EVADARE DIN IAD...

Evadare din iad

Copilăria
Am trăit o viaţă foarte grea. M-am născut într-o familie
de penticostali, într-o familie cu şase fete, eu fiind cea
mai mică. Când eram de trei ani, am rămas orfană de
mamă. La puţin timp după moartea mamei, tata s-a
însurat cu o femeie mult mai tânără decât el. Tata o
iubea mult şi nu-i ieşea din vorbă. Noi, fetele, primeam
o bătaie de multe ori, nefiind vinovate. Şi azi îmi aduc
aminte bătăile de la vârsta de trei ani! Locuiam în
Simeria. La început, mama vitregă, nu ne putea suferi.
Şi ea avea o fata cu primul soţ. Pe aceea o spăla, o
hrănea şi o îngrijea cum se cuvine. De noi nu se
îngrijea. Patru dintre surorile mele bune erau mai mici
decât sora vitregă, dar nici de acelea nu se îngrijea. Ne
umpluseră păduchii şi bubele. Eu eram cea mai
prăpădită. Eram plină de bube, dar nimănui nu-i păsa.
Mă culcau jos pe o scândură. Mama mamei mele
vitrege, venind într-o zi pe la noi, văzându-mă în ce hal
eram, m-a luat la dânsa acasa la Gurasada. Dânsa era
văduvă din tinereţe şi făcea parte din secta baptiştilor.
La Gurasada acea femeie m-a îngrijit ca o adevărată
mamă. O iubeam foarte mult.
Mama vitregă i-a cerut tatei să cumpere casă în satul ei,
la Gurasada. Aşa s-a şi întâmplat. Tata i-a împlinit
dorinţa. Cu venirea lor la Gurasada, au început şi
chinurile mele. Am cumpărat capre, iar de la ele m-am
umplut de râie şi păduchi. A venit medicul la şcoală şi
m-a găsit. S-a dus la tata şi i-a spus situaţia mea. Tata
m-a bătut rău, cu cureaua, până m-a înviat cu apă rece.
De atunci, nu-mi treceau vânătăile, până îmi făcea
altele: când mama, când tata. Câteodată, când nu mai
puteam să mai suport durerea, mă duceam pe malul
Mureşului, cu gândul să mă arunc în apă. Priveam apa
cum curgea, vedeam peşti mari ieşind deasupra şi mă
îngrozeam.
Când eram pe la şase ani, mă duceam la biserica
ortodoxă din sat să văd câte o cununie. Nu ştia nimeni
din acasă. La biserică mă înghesuiam, mă urcam pe
câte un scaun, ori trecem chiar în faţă să văd mai bine.
Pâinea ce rămânea de la miri mi-o dădea preotul mie.
Ce uşoară sufleteşte mă simţeam când mă apropiam de
biserică, deşi eram mică! Întotdeauna, în Joia Paştelui
mergeam cu ceilalţi copii şi ne jucam prin cimitir. Când
băteau clopotele bisericii, parcă mă pătrundea în inimă
o dragoste şi o nevoie puternică de a intra în biserică.
Eram dusă, obligatoriu, de cei din familie, în fiecare
duminică, la adunare baptiştilor. Dar nu mă simţeam
bine acolo. Eram tot tristă şi copleşită de necazuri. Şi
aşa au trecut anii!
Vara, în vacanţe, mă duceam ca slujnică plătită, mai cu
seamă la preotul satului. Mergeam cu vitele la păscut.
De fiecare dată când plecam cu oile, doamna preoteasă
ieşea cu pachetul de mâncare şi mi-l dădea. Îiiubeam
mult fiindcă îşi făceau milă cu mine. Din banii câştigaţi
vara, îmi cumpăram toamna haine de şcoală. Am trăit o
copilărie nefericită, plină de tristeţe.
Îmi amintesc că pe la 11 ani mă îmbolnăvisem de
apendicită. O soră a mea de 13 ani, m-a dus cu salvarea
la spitalul din Ilia. Am fost operată, dusă la pat, dar
nimeni dintr-ai mei nu erau lângă mine. Ceream mereu
apă. Alţi bolnavi îmi înmuiau pansament în apă şi-mi
puneau pe buze. Mamă nu aveam, iar pe tata nu-l
interesa. Strigam mereu după el, până şi în somn. Într-
un timp a venit sora mea pe la mine şi i-am zis:
- Du-te, soro, după tata, că eu mor!
Sora mea s-a dus, l-a rugat să vină la spital, că eu mor.
Tata i-a spus că va veni el la spital, va aduce cu sine şi
cureaua să mă învie. Aş fi avut nevoie de compot sau
de supe după operaţie, dar nimeni nu mi-a adus. De la
spital m-am dus singură acasă. Nu mă durea operaţia
cum mă durea inima din pricina lipsei dragostei
părinteşti.
Adolescenţa
În întreaga mea copilărie tata nu mi-a dat un leu
măcar, să-mi cumpăr bomboane. Nici el nu ne-a
cumpărat bomboane sau altceva niciodată, deşi avea
salariu şi alocaţie pentru noi. Cu banii ce i-a strâns a
împlinit voile şi dorinţele soţiei sale.
M-a dus la Deva în clasa a noua, la Liceul Industrial, dar
n-am stat decât puţin, căci nu aveam bani să-mi plătesc
cantina. Am stat acolo flămândă trei zile. Văzând toate
fetele cu geamantanele pline cu haine de toate felurile,
mă ruşinam. Eu nu aveam decât uniforma ce mi-o
cumpărasem cu bruma de bani câştigaţi în timpul verii.
Îmi trebuiau bani pentru unele cărţi. Avem surori
măritate. Le-am cerut ajutor. Mi-au spus că nu mă pot
ajuta nici ele, fiindcă au soacre şi soţi şi nu le-ar
permite. Nu aveam de ales.
Căsătoria
Eram tare săracă. De nevoie am luat o hotărâre: dacă
voi găsi pe cineva să mă ia, mă mărit. Mi-a recomandat
o cunoştinţă un băiat orfan de mamă. Ne-am căsătorit
şi el m-a luat la el. Tatăl lui şi bunica n-au prea fost
bucuroşi să mă vadă. Eram prea săracă şi ar fi vrut pe
altcineva după feciorul lor. Eram amândoi săraci, lipiţi
pământului. Noi ne iubeam şi de aceea am rămas
împreună. Când împlineam 17 ani, avem deja doi copii.
Ne-am cununat la primărie şi când a fost al doilea copil
de botezat am mers la biserică. M-am botezat eu întâi,
m-am cununat cu bărbatul meu şi religios, ne-am
botezat copilul şi aşa am devenit o familie de creştini
ortodocşi.
Necazurile nu m-au ocolit. Soţul meu era şofer. După ce
s-au născut copiii nu i-a mai plăcut de mine. Orice
făceam nu era bine. S-a născut şi al treilea copil, dar şi
necazurile crescuseră. Nu ştiam ce să mai cred. Încă nu
citisem în Sfânta Scriptură şi încă nu ştiam care-i calea
adevărată. Încă nu ştiam că prin suferinţă poţi ajunge
mai uşor la mântuire.
Apostazia
Între timp mă îmbolnăvisem. Mă durea capul mereu.
Am fost la doctor, dar nu mi-a găsit boala. Pe atunci
credeam că astfel mă pedepseşte Dumnezeu fiindcă nu
mai mergeam la adunarea baptistă. M-am dus, în
schimb, la o mănăstire din apropiere, m-am spovedit şi
m-am împărtăşit pentru prima oară. O vreme după
aceasta m-am simţit foarte bine. Până atunci gândul
meu mă rodea tot timpul şi cugetul mă mustra că mă
lăsasem de sectă. Nu ştiam ce se întâmplă cu mine.
Mi-au revenit durerile, parcă şi mai chinuitoare. Atunci
m-am hotărât să merg la penticostali, căci aceia eram
mai vestiţi pentru cele ce le deţin. Şi, fiindcă o adunare
de-a lor era la noi în sat, am intrat în ceata lor. M-am
lepădat de dreapta credinţă printr-o declaraţie. Mi-au
cerut că de bună voie mă lepăd de ortodoxie şi că
vreau să fiu botezată în legea lor. Botezul a fost făcut în
ascuns, fără martori. Nu am auzit într-al cui nume am
fost botezată. Nu ştiam care este calea cea adevărată a
mântuirii, dar o căutam cu tot mai multă ardoare.
Penticostalii conţin nişte duhuri. Ei susţin că acele
duhuri sunt însuşi Duhul Sfânt. Cel ce nu-l are pe Duhul
Sfânt la venirea Domnului Iisus Hristos va rămâne jos,
căci numai acel duh îi va înălţa pe oameni la venirea
Mântuitorului.
Am trăit şapte ani în mijlocul penticostalilor. Citeam
regulat Biblia. Am început să învăţ lucruri foarte
importante. Mai mult mă opream la marele prooroc
Daniil şi la tainele pe care Dumnezeu i le descoperise
prin duhul ce-l trezise în el. Citeam, de asemenea, în
Evanghelia după Matei despre venirea proorocilor
mincinoşi. Părea că de fiecare dată când citesc în Sfânta
Scriptură găsesc ceva nou. Unde nu înţelegeam,
socoteam o enigmă pentru mine. Deşi nu aveam pe
cine să întreb ca să mă lămurească, încercam să
pătrund singură înţelesul textelor. Încercam să-l întreb
pe pastor, dar cu regret spun că era mai încuiat la
minte decât mine. El spunea întruna credincioşilor săi,
din care făceam şi eu parte, că ei sunt poporul cel ales,
botezat cu Duh Sfânt şi cu foc. Abia acum îmi amintesc
de cele ce scrie în Epistola a II-a către Tesaloniceni
Sfântul Apostol Pavel că potrivnicul va fi cinstit cu
închinare, dându-se pe sine Dumnezeu (II Tesaloniceni
2, 3-4).
Este adevărat acest lucru, pentru că ne adunam cu toţii
care eram mai
aprinşi pentru închinare şi, implorând, strigând cu
lacrimi, chemam pe Domnul să vie în mijlocul nostru să
ne mângâie, să ne vorbească prin proorocii care erau
cu noi. Cum Domnul Iisus Hristos nu mai vine în
cămări, cum scrie în Evanghelia după Matei (Matei 24,
26), venea bucuros alt domn, Mamona. Ne spunea prin
vorbele proorocilor necazul în care eram.
Şi, totuşi, cred că Dumnezeu a îngăduit să mi se spună
mie şi unei surori că ne va scoate ca pe Lot (Facere 19)
din mijlocul lor. Dar nu ni se preciza clar din mijlocul
căror oameni ne va scoate. Până la urmă am fost
scoasă, într-adevăr, din ceata ereticilor.
Şi când mergeam pe drum încercam să mă smeresc cât
mai mult, să mă pocăiesc tot mai mult întru mine. Deşi
eram o rătăcită, o eretică, îngerul păzitor nu m-a
părăsit o clipă şi-l simţeam mereu că-mi venea în
ajutor în necazurile mele.
Vremea trecuse. Aveam patru copii botezaţi la
ortodocşi şi alţi doi “binecuvântaţi”, cum zic ei, la
eretici. Menţionez că la sectari pastorul ia copii în braţe
şi se roagă să-i ia Domnul în braţe şi să-i binecuvinteze.
Aşa se procedează la ei cu copiii.
Necazurile mele creşteau mereu. Tot mai des primeam
câte o bătaie zdravănă şi câte o fugăreală de la soţ. El
îşi găsise alte femei. Îmi spunea tot mai des că mă va
părăsi şi va pleca cu una dintre ele. Eram înecată de
suferinţă, căci nu-i uşor să te împaci cu gândul că poţi
creşte şase copii de unul singur. Uneori îmi spunea că-
mi va lua şi copiii. Avea, ce-i drept, partea lui bună, căci
îşi iubea copiii şi le aducea alimente şi câte toate. Deşi
ştiam că-i iubea cu adevărat, nu aş fi putut rezista să
mă despart de copii. Anii mei cei mai frumoşi din viaţă
mi i-am petrecut lângă leagăn, îngrijindu-mi copiii.
Spunându-mi că mi-i ia, soţul meu voia să mă rănească
mai mult. Plângeam în ascuns ore în şir. Credinţa în
care eram îmi interzicea orice înjurătură. Eu nu
înjuram, nu vorbeam cu rele, dar când mă necăjeau
copiii strigam după ei cu voce tare. Când mă auzea aşa,
soţul meu îmi zicea trufaş:
- Tu nu eşti pocăită, eşti diavoliţă!
De câte ori îmi zicea aşa, mă întristam. Plângeam şi îmi
doream aşa de mult să fiu mai blândă. Voiam să mă
stăpânesc, să vorbesc numai liniştit, dar nu reuşeam.
Cu copii trebuie să te porţi, câteodată, şi mai aspru.
Eram tare supărată că ai mei nu vedeau în mine lumina
desăvârşită şi de asta mă rugam în ascuns.
Visul
Într-o noapte am visat că ieşeam din casă şi, privind
spre cer, am văzut
o icoană a Domnului Iisus pe cer. M-am apropiat de
grădină şi am văzut acolo o scară, care părea că e de
aur. Am început să urce pe ea. După ce am păşit pe mai
multe trepte, am văzut o imagine, care parcă nu era din
lumea aceasta. Se vedeau mulţi oameni îmbrăcaţi în
haine albe, croite după modelul celor preoţeşti. Şedeau
cu spatele la mine. Unul singur s-a întors cu faţa spre
mine, s-a aşezat în faţa mea şi nu mai puteam vedea
nimic altceva. Cunoşteam acel Om. Îl mai văzusem în
icoane. Era Domnul Iisus Hristos. Am început să-i
vorbesc, zicându-i:
- Doamne, am venit să-Ţi spun, căci gura mă bagă în
iad!
Domnul Iisus mi-a zis cu glas blând:
- Nu te teme, căci te iubesc. Prin aceasta veţi fi
mântuiţi.
A făcut semn cu mâna. Deodată a apărut în partea
dreaptă un deal. Pe acel deal erau trei cruci şi veadem
oameni răstigniţi pe acele cruci. Atmosfera în jurul
crucilor era foarte întunecată. Se vedeau nori grei.
Parcă era sfârşitul lumii.
M-am trezit înspăimântată. M-a mişcat adânc acel vis.
Vorbirea în limbi
Pastorul nostru ne zicea mereu că cine nu are Duhul
Sfânt, rămâne jos la răpirea cea din urmă. Eu, totuşi,
mă gândeam că nu sunt vrednică să posed Duhul lui
Dumnezeu în mine. El însă ne presa tare, îndemnându-
ne să postim, să facem nopţi de veghe, în care să
stăruim în rugăciune, ca să ni se dea Duhul Sfânt. Încet-
încet am început să sper că poate mi-l va da şi mie.
Într-o zi m-am dus cu o soră a mea, tot penticostală,
într-un sat vecin la adunare. Speram că poate vom
primi şi noi, Duhul. Ne-am dus, deci la adunare, la
stăruinţă, cum ziceau ei, în Coşova. Sectanţii m-au
învăţat să zic: “Sângele Domnului să mă curăţească”.
Asta trebuia să o zic întruna, până mi se va îngroşa
limba. Abia atunci, îmi spuneau ei, voi începe să
vorbesc în limbi îngereşti. Aşa am făcut. Către miezul
nopţii am simţit să mi se îngroaşă limba. Deodată am
simţit o stare de înviorare. Am strigat: “Iisus Hristos”.
În preajma mea erau 10-12 persoane, care vorbeau în
limbi. Eu nu înţelegeam ce ziceau. Când eu am strigat,
toţi au tăcut. Nimeni n-a mai putut vorbi în limbi. S-au
sculat toţi şi mi-au zis:
- Soro, nu eşti pregătită pentru lucrarea Domnului. Nu
eşti curată, cum vrea Domnul!
Cei care aveau darul proorociei ne-au spus că domnul
ne va conduce acasă. Aşa s-a terminat adunarea şi ne-
am despărţit. Am plecat acasă. Eram împreună cu alte
trei persoane. Am trecut pe lângă pădure. Se auzeau
numai foşnete, dar nu ne-a fost frică. Ajungând la
marginea şoselei, s-a oprit o maşină şi ne-a luat,
aducându-ne până aproape de casă.
După această stăruinţă (adunare) eu am rămas
îngândurată, căci ceva mi se părea anormal. Îmi
cunoşteam bine viaţa mea particulară şi nu credeam că
trebuie să-mi spună ei că sunt nepregătită. Aveam o
dragoste atât de mare faţă de Dumnezeu! Mă rugam
mult. Ceva însă mi se părea neclar. Mă tot întrebam şi
nu găseam răspuns de ce se opriseră la adunare din
vorbirea în limbi când strigasem eu “Iisus Hristos”.
Când strigasem acele cuvinte, părea că cineva mă
aeresise cu un aer rece. Până atunci mă rugasem mult.
Curgeau şiruri de transpiraţie pe faţa mea, în casă era
căldură. Dintr-o dată aerul răcoritor mă limpezise,
când pronunţasem numele Mântuitorului.
Descoperirea
Rozându-mă acest gând, am postit trei zile şi m-am
rugat Creatorului lumii. Spuneam că sunt neştiutoare
şi ceream că dacă vreodată o să primesc vreun dar, de
la Creatorul lumii să-l primesc, şi El să-mi descopere
taina ce nu o înţeleg. Rugam să fiu luminată cum fusese
proorocul Daniil. Rugându-L pe Dumnezeu, avem
credinţa că ce voi cere în numele Domnului Iisus voi
primi.
Într-o noapte eram în vis. Afară se făcuse cerul într-o
singură fiinţă. Nu puteam privi din pricina strălucirii ei.
Am căzut cu faţa la pământ, căci am priceput că e o
putere dumnezeiască. Am auzit un glas, spunându-mi:
- Priveşte aceasta! Cine nu ştie ce este aceasta nu va
vedea împărăţia cerurilor niciodată!
Cum eram cu faţa la pământ, numai puţin am mişcat
capul ca să pot privi ceea ce-mi arăta. Acea fiinţă părea
a semăna la înfăţişare cu noi. Cam pe unde era faţa
numai fulgere se vedeau, iar când vorbea parcă tuna.
Fulgere şi tunete, ca pe vreme ploioasă. Privind spre
mâna înfricoşător de mare, am văzut că ţine o inimă de
om. În acea inimă era foarte multă mizerie. Am auzit
iarăşi acel glas de tunet:
- Priveşte şi să ştii că cine nu cunoaşte ce este aceasta
nu va vedea împărăţia cerurilor!
Auzind acel glas care-mi vorbise, m-am speriat foarte
tare. Trei zile n-am fost în stare să fac ceva. Tremuram
tot timpul. Din această vedenie rămăsesem cu o
sperietură. Prea mult nu înţelesesem. După un timp am
postit ca să primesc Duhul Sfânt. Conducătorul nostru,
adică pastorul, mereu ne amintea că cine nu are Duhul
Sfânt rămâne jos la venirea lui Hristos. Atunci, după
mintea mea încuiată şi fiindcă cerusem dezlegarea
tainei, Dumnezeu Cel Adevărat îngădui pentru mine
încercarea de a călca şi pragul morţii, cu numesc eu.
Pragul morţii
Avem obiceiul să vizitez bolnavi, în special, pe cei din
sectă. Făceam aceasta cu toate că de multe ori eram
bătută şi certată în familie de către soţul meu. Aşa, m-
am dus într-o zi de vineri în piaţă, la Făget. În
apropiere locuia o bătrână foarte bolnavă. Era şi ea
sectantă şi avea duhul vorbirii în limbi. Era sectantă de
12 ani. Cum intrase în sectă şi căzuse la pat, bolnavă
rău. Doar la rugăciune cobora din pat, dar şi atunci cu
mare greutate. Proorocea cum îi zicea duhul. Mi-a zis:
- Tu ai ceva de la Dumnezeu. Să ştii că-ţi va descoperi
ceva, dar îţi trebuie trei zile de post.
Am început post negru de trei zile şi aşteptam.
Plânsesem de multe ori în timpul rugăciunilor mele şi
mă rugam lui Dumnezeu pentru familia mea. Mă
rugam ca soţul meu să nu se depărteze de mine, ca cei
şase copii ai mei să nu rămână pe drumuri, fără ajutor
părintesc. Aşa am făcut şi atunci. Mă rugam fierbinte ca
Dumnezeu să nu îngăduie soţului meu să-mi ia copiii.
Ei erau viaţa mea, bucuria mea. Eu îi crescusem. Câtă
trudă şi nopţi nedormite am avut pentru ei! Aveam o
mare încredre că Dumnezeu Cel Adevărat nu va lăsa
un asemenea rău să se abată peste mine.
După cele trei zile de post negru, am început să merg
zilnic la femeia bolnavă din Făget. Aşa am dus-o trei
săptămâni. Mă duceam cu drag, crezând că însuşi Iisus
Hristos îmi vorbeşte prin acei prooroci mincinoşi. Într-
o zi când eram cu sora mea la acea femeie, a venit după
noi un om, sectant şi el. Avea vreo 53 de ani. Îl chema
Vasile. Ne-a întrebat dacă primisem arvuna Duhului
Sfânt. I-am spus că nu. Atunci el a mărturisit că a fost
trimis acolo în acea zi pentru stăruinţă. Aşa am început
a ne ruga. În timp ce eu mă rugam, acel om m-a uns cu
nişte ulei pe frunte, dar nu în semnul Sfintei Cruci. A
pus doar un deget pe fruntea mea. Deodată, am început
să vorbesc în alte limbi. Nu ştiam ce limbi sunt. În timp
ce vorbeam, creierul meu era foarte limpede, căci îi
auzeam pe toţi ce vorbesc.
La noi în Homojdia sunt oameni săraci, care-şi câştigă
pâinea prin facerea de trocuri, linguri şi alte lucruri de
lemn, pe care le vând. Cei din celelalte sate i-au numit
ţigani, dar ei nu ştiu să vorbească ţigăneşte. Acel om,
care mă unsese pe frunte a zis către ceilalţi că eu am
primit duhul vorbirii în limba ţigănească. Eu mă
simţeam puţin ruşinată că vorbeam ţigăneşte, dar nu-
mi puteam stăpâni gura. Nu ştiam ce vorbesc. Mă
bucuram. Sora mea striga întruna:
- Tată din cer, ai milă de mine!
O unsese şi pe ea pe frunte. La un moment dat a
început să cânte, dar fără cuvinte. Omul acela, Vasile, i-
a spus să strige mai tare.
În timp ce vorbeam vorbe neînţelese, am întins mâna
dreaptă către sora
mea. Printre cuvintele ce mi se învălmăşeau prin gură,
i-am zis pe româneşte:
- Gândul la Golgota!
Atunci ea a început să strige “Haliluia” nu “Aliluia”,
într-un suspin adânc. La terminarea rugăciunii, acel
om ne-a zis:
- Surorilor, aţi primit Duhul Sfânt!
Pe mine m-a atenţionat că primisem lucrare cu
proorocie şi că nu trebuie să mă opresc niciodată, când
Domnul are de vorbit poporului.
Fereastră spre cer
Am mers acasă şi de atunci am început un adevărat
calvar. Din prima noapte am început să simt o mare
greutate în mine. Noaptea am visat că eram făcută
mireasă într-un loc necunoscut. Cu mare greutate am
scăpat de acolo, am urcat într-un tren şi am fugit.
Îmi venea tot mai des în minte o viziune ce-o avusesem
cu puţin înainte de a mi se da duhul vorbirii în limbi.
Mă dusesem la sora mea. Era în jurul orei nouă,
dimineata. Noi ne obişnuisem să ne rugăm de trei ori
în zi. Nu eram beată, căci nu folosesc băutură, nici
măcar must. Mă aşezasem în genunchi. Avem obiceiul
să spun Tatăl nostru înainte de alte rugăciuni. Atunci
nu am apucat să zic nimic. Am văzut ca o fereastră spre
cer, în formă ovală. Pe această fereastră curgeau spre
pământ raze mai puternice ca ale soarelui. Razele se
revărsau peste noi în timp ce şedeam în genunchi.
În partea stângă, lângă mine, am văzut o fiinţă
înspăimântătoare. Avea înfăţişare ca de urs, dar negru.
Avea păr negru pe tot corpul, doar pe degetele
mâinilor era părul alb. Aceasta nu am visat, ci am
văzut, dar nu ştiu încă dacă ochii îmi erau deschişi, ori
vedeam numai cu sufletul. Aceasta am înţeles-o abia
mai târziu, după o discuţie pe care am văzut-o cu
diavolul.
Înşelătorul
Mă întorc şi continui întâmplarea mea. Acel duh locuia
de şase zile în mine. În acest timp au venit femei, chiar
soţia conducătorului (pastorului) nostru a venit la
mine. Să explic mai pe larg. În mine era un duh. La
rugăciune acest duh chema o putere mai mare, zicea
din mine următoarele:
- Eu sunt domnul în trup.
Începea apoi a vorbi în mine. Tot trupul mi se deplasa,
parcă era purtat de o putere. Mi se întindea mâna spre
acel care primea mesajul din mine. Mă ridica în sus. Mă
scutura în tremur specific celor cu astfel de duhuri.
Pentru toate femeile care au venit la mine au fost
mesaje rele. Chiar şi soţia pastorului a avut un mesaj
rău. Dânsa fiind femeie în vârstă, îmi era foarte ruşine
de cele ce îi strigase duhul prin mine. Soţia pastorului
mi-a zis:
- Vai de tine nu te mai scutura toată degeaba!
Duhul din mine i-a răspuns:
- Pe ea o scutur acum, iar pe voi, când vă voi scutura,
nu va fi bine de voi!
Aceste duhuri au putere foarte mare. S-au întâlnit
cazuri când au fost vindecaţi oameni de boli
nevindecabile. De aceea, duhul din mine a zis să merg
în satul unde am crescut eu, căci o femeie strigă după
vindecare. Duhul zicea că însuşi Domnul vine să facă
vindecarea acolo, iar eu să fiu ca martoră. Toate cele ce
proorocise duhul prin mine le auzise şi sora mea. Eu i-
am zis duhului:
- Nu am ceas, nu ştiu când să plec!
Duhul mi-a zis:
- Te voi anunţa eu când să pleci!
Când duhul din mine zise să mă pregătesc de plecare,
am socotit că a venit momentul să-l ispitesc. Cum v-am
spus, duhul ce era în mine îmi dădea un tremur
specific, pe care-l au oamenii posedaţi. Dar când venea
puterea mai mare, tremurul devenea foarte puternic.
Când mi-a zis să mă îmbrac, i-am zis:
- Duhule, chiar Domnul Iisus Hristos vine în persoană
acolo unde mă trimiţi? Mi-a răspuns:
- Da! El vine! Eşti necredincioasă?
- Ba nu, am zis eu! Dar acum mi se dă posibilitatea să-I
sărut palmele cu semnele cuielor, căci a fost jertfit şi
pentru mine pe Golgota!
Zicând acestea am simţit o schimbare foarte mare.
Duhul din mine nu mai vorbea cum vorbise până
atunci, iar tremurul meu dispăruse. Atunci nu ştiam ce
să mai zic. La un moment dat am crezut că Domnul
Iisus se supărase pe mine, că I-am cerut să-mi arate
semnul sfânt. Dar cineva îmi spunea că Domnul Iisus e
blând şi nu S-a supărat nici pe uceniul Său, care-I
ceruse semnul spre arătare.
Mă îmbrăcasem şi plecasem împreună cu sora mea la
tata. Mergând spre staţia de autobuz, mi-a venit aşa o
stare de jale în suflet şi o mare părere de rău. Eu
niciodată nu jignisem pe nimeni, iar atunci, prin gura
mea, fusese jignită soţia pastorului. Lacrimile îmi
curgeau vale. În staţia de autobuz îi ziceam surorile
mele plângând:
- Nu puteam eu, oare, să rămând cum eram înainte?
În timp ce eu plângeam întruna, duhul din mine zise:
- Nu mai plânge că domnul nu mai vine!
Neînţelegând bine acele cuvinte, am plecat spre casă.
Ajungând acasă la sora mea, ne-am aşezat în genunchi
şi am început să ne rugăm. Sora mea a zis:
- În numele lui Iisus Hristos să ieşi din noi că tu nu eşti
Duhul Sfânt! Duhul nu-i răspundea nimic. Atunci am
simţit că a venit peste mine un fel de adiere ca o
întărire, care m-a înviorat. Atunci, cu un glas
poruncitor, i-am zis:
- Ieşi din mine, în numele lui Iisus Hristos! Îţi
poruncesc!
- Da, am să ies, căci voi nu sunteţi vrednice de lucrările
mele, dar mai întâi să vă spun cine sunt. Eu sunt
domnul, dar domnul dracilor. Acesta este poporul meu,
ei sunt copiii mei. Să nu uitaţi, căci eu am luat copiii
voştri în braţe şi i-am binecuvântat. Când vor fi mari să
le spuneţi.
- Ieşi mai repede, i-am zis eu poruncitor, ieşi mai
repede, căci m-am săturat de tine! Ieşi!
A ieşit. L-am simţit cum a ieşit, tot aşa cum îl simţisem,
când intrase. După ieşirea lui părea că zbor, nu alta.
Şezuse în mine de vineri după joi. În tot acest timp eu
postisem post negru. Doar într-una din zile mâncasem
puţin. După ieşirea lui, i-am zis surorii mele:
- Tu fă ce vrei eu mă duc la preotul satului să-i spun ce-
am păţit.
Eu citisem în Bibilie, că duhul rău se va întoarce cu alte
duhuri şi mă temeam. Sora mea m-a înţeles şi a mers
cu mine.
Salvatorul
Preotul satului era părintele Horica Vasile. A fost un
preot foarte bun. Îşi trăia viaţa mai mult în post şi
rugăciuni. Văzându-mă s-a mirat foarte tare. Nu se
aştepta să-l caut. Ştia că sunt de altă confesiune. I-am
zis:
- Părinte, am venit la dumneata să-mi explici. Aţi făcut
ani mulţi de Teologie şi de aceea să-mi spui, părinte,
rogu-te, cum este cu vorbirea în limbi, cu proorocirea.
Uitaţi ce am păţit…
I-am povestit cele întâmplate. Preotul a făcut semnul
Sfintei Cruci, a meditat şi mi-a zis:
- Doamne, fereşte-ne!
A urmat convorbirea cu dânsul de trei ore. Era într-o zi
de joi, după-amiază. La urmă i-am spus hotărârea mea:
- Părinte, duminică aduc la biserică pe cei trei copii ai
mei, care-s nebotezaţi. Vă rog să mi-i botezaţi. Vreau să
vin înapoi la Biserica Ortodoxă şi să-mi recunosc
rătăcirea. Dar, părinte, mă tem că mi se va întâmpla
ceva până duminică. Oare, mă va ajuta Dumnezeu?
- Ai credinţă, mi-a zis preotul.
Am plecat. Pe drum m-am întâlnit cu o penticostală,
care fusese la mine să-i proorocesc. Mi-a zis:
- Soro, este bun duhul tău? m-a întrebat ea râzând.
- Ferească Dumnezeu şi pe puiul şarpelui de aceste
duhuri, i-am
răspuns şi n-am mai continuat discuţia.
Răzbunarea diavolului
Abia am ajuns acasă că duhul s-a întors să mă omoare.
Ajunsesem la capătul puterilor, abia m-am târât până
la pat. Simţeam cum îmi veneau valuri de căldură de la
vârful picioarelor până la gât, sufocându-mă. Abia am
putut să strig: “Mor!”
Copiii au strigat după sora mea. Socrul meu, văzându-
mă în ce hal eram, s-a dus la naşul meu, rugându-l să
deschidă biserica. Naşul meu era cantorul bisericii. El
mi-a trimis Sfântul Mir, tămâie, o carte de rugăciuni şi
acatistul Maicii Domnului. Până a ajuns socrul meu
acasa, eu am început să rostesc rugăciunile pe care le
ştiam. Îmi simţeam sufletul în gât, gata să iasă. Cei şase
copilaşi plângeau şi mă strigau. Trupul îmi era ca
gheaţa, nu-l mai puteam mişca, dar puteam încă să mai
gândesc. În gândul meu ziceam: “Doamne, ajută-mă să
mă rog, căci mult Te-am iubit. Doamne, Creatorul
lumii, Ţie mă rog, iartă-mă, căci eu am hulit Duhul Tău
cel Sfânt. Te rog, o, Doamne, nu mă lăsa să mor, căci îmi
rămân copiii ai nimănui, cum am fost şi eu, Doamne,
arată-mi şi descoperă-mi adevărata cale, pe care să pot
ajunge la mântuire, ca să o arăt şi eu copiilor mei!”
Simţeam că mă înec. N-am terminat eu bine
rugăciunea, că a intrat socrul meu pe uşă. El mi-a făcut
semnul Sfintei Cruci pe frunte. M-a afumat cu tămâie. A
pus cartea de rugăciuni pe pieptul meu. Atunci am
simţit sufletul cum s-a tras înapoi în trup, puţin câte
puţin. Toată noaptea m-am simţit rău. Am luat pastile
de algocalmin, dar degeaba. Simţeam cum mă strânge
ceva de inimă. Era îngrozitor. Toţi din casă adormiseră.
Eu nu puteam să dorm. Când s-a crăpat de ziuă, l-am
strigat pe socrul meu, care dormea în altă cameră:
- Tată, nu mă lăsa să mor ca un câine! Du-te după
preot!
Socrul meu s-a sculat în grabă şi a pornit spre casa
preotului. N-a trecut mult şi a venit preotul împreună
cu un membru din Consiliul Parohial, ca martor. A
intrat în casă şi ne-a salutat. Până la venirea lui, toţi
vecinii se adunaseră la mine, cu mic cu mare. Nu le-a
fost frică. Diavolul ar fi putut ieşi din mine ca să treacă
în ei. Doar însoţitorul preotului s-a pierdut cu firea. A
plâns, îi curgeau lacrimile vale. Eram în pat, acoperită
cu o dună (pătură). Parcă eram zguduită de friguri. Nu-
mi era frig însă. Aveam o stare de neputinţă. Nu mă
puteam ridica. Preotul a zis către mine:
- Femeie, dacă nu te încrezi în Sfânta Cruce nu are rost
să-ţi fac slujbe!
Mi-a explicat, apoi, preotul că nu ar avea voie să-mi
facă slujbe, fiindcă eram de altă confesiune. Venise
doar la chemarea mea. I-am spus:
- Părinte, faci orice trebuie, numai să trăiesc, să-mi
cresc copilaşii, ca să nu rămână orfani, în picioarele
lumii, cum am fost eu.
Preotul mi-a dat Sfânta Cruce s-o ţin în mână. Mi-a pus
epitrahilul pe cap. Când am luat în mână Sfânta Cruce
am simţit intrând în mine o putere de viaţă. O minune
dumnezeiască! Preotul mi-a făcut o scurtă slujbă
pentru îndepărtarea diavolilor şi farmecelor. Mi-a
promis că după ce voi reveni la dreapta credinţă îmi va
face moliftele Sfântului Vasile cel Mare. M-a stropit
apoi cu apă sfinţită (aghiasmă). De aceea am băut apoi
multă vreme. I-am spus preotului să la noi în casă n-a
fost făcută feştanie (sfinţire în casă) de multă vreme.
Preotul mi-a promis că se va întoarce spre seară şi va
face sfinţirea casei. Era vineri în ziua aceea. Părintele
mi-a lăsat Sfânta Cruce timp de trei zile.
După plecarea preotului, m-am sculat, am mâncat şi
am spălat rufe. Spre seară m-a cuprins iarăşi
moleşeala, dar nu mai tremuram ca înainte. La venirea
preotului m-am bucurat, căci puteam să-i vorbesc, să-i
pun întrebări din Scriptură. Preotul a venit însoţit de
acel martor. După săvârşirea slujbei de sfeştanie, am
discutat îndelung cu dânsul. Eu îi puneam întrebări din
Biblie, iar dânsul îmi răspundea. Mi-a împrumutat
chiar Biblia dumnealui. Discuţia a durat până la ora 11
noaptea.
Descoperirea diavolului
După ce i-am petrecut până la poartă, m-am întors în
casă. Pornise un vânt puternic şi-mi deschise toate
geamurile dinspre grădină. Am închis toate geamurile
şi m-am pregătit de culcare. Am stins toate becurile şi
am aţipit. Era în jurul orei 12 noaptea.
Deodată, am fost trezită din somn de un glas
necunoscut. Părea un glas înăduşit. Mi-a zis:
- Scoală-te! Am venit să-ţi spun.
M-am speriat, căci nu cunoşteam glasul acela, dar
simţeam că nu-i lucru curat. Pricepeam că este
diavolul. Nu vedeam nimic în odaie, căci era lumina
stinsă. De fapt, nici nu voiam să văd nimic. Strângeam
ochii să nu văd. Ba am luat perna de colţuri şi mi-am
pus-o peste urechi, ca să nu mai aud nimic. Şi, totuşi,
glasul acela s-a auzit din nou:
- Scoală-te, degeaba îţi pui perna pe urechi, că tot mă
auzi şi tot am să-ţi spun ceea ce am să-ţi spun. Iar dacă
ai întrebări, îţi voi răspunde la toate. Am venit, fiind
trimis şi mustrat de Dumnezeu să-ţi spun care este
calea adevărată ce te duce la mântuire.
În acele momente îmi aminteam perfect că mă
rugasem în nenumărate rânduri lui Dumnezeu să-mi
descopere calea cea adevărată. Dar nu ştiam atunci şi
nici după aceea prin ce mijloace avea să facă aceasta.
Auzind atunci acel glas m-am hotărât să încep
conversaţia cu ochii închişi.
Convorbirea cu diavolul
I-am zis diavolului:
- Bine, răspunde-mi, care este calea cea adevărată spre
mântuire?
Diavolul mi-a răspuns:
- Ortodoxă este credinţa dreaptă, iar Biserica Catolică
este aproape soră.
- Mă lămurişi acum, i-am zis, dar ortodocşii au câte un
copil sau doi. Fac avorturi, beau, trăiesc în desfrâu, nu
am văzut la ei fapte, care dovedesc dreapta credinţă.
Diavolul mi-a zis:
- A fi ortodox e lucru mare. Trebuie să te împărtăşeşti
în fiecare lună cu Sfintele Taine. Să te spovedeşti
înainte de tot ceea ce ai făcut şi, după aceea, dacă
duhovnicul îţi permite, să te împărtăşeşti. După
învăţătura ortodoxă nu mai ai voie să faci păcate mari
după Sfânta Împărtăşanie. Ea îţi cere să te fereşti de
toate păcatele mari. Ea te învaţă să nu fii beţiv, să nu fii
lacom, te învaţă să naşti copiii, nu să-i omori.
La urmă mi-a zis:
- Dacă vrei să mai ştii ceva, întreabă-mă.
- O singură întrebare aş mai vrea: Maica Domnului a
mai avut copii sau nu?
Eu avusesem o Biblie de la penticostali, în care era
scris că Maica Domnului a mai născut încă patru copii
după naşterea Domnului Iisus.
- Maica Domnului, mi-a spus diavolul, fecioară a fost,
fecioară a rămas. Iosif era înaintat în vârstă şi el făcea
doar pe îngrijitorul Maicii Domnului şi al lui Iisus
Hristos.
- Şi atunci, zic eu, cum se poate ca atâţia oameni de la
penticostali, care strigă cu atâta foc către Dumnezeu, să
nu se mântuiască?
- Pot să strige, îmi zice diavolul, căci armă împotriva
puterii satanice este CRUCEA. Şi fiindcă ei acest semn
sfânt nu-l fac, duhurile rele iau rugăciunile lor.
Discuţia cu satana a mai durat o vreme, apoi el a
început să mă sperie, spunându-mi că nu mai pleacă.
Ba îmi spunea să fac aia sau aia. Nu reuşeam deloc să
mă opresc din discuţie. M-am sculat, am băut Apă
Sfinţită, am citit rugăciunea de sâmbătă, dar el tot nu
pleca. Până spre dimineaţă nu mi-a dat pace. Putere
asupra mea nu avea, căci eu purtam în permanenţă o
cruce de la Sfânta Biserică. Mi-o dăduse preotul s-o
port la mine, apoi mi-o lăsase definitiv. Preotul venea
la mine de vineri până duminică să vadă cum mă simt.
Îi puneam întrebări din Sfânta Scriptură şi părintele
îmi tălmăcea fiecare cuvânt ce nu-l înţelegeam. Cu
asemenea prilej îmi dăduse Sfânta Cruce.
Evadarea
După toate prin câte am trecut, aveam credinţă foarte
puternică în Dumnezeu. În prima duminică m-am dus
cu cei trei copii ai mei nebotezaţi la biserică. Am trimis
vorbă părintelui că vreau să-i botez în credinţa
ortodoxă. Preotul a anunţat de îndată creştinii să vină
la biserică în acea duminică, căci este ceva deosebit şi
se va face o mărturisire publică.
În acea duminică m-am dus la biserică. La momentul
potrivit am luat Sfânta Cruce în mâini şi am mărturisit
în faţa Sfântului Altar ceea ce mi s-a întâmplat. Unii
dintre cei de faţă au plâns. După ce am mărturisit, s-a
săvârşit Taina Sfântului Botez. Eu şi ceilalţi membri ai
familiei mele am fost pecetluiţi cu Sfântul Mir.
Ajungând acasă, mi-a venit o ameţeală puternică. M-am
aşezat pe pat şi iarăşi i-am auzit vocea. Era însă pentru
ultima oară.
- Ţi-ai atins scopul. Acum trebuie să plec, căci începe
popa ăsta cu Blestemul Marelui Vasile.
După ce mi s-au slujit 40 Sfinte Liturghii în trei biserici,
m-am simţit mai bine. Cu mulţumire spun acest cuvânt.
Dumnezeu m-a ascultat în ceasul al 12-lea al vieţii
mele şi, când sufletul meu era gata de plecare, o
rugăciune din capătul puterilor mele mi-a salvat viaţa
şi am putut să rămân pe acest pământ pentru a-mi face
datoria de mamă.
Tot păţitu-i priceput
Voi spune tuturor dacă e nevoie. Am să strig cu strigăt
mare în faţa lumii, în faţa orişicui, chiar dacă viaţa îmi
va fi în primejdie. Eu nu mai vreau să trăiesc pentru
mine. Eu vreau să trăiesc pentru Hristos. Simt cum o
putere divină mă ajută şi-mi dă curaj să spun care este
dreapta credinţă, care este calea lui Hristos. Pentru a-L
cunoaşte pe Hristos, mai ales neştiutor ca mine fiind, e
un drum lung şi foarte greu. Nu oricine este în stare să
cunoască purul adevăr. Poate şi dintre eretici, mulţi ar
primi Sfânta Cruce, cum o primim şi o iubim noi, dacă
ar şti cele ce ştiu eu. Dar ei nu cunosc şi nu vor să o
primească, pentru că le-a intra în sânge acest lucru,
învăţând de la părinţi cum am învăţat şi eu şi sora mea.
Dar aceşti eretici se mulţumesc numai cu ceea ce aud,
nu au dorinţa de a cunoaşte mai mult. Eu am cerut lui
Dumnezeu să-mi descopere taina, cum a descoperit
proorocului Daniil atâtea taine. Am fost mulţumită cu
cele descoperite mie de Dumnezeu privind adevărata
cale ce duce la mântuire. Mulţi dintre sătenii mei, în
special eretici, mă socotesc nebună. Dar eu le spun
iarăşi:
- Mă credeţi voi nebună, dar eu nu mă supăr de asta.
Lăsaţi să fiu eu nebună, fiindcă îl mărturisesc pe
Domnul Hristos şi dreapta credinţă ortodoxă, fiindcă
mărturisesc descoperirea minunată, care mi-a făcut-o
mie Dumnezeu. Aşa păcătoasă şi nebună cum ziceţi voi,
sunt, totuşi, roaba lui Dumnezeu. Răutatea lumii din
împrejurimile noastre o văd şi mă înspăimântă. Se duc
la credinţele eretice cu grămada. Cărţile ereticilor sunt
cu miile şi de tot felul. Foarte puţini caută cărţile
ortodoxe. După Revoluţie se leapădă mulţi, deoarece
satana are acum o putere foarte mare. Este în stare să
facă vindecări la rugăciunile lor. Vorbeşte din ei, cum
zic ei, îi face să proorocească, satana se întrupează în
ei. Adunându-se ei la un loc, îl roagă pe domnul să vină
în mijlocul lor să le vorbească. Să vină şi să-i mângâie.
Domnul nu se lasă mult rugat şi îşi face apariţia. Dar
trebuie să precizăm că acela este domnul dracilor, cum
mi s-a descoperit mie. Sărmanii de ei! Şi “proorocii” lor
deţin acea putere satanică, pe care ei o numesc duh
sfânt. Acela însă este de la diavolul. El şi-a făcut un
“duh sfânt”, ca să poată, prin amăgire, a lua rugăciunile
omului. Când cineva are necazuri în familie cu soţul,
soţia, părinţii, socrii, diavolul le spune că-i va mângâia,
ajutându-i să se răzbune. Să întâmplă că mulţi dintre
cei ce merg la biserica ortodoxă să aibă necazuri. Aşa
mi s-a întâmplat mie. Am rămas însă statornică în
horărârea mea de a merge la Biserică şi să mă las de
eretici. A vrut diavolul să mă omoare. Dar acum nu mi-
e frică, fiindcă este Domnul Iisus Hristos cu mine şi
puterea dumnezeiască a Sfintei Cruci. Am convingerea
că voi birui pe satana până la sfârşit.
Stând de vorbă cu mai mulţi preoţi, am constatat că
unora le e frică de satana. I-am îndemnat să-mi spună
de ce. Mi-a spus că ori de câte ori au făcut slujbe mai
mari pentru păcate grele ale unor oameni, ori le mor
animale, ori li se îmbolnăvesc copiii şi de aceea caută
să evite asemenea situaţii. Credinţa este rece chiar şi la
mulţi din cei ce binevestesc Sfânta Evanghelie. Se tem
ei de diavol? Oare, de ce? Fiindcă au ceva dintr-ale lui.
Sfânta Scriptură ne învaţă: “Împotriviţi-vă diavolului şi
el va fugi de voi!” (Iacob IV,7). Dar, dacă omul are ceva
cât de mic, dintr-ale diavolului, atunci îi este frică.
Oricât s-ar strădui omul să fie complet neprihănit, nu
va putea niciodată, fiindcă numai Domnul Iisus Hristos
a fost cu adevărat drept şi neprihănit. Noi avem însă
datoria să ne străduim permanent, din răsputeri.
Trebuie să ne părăsim idolii care şi-au făcut acum
faimă destulă: lăcomia, pofta de avere şi altele. Acestea
i-au dus şi-i vor duce pe mulţi la pierzare.
Averea nu se poate s-o faci iubind pe Dumnezeu. Când
îl iubeşti cu adevărat pe Dumnezeu, vezi pe cel sărac şi
flămând şi simţi nevoia să împarţi cu el. O bucată de
pâine dacă o ai, iar altul n-o are, trebuie să înveţi s-o
împarţi cu acela. Atunci când miluieşti pe cei necăjiţi
creşti în credinţă. Asemenea şi când posteşti şi te rogi.
Un creştin adevărat nu-şi face vile, căci economia lui o
foloşeşte spre a dovedi că e într-adevăr creştin. În
zilele noastre însă rar se văd asemenea fapte de
milostenie, care să însoţească credinţa.
De vorbă cu Împăraţii
Nu demult mi s-a arătat Domnul Iisus Hristos în vis.
Era într-un Sfânt Potir şi am îndrăznit să-L întreb:
- Doamne, ai simţit şi Tu durerea cum o simţim noi?
Domnul Iisus a clătinat din cap în semn că da. Era
împodobit cu o lumină puternică, mai strălucitoare
decât a soarelui. Dar era foarte trist. Şi am văzut atunci
că foarte puţini creştini se mai împărtăşesc cu Sfintele
Taine. Am văzut că în biserici au ajuns creştinii chiar şi
să înjure. Mulţi dintre cei ce slujesc Sfântul Altar nu
iubesc ei înşişi Biserica. Nici chiar unii preoţi nu mai
ţin credinţa adevărată, nu mai sunt lumină pentru
oameni. Răutatea a ajuns până la culmile cele mai
înalte. Puţini sunt cei aleşi! Puţini dintre cei ce merg la
Sfântul Altar pentru cununie sunt cu adevărat curaţi.
Cel ce vorbeşte altora despre adevărata credinţă este
socotit nebun.
Prin toate am trecut cu bine, pentru că dragostea mea
faţă de Dumnezeu şi credinţa în el mi-a fost adevărată
armă prin care am reuşit să scap cu viaţă. Am avut o
credinţă statornică. Dacă am cerut în post şi în
rugăciune, toate le-am cerut în numele Domnului Iisus
Hristos. Bineînţeles, n-am cerut avere sau ranguri. Am
cerut pace în familie şi toate tainele şi arătările şi toate
lucrurile în legătură cu religia. Mi-au fost împlinite
toate aceste cereri.
La un an după ce mi se arătase Domnul Iisus Hristos,
am avut o altă vedenie în vis. Se făcea că eram la
mănăstirea “Sfântul Miron” din apropiere. Şedeam în
genunchi şi mă rugam. Deodată am văzut că icoana
Maicii Domnului se dezlipeşte de perete. Maica
Domnului a ieşit pe uşa altarului şi s-a îndreptat spre
mine. Mi-a zis:
- Am venit să-ţi spun că vei avea mântuire, fiindcă nu ai
păcătuit împotriva Bisericii.
După ce mi-a mai vorbit puţin, s-a retras spre uşa
altarului. Am început să plâng. Mi-a zis:
- Am să mă arăt ţie, fiindcă văd că-ţi pare rău că plec!
După exact o săptămână iarăşi mi s-a arătat în vis. Tot
la mănăstirea “Sfântul Miron” mă aflam. Îi sărutam
poala hainei, iar dânsa era îmbrăcată în veşminte
preoţeşti.
În loc de epilog
În faţa oricui voi mărturisi că nici o credinţă nu este
valabilă (adevărată) decât dacă la baza ei se află Sfânta
Scriptură, Sfânta Tradiţie, Sfânta Cruce, adică
adevăratul altar al jertfei divine.
15 august 1992