Tata a iubit foarte mult o fată. Nu s-a însurat cu ea, patru ani însă a tot stat cu gândul la Natalia.

Când a
luat-o pe mama de nevastă, i-a arătat și fotografiile pe care le făcuse cu iubita lui. Mama le-a așezat în
ramă și uneori îl ruga pe tata să povestească. Tatii i se umezeau ochii. Oamenii din sat o certau pe mama
că nu rupe fotografiile. ,,Amintirile omului sunt sfinte!", zicea mama. Am crescut și noi privind fotografiile
cu Natalia, ca și cum i-am fi mulțumit că ne-a lăsat să venim pe lume. În anul 2010, a murit mama mea.
Eram singură în capela împodobită cu flori când mamei i s-a prelins de pe buze o șuviță de sânge. O clipă
m-am tras cu un pas înapoi. ,,Stai să te ajut!", a rostit o femeie. Cu gesturi fine, a șters umbra de sânge. ,,
Mă cheamă Natalia!", a spus. Ce femeie de nădejde iubise tata! Am înțeles de ce mama nu aruncase
fotografiile și nici nu-l judecase pe tata. Nimeni nu are dreptul să ne fure amintirile. Nimeni nu are voie
să ne închidă inima în cutie. Când crezi în omul de lângă tine, îi iubești și tu iubirile. (,,Natalia", fragment
din cartea „Când tata avea tată”- Mălina Anițoaei)