Elemente de structură, compoziție și

limbaj

„Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, scris de Ion Creangă, un pasionat
și un cunoscător al literaturii noastre populare. Datorită acestei pasiuni,
scriitorul a fost inspirat în conceperea unor basme și povești care au
împrumutat din stilul celor populare. Opera de față a fost publicată pentru
prima dată în anul 1877, în revista „Convorbiri literare”. 

Structura basmului reprezintă modul de organizare a textului, alături de alte

elemente, legate de universul ficțional. Astfel, textul este structurat în trei
părți, cărora le corespund și trei ipostaze diferite ale protagonistului. Ele
susțin, în același timp, caracterul de bildungsroman al textului. Prima parte
este cea de pregătire pentru drumul inițiatic, când eroul este naiv și cade cu
ușurință în capcana Spânului. Apoi, partea dificilă constă în parcurgerea
drumului inițiatic al protagonistului, însă nu oricum, ci în postura de servitor
al omului spân. Ultima parte cuprinde răsplata eroului și restabilirea
echilibrului universal, alături de înfăptuirea dreptății, prin pedepsirea
Spânului și recuperarea statutului binemeritat al lui Harap-Alb. Așadar,
drumul inițiatic al protagonistului este menit să-l pregătească pentru a deveni
împărat, așa cum explică și craiul („Când vei ajunge și tu odată mare și tare,
vei crede celor asupriți și necăjiți, pentru că știi acum ce e necazul”).

Perspectiva narativă este „dindărăt”, cu un narator neimplicat în acțiunea

relatată. În același timp, naratorul este omniscient, heterodiegetic, și relatează
faptele la persoana a III-a. Obiectivitatea naratorului este limitată, întrucât el
își manifestă adesea atitudinea relativ la comportamentul lui Harap-Alb și
firea lui credulă („Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se
potrivește Spânului și se bagă în fântână, fără să-i trăsnească prin minte ce i se
poate întâmpla.”).

Acțiunea basmului este lineară, iar secvențele sunt legate prin înlănțuire.
Faptele sunt prezentate cronologic. Cadrul desfășurării acțiunii este aspațial și
atemporal („Amu cică era odată într-o țară un crai, care avea trei feciori”), iar
incipitul este brusc. Se remarcă și prezența formulelor de început („cică era
odată”), mediane („Și merg ei o zi, merg două, și merg patruzeci și nouă”, „ și
se cam mai duc la împărăție, Dumnezeu să ne ție, că cuvântul din poveste,
înainte mult mai este.”) și de sfârșit („Și a ținut veselia ani întregi și acum mai
ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani
mănâncă și bea, iar cine nu, se uită și rabdă.”). Alături de linearitate și
înlănțuire, în „Povestea lui Harap-Alb”, Ion Creangă utilizează și procedeul
triplicării, iar cea de-a treia probă a eroului se „multiplică”, generând alte
obstacole. Astfel, cele trei probe specifice basmelor populare devin mai multe,
așa cum avertizase tatăl eroului. 
Motivele întâlnite în text reprezintă și ele particularități importante, iar cele
mai multe sunt preluate din literatura populară, având semnificații deosebite.
Motivul cifrei magice „trei” se regăsește atât în cele trei etape și ipostaze ale
protagonistului, cât și pe tot parcursul textului, în diferite forme: trei fii și trei
fiice de împărat, trei probe pe care eroul trebuie să le treacă și trei zboruri în
văzduh ale calului năzdrăvan. Apar și multipli de trei, un exemplu fiind
reprezentat de călătoria lui Harap-Alb și a Spânului „peste nouă mări, peste
nouă țări și peste nouă ape mari”.

Motivul căutării norocului se observă în momentul în care, dovedindu-și

superioritatea comparativ cu ceilalți doi frați, Harap-Alb își începe călătoria
inițiatică, ajutat de Sfânta Duminică și de calul care mânca jăratec. Motivul
pactului cu diavolul este ilustrat prin înțelegerea lui Harap-Alb cu Spânul, de
care craiul îl avertizase să se ferească. „Înțelegerea” devine drumul eroului
către sclavie și determină îngreunarea misiunilor lui. Apoi, motivul probelor
inițiatice se regăsește adeseori în basme, întrucât ele simbolizează maturizarea
protagonistului și pregătirea lui pentru responsabilități ulterioare.

Întrucât basmul este o operă epică, modul de expunere predominant este

narațiunea, însoțită de descriere și dialog. Prin intermediul dialogului, se
conturează relația dintre personaje, precum și portretele acestora. Tot la
definitivarea portretelor personajelor contribuie și descrierea, care are, de
asemenea, rolul de a definitiva cadrul fantastic în cadrul căruia se petrece
acțiunea.

La nivelul personajelor, „Povestea lui Harap-Alb” se distinge prin diversitatea

acestora, precum și prin individualizarea lor (prin limbaj, comportament,
mimică). Ele aparțin unor categorii diverse, putând fi clasificate în funcție de
rolul lor: personaje simbolice, himerice, sau cu rolul de a îndeplini funcții
specifice (protagonist, antagonist, ajutor, mesager). Personajele sunt
prezentate și prin intermediul tehnicii disimulării. Astfel, tatăl se deghizează
în urs (pentru a pune la încercare curajul fiilor săi), omul spân se preface a fi
prietenos, iar Sfânta Duminică apare în forma unei cerșetoare. Creangă a ales
să ofere complexitate chiar și unora dintre personajele cu pur rol simbolic,
ceea ce diferențiază „Povestea lui Harap-Alb” de cele mai multe basme
populare.
Limbajul utilizat de Ion Creangă în „Povestea lui Harap-Alb” prezintă o serie
de particularități specifice. În primul rând, în text întâlnim o serie de cuvinte
și expresii populare, zicători, fraze ritmate și regionalisme („Poftim, pungă, Ia
masă,/ Dacă ți-ai adus de-acasă”, „Lac de-ar fi, broaște sunt destule”, „Fiecare
pentru sine, croitor de pâine”, „roș cum îi gotca”, „Voinic tânăr, cal bătrân,/
Greu se-ngăduie la drum!”), alături de numele sugestive ale personajelor
(„Buzilă”, „Harap-Alb”). În al doilea rând, remarcăm oralitatea stilului și
limbajul moldovenesc autentic. Oralitatea se realizează prin: dialog, formule
specifice („vorba ceea”, „de voie, de nevoie”), implicarea afectivă a naratorului
(„Harap-Alb vede el bine unde merge treaba, că doar nu era din butuci; dar
neavând încotro, iese mâhnit”), prezența expresiilor onomatopeice („popâc!”,
„Spânul face tranc! capacul pe gura fântânii”), a dativului etic („mi ți le-a
înfulecat”, „mi ți le-a supt”), precum și cea a propozițiilor exclamative și
interogative („Fiul craiului ce era să facă? Îi spune cu de-amănuntul, căci, dă,
care om nu ține la viață înainte de toate?”).

În concluzie, „Povestea lui Harap-Alb”, de Ion Creangă, reflectă preocuparea

intensă a autorului pentru literatura populară, întrucât opera respectă, în
mare, schema basmului popular. Astfel, ea a fost numită „sinteză a basmului
românesc”, fiindcă, în pofida unor elemente inovatoare introduse de Ion
Creangă, „Povestea lui Harap-Alb” prezintă caracteristici precum: lupta dintre
bine și rău, victoria binelui, finalul fericit, marcat printr-o nuntă, precum și
drumul inițiatic al mezinului.