinceră, iar cei ce au ochii deschiși și văd această stare
de lucruri sunt datori să strige la Dumnezeu, să mijlocească în
rugăciune, implorând mila Lui pentru trezirea celor ce dorm,
căutând a salva pe unii smulgându-i din foc.
Isus a zis: „Oricine primește pe un copilaș ca acesta în
Numele Meu mă primește pe Mine” (Matei 18:5). Să-i
primim deci cu bucurie în Numele Domnului Isus și El nu va
întârzia să ne răsplătească; să deschidem celor ce bat la poarta
vieții, ca și El să ne deschidă, când vom bate la poarta Lui.
Domnul să vă înmulțească tot mai mult, pe voi și pe
copiii voștri. Fiți binecuvântați de Domnul care a făcut
cerurile și pământul (Psalm 115: 14, 15). Și a Celui ce ne-a
chemat din întuneric la lumina Sa minunată, rânduindu-ne să
fim lumina lumii și sarea pământului, să fie toată slava cinstea
și lauda în vecii vecilor. Amin.

87
 CAPITOLUL 9

CUM SĂ SE ÎMBRACE CREDINCIOŞII

Felul cum ne prezentăm în adunare este foarte

important atât din punct de vedere al evlaviei cât și din
punctul de vedere al felului cum ne raportăm la cei ce ne
înconjoară. Se poate uneori prin felul cum ne îmbrăcăm să
devenim pricină de păcătuire pentru copiii Domnului. A fi
pricină de păcătuire este un păcat pe care Domnul Isus îl
consideră ca fiind foarte grav (Matei 18:6).
Slujiți Domnului cu frică și bucurați-vă tremurând
(Psalms 2:11).
Dar eu, prin îndurarea Ta cea mare, pot să intru în Casa
Ta şi să mă închin cu frică în Templul Tău cel sfânt (Psalms
5:7).
Închinaţi-vă înaintea Domnului îmbrăcaţi cu podoabe
sfinte, tremuraţi înaintea Lui, toţi locuitorii pământului!
(Psalms 96:9).
Fiindcă am primit, dar, o împărăţie care nu se poate
clătina, să ne arătăm mulţumitori şi să aducem astfel lui
Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică, fiindcă
Dumnezeul nostru este „un foc mistuitor” (Evrei 12:28,29).
În 1 Timothy 2:9 citim: Vreau, de asemenea, ca femeile să
se roage îmbrăcate în chip cuviincios, cu ruşine şi sfială; nu cu
împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu
haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care
spun că sunt evlavioase.

88
PURTAREA DE PODOABE

Se știe că încă din timpuri foarte vechi oamenii aveau

obiceiul să poarte podoabe. Ce sunt de fapt podoabele? Sunt
obiecte făcute din aur, argint, fildeș, pietre prețioase,
materiale textile, etc. pe care unii oameni obișnuiesc să le
poarte atașate la îmbrăcăminte, la anumite părți ale trupului
sau desenate pe haine sau pe trup sub formă de tatuaje.
Scopul podoabelor este pentru a atrage atenția asupra
persoanei care le poartă, pentru a marca poziția socială a
persoanei, apartenența la un grup religios sau de altă natură,
pentru a defini starea civilă (inelul de logodnă sau de
căsătorie) sau pentru a oferi protecție or favoare din partea
zeilor sau a unor spirite. Unele culte zise creștine poartă cruci,
icoane, tatuaje zise creștine sau alte obiecte de cult
considerând că astfel pot căpăta favoarea lui Dumnezeu și a
sfinților care au murit. Mulți cred că purtarea unor obiecte ca
bijuterii sau tatuaje le aduc noroc având putere magică. Unii
poartă podoabe în amintirea celor dragi trecuți dincolo, sau
pentru că le-au primit în dar de la cei dragi. Cei mai mulți
poartă bijuterii sau alte podoabe din plăcere ori pur și simplu
pentru că așa se poartă (este la modă).
Acum să vedem ce ne spune Biblia despre purtarea de
podoabe. Podoabele apar pentru prima dată în cartea Geneza
24:22 unde găsim pe robul lui Avraam dăruind Rebecăi o
verigă și două brățări de aur. Acestea aveau ca principal scop
să dovedească Rebecăi și familiei ei caracterul darnic și starea
materială a familiei viitorului ei soț. A se observa reacția lui
Laban, fratele Rebecăi, la vederea darurilor în versetele 29-31.
A doua oară găsim tot în Geneza pe Iacov care înainte de
a aduce o jertfă Domnului poruncește familiei lui să scoată
toți dumnezeii străini din mijlocul ei. Ei au dat lui Iacov toți
dumnezeii străini care erau în mâinile lor și cerceii pe care îi

89
purtau în urechi. Iacov i-a îngropat în pământ (Geneza 34: 2-
4). În Geneza 32: 2-4 găsim că Aaron a făcut un idol (vițelul
de aur) din cerceii femeilor evreice. La Exodul 33:5, citim că
Dumnezeu fiind mâniat pe popor îi cere să arunce podoabele
de pe el pentru a vedea ce hotărâre va lua cu privire la el.
Podoabele apar deci în Vechiul Testament ca semne ale
prosperității și ale idolatriei.
În noul Testament la 1Petru 3:3, scrie: „Podoaba voastră
să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în
purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor.” La 1
Timotei 2:9 citim: „Vreau de asemenea ca femeile să se roage
îmbrăcate în chip cuviincios, cu rușine și cu sfială, nu cu
împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu
haine scumpe.”
Apostolii Petru și Pavel se adresează femeilor pentru că,
în general, ele sunt purtătoarele de podoabe. Putem constata
aceasta și din cuvântul scris la Isaia 3:16-26, unde Dumnezeu,
mustrând pe femeile din Iuda, dă o listă cu podoabele pe care
ele le purtau.
Dacă în Noul Legământ podoabele sunt interzise, de ce
în Vechiul Legământ nu au fost interzise? Putem găsi
răspunsul la Matei 19:8 când Domnul Isus adresându-se
fariseilor le-a zis: „Din pricina împietririi inimilor voastre a
îngăduit Moise să vă lăsați nevestele, dar de la început n-a fost
așa.” Mai găsim chiar că Dumnezeu însuși îi dăruise lui David
multe neveste cu toate că de la început nu a fost așa (2 Samuel
12:8). Se înțelege deci că în vechime îngăduința lui Dumnezeu
a fost cea care le-a permis oamenilor să facă lucruri anormale,
din pricina împietririi inimilor lor. Domnul Isus… N-avea
nici frumusețe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi
înfățișarea Lui n-avea nimic care să ne placă. (Isaia 53:2) Dar
privit cu ochi duhovnicești El este „Cel mai frumos dintre
oameni” (Psalm 45:2).

90
ACOPERIREA CAPULUI LA PARTEA FEMININĂ

Folosesc cuvântul acoperire și nu învelire deoarece sensul

cuvântului original din limba greacă în care a fost scris Noul
Testament este acesta: „acoperire.”
În noul Testament, la 1Petru 3:3, este scris pentru femei:
„Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în
împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în
îmbrăcarea hainelor.” La 1 Timotei 2:9 citim: „Vreau de
asemenea ca femeile să se roage îmbrăcate în chip cuviincios,
cu rușine și cu sfială, nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici
cu mărgăritare, nici cu haine scumpe.”
Închinarea înaintea lui Dumnezeu se cere a se aduce cu
frică și cu evlavie (Evrei 12:28) și fără podoabe. Dar
Dumnezeu totuși i-a dat femeii o podoabă, adică părul lung (1
Corinteni 11:15). Cum poate atunci a se închina o femeie dacă
nu poate purta podoabe. Dumnezeu prin Pavel ne dă soluția:
să se acopere, pentru ca podoaba să nu se vadă, sau să se tundă
pentru ca podoaba să nu mai fie. Părul scurt al bărbatului nu
este nevoie să fie acoperit.
Apostolul Pavel scrie la 1 Corinteni 11:10 că femeia
trebuie, din pricina îngerilor, să aibă pe cap un semn al
stăpânirii ei. Aceasta este din pricină că îngerii îl reprezintă pe
Dumnezeu care nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al
rânduielii.
Numai femeile căsătorite trebuie să se acopere sau și
fetele necăsătorite? Pavel nu folosește expresia nevestele, sau
femeile căsătorite, de aceea se înțelege că este vorba de partea
feminină. De asemenea când zice că este rușine ca un bărbat să
se roage cu capul acoperit este clar că este vorba de partea
bărbătească, altfel ar însemna că tinerii necăsătoriți pot să se
roage cu capul acoperit.

91
 În ce privește semnul stăpânirii se știe că femeia
căsătorită are ca stăpân pe bărbatul ei (Geneza 3:16), dar și cea
necăsătorită are ca stăpân pe tatăl ei (1 Cor. 7:37). Dacă femeia
care nu vrea să se acopere, se va tunde, cât de lung va trebui să
fie atunci părul ei? Putem găsi răspunsul tot în Biblie căci
cuvântul „tundere” este folosit și cu privire la oi (1 Samuel
25:2). Cât de lungă poate fi lâna unei oi tunse?
Trebuie să recunoaștem că baticuri transparente,
jumătăți de baticuri puse pe vârful capului, sau panglici, nu
pot fi numite acoperitori.
Se cere ca femeia să fie acoperită numai în adunare?
Pavel nu zice numai în adunare, ci când se roagă sau
prorocește, iar din cuvintele Domnului Isus adresate femeii
samaritene aflăm că închinătorii adevărați se închină Tatălui
în Duh și în Adevăr fără a fi legați de un loc anume, cum ar fi
Ierusalimul sau muntele Garizim. Apostolul Pavel îndeamnă
bărbații să se roage în orice loc (1 Timotei 2:8), iar la 1
Tesaloniceni. 5:16, tot el ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat.
Apostolul Petru recomandă totuși o podoabă: „ ... omul
ascuns al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh blând și
liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu” (1
Petru 3:4).

VOPSIREA ȘI COAFAREA PĂRULUI

Prin adăugarea vopselei care este ceva artificial, părul

capului devine o podoabă artificializată la fel cum prin
vopsirea pielii în cazul tatuajelor. Părul capului trebuie
acoperit, dar nu cu vopsea. Cât privește perii albi sunt o
cunună de cinste (Proverbe 16:31), nu ceva de care cineva ar
trebui să se rușineze.

92
 Pentru coafarea părului apostolii Pavel și Petru folosesc
expresii ca: „Împletituri de păr” (1 Timotei 2:9), sau
„Împletitura părului” (1 Petru 3:3), iar Isaia: „Păr încrețit”
(Isaia 3:24).
Nu este vorba aici de legarea părului sau împletirea lui în
mod simplu pentru a nu sta răvășit ci de stilizarea și
ornamentarea părului după moda lumii.

ÎNCĂLȚĂMINTEA CU TOCURI ÎNALTE ȘI ALTE

ASPECTE NECUVIINCIOASE

Tocurile înalte se poartă pentru a mai adăuga la înălțime,

pentru a da o notă de modernism sau pentru că așa se poartă,
deși Dumnezeu când a creat femeia nu a găsit cu cale să îi
prevadă călcâie mai înalte decât ale bărbatului. Se încadrează
în categoria podoabelor.
De asemenea, purtarea de fuste scurte, strâmte sau
crăpate; purtarea de pantaloni de către partea feminină,
folosirea machiajelor, a tatuajelor, vopsirea ochilor sau a
buzelor, vopsirea unghiilor, purtarea unghiilor lungi,
folosirea de unghii sau gene artificiale, folosirea de peruci,
jumulirea sprâncenelor, purtarea de haine transparente, sau
vopsite în culori stridente; purtarea de rochii decoltate sau
haine rupte cu scopul de a se expune părți ale trupului;
purtarea de pantaloni căzuți cum în cazul bărbaților tineri,
purtarea părului lung de către bărbați, sunt toate devieri de la
umblarea în chip cuviincios, cu rușine și cu sfială (1 Timotei
2:9).

93
CRAVATA LA BĂRBAȚI

Este o podoabă făcută dintr-un material textil. Poate

avea forme diferite ca acelea de șnur, papion, eșarfă, cravată,
etc. Purtătorii de cravate din biserici nu ar putea nicidecum să
predice tot adevărul despre purtarea de podoabe căci li s-ar
răspunde: „Tu care înveți pe alții, pe tine nu te înveți?” De
aceea s-a și ajuns la situația pe care o vedem în vremurile
acestea în ce privește moda lumii intrată în biserici.

94
 CAPITOLUL 10

PĂCATUL CU VOIE SAU FĂRĂ VOIE

Deoarece am întâlnit în viață frați care lovesc fără milă în

cei căzuți în păcat, spunându-le că nu mai au iertare, și am
întâlnit frați căzuți care nu se mai pot ridica din pricina celor
ce îi califică – pierduți pentru totdeauna - voi scrie în
continuare despre păcatele făcute cu voie sau fără voie. De
aceea doresc să luăm seama la cele ce sunt scrise în Cuvântul
Domnului cu privire la acest subiect foarte disputat.

PĂCATUL FĂRĂ VOIE (CARE SE IARTĂ, CARE NU

DUCE LA MOARTE)

După Legea lui Moise numai pentru păcatul fără voie se

putea aduce jertfă:
„Preotul să facă ispășire pentru cel ce a păcătuit fără voie
înaintea Domnului; când va face ispășire pentru el, i se va
ierta” (Numeri 15:28).
Pentru păcatul cu voia, omul trebuia pedepsit cu
moartea:
„Dar dacă cineva, fie băștinaș, fie străin, păcătuiește cu
voie, hulește pe Domnul: acela va fi nimicit din mijlocul
poporului său” (Numeri 15:30).
Vedem în continuare un caz care nu intră în categoria
păcatelor cu voia și pentru care se putea aduce jertfă: Domnul
a vorbit lui Moise şi a zis: „Când va păcătui cineva şi va săvârși
95
o nelegiuire față de Domnul, tăgăduind aproapelui său un
lucru încredințat lui, sau dat în păstrarea lui, sau luat cu sila,
sau va înșela pe aproapele lui, tăgăduind că a găsit un lucru
pierdut, sau făcând un jurământ strâmb cu privire la un lucru
oarecare pe care-l face omul şi păcătuiește; când va păcătui
astfel şi se va face vinovat, să dea înapoi lucrul luat cu sila, sau
luat prin înșelăciune, sau încredințat lui, sau lucrul pierdut pe
care l-a găsit, sau lucrul pentru care a făcut un jurământ
strâmb – oricare ar fi – să-l dea înapoi întreg, să mai adauge a
cincea parte din prețul lui şi să-l dea în mâna stăpânului lui,
chiar în ziua când își va aduce jertfa lui pentru vină. Iar ca
jertfă pentru vină să aducă Domnului pentru păcatul lui un
berbec fără cusur, luat din turmă, după prețuirea ta, şi să-l dea
preotului. Şi preotul va face pentru el ispășirea înaintea
Domnului, şi i se va ierta, oricare ar fi greșeala de care se va fi
făcut vinovat” (Leviticul 6:1-7). Deci omul respectiv a mințit,
a luat cu sila lucrul altuia, a înșelat, a jurat strâmb; și totuși nu
a păcătuit cu voia căci pentru toate aceste păcate i se oferea
iertarea.
Un alt caz din Noul Legământ ne arată cum Domnul
poruncește unor oameni din biserică să se pocăiască de faptele
lor, unii dintre ei fiind numiți robi ai Lui: ”Dar iată ce am
împotriva ta: tu lași ca Izabela, femeia aceea care se zice
prorociţă, să învețe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la
curvie şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat
vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei!
Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; şi celor ce preacurvesc cu
ea am să le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de
faptele lor” (Apocalipsa 2:20-22).
Găsim că aceștia se făceau vinovați de curvie, de
preacurvie, de mâncarea lucrurilor jertfite idolilor, de faptul
de a amăgi pe alții prin proorocii mincinoase și totuși nu au
păcătuit cu voia căci li se oferă șansa de a se pocăi de faptele
lor rele.
96
 Păcatele făcute din neputința de a birui firea
pământească nu sunt considerate păcate cu voia: „Căci binele
pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac,
iată ce fac!” (Romani 7:19).
Există oameni care prin ne veghere, au ajuns să fie prinși
în diferite curse ale Satanei și sunt astfel robii anumitor
patimi rele. Ei ar vrea să iasă din acele situații rele dar nu au
puterea necesară. Aceștia au șansa să fie eliberați și înnoiți
iarăși căci ei păcătuiesc nu cu voia lor, ci pentru că au ajuns să
fie prinși în cursa diavolului: „ … și venindu-și în fire să se
desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinși ca să-i
facă voia” (2 Timotei 2:26).
Dacă vede cineva pe fratele său săvârșind un păcat care
nu duce la moarte, să se roage; şi Dumnezeu îi va da viața,
pentru cei ce n-au săvârșit un păcat care duce la moarte. Este
un păcat care duce la moarte; nu-i zic să se roage pentru
păcatul acela. Orice nelegiuire este păcat; dar este un păcat
care nu duce la moarte” (1 Ioan 5:16-17).
Reabilitarea din cădere este la îndemâna oricui: „Cine îşi
ascunde fărădelegile nu propășește, dar cine le mărturisește şi
se lasă de ele capătă îndurare” (Proverbe 28:13).

PĂCATUL CU VOIA (CARE NU SE IARTĂ, SAU CARE

DUCE LA MOARTE)

Este multă discuție și sunt multe păreri cu privire la

păcatele de moarte. Unii cred că păcate mari ca uciderea sau
curvia sunt păcate de moarte. Alții consideră că dacă se
vorbește împotriva celor ce prorocesc este o hulă împotriva
Duhului Sfânt și deci ar fi un păcat de neiertat. Este adevărat
că în lege se pedepseau cu moartea anumite păcate mari cum
ar fi uciderea, preacurvia sau răzvrătirea împotriva lui

97
Dumnezeu. Găsim că această metodă era folosită pentru ca
oamenii să-și ispășească păcatul prin moartea lor (Numeri
16:38).
În noul legământ când se vorbește de păcatul care duce la
moarte se înțelege că este vorba de moartea duhovnicească sau
de moartea a doua care este iazul de foc și de pucioasă.
Autorul Epistolei către Evrei scrie despre acest fel de
păcătuire: „Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit
cunoștința adevărului, nu mai rămâne nicio jertfă pentru
păcate” (Evrei 10:26).

Nu trebuie confundată căderea în păcat cu căderea de la

credință.
În mintea celui căzut de la credință s-a făcut întuneric: „
… şi să păstrezi credința şi un cuget curat, pe care unii l-au
pierdut, şi au căzut din credință” (1 Timotei 1:19). Deci
păcatul întinează cugetul, pregătind căderea de la credință.
Celor căzuți de la credință nu li se mai oferă o a doua
șansă:
„Căci cei ce au fost luminați odată și au gustat darul
ceresc, și s-au făcut părtași Duhului Sfânt şi au gustat
Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor –
şi care totuși au căzut, este cu neputință să fie înnoiți iarăși şi
aduși la pocăință, fiindcă ei răstignesc din nou, pentru ei, pe
Fiul lui Dumnezeu şi-L dau să fie batjocorit.” (Evrei 6: 4 - 6)
Dar celui căzut în păcat i se scrie: „Adu-ţi, dar, aminte de
unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi”
(Apocalipsa 2:5).
Un căzut de la credință este un om care s-a întors la viața
de păcat de bună voie și nesilit de nimeni: „Cu ei s-a întâmplat
ce spune zicala adevărată: „Câinele s-a întors la ce vărsase” şi
„scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăși în mocirlă” (2
Petru 2:22). Deci păcatul cu voia este atunci când omul, de

98
bună voie, alege să păcătuiască respingând toate mustrările și
nu vrea nicidecum să iasă din starea lui.
Iată mai jos o situație în care oamenii au ales să
păcătuiască: „Nu te vom asculta în nimic din cele ce ne-ai spus
în Numele Domnului, ci voim să facem cum am spus cu gura
noastră, şi anume: să aducem tămâie împărătesei cerului şi să-i
turnăm jertfe de băutură, cum am făcut noi şi părinții noștri,
împărații noștri şi căpeteniile noastre…” (Ieremia 44:16 -17)
Și acum iată hotărârea lui Dumnezeu ca răspuns la
atitudinea lor: Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel:
Voi şi nevestele voastre aţi mărturisit cu gurile voastre şi aţi
împlinit cu mâinile voastre ce spuneți: „Vrem să împlinim
juruinţele pe care le-am făcut, să aducem tămâie împărătesei
cerului şi să-i turnăm jertfe de băutură!” De aceea, acum,
după ce v-aţi împlinit juruinţele şi v-aţi înfăptuit făgăduinţele,
ascultaţi cuvântul Domnului, voi toţi cei din Iuda care locuiţi
în ţara Egiptului: „Iată, jur pe Numele Meu cel mare, zice
Domnul… toţi oamenii lui Iuda care sunt în ţara Egiptului
vor fi nimiciţi de sabie şi de foamete, până vor pieri de tot.”
(Ieremia 44:25-27)
Dumnezeu oferă omului posibilitatea de a alege: „Iată, îţi
pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul. Iau azi cerul și
pământul martori împotriva voastră că ți-am pus înainte viața
și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața ca să
trăiești.” (Deuteronom 30:15, 19)
Vedem mai jos cum un păcat poate deveni un păcat cu
voia prin împotrivirea la mustrări: „Dacă fratele tău a păcătuit
împotriva ta, du-te și mustră-l între tine și el singur. Dacă te
ascultă, ai câștigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai
ia cu tine unul sau doi inși, pentru ca orice vorbă să fie
sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să
asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici
de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameș”
(Matei 18:15-17).
99
 Dumnezeu se adresează unui popor ca unui om: „Vai de
cetatea îndărătnică şi spurcată, vai de cetatea plină de asuprire!
Ea n-ascultă de niciun glas, nu ține seama de mustrare, nu se
încrede în Domnul, nu se apropie de Dumnezeul său”
(Ţefania 3:2).
Iată cum un om poate deveni un păcătos cu voia: „Un
om care se împotrivește tuturor mustrărilor va fi zdrobit
deodată şi fără leac” (Proverbe 29:1). Deci orice păcat, mare
sau mic, dacă este înfăptuit cu voia poate să devină păcat de
moarte, sau de neiertat. Păcatul devine păcat cu voia atunci
când omul refuză să iasă din el (voiește să păcătuiască mai
departe) în ciuda tuturor mustrărilor primite din partea lui
Dumnezeu, din partea fraților, sau din partea Bisericii lui
Hristos care are de fapt puterea primită de la Domnul Isus de
a lega și de a dezlega pe pământ (Matei 18:18).
Martirul Ștefan, în Faptele Apostolilor capitolul 7, le
spunea celor care îl persecutau: „…oameni tari la cerbice,
netăiați împrejur cu inima şi cu urechile! Voi totdeauna vă
împotriviți Duhului Sfânt. Cum au făcut părinții voștri, aşa
faceți şi voi.” Vedem aici că împotrivirea lor era permanentă
(totdeauna) și săvârșeau un păcat împotriva Duhului Sfânt.
(Între aceștia era și tânărul Saul, dar el a fost iertat pentru că
păcătuia din neștiință, în necredință (1 Timotei 1:13).

100
 CAPITOLUL 11

CĂDEREA CA PARTE DIN VIAȚA

CREDINCIOSULUI

Cineva poate va zice: „Eu nu am experimentat nici o

cădere în toată viața mea de pocăit.” Aș vrea să-i pot da
dreptate, dar apostolul Ioan scrie către sfinți: „Dacă zicem că
n-avem păcat, ne înșelăm singuri, şi adevărul nu este în noi” (1
Ioan 1:8). Umblarea în adevăr înseamnă deci și a recunoaște
că avem păcat.
Căderile nu sunt la fel pentru toți; unii au căderi
mari, alții au căderi mici. Nu toți oamenii sunt la fel, ci unii
sunt mai tari, iar alții sunt mai slabi. Există diferiți factori care
pot contribui la căderea cuiva. Avem situații când un frate
este ținta atacurilor Satanei fiindcă este implicat într-o lucrare
duhovnicească, sau este un vas de mare folos poporului prin
darurile pe care le are de la Duhul Sfânt. Un frate trece prin
niște încercări foarte grele pentru că Domnul îl pregătește
pentru o lucrare a Lui și s-ar putea să aibă căderi mari. Un
altul pentru care Domnul nu are un plan deosebit s-ar putea
să nu aibă încercări mari și deci nici căderi mari. Un alt frate s-
ar putea că nu face parte dintr-o biserică foarte duhovnicească
și este mai slab. Altul este susținut foarte mult în rugăciuni de
către adunare. Chiar condițiile de creștere duhovnicească pot
fi diferite pentru fiecare frate.
Este un mare pericol, pentru cei ce nu văd nici o cădere
în viețile lor, de a cădea în păcatul mândriei, pe care David îl
numește păcat mare (Psalm 19:13). De obicei oamenii fac mare
101
caz de păcatele vizibile și rușinoase, cum ar fi hoția sau curvia;
dar mândria inimii, pentru că nu se vede, trece neobservată
chiar de cel ce o are. Fariseul din templu nu vedea nimic rău în
viața lui, dar vedea foarte clar greșelile vameșului (Luca 18: 11).
În ce privește ridicarea din cădere, pentru unii se face
mai ușor, pentru alții mai greu. Unii se ridică repede pe când
alții au nevoie de timp mai mult. Dumnezeu care cunoaște pe
fiecare, și care este plin de îngăduință și de îndelungă răbdare,
știe cum să ridice și cum să dea putere fiecăruia pentru a se
ridica și a rămâne în picioare.

ÎNCERCAREA CREDINȚEI

Ceea ce câștigă biruința noastră asupra lumii este

credința noastră și cel neprihănit va trăi prin credință. Bătălia
care se dă între Satana și sfinți se dă pentru credință. Satana se
luptă să ne facă să cădem de la credință, iar noi trebuie să ne
luptăm ca să rămânem în credință. Prin credința în Numele
Domnului Isus Hristos am fost salvați de la moartea veșnică și
fără credință este cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu.
De aceea Iuda, ne scrie ca să ne luptăm pentru credința care a
fost dată sfinților odată pentru totdeauna. Căderea de la
credință înseamnă moarte; boldul morții este păcatul. Satana
folosește căderea omului în păcat pentru a-l face să cadă de la
credință. Dacă omul se ridică din căderea lui în păcat, rămâne
în credință. Dar dacă în căderea lui își pierde credința, ajunge
un căzut de la credință. Apoi pentru omul căzut de la credință
nu se mai poate face nimic, căci nu mai este nici o jertfă
pentru salvarea lui, iar el nici nu mai are credința necesară
mântuirii (Evrei 6:4 - 8).

102
 Biruința în încercare vine prin sângele Mielului care ne
spală de orice păcat: „Ei și-au spălat hainele și le-au albit în
sângele Mielului” (Apocalipsa 7:14).
Tot în sângele Mielului este puterea prin care respingem
atacurile Satanei. Simpla rostire a cuvintelor: „Sângele
Mielului,” îndepărtează duhurile rele care ne îndeamnă la
păcat. „Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul
mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viața chiar până la moarte
(Apocalipsa 12:11).
Toți credincioșii au nevoie să-și spele hainele nu numai
în momentul venirii la Hristos, ci și după aceea, fiindcă toți
greșim în multe feluri. Intrarea pe porțile Noului Ierusalim
este garantată pentru cei ce își spală hainele. (Apocalipsa
22:14) Spălarea hainelor în sângele Mielului este o lucrare care
ține până la atingerea stării de desăvârșire, când omul ajunge
gata de a fi turnat ca o jertfă de plăcut miros (fără cusur)
pentru Dumnezeu. (2 Timotei 4:6-8)

CĂDEREA DE LA CREDINȚĂ

Să vedem în continuare cum are loc căderea de la

credință. Domnul Isus i-a zis lui Petru: „Simone, Simone,
Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul, dar Eu M-am rugat
pentru tine, ca să nu se piardă credința ta; şi, după ce te vei
întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi.” (Luca 22:32)
Știm că … păcatul, odată făptuit, aduce moartea . (Iacov
1:15) Dar Petru a păcătuit și totuși nu a murit. Înseamnă că
după înfăptuirea păcatului urmează un proces al morții,
căderea în păcat fiind primul pas spre moarte. Știm că Petru
după ce a păcătuit a plâns cu amar fiindcă i-a părut rău pentru
fapta lui. Se înțelege că a plâns înaintea lui Dumnezeu

103
cerându-I iertare. A avut credința că Dumnezeu l-a iertat și s-
a ridicat din căderea lui. El a păcătuit fără voie și a fost iertat.
Să privim acum la un alt caz, cel al lui Iuda Iscarioteanu.
Iuda a fost înștiințat de Domnul mai dinainte cu privire la
trădarea pe care a pus-o la cale. (Luca 9:44; Ioan 6:70) Iuda
tăcea și pregătea totul; i s-au cântărit chiar și arginții. (Matei
26:15, 16) Apoi Domnul Isus l-a înștiințat, atenționându-l de
gravitatea păcatului în care era deja intrat: „…vai de omul
acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine ar fi fost
pentru el să nu se fi născut!” Iuda, vânzătorul, a luat cuvântul
şi I-a zis: „Nu cumva sunt eu, Învăţătorule?” „Da”, i-a
răspuns Isus, „tu ești!” (Matei 26:24, 25)
Iuda a săvârșit vânzarea în grădina Ghetsimani unde,
chiar și acolo, a fost înștiințat de Domnul Isus pentru fapta
lui: „Iudo, cu o sărutare vinzi tu pe Fiul Omului?” (Luca
22:48), dar el s-a împotrivit tuturor mustrărilor.
De ce Domnul Isus nu s-a rugat și pentru credința lui
Iuda? Din același motiv pe care îl scrie Ioan: „Este un păcat
care duce la moarte, nu-i zic să se roage pentru păcatul acela”
(1 Ioan 5:16). Iuda se afunda-se atât de mult în păcat încât
devenise un drac (Ioan 6:70); inima lui nu a mai avut
sensibilitatea necesară pentru a reacționa pozitiv la mustrare.
Și lui Iuda i-a părut rău de păcatul lui, dar el nu a avut
credința necesară pentru a cere iertare de la Dumnezeu. El
căzuse de la credință prin săvârșirea păcatului cu voia.
Ce face Satana după ce omul a căzut în păcat? Prin duhul
de necredință, îi spune omului că nu mai are iertare, deci de
acum poate să păcătuiască mai departe căci oricum el este
căzut de la credință. Sau îi spune celui căzut: „Nu are rost să
mai trăiești, ia-ți viața.”
Este posibil să cadă de la credință chiar și cel ce nu a
păcătuit cu voia? Da, dacă nu este nimeni care să mijlocească
pentru el, ori nimeni care să-l ridice. Petru ar fi putut să aibă
aceeași soartă ca a lui Iuda Iscarioteanu; dacă nu s-ar fi rugat
104
Domnul Isus pentru el; ar fi crezut spusele Satanei căzând în
deznădejdea de moarte

LEPĂDAREA DE CREDINȚĂ

Domnul Isus a zis: „Cine se va lepăda de Mine înaintea

oamenilor, va fi lepădat şi el înaintea îngerilor lui Dumnezeu”
(Luca 12:9). Prin lepădarea de credință, omul, silit de alții sau
de împrejurări hotărăște să se lepede de credință.
În România, pe vremea guvernării mareșalului Ion
Antonescu, s-a dat ordin ca pocăiților să li se ceară să se
închine la icoane și la cruce. Cei ce refuzau erau arestați și
condamnați la închisoare. Unii care au fost mai slabi au cedat,
iar alții mai tari au refuzat și au fost închiși. Apoi după un
timp mareșalul Antonescu a fost arestat și credincioșii au fost
eliberați din închisori. La întoarcerea lor de la închisoare au
constatat că unii dintre cei ce se lepădaseră de credință au
continuat să facă adunări așa cum făcuseră mai înainte. Cei
care nu se lepădaseră de credință au zis: Noi nu ne adunăm cu
cei ce s-au lepădat. Așa au apărut atunci două feluri de
adunări: adunările lepădaților și adunările celor nelepădați.
În „Cartea Martirilor” scrisă de John Fox putem citi
despre martiri care în timpul anchetelor s-au lepădat de
credință dar care după aceea s-au căit și au fost omorâți pentru
credință.
Dima, ajutorul lui Pavel în lucrare, s-a săturat să tot stea
cu Pavel, slujindu-l la închisoare și a hotărât să-l părăsească:
„Căci Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit
şi a plecat la Tesalonic” (2 Timotei 4:10).
Unii se leapădă de credință atunci când trebuie să se
confrunte cu greutățile căii înguste: „Tot aşa, cei înfățișați
prin sămânța căzută în locurile stâncoase sunt aceia care, când

105
aud Cuvântul, îl primesc îndată cu bucurie; dar n-au rădăcină
în ei, ci țin până la o vreme; şi cum vine un necaz sau o
prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el”
(Marcu 4:16, 17).
Unii se leapădă prin acceptarea altor învățături, străine
de adevăr: „Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din
urmă, unii se vor lepăda de credință, ca să se alipească de
duhuri înșelătoare şi de învățăturile dracilor” (1 Timotei 4:1).
Un motiv de lepădare poate fi pierderea răbdării: „Dacă
răbdăm, vom şi împărăți împreună cu El. Dacă ne lepădăm de
El, şi El se va lepăda de noi” (2 Timotei 2:12).
Lepădarea de credință este o cădere în păcat care poate
deveni un păcat de moarte dacă omul respectiv nu se căiește ca
să fie iertat și spălat prin sângele Mielului. Dacă omul nu se
ridică pentru că nu vrea, sau pentru că nu mai crede în iertare,
ajunge să devină un căzut de la credință. Domnul are putere
ca să ridice pe cel căzut în acest păcat așa cum a ajutat și a
iertat pe Petru care s-a lepădat de trei ori.

HULA ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT

În timpul vechiului legământ dacă cineva a hulit Numele

lui Dumnezeu era pedepsit cu moartea. Cine va blestema
Numele Domnului va fi pedepsit cu moartea: toată adunarea
să-l ucidă cu pietre. Fie străin, fie băștinaș, să moară, pentru că
a hulit Numele lui Dumnezeu (Leviticul 24:16).
În Noul Legământ găsim că Domnul Isus a zis: „De
aceea vă spun: orice păcat şi orice hulă vor fi iertate
oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi
iertată” (Matei 12:31).
Am auzit cum oamenii din lume blestemă și înjură pe
Dumnezeu și pe Domnul Hristos. Dar nu am auzit pe nimeni

106
să blesteme ori să înjure pe Duhul Sfânt. De asemenea nu am
auzit pe nimeni să-L vorbească de rău pe Duhul Sfânt.
Aceasta deoarece necredincioșii nu știu prea multe despre
Duhul Sfânt. Toate aceste blesteme și înjurături li se iartă
oamenilor dacă se pocăiesc. Dar dacă cineva blestemă, înjură
sau vorbește de rău pe Duhul Sfânt nu poate avea iertare. A
hulit împotriva Duhului Sfânt. Este un atac împotriva
persoanei „Dumnezeu – Duhul Sfânt”.

AVANTAJELE IZBĂVIRII DIN CĂDERE

Se cade să mulțumim Domnului pentru căderile

noastre? Da, trebuie să-I mulțumim pentru toate lucrurile,
căci toate lucrurile lucrează împreună pentru binele nostru.
De exemplu, nu aș fi cunoscut bucuria izbăvirii, dacă nu aș fi
cunoscut amărăciunea înfrângerii. Unii oameni au fost
izbăviți de mândrie în urma căderilor lor în alte păcate. Chiar
împăratul David a rămas un om după inima Domnului, fiind
izbăvit de mândrie tocmai prin căderile lui.
Autorul Psalmului 119 recunoaște înaintea Domnului
avantajul de a fi fost izbăvit de mândrie: „Până ce am fost
smerit, rătăceam; dar acum păzesc Cuvântul Tău” (Psalm
119:67).
Nu ni se spune că Domnul Isus s-a rugat ca Petru să nu
se lepede de Domnul, dar știm că s-a rugat să nu i se piardă
credința. Petru trebuia să experimenteze căderea pentru a fi
izbăvit de mândrie. Apoi a venit izbăvirea care a avut loc
datorită rugăciunii Domnului pentru el. Tocmai acea mare
grijă din iubire a Domnului pentru el îl determină să-L
iubească pe Domnul mai mult decât ceilalți ucenici; și cui i s-a
iertat mult a iubit mult. Din momentul declarației sale de
dragoste pentru Domnul Isus, lui Petru i se putea încredința

107
turma ce trebuia dusă la pășune (Ioan 21:15-17), căci cel ce
fusese oaia căzută avea să înțeleagă situația oilor căzut

CE ESTE DE FĂCUT ÎN SITUAȚII DE CĂDERI?

Puterea pe pământ de a declara pe un om ca fiind lepădat

sau căzut de la credință, o are numai Duhul Sfânt împreună
cu Biserica (nu Biserica fără Duhul Sfânt). Eu, ca persoană
particulară, nu am dreptul de a spune despre o altă persoană
că nu mai are iertare, sau că nu va fi mântuită, deoarece pot
deveni, în felul acesta, ucigașul fratelui meu, anulându-i șansa
de a se ridica din căderea lui.
Este foarte important ca bătrânii Bisericii să fie oameni
plini de Duhul Sfânt și de înțelepciunea de sus pentru ca prin
„Duhul de sfat și de tărie” să poată lua hotărâri drepte cu
privire la cei ce păcătuiesc.
Am întâlnit un frate care după ce se pocăise a participat
la nunta fiului său necredincios. Când în Duminica
următoare s-a dus la adunare, bătrânii foarte autoritari i-au
zis: „De ce ai mai venit? ești căzut.” Trecuseră câțiva ani și
nimeni nu l-a chemat înapoi la adunare. Am căutat să-l
încurajez spunându-i că Domnul nu l-a lepădat, dar eu nu
aveam autoritatea celor care l-au legat. Am văzut și cazuri
contrare când din cauză că nu se iau nici un fel de măsuri cu
privire la cei ce păcătuiesc se creează motive de vorbiri de rău
și de judecăți care slăbesc unitatea și puterea poporului.
Am văzut oameni care se consideră sfinți pentru că nu au
săvârșit păcate mari, dar care stăruie în a trăi în păcate mici, în
timp ce aruncă cu pietre în cei ce au săvârșit păcate mari.
Orice fel de păcat, mare sau mic, dacă eu continui să-l fac cu
bună știință și nu vreau să ies din el, poate deveni păcat de
moarte. Nimic întinat nu poate intra în cer, de aceea trebuie

108
să ne lăsăm de orice fel de păcat, mare sau mic. De asemenea
orice păcat pe care l-am săvârșit, dar pentru care niciodată nu-
mi pare rău, nici chiar după ce am aflat că lucrul acela este
într-adevăr un păcat, poate deveni păcat de moarte. Un
exemplu în acest sens poate fi oprirea nașterilor de copii.
Nimic întinat nu poate intra în cer, de aceea trebuie să ne
cerem iertare ca să fim spălați cu sângele Mielului și să ne
lăsăm de orice fel de păcat, mare sau mic.
Dumnezeu nu leapădă pe cineva mai înainte de a-i oferi
toate posibilitățile de a se salva: „Doresc Eu moartea
păcătosului?” –zice Domnul Dumnezeu. „Nu doresc Eu mai
degrabă ca el să se întoarcă de pe căile lui şi să trăiască?”
(Ezechiel 18:23).
Spune-le: „Pe viața Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu
doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui, şi
să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea
rea! Pentru ce vreți să muriți voi, casa lui Israel?” (Ezechiel
33:11). „Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase
de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de
el, la Dumnezeul nostru care nu obosește iertând” (Isaia 55:7).
Harul sau îndurarea lui Dumnezeu este ceea ce ne-a
salvat și ne salvează din căderile noastre. Dar noi nu trebuie să
glumim cu păcatul zicând că Dumnezeu este bun și ne iartă.
Dumnezeu este un foc mistuitor și pedepsește păcatele
copiilor Lui. Dacă Dumnezeu folosește căderile noastre spre
binele nostru aceasta nu însemnează că noi trebuie să căutăm
să păcătuim ca să avem parte de căderi, ci însemnează că
Dumnezeu este atât de înțelept încât poate să schimbe în
avantajul Lui și al nostru chiar și lucrările vrășmașului,
făcându-l să cadă în groapa pe care o sapă. Un foarte grăitor
exemplu este lucrarea Satanei de omorâre a Domnului Isus,
pe care Tatăl a direcționat-o în folosul nostru, al tuturor.
„Cutremurați-vă și nu păcătuiți” ni se spune prin
Cuvântul Sfânt, „învățați-vă să faceți binele, încetați să mai
109
faceți răul; fie-vă groază de rău, alipiți-vă tare de bine; nu vă
atingeți de nimic necurat; curățiți-vă mâinile păcătoșilor,
simțiți-vă ticăloșia; râsul vostru să se prefacă în plâns și veselia
voastră în tânguire. Cel ce stă în picioare să ia seama bine să
nu cadă” (Psalm 4:4; Isaia 1:16,17; Romani 12:9; Iacov 4:7-10; 1
Corinteni 10:12).
Omul, este acela care se leapădă de Dumnezeu prin
atitudinea inimii lui care nu vrea să se pocăiască, apoi inima
lui se împietrește:
- „Luați seama, dar, fraților, ca niciunul dintre voi să n-
aibă o inimă rea și necredincioasă, care să vă despartă de
Dumnezeul cel Viu” (Evrei 3:12).
- „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să
mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci
nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi şi
Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund fața Lui și-L
împiedică să v-asculte!” (Isaia 59:1,2).
- „Ci îndemnați-vă unii pe alții în fiecare zi, câtă vreme se
zice: „astăzi”, pentru ca niciunul din voi să nu se împietrească
prin înșelăciunea păcatului” (Evrei 3:13).
- „Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se
pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi
a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu” (Romani 2:50).
Dumnezeu, pentru copilul Lui, folosește și pedeapsa
pentru a-l ajuta să iasă din situația lui păcătoasă (Evrei 12:6-11);
ori pur și simplu pentru că își merită pedeapsa, îl pedepsește
în viața aceasta pentru a nu fi osândit odată cu lumea (1
Corinteni 11.32): „Suferiți pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu
voi ca şi cu niște fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepsește
tatăl?” (Evrei 12:7). Pedeapsa este pentru o vreme: „Este destul
pentru omul acesta pedeapsa care i-a fost dată de cei mai
mulți; așa că, acum, este mai bine să-l iertați şi să-l mângâiați,
ca să nu fie doborât de prea multă mâhnire” (2 Corinteni
2:6,7). Noi ca oameni putem să ajutăm pe cei căzuți, nu
110
judecându-i sau vorbindu-i de rău, ci procedând așa cum ne
învață Cuvântul Domnului: „Mustrați pe cei ce se despart de
voi; căutați să mântuiți pe unii, smulgându-i din foc; de alţii
iarăși fie-vă milă cu frică…” (Iuda 1:22,23). „Fraților, chiar
dacă un om ar cădea deodată în vreo greșeală, voi, care sunteți
duhovnicești, să-l ridicați cu duhul blândeții. Şi ia seama la
tine însuți, ca să nu fii ispitit şi tu.” (Galateni 6:1)

111
 CAPITOLUL 12

SUFERINȚA
CA O MARE BINECUVÂNTARE

Suferința este manifestarea dragostei Lui Dumnezeu față

de omenire. Din dragoste pentru noi Domnul Isus a suferit
pe cruce durerile nașterii noastre din Dumnezeu. Dragostea
adevărată suferă totul (1 Corinteni 13:7). Din dragoste pentru
El și pentru aproapele nostru și noi la rândul nostru suferim
crucea, necazurile, durerile în trup, prigonirile și chiar
moartea. Domnul Isus, modelul desăvârșirii noastre, a fost
om al durerii, obișnuit cu suferința (Isaia 53:3). Pe El,
Dumnezeu L-a desăvârșit prin suferințe măcar că nu a avut
păcat (Evrei 2:10). Domnul Isus ne cere și nouă să fim
desăvârșiți: „Voi fiți, dar, desăvârșiți, după cum şi Tatăl vostru
cel ceresc este desăvârșit” (Matei 5:48). Apostolul Petru ne
scrie să ne înarmăm cu același fel de gândire ca al lui Isus (de a
suferi), pentru ca prin suferința în trup s-o sfârșim cu păcatul
(1 Petru 4:1), adică să atingem desăvârșirea.
Deci suferința este ceva de dorit în viața credinciosului.
Ea face parte din planul lui Dumnezeu cu privire la viața
fiecăruia. Atunci când necazul sau încercarea vine peste noi,
este pentru că am ajuns la punctul acela din planul lui
Dumnezeu făcut mai dinainte cu privire la noi. Este tocmai
timpul potrivit de a-I mulțumi lui Dumnezeu și chiar mai
mult, de a privi aceasta ca o mare bucurie (Iacov 1:2).
Noi obișnuim să ne rugăm Tatălui ca să ne curățească de
tot ce este rău în noi, ca să ne sfințească și să ne desăvârșească
112
și ca răspuns la rugăciunile noastre (care de fapt au fost făcute
după voia Lui), El acționează folosind metodele cele mai bune
pentru noi, adică ne mângâie cu nuiaua, ne dă suferințe,
necazuri, pedepse, încercări, etc. Apoi apare reacția noastră
care poate fi pozitivă (de bucurie, mulțumire și laudă la adresa
lui Dumnezeu), sau negativă (de nemulțumire, amărăciune,
cârtire, răzvrătire).
Este trist faptul că de multe ori uităm că necazul este
tocmai răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile noastre, și
atunci când el vine, începem să ne rugăm pentru a fi
îndepărtat de la noi, ca fiind ceva ciudat care nu ne trebuie.
Ne este foarte ușor să mulțumim pentru zilele bune, dar
trebuie să mulțumim și pentru zilele rele, căci și pe acelea tot
Dumnezeu le-a făcut, spre binele nostru. Am văzut reacții ca
acestea: „Fraților, am o cauză, rugați-vă pentru mine ca să fiu
vindecat căci sunt bolnav; sau trec printr-un necaz, rugați pe
Domnul să-l îndepărteze de la mine.”
Trebuie să știm că bolile, necazurile, nu sunt cauze, ci ele
sunt efectele unor cauze. Trebuie găsit din ce cauză am ajuns
să fim în necaz, din ce cauză Dumnezeu folosește nuiaua Lui,
cerând nu îndepărtarea bolilor, ci rezolvarea cauzelor care le-
au provocat. Reacția pozitivă ar fi cam așa: „Fraților,
bucurați-vă împreună cu mine, căci Dumnezeu care mă
iubește mi-a răspuns la cererile mele pentru curățire, sfințire,
etc. și mi-a dat un necaz, o suferință, o încercare. Vă rog
ajutați-mă în rugăciune ca să mi se dea răbdare și să înțeleg
care este cauza că trec prin aceasta, ce rău anume trebuie să
îndepărtez din viața mea, din caracterul meu, din familia mea
și dacă este voia Domnului să mă vindece aș fi mai bucuros.”
Cauza fiind îndepărtată, efectul poate să dispară, fiindcă nu
mai există cauza care să-l determine.
Am întâlnit credincioși care fiind în suferință, lăudau pe
Domnul pentru aceasta. Vizitând o soră cu numele Suzana,
bolnavă de cancer osos, la Nămoloasa, Galați, am fost
113
impresionat de felul ei pozitiv de a primi suferința. Măcar că
avea dureri foarte mari, încât lacrimile erau permanente,
lăuda pe Domnul și nu se plângea, ci dimpotrivă căuta să
mângâie pe cei ce o vizitau, astfel că cei ce veneau s-o
întărească, plecau ei înșiși întăriți.
Apostolul Pavel zice: „Mulțumiți lui Dumnezeu pentru
toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu în Hristos
Isus, cu privire la voi” (1 Tes.. 5:18); „Căci întristările noastre
ușoare, de o clipă, lucrează pentru noi tot mai mult o greutate
veșnică de slavă” (2 Corinteni 4.17).
Unchiul meu de la Oarja care a fost bolnav de la vârsta de
16 ani până la 46 de ani când a plecat la Domnul, mulțumea
Domnului pentru suferință zicând: „Ce bine este că sunt
bolnav.”
În dimineața unei zile am primit un mesaj Dumnezeiesc
care zicea astfel: „Nu poți pune alături necazul tău ciudat, de
slava ce te-așteaptă în cerul minunat.”
Este bine să cerem Domnului încercări și necazuri?
Desigur, căci așa este mult mai ușor de a mulțumi când ele
vin. Împăratul David se ruga astfel: „Cercetează-mă, Doamne,
încearcă-mă, trece-mi prin cuptorul de foc rărunchii şi
inima!” (Psalm 26:2).
Ce se poate întâmpla dacă strigăm la Domnul ca să
îndepărteze paharul (încercarea, necazul, boala) de la noi,
nelăsând ca răbdarea să-şi facă desăvârșit lucrarea, ca să
ajungem desăvârșiți, întregi şi să nu ducem lipsă de nimic?
(Iacov 1:4).
Dumnezeu, în credincioșia Lui, va răspunde la
rugăciunile noastre insistente, îndepărtând necazul sau
vindecând boala. Apoi noi îi vom mulțumi și vom vesti
minunile Lui de vindecare. Dar scopul lui Dumnezeu cu
privire la noi poate rămâne neîmplinit. Nu am lăsat ca
încercarea să-și facă pe deplin lucrarea de transformare în viața
noastră, având în vedere planul lui Dumnezeu cu privire la
114
noi. Deci, am avut credință în puterea lui Dumnezeu de a ne
vindeca, dar nu am avut răbdarea de a trece prin încercarea pe
care El o trimisese peste noi. Am zădărnicit astfel planul lui
Dumnezeu cu privire la noi. Vestim minunea de vindecare
trupească după ce am zădărnicit vindecarea noastră
duhovnicească sau sufletească pe care Domnul a vrut s-o facă
prin suferința trimisă de El. Astfel putem deveni sănătoși
trupește, în timp ce am rămas nevindecați duhovnicește.
Ce mai poate face Dumnezeu pentru noi după ce am
zădărnicit planul Lui de vindecare duhovnicească? Poate să
ne trimită alte necazuri, sau boli. Sunt cazuri de credincioși
care mărturisesc multe minuni de vindecare din viața lor. De
ce? Pentru că ori de câte ori după vindecare le-au fost trimise
alte boli (fiindcă erau necesare), ei au reacționat în același fel
stăruind ca ele să fie luate de la ei. Am auzit cuvinte ca acestea
la rugăciuni pentru bolnavi: „Fraților vreau să laud pe
Domnul și să-I mulțumesc căci m-a vindecat de multe ori. Și
acum vă rog să vă rugați pentru mine fiindcă iarăși sunt
bolnav.” Astfel, există oameni mereu vindecați, dar mereu
bolnavi.
Unii fiindcă nu reușesc să atingă, nivelul de credință
pentru ca să fie vindecați, duc suferința înainte cu
nemulțumiri, cu cârtiri, până când prin suferință este zdrobită
starea de împotrivire și apoi Domnul, ori îi ia acasă la El, ori
dacă au ajuns la nivelul de creștere duhovnicească de care era
nevoie prin acceptarea voii Lui, îi poate face niște vase de
cinste pentru lucrarea Lui. Dumnezeu, fiindcă ne iubește, ne
mântuiește, ne curățește până la urmă și ne ia acasă, dar
planurile minunate cu privire la lucrarea Lui cu noi s-ar putea
să rămână nerealizate datorită neacceptării voii Lui.
Apostolul Pavel îi scrie lui Timotei: „Deci, dacă cineva se
curăță de acestea, va fi un vas de cinste, sfințit, folositor
Stăpânului său, destoinic pentru orice lucrare bună” (2
Timotei 2:21).
115
 Domnul Isus ne sfătuiește să cumpărăm de la El aur
curățit prin foc (Apoc. 3:18). Aceasta se face prin acceptarea
cuptorului de foc, căci: „aurul se încearcă prin foc” (1 Petru
1:7).
Nu este rău a dori vindecarea trupească, ori a apela la
ajutorul medicinei, căci și pe acestea Dumnezeu le-a lăsat
pentru binele omului, ci este necesar a rămâne într-o stare de
pace și mulțumire acceptând voia Domnului cu privire la noi
în toate lucrurile. L-am rugat pe Domnul ca în cazul că vreo
dată voi cere de la El ceva care nu este după voia Lui, să nu mă
asculte.
Domnul Isus, pentru a fi adus ca jertfă trebuia să fie
Mielul fără cusur al lui Dumnezeu. Blândețea și smerenia
sunt ceea ce caracterizează un miel. Domnul Isus se prezintă
pe Sine însuși ca fiind blând și smerit cu inima, cerându-ne să
învățăm de la El. Blândețea și smerenia se învață în școala
răbdării. Încercările lucrează răbdare. Avem nevoie de
necazuri pentru a deveni blânzi ca niște miei și fără răutate ca
niște copilași.
Moise, era caracterizat ca fiind cel mai blând om de pe
pământ. Pentru a deveni așa Dumnezeu l-a trecut prin școala
răbdării, timp de patruzeci de ani. Așa l-a făcut un vas de
cinste pe care l-a folosit pentru lucrarea Lui. În ce privește
sănătatea trupească, apostolul Ioan ne ajută să înțelegem că ea
depinde și de sănătatea sufletească (3 Ioan 1:3).
Deci să ne rugăm ca Domnul să ne vindece mai întâi
sufletește și duhovnicește, iar dacă este voia Lui, să ne vindece
și trupește.
Acum să privim puțin la neprihănitul Iov. Dumnezeu
îngăduie Satanei să-l încerce. Iov nu înțelege rostul încercării,
argumentând, și plângăndu-se de soarta lui. Dumnezeu îi
vorbește prin Elihu: „Să fie (Iov) încercat dar mai departe,
fiindcă vorbește ca cei răi ...” (Iov 34:36). Tot prin Elihu, Iov
este înștiințat că Dumnezeu vorbește omului când într-un fel
116
când în altul, dar omul nu ia aminte. El vorbeşte prin vise,
prin vedenii de noapte, când oamenii sunt cufundați într-un
somn adânc, când dorm în patul lor. Atunci El le dă
înștiințări şi le întipărește învățăturile Lui, ca să abată pe om
de la rău şi să-l ferească de mândrie, ca să-i păzească sufletul de
groapă şi viaţa de loviturile sabiei. Şi prin durere este mustrat
omul în culcușul lui, când o luptă necurmată îi frământă
oasele (Iov 33:14-19). Dar Dumnezeu scapă pe cel nenorocit
prin nenorocirea lui, şi prin suferință îl înștiințează (Iov
36:15).
Dumnezeu vorbește lui Iov din mijlocul furtunii
prezentându-Și atotputernicia și înțelepciunea Sa. Iov îi dă
dreptate lui Dumnezeu zicând: „Iată, eu sunt prea mic; ce să-
Ţi răspund? Îmi pun mâna la gură. Am vorbit o dată, şi nu
voi mai răspunde; de două ori, şi nu voi mai adăuga nimic”
(Iov 40:4, 5). Apoi Iov recunoaște puterea lui Dumnezeu de a
controla toate lucrurile: „Știu că Tu poţi totul şi că nimic nu
poate sta împotriva gândurilor Tale” (Iov 42:2).
În final, Iov, copleșit de măreția lui Dumnezeu exclamă:
„Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul
meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc
în țărână şi cenușă” (Iov 42:5, 6).
Apoi găsim cum Dumnezeu, după ce Și-a atins scopul
încercării lui Iov, aducându-l la starea după voia Lui, schimbă
suferința în fericire, dublându-i binecuvântarea. Dacă
neprihănitul Iov a avut nevoie ca să fie trecut prin suferință
pentru a se smeri și pentru a se pocăi, oare eu nu am nevoie de
suferință. Dacă Domnul Isus a suferit și noi suntem chemați
la suferință. Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în
Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină
vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face
neclintiţi (1 Petru 5:10).

117
 Iacov, fratele Domnului, ne dă o soluție pentru
eliminarea cauzelor care aduc bolile trupești - mărturisirea
păcatelor:
Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii
pentru alţii, ca să fiți vindecați. Mare putere are rugăciunea
fierbinte a celui neprihănit (Iacov 5:16).

118
 CAPITOLUL 13

CONDIȚII PENTRU AȘTEPTAREA VENIRII

DOMNULUI

VISUL SOREI ZINA

O soră credincioasă din Portland, numită Zina, a primit
din partea Domnului un vis în care se arăta cum trebuie să fie
statura duhovnicească a credincioșilor ce așteaptă venirea
Domnului Isus și cum se poate ajunge la acea statură.
În visul sorei se arăta că erau trei stări duhovnicești, sau
trei etape prin care omul lui Dumnezeu trebuie să treacă în
creșterea lui duhovnicească pentru a ajunge la statura de gata,
pentru a putea avea parte de răpire. Rugăciunea era arătată ca
fiind factorul principal în lucrarea aceasta de pregătire. Se
vedeau în visul sorei, trei grupe de credincioși care se rugau în
trei clădiri diferite. Fiecare grupă corespundea uneia din cele
trei etape de pregătire.
Astfel sora s-a găsit pe ea însăși în prima etapă. Sora se
ruga, dar nu oricum, ci se lupta în rugăciune. Ținta luptei ei
era să atingă prin rugăciune o statură de creștere
duhovnicească și părtășie cu Domnul cât mai înaltă ca să
poată intra în rândurile celor din a doua etapă care se aflau în
a doua clădire. Împreună cu sora Zina se ruga și mama ei. În
timpul luptei lor uneori se deschidea ușa de la cea de a doua
clădire și sora putea să vadă pe cei ce se rugau acolo. Se putea
vedea diferența dintre cele două stări. Rugăciunile celor din a
doua clădire erau mult mai fierbinți, erau făcute în unitate
printr-o mare putere a Duhului Sfânt. Credincioșii se rugau
119
prin Duhul Sfânt, prin vorbiri în alte limbi; era o stare
duhovnicească înălțătoare.
După multă luptă în rugăciune mama sorei Zina a reușit
să intre în a doua clădire unde se rugau cei din a doua etapă de
pregătire pentru răpire. Sora Zina se gândea că mama ei a
reușit să intre în a doua etapă fiindcă ea nu avea așa multe
grijuri pământești, cum ar fi creșterea copiilor și ocupațiile
zilnice ale vieții de familie. Dar a continuat lupta ei în
rugăciune cu mai mult zel. După multă luptă în rugăciune a
reușit să intre și ea în categoria celor din a doua etapă de
creștere duhovnicească care se rugau în a doua clădire. Acolo a
întâlnit-o pe mama ei care văzând-o i-a zis: „Ai reușit!” „Da,
dar greu” a răspuns sora Zina. „Știu” a zis mama dânsei. „Nu
știi…” a fost răspunsul sorei Zina.
Acolo se ducea o luptă în rugăciune mult mai fierbinte
pentru a se putea intra în cea de a treia și ultima categorie a
credincioșilor. Aceia atinseseră statura de gata pentru venirea
Domnului Isus. Și de aici, din a doua clădire, se putea vedea,
când se deschidea ușa, statura celor din a treia clădire.
Rugăciunile celor ce erau acolo se auzeau ca un vuiet cam așa
cum s-a auzit în ziua de cincizecime. Nici măcar nu era nevoie
de cuvinte. Unirea Duhului era deplină. Credincioșii erau una
cu Domnul în mod desăvârșit.
Dorința sorei Zina de a ajunge acolo, în cea de a treia
categorie de credincioși, era tot mai mare. De aceea sora se
lupta tot mai fierbinte în rugăciune ca să atingă acea statură
de gata, și apoi să rămână gata pentru răpire. Mama sorei a
ajuns să intre în a treia clădire înaintea ei, iar sora a continuat
lupta cu mai mult zel. După multă luptă în rugăciune prin
puterea Duhului Sfânt, a reușit și sora Zina să intre acolo
unde ajunsese mama ei. Acolo, din nou, a întâlnit-o pe mama
ei care văzând-o i-a zis: “Ai reușit!” „ Da, dar greu” a răspuns
sora Zina. „Știu” a zis mama dânsei. „Nu știi…” a fost
răspunsul Sorei Zina.
120
 Prezența Domnului Isus între cei din această categorie a
credincioșilor care erau gata pentru răpire era foarte reală, și
comunicarea se făcea fără cuvinte care să fie auzite, căci era o
legătură desăvârșită, permanentă. Era o atmosferă cerească.
Domnul Isus i-a zis sorei Zina: „Acum du-te și spune
credincioșilor mei ceea ce ți-am arătat și cum trebuie să se
pregătească pentru venirea mea.” Sora Zina a făcut ceea ce i-a
zis Domnul Isus. S-a dus și a înștiințat pe credincioși despre
lucrurile care i-au fost arătate și despre felul cum trebuie să se
pregătească pentru venirea Domnului Isus. Dar, spre
surprinderea ei, nu a fost luată în seamă nici chiar de
credincioșii pe care altădată îi știa foarte aproape de Domnul.
Dezamăgită, a zis: „Doamne Isuse, acum când venirea Ta este
așa de aproape, nepăsarea credincioșilor Tăi este așa de mare!”
Așa s-a sfârșit visul sorei Zina.

VISUL UNEI SURORI DIN PORTLAND

O soră credincioasă din Portland, Oregon (care nu mi-a
dat permisiunea să-i scriu numele) a avut un vis dumnezeiesc.
A văzut cum două familii erau într-o ceartă foarte aprinsă. La
un moment dat a văzut cum din cer a coborât o pasare albă și
mare. Cele două familii care se certau văzând pasărea aceea au
fugit până au dispărut. După ce pasărea a coborât pe pământ
a văzut cum un înger al lui Dumnezeu a ieșit din interiorul ei.
Îmbrăcămintea îngerului era de culoare albă iar fața lui radia
bucurie. El avea un dosar în mâinile lui. Coperta dosarului era
în trei culori: roșu, alb, albastru; iar într-un colț erau
imprimate cinci stele. Îngerul a deschis dosarul acela și a arătat
evenimente care trebuie sa aibă loc în viitor. Sora își amintește
doar atât că la unul din acele evenimente era scris cuvântul
„neocomunism.” În vis sora își zicea că trebuie să arate acest
dosar fratelui Nelu Niță pentru deslușirea lui. Visul s-a
încheiat cu o cântare având în vedere venirea Domnului Isus

121
pe care sora o cânta cu bucurie. Sora s-a trezit cântând
refrenul acesta al cântării: „Vom pleca, da noi vom pleca unde
nu vor fi dureri și necaz; bucuroși în slava Lui noi vom pleca.”
Eu, Nelu Niță, am fost contactat de sora care mi-a spus
visul, la care Domnul mi-a dat următoarea deslușire:
Visul are în vedere poporul Domnului care la ora aceasta
se află într-o stare de dezbinare, în neînțelegeri
denominaționale, etc. Dacă la intervenția divină certăreții au
dispărut înseamnă că duhurile de dezbinare vor fugi. Faptul
că îngerul Domnului era bucuros arată că el aducea vești bune
pentru poporul Domnului. Comunism, înseamnă că
Domnul va aduce iarăși vremurile epocii de aur a
creștinismului când toți credincioșii erau într-o părtășie
deplină (aveau toate lucrurile în comun). Prefixul „neo” care
pre cedează cuvântul „comunism” arată că această lucrare va fi
una nouă, spirituală, întrecând în putere și slavă pe cea de la
început (El face toate lucrurile noi).
Referitor la cele trei culori, am găsit că există un stat al
cărui drapel este colorat cu cele trei culori: roșu, alb, albastru.
Numele acestui stat este: „Réunion”. Cuvântul acesta spune
același lucru pe care îl așteptăm și îl dorim cu toții. Cele cinci
stele reprezintă cele cinci slujbe duhovnicești pe care
Dumnezeu le-a dat pentru desăvârșirea și creșterea sfinților,
până vom ajunge toți la înălțimea staturii plinătății Celui ce
este Capul, Hristos. Aceste slujbe sunt: apostoli, proroci,
evangheliști, păstori și învățători. (Efeseni 4: 11-16; Daniel
12:3)) Cele cinci slujbe mai pot fi interpretate ca cele cinci
degete ale mâinii lucrătoare a lui Dumnezeu. (Fapte 4:30)
Deci conținutul dosarului are în vedere pregătirea miresei
prin reunirea sfinților, apoi desăvârșirea lor în vederea
întâmpinării Mirelui care, după cum s-a arătat prin cântarea
din finalul visului, va veni curând. Da, Cel ce vine va veni și
nu va zăbovi, dar ce fel de oameni ar trebui să fim noi?

122
 CAPITOLUL 14

SĂ-L CUNOSC PE EL…

Moise, omul lui Dumnezeu a dorit să vadă fața lui

Dumnezeu, dar nu era cu putință ca omul muritor să vadă
fața lui Dumnezeu și să rămână în viață. David și alți oameni
ai lui Dumnezeu căutau fața lui Dumnezeu sau îl rugau să
facă să strălucească fața Lui. Dorința aceasta a oamenilor a
împlinit-o Dumnezeu trimițând în lume pe Fiul Său care este
chipul Său (Coloseni 1:15). Astfel ucenicii Domnului Isus au
privit slava Lui, au văzut strălucind fața Lui pe munte.
Domnul Isus a zis că cei cu inima curată vor vedea pe
Dumnezeu. Acest lucru a devenit realitate când Dumnezeu –
Cuvântul s-a făcut trup și a locuit printre noi.
Apostolul Pavel a văzut strălucirea feței Lui pe drumul
Damascului. Dar apostolul nu rămâne satisfăcut pe deplin cu
faptul că l-a văzut pe Fiul lui Dumnezeu, ci merge mai
departe dorind să-l cunoască pe El ca Dumnezeu. De aceea el
zice: „… să-l cunosc pe El şi puterea învierii Lui, şi părtășia
suferințelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui”
(Filipeni 3:10).
Pentru a cunoaște bine o persoană este nevoie de a te
apropia de acea persoană. Dar ca să te apropii va trebui să
iubești. Numai dragostea poate să îndepărteze toate zidurile
de despărțire. Cu cât iubești mai mult o persoană cu atât mai
bine o cunoști. Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:8,16).
Lucrarea lui Dumnezeu cu noi este ca prin Fiul Dragostei Lui
să devenim ca El, adică fii ai Dragostei Lui. De aceea ținta

123
poruncii este dragostea, care vine: dintr-o inimă curată, dintr-
un cuget bun şi dintr-o credință neprefăcută
(1Timotei1:5).
Pentru a-L cunoaște pe Domnul trebuie a-L iubi și
pentru a-L iubi trebuie o inimă curată, (sinceră, fără viclenie).
Cugetul bun, sau curat se întreține prin cugetarea la Cuvântul
Domnului, dar cine cugetă la lucruri rele își întinează cugetul.
Prin cugetarea la Cuvântul Lui și prin rugăciune, se petrece
timp cu El, se cinează cu El. Credința neprefăcută este
credința totală în singurul Dumnezeu adevărat. Orice
credință la care s-au adăugat idoli, interese personale,
învățături străine de adevăr, este o credință prefăcută,
nesinceră, alterată.
Chiar în viața de toate zilele dacă vrei să te apropii cu
nesinceritate de o persoană, inima acelei persoane s-ar putea să
simtă aceasta și se va închide față de tine. Dar Dumnezeu care
cunoaște toate ascunzișurile inimilor se va lăsa El cunoscut de
noi care am fi nesinceri față de El?
Pentru a cunoaște pe cineva trebuie a petrece foarte mult
timp împreună, adică a avea părtășie. Ca să înțelegem mai
bine acest lucru să privim la o ilustrație din viață. De exemplu,
cine poate zice că îl cunoaște pe președintele unei țări? Oricine
ar putea zice că îl cunoaște pentru că l-a văzut apărând la
televiziune, sau l-a văzut când a fost în vizită în orașul lui.
Cineva i-a strâns mâna președintelui. Altcineva a avut un
interviu sau chiar mai multe cu președintele. Cineva chiar a
luat masa împreună cu el. Toate acestea sunt doar contacte
tangențiale cu persoana președintelui. Dar există și persoane
care chiar îl cunosc: soția și copiii președintelui. Ei au părtășie
permanentă cu el, cinează cu el, locuiesc împreună cu el. Ei îl
iubesc. Ei sunt într-adevăr cunoscuți și iubiți de către
președinte.
Rugăciunea Domnului Isus cu privire la noi a fost așa:
„Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul
124
Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos pe care l-ai trimis Tu”
(Ioan 17:3). De aceea Domnul Isus stă la ușă și bate, ca să
cineze cu noi, să ne ofere posibilitatea de a-L cunoaște și de a
fi cunoscuți de El. Cunoscându-L pe Domnul Isus, fiind tot
timpul cu El, putem cunoaște caracterul Lui, și astfel putem
deveni ca El. Cei ce se iubesc locuiesc împreună. Domnul
Isus a zis: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi Cuvântul Meu, şi
Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui
împreună cu el” (Ioan 14:23).
Domnul Isus a spus că în ziua aceea mulți vor pretinde că
au făcut minuni în Numele Lui, dar El le va răspunde că
niciodată nu i-a cunoscut (Matei 7:22, 23). Este cum le-ar zice:
Voi ați iubit mult lucrările Mele, și ați fost foarte mult timp
ocupați cu ele, dar nu ați avut timp pentru Mine, pentru a
cina cu Mine, pentru a petrece timp împreună, pentru a Mă
cunoaște și pentru a vă cunoaște.

125
 CAPITOLUL 15

„FRAȚILOR, CE SĂ FACEM?..”

După ce Apostolul Petru a vorbit în ziua Cincizecimii

celor ce se adunaseră pentru a vedea cele ce s-au petrecut la
revărsarea Duhului Sfânt, aceia străpunși fiind la inimă au
strigat: „Fraților ce să facem?” „Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, „şi
fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre
iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului
Duh.

Ce este pocăința?
- Este o recunoaștere a stării păcătoase prin care omul a
ajuns separat de Dumnezeu; se căiește înaintea Lui și se roagă
pentru iertare (Fapte 8:22).
- Este primul cuvânt cu care Ioan Botezătorul, cât și
Domnul Isus, și-au început lucrarea de propovăduire:
„Pocăiți-vă, căci împărăția cerurilor este aproape” (Matei 3:2;
4:17).
- Este lucrul pe care trebuie să-l facă orice om. Dumnezeu
nu ține seama de vremurile de neștiință şi poruncește acum
tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască (Fapte
17:30).
- Este o lucrare pe care omul o face prin credința care
vine în urma auzirii Cuvântului, căci fără credință este cu
neputință să ne apropiem de Dumnezeu (Evrei 11:6).

126
 - Este lucrarea Duhului Sfânt în inima omului. Duhul
Sfânt îl dovedește pe om păcătos și-l îndeamnă să se pocăiască
(Ioan 16:8).
- Este schimbarea felului de a gândi printr-o înnoire în
duhul minții (Efeseni 4:23).

Ce este Botezul în apă?

- Este o poruncă dată de Domnul Isus: „Cine va crede și
se va boteza va fi mântuit...” (Marcu 1:16).
- Este o imagine închipuitoare care mântuiește pe cei ce
cred și este mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu
(1 Petru 3:21).
- Este îngroparea omului vechi și învierea omului nou
împreună cu Hristos (Romani 6:4; Coloseni 2:12).
- Este îmbrăcarea cu Hristos (Galateni 3:27).
- Este lucrarea de curățire a Bisericii prin Cuvânt,
premergătoare sfințirii (Efeseni 5:26).
- Este garanția iertării celui ce s-a pocăit (Fapte 2:38).

Cine are dreptul de a fi botezat?

- Cel ce se pocăiește (Fapte 2:38).
- Cel ce crede că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu
(Fapte 8:37; Marcu 1:16; Evrei 11:16).

Ce este darul Duhului Sfânt?

- Este umplerea cu Duhul Sfânt sau botezul cu Duhul
Sfânt (Marcu 1:8).
- Este pecetluirea credinciosului pentru ziua
răscumpărării (Efeseni 1:13; 4:30).

127
 CAPITOLUL 16

FIȚI PLINI DE DUH..!

A fi plini de Duhul Sfânt este nu numai o promisiune

(Ioel 2:28; Fapte 1:8, etc.), ci și o poruncă dată fiecărui
mădular al Bisericii: „ ...fiți plini de Duh!” (Efeseni 5:18). În
urma revărsării Duhului Sfânt peste ucenicii Domnului Isus,
toți s-au umplut de Duhul Sfânt.

Cum arătau oamenii plini de Duhul Sfânt?

- Se manifestau într-un mod care părea ciudat față de cei
de afară (Fapte 2:12,13).
- Vorbeau și lăudau pe Dumnezeu în alte limbi
cunoscute sau necunoscute de cei ce ascultau (Fapte 2:4; 1
Corinteni 14:2).
- Propovăduiau Cuvântul cu îndrăzneală (Fapte 4:31), cu
înțelepciune (Fapte 4:8) și cu puterea semnelor și a minunilor
(Fapte 6:8,10).
- Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura
frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (Fapte 2:42).
- Erau o inimă și un suflet (Fapte 4:32).
Duhul Sfânt este prezentat de Domnul Isus ca fiind
„Apa Vieții”: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea.
Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie,
cum zice Scriptura.” Spunea lucrurile acestea despre Duhul
Sfânt care nu fusese încă dat (Ioan 7:38, 39).
Pentru a înțelege ce înseamnă a fi plini de Duhul Sfânt să
privim la imaginea prezentată de Dumnezeu în cartea lui

128
Ezechiel, capitolul 47. Prorocul a intrat într-un râu care
seamănă foarte mult cu râul vieții din cartea Apocalipsa 22:1,
2. Unitatea de măsură a adâncimii apei era chiar trupul
omenesc. În apa acestui râu se putea intra până la glezne, până
la genunchi, până la brâu sau până când tot trupul se putea
scufunda și apa nu se mai putea măsura. Această fază de
scufundare sau imersiune, înseamnă Botez (latin: botezo →
scufundare).
Noi putem avea din Duhul Sfânt o măsură mai mare sau
mai mică în funcție de cât de departe intrăm în apă sau chiar
fără măsură dacă intrăm acolo unde apa ne poate acoperi.
Domnul Isus a zis despre Duhul Sfânt că El va fi în noi și cu
noi (Ioan 14:7); este tocmai imaginea celui care atunci când
înoată în râul vieții are apa în jurul lui și în el dacă o bea în
timpul acela (Psalm 110:7).

Cum putem să fim umpluți (botezați) cu Duhul Sfânt?

- Prin rugăciune stăruitoare (Fapte 1:14); 4:31). Domnul
Isus a promis că Tatăl nostru din ceruri va da Duhul Sfânt
celor ce I-l cer (Luca 11:13).
- Prin auzirea Cuvântului propovăduit cu puterea
Duhului Sfânt, precum în casa sutașului Corneliu (Fapte
14:4).
- Prin punerea mâinilor de către oameni plini de Duhul
Sfânt (Fapte 8:17; 19:6).

Cum putem ști că am fost botezați cu Duhul Sfânt?

- Un semn al primirii botezului cu Duhul Sfânt este
vorbirea în limbi în momentul primirii. Cei ce erau prezenți,
au cunoscut că au fost botezați cu Duhul Sfânt, căci îi auzeau
vorbind în alte limbi (Fapte 2:4; 10:44 - 47; 19:6). După aceea,
găsim scris că nu toți vorbesc în alte limbi, ci numai cei ce au
darul vorbirii în alte limbi (1Corinteni 12:29 – 31).

129
De ce este necesară vorbirea în alte limbi?
- Ca semn pentru cei necredincioși. (1 Corinteni 14:22)
- Când mă rog în altă limbă duhul meu se roagă, fără ca
mintea mea să participe. (1 Corinteni 14:14) Atunci Duhul
Sfânt mijlocește la Tatăl pentru sfinți. (Romani 8:26)

A fost botezul cu Duhul Sfânt promis numai primilor

creștini, sau și nouă, copiii lor din vremurile din urmă?
- Apostolul Petru spune: „Căci făgăduința aceasta este
pentru voi, pentru copiii voștri şi pentru toţi cei ce sunt
departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul
Dumnezeul nostru” (Fapte 2:39).

Cum putem să ne menținem plini de Duhul Sfânt?

- Rugându-ne în toată vremea prin Duhul (Efeseni 6:11).
- Rugându-ne fierbinte (Iacov 5:16).
- Rugându-ne împreună (Fapte 4:24,31).
- Ne întristând pe Duhul Sfânt, prin neascultarea de
îndemnurile Lui (Efeseni 4:30).
- Stăruind în învățătura apostolilor, în legătura frățească,
în frângerea pâinii și în rugăciuni (Fapte 2:42).

Putem avea Duhul Sfânt chiar dacă nu am primit botezul cu

Duhul Sfânt?
- Da, putem avea o măsură mai mare sau mai mică, dar a
fi botezat (scufundat) înseamnă a fi plini de Duhul Sfânt,
adică fără măsură (Ioan 3:34). Atunci paharul este plin de dă
peste el (Psalmul 23:5). Domnul Isus suflase peste ucenicii Lui
zicându-le: „Luați Duh Sfânt” (Ioan 20:22); totuși a trebuit
după aceea să fie botezați cu Duhul Sfânt (Fapte 1:5). Atunci
ei au primit puterea de a mărturisi despre El: „Ci voi veți
primi o putere, când se va coborî Duhul Sfânt peste voi și-Mi
veți fi martori... până la marginile pământului” (Fapte1:8).
Convertirea celor 3000 de suflete, la cuvântarea lui Petru din
130
ziua Cincizecimii, a fost făcută de Duhul Sfânt. El le-a
străpuns inimile și i-a determinat să se pocăiască și să fie
botezați, dar, apoi, au primit și darul Duhului Sfânt (Fapte
2:37–38).

Pot face semne minuni și aceia care nu au fost botezați cu

Duhul Sfânt?
- Da, ucenicii primiseră putere de la Domnul Isus să
vindece bolnavii, să scoată afară dracii, să învieze morții, mai
înainte de a fi botezați cu Duhul Sfânt (Matei 10:8).

Putem fi botezați cu Duhul Sfânt dacă nu am fost botezați în

apă?
Da. Cei din casa lui Corneliu au fost botezați cu Duhul
Sfânt, apoi au fost botezați în apă. Sunt foarte frecvente
cazurile când copii, nebotezați în apă, sunt botezați de
Domnul cu Duhul Sfânt și vorbesc în limbi. (Fapte 10:44)

De ce este necesar Botezul cu Duhul Sfânt?

- Pentru a primi puterea de a fi martori ai Domnului Isus
până la marginile pământului (Fapte 1:8); apostolul Pavel o
numește: „Această putere nemaipomenită” (2 Corinteni 4:7).
- Pentru a primi darurile Duhului Sfânt, necesare zidirii
sufletești a bisericii (1 Corinteni 12:4).
- Pentru a primi pe „Mângâietorul” care ne învață toate
lucrurile și ne aduce aminte poruncile Domnului Isus (Ioan
14:26).
- Pentru a fi plini (umpluți) de Duhul (Fapte 2:4; 4:31).
- Pentru a fi plini de roada Duhului (Galateni 5:22).
- Pentru a ni se arăta o cale nespus mai bună (1Corinteni
12:31).
- Pentru a fi în clocot pentru Domnul (Apocalipsa 3:16).
- Pentru a fi călăuziți în tot adevărul (Ioan 16:13).

131
 - Pentru a avea parte de învierea din morți (Romani
8:11).
- Pentru a ne ruga prin Duhul (Efeseni 6:18; Iuda 1:20).
- Pentru ca să facem să moară faptele trupului și să trăim
(Romani 8:13).

Se poate ca Duhul Sfânt să se depărteze de noi?

- Da, de aceea apostolul Pavel ne scrie: „Nu stingeți
Duhul” (1 Tes. 5:19).
- Se poate ca un om care a fost plin de Duhul Sfânt
cândva să ajungă la o statură de om căldicel și chiar să ajungă
la o măsură a Duhului mai mică decât altul care nu a fost
niciodată botezat cu Duhul Sfânt.
Pierzând starea de clocot putem risca să fim vărsați din
gura Domnului Isus (Apocalipsa 3:16). Contează cum vom fi
găsiți la venirea Domnului Isus, nu cum am fost cândva. Sunt
credincioși care au fost botezați cu Duhul Sfânt dar care au
ajuns să spună că cei ce nu au fost botezați cu Duhul Sfânt nu
sunt mântuiți. Această atitudine față de frați nu este una
duhovnicească. Am văzut frați nebotezați cu Duhul Sfânt,
fiind mai duhovnicești decât alții care au fost cândva botezați
cu Duhul Sfânt dar care s-au răcit după aceea. Domnul este
Cel ce cunoaște pe cei ce sunt ai Lui (2 Timotei 2:19).

132
 CAPITOLUL 17

UN STRIGĂT ÎN MIEZ DE NOAPTE

La miezul nopții s-a auzit o strigare: „Iată Mirele, ieșiți-I

în întâmpinare!” (Matei 25:6). Vegheați, dar, pentru că nu
ştiţi când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopții
sau la cântarea cocoșilor, sau dimineața...
(Marcu13:35).
Pe la miezul nopții, Pavel şi Sila se rugau şi cântau
cântări de laudă lui Dumnezeu; iar cei închiși îi ascultau
(Faptele apostolilor 16:25).
Mă scol la miezul nopții să Te laud pentru judecățile
Tale cele drepte (Psalmi 119:62).
În noaptea a paisprezecea, pe când eram împinși încoace
şi încolo cu corabia pe marea Adriatică, pe la miezul nopții,
marinarii au bănuit că se apropie de pământ (Faptele
apostolilor 27:27).
Moise a zis: „Aşa vorbește Domnul: „Pe la miezul nopții,
voi trece prin Egipt (Exodul 11:4). La miezul nopții, Domnul
a lovit pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la întâiul
născut al lui faraon, care ședea pe scaunul lui de domnie, până
la întâiul născut al celui închis în temniță, şi până la toţi întâii
născuţi ai dobitoacelor (Exodul 12:29).

133
 ÎNCHEIERE
Sfârșitul tuturor lucrurilor este foarte aproape. Ne
apropiem de miezul nopții când întunericul păcatului își
atinge apogeul. Datorită stării tot mai avansate de păcătoșenie
a celor de afară, poporul Domnului este tot mai mult atacat și
în pericol de a fi contaminat de păcat. Familia, care este -
nucleul societății - este tot mai mult desconsiderată și pe cale
de a fi înlocuită cu alte sisteme, străine chiar și de bunul simț
omenesc. Copiii noștri sunt confruntați cu pericole tot mai
mari din partea lumii. Mas – Media, școala, prietenii, colegii
de școală, colegii de serviciu, influențează felul de a gândi al
celor tineri, astfel ca învățăturile părinților să li se pară
depășite. Bisericile, parcă pierd influența asupra familiilor și
asupra tinerilor. Din cauza lipsei de putere duhovnicească,
pentru a face față presiunilor din afară, tot mai multe biserici
apelează la programe artificiale. Se încearcă involvarea
tinerilor în diferite programe muzicale sau de altă natură
pentru a-i ține totuși în biserici.
Ce va fi cu generațiile care vin, dacă lucrurile vor
continua tot așa? Puterea Duhului Sfânt prin care altădată cei
înrobiți de diferite patimi erau eliberați se manifestă tot mai
puțin. Ne uităm neputincioși la copiii noștri pe care am vrea
să îi vedem izbăviți de sub puterea drogurilor, a pornografiei
sau a altor duhuri rele care bântuie lumea de acum. S-a
schimbat Dumnezeu? Nicidecum. Noi ne-am schimbat.
Puterea Cincizecimii fusese dată ca să fie cu noi până la sfârșit
(Matei 28:2). Unde am ajuns prin starea de ne veghere? Într-
adevăr este foarte ușor a coborî, dar foarte greu de a recâștiga
terenul pierdut.

134
 Sunt convins că avem nevoie de un staul al lui
Dumnezeu, unde prezența Păstorului cel Bun să se manifeste
așa ca pe vremea primilor creștini. O întoarcere la ceea ce am
pierdut este soluția izbăvitoare. „Adu-ţi, dar, aminte de unde
ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi” - este
chemarea Bunului Păstor (Apocalipsa 2:5). Primul pas în
direcția aceasta nu poate fi altul decât rugăciunea fierbinte,
din toată inima, a celor ce într-adevăr simt marea nevoie
pentru o trezire cum nu a mai fost vreodată: „Trezirea de la
miezul nopții?” (Matei 25:6, 7). Avem nevoie de intervenția
Domnului Isus, acum, mai mult ca oricând. Amin!

135
CHEMAREA IUBIRII

Dumnezeu în mila-I mare

Pentru fiul cel pierdut,
Cheamă: „Vino s-ai iertare,
Te iubesc, ca la-nceput!

Vreau să fi cu Mine-acasă,
Cu toți frații tăi iubiți.
Lasă lumea păcătoasă,
Nu te vinde pe arginți.

Nu lăsa să treacă vremea

Îndurării Celui Sfânt,
Azi te scoală, te grăbește,
Viața-i scurtă pe pământ.

M-ai rănit și plâng, știi bine,

Sufăr... ca un răstignit.
Mi-am dat viața pentru tine;
Tu de Mine ai fugit.

Dar, de nu te-ntorci la Mine,

Va veni un „Prea târziu,”
Când chemarea-ți să răsune
Ca un strigăt în pustiu...”

*****

136