Suferința poate părea, la prima vedere, că ne îndepărtează de Dumnezeu.

Suferindului îi înfloresc în minte întrebări precum: ”De ce eu? Ce am făcut să

merit atât de mult rău?”. Însă, dincolo de aparențe, aceasta poate fi văzută drept
șansa trimisă de la Dumnezeu pentru a ne curăța sufletul de păcate. În acest fel,
putem ajunge mai aproape de Viața Veșnică. Durerea fizică pământească este
trecătoare, însă cea din infern este eternă și insuportabilă. Indiferent de situație,
conștiința umană, ”Glasul Lui Dumnezeu”, este cea care ne călăuzește spre calea
cea dreaptă, deci trebuie păstrată cât mai pură și dreaptă prin combaterea
patimilorrespectând vieața spirituală.
Fără să știm ce înseamnă durerea, nu am putea cunoaște frumusețea și
fericirea în adevăratul sens al cuvântului. Citatul „ies admirând mai presus de
orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul” aparține unui fost prizonier în
închisoare, pentru care această experiență are rol de purificare. După ani de
suferință și singurătate, se bucură mai mult de ceea ce îl înconjoară și admiră
calitățile care îi lipseau lui înainte de a fi închis. Acesta înțelege că orice se
întâmplă cu un scop și este recunoscător că i s-a dat șansa de a se apropia de
Dumnezeu și de a i se curăța sufletul. Acesta înțelege că demnitatea umană ține
de respect și de reciprocitate, și că ar trebui să fie demn din simplul fapt că este
om. Înzestrarea naturii umane cu Chipul Divin reprezintă cel mai autentic
argument în afirmarea demnității umane.
Orice scop are întotdeauna un cost, o demnitate: cel exterior se poate aprecia
în ceva material, iar unde nu există cost material, acolo este demnitate.