Ultima noapte de dragoste, întaia noapte de război

de Camil Petrescu

REZUMAT

La Piatra Craiului, in munte

Actiunea primului capitol se desfasoara in primăvara anului 1916 in timpul actiunilor

defortificare, tara pregătindu-se pentru intrarea in primul război mondial.Stefan
Ghiorghidiu,proaspăt locotenent rezervist ajuta la pregătirea războiului pe
ValeaPrahovei si in Dâmbovicioara.Intr-o seara la popota regimentului s-a început o
discutie pe tema casatoriei si a relatieidintre soti. Discutia porneste de la un proces in
care un bărbat este eliberat chiar daca acesta si-a omorât sotia care îl insela.Căpitanul
Dimiu isi exprima clar părerea: ,,Nevasta trebuie sa fie nevasta si casa, casa.Daca-i arde
de altele sa nu se mărite.”Căpitanul Corabu este cel care crede ca intr-o astfel desituatie
divortul este solutia.Asistând la aceasta discutie copilăreasca, Ghiorghidiu izbugneste
si le spune celorlalti sa nu vorbească despre dragoste pentru ca nu se pricep. Replica
sa, cea mai interesanta: ,,O iubire mare e mai degrabă un proces de autosugestie” , arata
exact ceea ce gandeste Ghiorghidiu, care este hotărât sa dezerteze, daca, nu i se da
permisie doua zile.

Diagonalele unui testament

Acest capitol începe cu amintirile lui Ghiorghidiu despre povestea lui de iubire.
Replicadin incipitul capitolului: ,,Eram însurat de doi ani si jumătatecu o colega de le
universitate si bănuiam ca mă inseala” Ea era de fapt una dintre cele mai frumoase
studente. Si toata povestea a fost hrănita de mândria pe care el o simtea pentru ca ea il
iubea.Ei, desi săraci,trăiesco frumoasa poveste de dragoste pana când Stefan primeste
omostenire de la unchiul sau, Tache. El încearcă, împreuna cu unchiul sau Nae
Ghiorghidiu siLumanararu sa facă anumite afaceri, însa isi da seama ca nu e făcut
pentru asa ceva si seretrage.

E tot filozofie

Capitolul începe cu descrierea unor momente frumoase ale celor doi soti in care se
vedeca inca se iubeau, se distrau împreuna si filozofau.Intr-o după-amiaza, pe când se
plimbau, cei doi se întâlnesc cu verisoara lui Stefan,Anisoara. De aici încolo lucrurile se
schimba. Ela petrece tot mai mult timp in prezenta Anisoarei,devine din ce in ce mai
preocupata de haine si de petrecerile mondene, schimbare pentru careStefan, nu era
pregătit.Un episod cutremurător este cel al excursiei de la Odobesti in care Stefan este
orbit degelozie din cauza comportamentului sotiei sale.Aici are loc prima ruptura
sufleteasca dintre cei doi, datorita apropierii Elei de dl. G.

Asta-i rochia albastra

In acest capitol incepe jocul dintre cei doi.Stefan începe la rândul sau sa flirteze cu o
alta femeie,după care Ela nu a vrut sa plece acasă împreuna cu el, motiv pentru care el
aduce in patul sau o „cocota” destul de frumoasa, pe care Ela o gaseste, se supăra si
pleacă de acasă.După ceva timp, a început sa ii simtă lipsa si o intalneste intr-un sfarsit.
Desi emotia a fostputernica a reusit totusi sa păstreze o calmitate aparenta.La a doua
întâlnire, au vorbit, s-au plimbat iar el a găsit-o mai mult decât frumoasa inrochia pe
care ea o purta. S-au împăcat după o luna. Au petrecut vara la Constanta, iar
inseptembrie s-au întors in Bucuresti unde au mai avut o cearta din cauza ca Ela nu voia
sa aibă un copil.

Intre oglinzi paralele

In februarie, Stefan se întoarce prin surprindere de la Azuga unde fusese concentrat si

nua găsit-o pe Ela acasă.După ce a venit acasă dimineata, el a gonit-o si i-a propus sa
divorteze,lucru pe care ea l-a acceptat.După un timp, nu mai suportând distanta a
început sa o caute prinoras, numai pentru a o vedea. Când a fost bolnava i-a trimis un
bilet si carti încercând sa oapropie. Peste câteva luni s-au întâlnit la curse si au vorbit
mai pe larg.Aceste scurte întâlniri ii făceau atât bine cat si rău lui Stefan.A reluat studiul
si a încercat sa găsească o lume superioara dragostei.După un timp gaseste un bilet de
la Anisoara care explica absenta Elei in seara in care a hotărât sa divorteze, însa nu
putea fi sigur daca este adevărat sau nu.După doua saptamani este concentrat langa
Câmpul-Lung si Ela se muta in C-lung pentrua fi mai aproape de el.

Ultima noapte de dragoste

Intr-o scrisoare Ela il cheamă urgent pe Stefan la C-lung. Stefan încearcă sa obtina
permisie de la căpitanul Dimiu.După mai multe încercări, pana la urma, reuseste sa
plece desi războiul era foarte aproape.Când ajunge la C-lung cei doi au parte de ultima
lor noapte de dragoste.După asta Ela încearcă sa-I propună lui Stefan, sa-i dea niste
bani, sa isi facă testament. El o refuza si astfel a început o discutie dureroasa. Plecând
de acasăsa se linsteasca se intalneste cu locotenentul-colonel care vrea sa il ia cu el
înapoi la regiment. Abia reseste sa dea pe la Ela sa isi ia bagajele.Calatoria este una
plina de framantari sufletesti. Pe drum se vorbeste chiar despreGrigoriade, cel pe care îl
bănuia amant al sotiei sale Stefan, care se afla la C-lung.Cum ajunge la regiment, era
deja ordinul de pregătire pentru război.
Intaia noapte de război

In acest capitol se creează o imagine de groaza a războiului. Armata era

dezorganizata,ordinele se contraziceau unul pe altul, ofiterii erau speriati si
deznadajduiti. Întreg capitolul cuprinde asa-zise tactici de război, nereusite însa.Stefan,
descrie frigul, groaza, foamea, frica, întunericul care reuseste sa-l facă sa uite desituatia
in care se afla cu sotia sa.Sunt prezentate si evenimente amuzante:după ce soldatii dau
nas in nas cu un pluton si striga „prizonier, prizonier” realizează ca de fapt prizonierii
sunt tot romani.

Fata cu obraz verde, la Vulcan

A treia zi, la Vulcan, Stefan este trimis sa facă dreptate după ce niste săteni acuzaseră
tiganii ca le-au furat din curti. El se duce sa cerceteze si printre tigani observa o fata de
vreo 16ani pe care după ce o ameninta ca o impusca o ia cu el sa fie judecata.Auzind
focuri de arma, e nevoit sa plece si sa ii dea drumul fetei.

Intamplari pe Valea Oltului

Înaintând pe V. Oltului observa tactica inamicului.Intr-o zi sefii sunt anuntati ca exista

doua fete, Maria si Ana Manciulea, care sunt spioanesi trimit informatii
inamicului.Căpitanul este sugestiv deoarece dupăce, cele doua surori sunt arestate
pentru spionaj,Maria este decorata cu „virtutea militara” pentru conducerea armatei
romana peste Olt unde învinsese inamicul.

Post inaintat la Cohalm

La Cohalm, un orasel la vreo 10 km de Olt,războiul devine din ce in ce mai crud.

Nimeninu mai are pofta de mâncare. Pe fetele tuturor este intipărita groaza. Romanii
ajung sa fie jefuiti de către unguri. Ghiorghidiu este trimis sa rezolve problema.Desi
povesteste la întoarcere cu amuzament cum l-au pandit pe inamic, comandantul nueste
multumit.

Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu

Capitolul cuprinde scene de apocalipsa, prin violenta si groaza.Un soldat, Marin Tuchei,
rosteste intr-una: „Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu” văzând cum zboară
proiectilele pe langa ei si ii spulberau pe cei ghinionisti, cum înotau prin nămol,altul este
socat pentru ca a văzut cum un obuz i-a retezat capul lui A Mariei, ii povestea lui
Ghiorghidiu: „Fugea asa, fara cap,după dvs. dl. locotenent” .

Wer Konn Romanien Retent?

Capitolul descrie cum se încheie marsul acesta istovitor pentru Ghiorghidiu. Desi
încearcă numeroase tactici de război, oamenii lui Ghiorghidiu, împreuna cu el, sunt
prinsi in capcana iar Ghiorghidiu este rănit la mana.Asteptand sa fie condus la trenul
sanitar, Ghiorghidiu intra in vorba cu un neamt.Neamtul este dezgustat de lupta
romanilor, spunând ca nu astfel se poarta războiul, cuatacuri haotice, sustinand ca
războiul are si el regulile lui.

Comunicat apocrif

Rănit si spitalizat, Ghiorghidiu se întoarce la Bucuresti.Ela i se pare o străina si-i propune

sa se despartă. „Mi-e indiferent daca esti nevinovata” desi cândva„as fi putut ucide
pentru femeia asta” .Isi da seama ca oricând putea găsi o alta femeie la fel. I-a dăruit
Elei casele de laConstanta, bani, „absolut tot ce e in casa, de la obiecte de pret la carti…
de la lucruri personale la amintiri.Adică tot trecutul” .

Caracterizarea lui Stefan Gheorghidiu

Tema romanului este condiția intelectualului însetat de absolut într-o societate

inferioară.

Protagonistul romanului, Ştefan Gheorghidiu, este în acelaşi timp narator autodiegetic .

Prin el Camil Petrescu introduce în literatura română un nou tip de personaj. El
reprezintă tipul intelectualului “ca structură de caracter”, intransigent şi inadaptat. Într-
o călătorie de căutare a sinelui, personajul se transformă pe parcursul romanului și își
notează cu atenție traseul interior.

Statutul social al lui Gheorgidiu suferă mai multe schimbări. Inițial este prezentat ca
student la filizofie sărac , dar apreciat în mediul universitar. Ca tânăr căsătorit, are o
existență modestă și fericită. După primirea moștenirii de la unchiul Tache, este obligat
să pătrundă în high life-ul societății bucureștene și să se implice în afaceri. Refuză însă
oportunismul mercantil și se detașează de cercul Elei. Se înrolează , și în a doua parte a
romanului are statutul de sublocotenent în armata română ce răspunde de plutonul 9
ca vârf al avangardei. În final, rănit, lăsat la vatră, divorțează și cedează o parte din
bunurile sale Elei.

Psihologic, Gheorghidiu este un personaj caracterizat de un puternic conflict interior.

Orice aspect al existenței este pus sub lupa analizei și raportat la un sistem superior,
absolutist. Atunci când idealurile îi sunt contrazise de realitate, încearcă să
stăpânească deziluzia prin luciditate, iar luciditatea îi alimentează drama. Se dovedește
astfel o natură dilematică, ce încearcă să găsescă răspunsuri la întrebări legate de
aspectele esențiale ale existenței.

Moral, personajul este un apărător al principiilor de viață și al adevărului . Inadaptarea

vine din respingerea falsității și a meschinăriei. Detașează valoarea de nonvaloare, și
are o ierarhie a lucrurilor pe care le respectă sau pe care le consideră nesemnificative.
Transformarea sa este, de asemenea, de ordin moral. Descoperind darul vieții în sine și
a solidarității umane, renunță să mai lupte pentru o relație pusă sub semnul frivolității
care l-a putut duce în pragul crimei. Rămâne însă disponibil pentru viitor, maturizat de
experiențele asumate.

O trăsătură definitorie a personajului este orgoliul superiorității. Episodul vizitei la

unchiul Tache, din capitolul II, “Diagonalele unui testament”, ilustrează orgoliul
superiorității personajului prin antiteza între atitudinea lui Ştefan Gheoghidiu şi cea a
membrilor familiei sale, caracterizaţi de tarele sociale ale parvenitismului, inculturii şi
suficienţei. În casa sa mare ca o cazarmă, într-o odaie ce îi slujeşte de sufragerie, birou
şi dormitor, locuieşte personajul Tache Gheorghidiu, avar, bogat, bătrân şi ursuz.
Membrii familiei se strâng atraşi de viitoarea moştenire. Gheorghidiu observă cu ochi
critic și satiric tipologii balzaciene precum cea a arivistului Nae Gheorghidiu, deputat,
îmbogăţit prin zestrea nevestei urâte şi diforme, demagog, abil şi periculos. Discutându-
se despre idealismul naiv al tatălui naratorului, Corneliu, profesor universitar care îşi
cheltuia leafa scoţând gazete, Ştefan are apără orgolios principiile acestuia, învinuind
pe cei care acceptă moştenirile în bloc. O moştenire se însoţeşte, spune personajul, cu
un obraz gros, un stomac capabil să digere orice, şi o coloană vertebrală foarte flexibilă.
Consternarea generală este adâncită de muţenia în care cade unchiul Tache. Ulterior
acesta se va dovedi impresionat de îndrăzneala eroului. Ela îl privește cu admirație și
Gheorghidiu este mulțumit de alegerea soției sale, făcută din dragoste. Diferenţa între
“intelectualii” figurilor bucureştene şi adevărata factură a intelectualului ce se dedică
unei idei subliniază superioritatea morală a personajului. Un alt episod ilustrativ pentru
orgoliul superiorității este cel de la popota ofiţerilor din capitolul ”La Piatra Craiului, în
munte…”, unde are loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia
prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt împărţite: de la cele privind rolul tradiţional al
căsniciei- “femeia să fie femeie şi casa căsă, dacă-i arde de altele să nu se mai mărite”-
căpitanul Corabu, la cele idealiste-femeia trebuie să fie liberă să plece oricând doreşte-
căpitanul Dimiu. Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou orgoliul și poziţia intransigentă
printr-o izbucnire violentă. Părerea lui este că cei doi au drept de viaţă şi de moarte unul
asupra celuilalt, neputând accepta formula de metafizică vulgară conform căreia fiecare
îşi poate retrage cantitatea de suflet investită într-o relaţie, deoarece iubirea transformă
pentru totdeauna. Concluzia sa tăioasă-“discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi” este
aceea a unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemenţă
ceea ce este mai puţin.

Acţiunea romanului se structurează în cele două părţi anunţate de titlu, valorizând

evoluția psihologică a personajului . Sudura nu este însă o simplă juxtapunere, ci este
una organică, în care problema primei părţi se rezolvă prin experienţa din cea de-a doua,
ca un triumf moral. Ştefan Gheorghidiu, sublocotenent , asistă la popota ofiţerilor la o
discuţie ce îi trezeşte amintiri dureroase legate de soţia sa Ela, pe care o bănuieşte de
adulter. Întorcându-se în timp, rememorează etapele poveştii sale de dragoste. Student
la filozofie, este măgulit de atenţia pe care i-o acordă una din cele mai frumoase fete de
la Litere, şi, din orgoliu, apoi din „milă, admiraţie, îndatorire, duioşie, pentru că ştie că
asta o face fericită” îşi adânceşte sentimentele faţă de Ela şi se căsătoreşte cu aceasta.
Cei doi trăiesc o vreme fericit, în scene de împlinire casnică. Moştenirea neaşteptată de
la unchiul Tache tulbură acest echilibru. Iese la iveală o faţă a Elei care îl nemulțumește
pe protagonist: implicarea în discuţiile şi lupta pentru bani, plăcerea vieţii mondene,
petrecerile, flirturile cu un oarecare Grigoriade, ziarist, monden şi extrem de curtat de
femei, toate acestea declanşează criza cuplului. Excursia la Odobești aruncă cele mai
negre suspiciuni asupra fidelității Elei. Povestea evoluează cu o serie de certuri şi
împăcări, care culminează cu despărţirea în clipa în care eroul, întors pe neaşteptate de
la Azuga acasă, găseşte casa goală “ca un mormânt”. Dimineaţa, fără a aştepta
explicaţii, se separă, pentru a se reîmpăca în capitolul “Asta-i rochia albastră”, după ce
găseşte în casă o scrisoare justificativă de la verişoara Anişoara . Înrolat lângă
Câmpulung, Gheorghidiu o aduce pe Ela în oraş, pentru a-i fi mai aproape. Revenit într-o
permisie, zăreşte pe G. pe străzile oraşului, după ce o discuţie cu soţia sa despre
trecerea pe numele ei a unei sume la Banca Generală îi accentuează suspiciunile. După
discuţia de la popotă, pleacă în oraş fără învoire cu gândul de a-i prinde pe cei doi și de
a-i ucide. Surprins pe străzi de un colonel , se întoarce pe front şi intrarea României în
război îl îndepărteză de obsesia sa. Cea de-a doua parte prezintă o imagine a războiului
demitizată, în care la atac “nu se porneşte cu lozinci sau cu chiote de bucurie”,
combatantul de rând nu are relevanţa strategiei şi este copleşit de senzaţii organice
dintre care cea mai puternică este iminenţa morţii. Frica, dezorganizarea, ordinele
contradictorii, impresia că lupta se dă împotriva propriilor divizii, “capturarea” de propriii
tovarăşi, imaginile terifiante sunt constantele acestui tablou realist al luptei de eliberare
a Ardealului . Rănit, se înapoiază la Bucureşti, unde se descoperă maturizat, obosit de
îndoieli şi suspiciuni care l-au dus altădată în pragul crimei, şi decide că nu merită să
mai lupte pentru această relaţie. Despărţirea de Ela este o eliberare morală, care îl lasă
deschis sufleteşte pe erou pentru alte experienţe. Cedarea casei, a trecutului, îl
dovedesc disponibil pentru o nouă etapă a viitorului.
Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în
planul conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale
sentimentelor. După eșecul în domeniul filozofiei, personajul pornește în căutarea
arhetipului feminin . Suferinţa pe care o provoacă dezamăgirea în iubire în prima parte a
romanului îşi dovedește inconsistenţa în confruntarea cu trăirea extremă din a doua
parte, cu descoperirea solidarităţii colective. În final, Gheorghidiu caută doar aparent
adevărul despre Ela, pe parcurs se caută și se regăsește pe sine, evoluat către o altă
etapă a maturizării.

Există și un conflict exterior de imagine între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al

dramei geloziei. După apariţia lui G. în peisajul petrecerilor mondene la care participă
tânăra familie, Gheorghidiu nu mai este evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se
potriveşte. Admirat de Ela pentru superioritatea intelectuală, centru al vieții de cuplu,
Gheorghidiu își pierde fascinația asupra Elei pentru lucruri pe care le respinge din
principiu-îmbrăcăminte de lux, dansuri la modă şi jocuri de salon. Acest conflict are ca
urmare certuri și despărțiri, atingând cote paroxistice când Gheorghidiu hotărăște să
dezerteze de pe front și să-și ucidă rivalul. De asemenea, în plan secundar există un
conflict între Gheorghidiu şi propria familie pentru moştenirea unchiului Tache, din
care, de asemenea, iese învins, cedând după parastas o parte din avere rudelor.
Inadaptarea personajului reiese din lipsa instrumentelor de luptă cu o societate prost
construită.

Aşa cum se exprima poetic însuşi autorul, Ultima noapte de dragoste îi conturează, prin
tema şi viziunea despre lume oglindită, un autoportret din seria „sufletelor tari”( „Eu sunt
dintre aceia cu ochi halucinaţi şi mistiuţi lăuntric/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut
idei”). El aduce în literatura română un nou tip de personaj cu o viață sufletească
puternică, ce se dezvăluie într-un lung și tensionat monolog interior.

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi de Camil Petrescu – COMENTARIU

Cuprinsă între 1918 şi 1939, perioada interbelică se evidenţiază în literatură printr-o

deosebită dezvoltare a romanului. În cadrul “secolului romanului”, proza este
caracterizată prin coexistenţa tendinţelor moderniste, ce domină epoca, cu cele
tradiţionaliste.

Camil Petrescu este cel ce pune capăt romanului tradițional și rămâne în literatura
română, în special, ca inițiator al romanului modern, reuşind sincronizarea cu valorile
europene. Principiile noului roman au fost trasate în studiul său literar "Noua structură şi
opera lui Marcel Proust"(1935). George Călinescu aprecia scrierea sa ca fiind "o proză
superioară" prin inovaţiile aduse. Publicat în anul 1930, "Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război" este un roman, specie a genului epic, în proză, de mari
dimensiuni, cu acţiune complexă şi complicată, desfăşurată de obicei pe mai multe
planuri narative, la care participă un număr mare de personaje. Caracterul acestuia
ilustrează mai multe tipare : subiectiv, prin naraţiunea realizată la persoana I, luciditate,
autenticitate, timpul prezent şi subiectiv, memoria involuntară, modern sau, conform
structurii propuse de Nicolae Manolescu în "Arca lui Noe", ionic, prin stilul anticalofil,
abolirea cronologiei, finalul deschis, promovarea intelectualului ca structură de caracter,
psihologic prin autoanaliză, substanţialism, fluxul conştiinţei, temă şi conflict, al
experienţei prin descrierea războiului din cartea a doua şi interbelic prin perioada în
care este încadrat.

Romanul, ale cărui titluri precedente au fost "Romanul căpitanului Andreescu" şi

"Proces verbal de dragoste şi război", are ca sursă principală de inspiraţie jurnalul de
front al autorului din timpul Primului Război Mondial, aspect evident în partea a doua.
Potrivit mărturisirii autorului, prima parte este în întregime operă de ficţiune. Punctul de
plecare îl reprezintă romanul lui Marcel Proust "În căutarea timpului pierdut", Camil
Petrescu dezvoltând de asemenea în lucrarea sa mitul lui Pygmalion şi al Galateei, în
care este prezentat un sculptor ce, în ciuda faptului că detesta sexul feminin, are drept
capodoperă a vieţii sale, sculptura unei femei.

Tema ilustrează drama intelectualului inadaptat, lucid, evidenţiindu-se "monografia unui

element psihic, acolo ambiţia, pasiunea, aici gelozia" (George Călinescu). Se remarcă
cele mari două teme adiacente, corespondente fiecărei părţi a romanului, respectiv
dragostea şi războiul. Această direcţie tematică reprezintă o ilustrare a modernismului,
care susţine citadinizarea, intelectualizarea prozei, accentuarea investigaţiei
psihologice.

Viziunea autorului asupra lumii se suprapune cu cea a protagonistului, Ştefan

Gheorghidiu, valorificând necesitatea celor două experienţe fundamentale, în vederea
atingerii cunoaşterii propriei persoane şi a stabilităţii emoţionale.

Titlul este construit pe baza unei duble antiteze "ultima- întâia" şi "dragoste- război",
exemplificând astfel o atitudine polemică la adresa literaturii de tip romantic, scriitorul
susţinând "lucrez permanent în opoziţie cu ceva". Cuvantul "noapte", repetat în titlu redă
nesiguranţa, absurdul şi tainele firii umane. Cele două "nopţi" sugerează etapele
definitorii în evoluţia protagonistului: iubirea şi războiul.

Perspectiva narativă prezentă este subiectivă, cu o viziune “împreună cu” şi un narator

personaj ce relatează la persoana I, sub forma unei confesiuni. Relatarea astfel realizată
conferă autenticitate şi caracter subiectiv textului. Modul principal de expunere este
naraţiunea, ce se îmbină cu descrierea, dialogul şi monologul.

În ceea ce priveşte contextul spaţio-temporal, în ciuda caracterului modern, reperele

sunt fixate cu exactitate în incipitul romanului "În primăvara anului 1916", în Valea
Prahovei, între Buşteni şi Predeal. Timpul este discontinuu, "temporalitatea e indecisă"
(Nicolae Manolescu), bazat pe alternanţa temporală a evenimentelor, fiind prezente
două planuri, cel al timpului narării şi cel al timpului narat, dar şi prolepse şi analepse.
Perspectiva spaţială reflectă un cadru real, fiind precizate detalii toponimice (Bucureşti,
Odobeşti, Dâmbovicioara, Câmpulung, Râmnicu Sărat, Vulcan ).

Există două tipuri principale de conflicte în romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război” , şi anume interior şi exterior. Conflictul central din roman, în contrast
cu specificul celor tradiţionale, este unul interior, care se produce în conştiinţa
personajului-narator şi este declanşat de raporturile pe care protagonistul le are cu
realitatea înconjurătoare, dat fiind faptul că acesta trăieşte subjugat de obsesia
autoanalizei. Principalul motiv al rupturii dintre Ştefan şi soţia sa este implicarea Elei în
lumea mondenă, pe care eroul o dispreţuieşte, evidenţiindu-se astfel o diferenţă între
aspiraţiile lui Gheorghidiu şi realitatea lumii exterioare. Conflictul interior este dublat de
un conflict exterior generat de relaţia protagonistului cu societatea (de exemplu, lipsa
spiritului întreprinzător, Gheorghidiu nereuşind să dezvolte o afacere şi să comunice
eficient cu o lume pervertită de ambiţii materiale), acesta fiind plasat în categoria
inadaptaţilor social.

Romanul este structurat in doua carti, cu titluri semnificative "Ultima noapte de

dragoste", care exprima aspiratia spre sentimentul de iubire absoluta, și "Intaia noapte
de razboi", care ilustreaza imaginea razboiului tragic si absurd, ca iminență a morții.

Ca structură, însuşi autorul îl descrie drept "roman cu tehnica anapoda", fiind consitituit
din două cărţi, acestea fiind exponente pentru cele două mari teme identificabile.
Titlurile celor 13 capitole (şase pentru fiecare carte şi un epilog) sunt semnificative,
rezumând situaţiile în care se află personajele(prima carte -"Diagonalele unui
testament", "E tot filosofie" , a doua carte - "Fata cu obraz verde, ”La Vulcan","Ne-a
acoperit pământul lui Dumnezeu"), iar ultimul capitol din prima carte şi primul din a doua
relevând denumirea utlizată pentru întregul roman.

Între incipitul romanului, ex-abrupto, care îl prezintă pe protagonistul acţiunii chinuit de

gelozie şi de suferinţa de a nu putea fi alături de Ela în permanenţă şi finalul care îl
înfăţişează pe acelaşi Ştefan Gheorghidiu detaşat complet de experienţa erotică pe care
a trăit-o, se observă o transformare a protagonistului în urma trăirilor sale. Finalul, în
contrast cu incipitul care este precis, este unul deschis, fiind guvernat de incertitudine
atât asupra evoluţiei personajului principal, cât şi a soţiei sale.

În cadrul romanului se disting două planuri narative: unul subiectiv, preponderent,

format din concepţiile lui Ştefan Gheorghidiu asupra iubirii şi războiului şi un plan
obiectiv, mai puţin reprezentat, referindu-se la fundalul social. Acestea se dezvoltă
paralel şi se intersectează adesea. Unitatea romanului este asigurată de prezenţa unei
singure conştiinte care narează şi se autodefineşte odată cu evoluţia epică a ficţiunii.
Discuţia din incipit despre dragoste şi fidelitate urmată de întrebarea lui Orişan "Suferi,
Gheorghidiule?" reprezintă o formulă ce determină rememorarea, opera putând fi
considerată astfel un metaroman.

Se remarcă o discontinuitate narativă cauzată de cele două timpuri folosite, respectiv

cel cronologic, al narării, şi cel psihologic, narat.

Fiind un roman modern, nu mai este respectată ordinea momentelor subiectului, fiind
abolită prezentarea clasică a conţinutului. Acţiunea, de o complexitate sporită, începe
din momentul eşecului amoros ce motivează întreaga scriere. Premisele poveştii de
iubire dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela sunt introduse în cel de-al doilea capitol
"Diagonalele unui testament". Tânărul, student la Filozofie, se căsătoreşte cu Ela,
studentă la Litere, orfană crescută de o mătuşă. Iubirea bărbatului se naşte din
admiraţie, însă mai ales din orgoliu, deoarece Ela era cea mai frumoasă și populară
studentă de la Universitate( Litere), iar faptul că era îndrăgostită de Ştefan trezea invidia
şi aprecierea colegilor.

După căsătorie, cei doi soţi trăiesc modest, dar sunt fericiţi. Echilibrul tinerei familii
este tulburat de moştenire pe care Gheorghidiu o primeşte la moartea unchiului său,
Tache. Ela se implică în discuţiile despre bani, lucru care îi displace profund soţului său.
Spre deosebire de acesta, femeia este atrasă de viaţa mondenă la care are acces
datorită noului statut social dobândit, prin apropierea de verişoara lui Ştefan, Anişoara.
Cuplul evoluează spre o iminentă criză matrimonială, declanşată de excursia la
Odobeşti, când Ela pare să-i acorde o atenţie deosebită domnului G., un avocat şi
dansator. Acest episod trezeşte un sentiment acut de gelozie pentru Ştefan, el
analizând fiecare gest al Elei, care reuşeşte cu greu să-l convingă că nu are niciun motiv
de a se îngrijora. După excursia de la Odobeşti, odata cu reîntoarcerea la Bucureşti,
iubirea ce părea indestructibilă este pusă la îndoială de către Gheorghidiu. Relaţia lor
devine instabilă, apărând o succesiune de separări şi împăcări, cauzate de infidelitate şi
gelozie, dar şi de pierderea copilului . Concentrat pe Valea Prahovei, unde aşteaptă
intrarea României în război, Ştefan primeşte o scrisoare de la Ela prin care este chemat
urgent la Câmpulung, unde aceasta se mutase cu scopul de a fi mai aproape de el. Soţia
doreşte să îl convingă să vireze o sumă de bani pe numele ei pentru a fi asigurată în
cazul morţii lui pe front. Aflând doleanţa sa, Gheorghidiu e convins ca femeia plănuieşte
divorţul pentru a rămâne alături de domnul G., cu care se şi întâlneşte, însă nu are are
ocazia să verifice infidelitatea soţiei.

A doua experienţă în planul cunoaşterii existenţiale o reprezintă războiul, care pune în

umbră iubirea. După terminarea unei lupte, Ştefan îi trimite Elei o scrisoare,
confirmându-i că va primi suma de bani cerută, depistând astfel interesele materiale ale
soţiei şi detaşându-se de aceasta în contextul unei drame mult mai mari. Imaginea
eroică a războiului, aşa cum apare în literatura tradiţională, este demitizată. Frontul este
echivalent pentru haos, absurditate, dezordine. Din cauza informaţiilor eronate artileria
română îşi fixează tunurile asupra propriilor batalioane. Capitolul "Ne-a acoperit
pământul lui Dumnezeu" înfăţişează peisajul apocaliptic al războiului. Viaţa
combatanţilor ţine de hazard, iar eroismul este înlocuit cu frica de moarte. Rănit şi
spitalizar, Gheorghidiu revine acasă, la Bucureşti, unde primeşte de la toată familia o
afecţiune nemărginită, pe care o consideră falsă. Hotărăşte să-i scrie o scrisoare Elei
prin care se desparte de ea, oferindu-i toate lucrurile care aveau legătură cu trecutul lor
împreună, sfârşitul lasând loc multiplelor interpretări.

În concluzie, opera “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un

roman interbelic, dată fiind poziţionarea acestuia în istorie, de factură subiectivă,
psihologică, modernistă, având drept caracteristici unicitatea perspectivei narative,
timpul prezent şi subiectiv, memoria afectivă, naraţiunea la persoana I şi autenticitatea
trăirii, dezvoltând tema iubirii şi a experienţei războiului.
 ION

De Liviu Rebreanu

-REZUMAT-

Primul capitol,se numeste “Inceputul”,in care se descrie mai iantai drumul ce duce din
Armadia spre Bistrita si trece prin satul Pripas.Se mai descriu casa invatatorului Zaharia
Herdelea,care este de fapt casa familiei Rebreanu din Prislop,casa lui Macedon
Cercetasu, casa primarului,si casa lui Ion al Glanetasului,eroul principal al
romanului.Actiunea incepe la hora de duminica,la care iau parte toti locuitorii
satului.Aici,ion nu joaca la hora cu Florica lui Maxim Oprea,desi jocul se facea in
batatura casei acesteia,ci cu Ana lui Vasile Baciu,promisa de tatal ei lui George
Bulbuc.Acesta din urma,vrand sa-l provoace,danseaza cu Florica.La un momentdat
toata lumea se opreste,barbatii isi scot palariile,cei care stateau pe prispa se ridica,caci
venisera preotul Belciug impreuna cu doamna Maria Herdelea,nevasta invatatorului,cu
domnisoara Laura si cu Titu.In acest timp Ion isi daduse intalnire cu Ana,in gradina sub
nuc.In timp ce stateau imbratisati,au fost vazuti de catre Ilie,fratele de cruce al lui
George,caruia ii si spune imediat.Acesta impreuna cu tatal Anei,se duc la locul cu
pricina,iscandu-se un scandal groaznic,cu tot felul de reprosuri.Ion era cunoscut ca un
baiat violent,dar acum s-a abtinut sa nu se ia la bataie cu tatal Anei,sperand intr-o
oarecare impacare cu aceasta.Dupa ce acestia s-au despartit,Vasile Baciu si-a luat fata
si au plecat acasa,iar Ion si cu ceilalti s-au dus la carciuma satului,unde in general
veneau satenii sa bea ca sa mai uite de greutati.Aici,Ion il bate pe George,reusind sa-si
stinga focul care-l avea in piept de la cearta de mai devreme.Acestea sunt momentele in
care este foarte fericita,deoarece credea ca aceasta bataie a fost din cauza ca Ion o
iubea,nestiind adevarul,ca acesta ii dorea doar bogatia si pamanturile la care a ravnit
inca de cand era copil.In al doilea capitol,numit “Zvarcolirea”,se incepe cu momentul in
care Ion se scoala,si era plin de sange,caci adormise imbracat cu hainele de sarbatoare
cu care fusese imbracat cu o seara inainte.Acesta s-a schimbat si a plecat sa
munceasca la o fasie de pamant,tocmai in inima hotarului.Aici eate vizitat de
Florica,fata pe care el intr-adevar o iubea,dar era foarte saraca.Acestia se
imbratiseaza,si sunt vazuti de Ana,care suferea din pricina tatalui sau care nu-I permitea
sa se mai intalneasca cu Ion..Apoi la slujba Ion este mustruluit de catre preotul satului
de bataia acestuia cu George,caci Toma Bulbuc s-a dus imediat sa I se planga preotului
ca Ion I-a batut fiul.Actiunea se muta apoi asupra lui Titu,un carturar din
Transilvania,care invata adevaratele probleme din viata satului,la inceput ca ajutor de
notar,apoi intelegand ca rolul sau trebuie sa fie mai important.La sfarsitul capitolului,Ion
isi formeaza hotararea de a lupta cu Vasile Baciu pentru Ana,si obtiunea vaga de la hora
devine o hotatare ferma.Capitolul al treilea incepe cu impacarea dintre George si
Ion,incat au dat si mana,dar aceasta era doar de fata lumii,caci Ion nu avea sa renunte
la Ana si la bogatia ei,astfel incat acesta incepuse sa o viziteze pe Ana pe ascuns la ea
acasa din ce in ce mai des.Apoi actiunea se muta asupra Laurei,o fata de numai 19 ani
care avea o adevarata viziune asupra dragostei,astfel incat ea refuza la Pintea,si il
iubeste din ce in ce mai mult pe Aurel Ungureanu.Apoi Pintea trimite o scrisoare
parintilor ei,in care ii cere mana,lucru foarte asteptat de catre parintii si rudele
Laurei,mai ales ca acestia nu prea il inghiteau pe Aurel,despre care credeau ca vrea sa-
si bata joc de fata lui.In acest timp Ion vrea sa-si mareasca bucata de pamant,luand din
bucata altuia crezand ca nimeni nu o sa bage de seaama,dar Simion Lungu,al carui
pamant era vrea sa-l vada pe Ion la judecata pentru fapta comisa.Familia Herdelea il
astepta pe Pintea in timp ce Laura il astepta pe Aurel.Acesta a venit si in timp ce
dansau,Laura ii spune de propunerea pe care I-a facut-o Pintea,si acesta spunandu-I ca
este de acord cu totul,fapt ce a intristat-o pe Laura.Intre timp Titu se plimba prin afara
satului,cand se intalneste cu Roza Lang,de care era profund indragostit.Aceasta lai intai
il ispiteste,dar apoi in final il refuza.In capitolul al patrulea,george vede ca Ion nu maise
duce pe la Ana si ca nu mai pare tot atat de interesat de ea ca inainte,astfel incat
incearca sa-I castige inima,dar totul pare imposibil,caci Ana era de neinduplecat.Ion
primeste citatia de la judecata si speriimdu-se putin se duce la invatator ca sa-l
sfatuiasca cu ce sa faca.Ajungand la judecatorie Ion se impaca cu Simion,dar pedeapsa
e pedeapsa astfel incat ion trebuie sa stea 2 saptamani la racoare.Inspre seara vine si
Pintea in sat,caci duminica avea sa fie serata dansanta la care toata lumea era
invitata.Aici s-a aflat ca Laura avea sa se marite cu Pintea.Ion face o plangere la
judecatorie caci,dupa cum era sfatuit si de ceilalti nu era drept ca el sa stea la
temnita.Peste vreo 2 saptamani,a venit in sat profesorul de greaca,Maiereanu,in cinstea
caruia avea sa fie data o petrecere.Titu nu stia cum sa faca sa o invite la aceasta
petrecere si pe Roza Lang,dar aceasta fusese invitata impreuna cu sotul ei.Totusi Titu
reuseste sa aiba o aventura cu Roza,fiind foarte aproape sa fie prinsi de catre Lang.Intre
timp,Ana ii spune lui Ion ca I se pare ca este insarcinata,lucru care l-a bucurat tare mult
pe Ion,caci astfel se putea casatori cu ea si punand mana pe avere.aceasta discutie a
fost auzita de catre George,care ara ascuns.Capitolul V,numit “Rusinea”,incepe cu
fixarea logodnei dintre Laura si Pintea,adica a doua duminica dupa Boboteaza.Timpul
trecu foarte repede si logodna s-a facut fara mare ceremonie si cu putini invitati.Apoi
incepe sa se raspandeasca veste prin sat ca Ana ar fi insarcinata.Timpul trecea si ana
nu mai putea sa-si ascunda sarcina.Tatal ei nu mai stia ce sa faca,o compatimea si ii
aducea doctorul de frica sa nu I se intample ceva,acesta crezand ca tatal copilului este
George.Chiar se duce la el acasa,sa-I spuna sa-i ia fata de sotie acum ca a facut-o de
ras,dar atuncie momentul in care afla ca George nici macar nu a atins-o pe fata lui.Venit
acasa,o ia la bataie pe Ana icercand si vecinii sa o scape din mainile lui.Sfatuit de tatal
ei,Ana se duce la Ion,cu gandul sa-I propuna acestuia sa se casatoreasca,dar raspunsul
nu a fost cel asteptat,caci Ion a spus ca vrea sa se intalneasca cu tatal ei sa discute si
sa se tocmeasca.Ion se gadea numai la avere,si cum o sa puna toate acestea pe
numele lui;dar totusi refuza sa se insoare cu Ana.In capitolul VI,aflam ca Titu pleca din
sat ca sa o uite pe Roza,dar tot timpul el este cuprins de ramuscari.Se face o plangere
pentru Ion din partea preotului si al lui Herdelea,pe baza faptului ca este un element
periculos pentru sat.Totusi,dupa ce s-au sfatuit,si dupa ce Vasile a fost de acord sa
puna averea pe numele luiAnei si lui Ion sa-I dea 5 locuri si o pereche de boi,Ion se gandi
ca este o propunere destul de buna,si accepta sa-I ia fata de sotie.Titu incepea sa se
simta din ce in ce mai bine acolo unde era,sa se inteleaga bine cu lumea,si mai ales ca
avea cariera care si-a dorit-o,prin care putea sa asculte durerile poporului sa fie sprifinul
lui,si sa fie in mijlocul neamului.Dar nu avea sa dureze mult ,caci lumea nu era
multumita de capacitatile sale.Herdelea este suparat pe Ion fiindca I-a inselat
asteptarile,prin faptul ca l-a tradat inspectorului scolar ungur,pentru toate falsele alegeri
si falsa democratie.Cu toate acestea Ion mai are curajul sa apara in fata lui Herdelea,si
chiar in casa lui.In acest timp,Titu se gandea la fel ca alta data din ce in ce mai mult la
Roza,datorita careia se si intoarce in Jidovita.O gaseste pe aceasta
acasa,singura,plangand,pentru ca subinspectorul Horvat l-a gasit pe Lang beat,si din
aceasta cauza vrea sa-l destituie din functie.Laura se casatoreste cu George Pintea,intr-
o duminica,apoi au plecat cu o trasura la Bistrita,si de acolo urmau sa-si continue
calatoria cu trenul.O alta nunta este aceea dintre Ion si Ana,care a durat trei zile,dupa
cum era obiceiul.Deja pe Ion nu il mai interesa ana ca persoana,uitandu-se pe furis la
FloricaIn capitolul al VII lea este vorba despre conflictul dintre Herdelea sI
Belciug,despre faptul ca Ion afla ca de fapt nu poate intra in posesia pamanturilor,asa
cum I se promisese inainte de casatorieTitu s-a dat seama ca Roza nu merita dragostea
lui adevarata,mai ales ca in dupa ce a plecat din sat si in timp ce el suferea Roza s-a
consolat cu cine a putut.Din cauza faptului ca Ion a fost inselat de catre tatal Anei,Acum
acesta vrea sa se razbune,astfel incat intr-o zi o asteapta pe Ana,si o ia la
bataie,crezand ca ea s-a inteles cu tatal ei ca sa-l insele.Invatatorul Herdelea are o
propunere pentru cei doi:vasile sa-I dea lui Ion jumatate din avere,urmand ca cealalta
jumatate sa-I fie data dupa moartea sa.dar nici unul nu a fost de acord,luandu-se la
bataie.Atunci Ana si-a dat seama pentru prima oara de necazul care s-a abatut
deasupra ei.Dupa ce s-a mai calmat,Ion ii spune sotiei sale ca daca nu are nici un ban
nu poate sa o tina si mar fi mai bine pentru ea sa se intoarca acasa.In capitolul al
VIIIlea,Ana se intoarce acasa,spunand ca Ion a gonit-o.In acest timp,Ion a gasit un
avocat si l-a tras in judecata pe Vasile pentru inselatoria sa.Laura trimite o scrisoare
acasa incare spune ca sunt fericiti,ca au calatorit mult si sa nu-si faca probleme pentru
ei.Relatia dintre Ion si Ana mergea din ce in ce mai rau,deoarece Ion o batea din ce in ce
mai des,chiar daca ea era insarcinata.Dupa putin timp au luat-o durerile facerii,nascand
un baiat,ajutata de catre Zenobia.Ion era impresionat,tipetele copilului bucurandu-l si
suparandu-l in acelasi timp.Acum Titu a calatorit pana in satul Lusca,purtand-o in inima
pe Roza.Dupa putin timp dupa ce s-a stabilit,cunoaste o invatatoare de 25 de ani,pe
nume Virginia,de care se indragosteste.In ziua de Sf Petru au botezat copilul lui Ion pe
nume Petre.Apoi duminica l-au gasit pe Avrum spanzurat in casa.Herdelea afla ca va fi
suspendat din slujba,cel putin provizoriu.In capitolul al IX lea il observam pe Herdelea
care se arata foarte ingrijorat in legatura cu slujba lui,pentru ca-I era frica sa nu ramana
pe drumuri.primiste srisoare de la Laura in care-I spunea ca este insarcinata,dar ca are
o sarcina cam grea.Mosul Ion moare,inainte spunandu-I Anei ca lui nu-I e frica de
moarte,si ca este multumit ca o sa moara,vorbe ce au afectat-o pe Ana facand-o sa se
gandeasca mai adanc.Vasile se duce cu Ion la notar hotarat sa-I lase si ce-a mai ramas
din avere,apoi dandu-si seama ce a facut a vrut sa-l loveasca pe Ion,dar acesta l-a trantit
pe scari.Titu,indragostit de Virginia,afla ca acesteia ii facea curte plutonierul,fiind foarte
uparat din aceasta privinta.De acum se isca niste certuri intre Titu si locotenent,dar
rezultate cu o strangere de mana,caci Titu nu voia sa petreaca cateva zile la arest.Din
acest moment hotaraste ca ar fi mai bine sa plece in Romania.Vazand ca nu are banii
necesari de drum,se gandeste sa se intoarca acasa.chiar in ziua plecarii,afla ca Virginia
s-a logodit cu locotenentul,neuitand sa o felicite cu aceasta ocazie.Acum Ion este foart
fericit ca a reusit sa puna mana pe atata pamant,pe care chiar il saruta.Din capitolul al X
lea,aflam ca Laura a nascut o fetita,pe care au botezat-o Maria,si ca Florica avea de
gand sa se marite cu George Bulbuc,fapt care l-a facut pe Ion sa se gandeasca serios la
aceasta situatie.Nunta a vut loc,la George acasa.Ion s-a imprietenit din ce in ce mai bine
cu George cu scopul sa fie cat mai aproape de Florica.Din aceasta cauza,Ana nu a mai
putut suporta si s-a spanzurat in grajd.In capitolul al XI lea,Ion se crede blestemat si
vrea sa savarseasca pedeapsa din inchisoare.Herdelea a fost achitat fapt care l-a
bucurat atat de tare incat nici nu a putut dormi.Ion a ajuns la inchisoare,intre 4
ziduri,macinandu-l tot felul de ganduri negre.Herdelea avea sa-si reanceapa serviciul la
scoala din Pripas.Dupa ce Ion si-a ispasit pedeapsa,s-a intors acasa,dar o veste proasta
il astepta:copilul era bolnav,deochiat cum zicea mama lui.Dupa putin timp copilul moare
si,toata averea ar trebui sa se intoarca la Vasile.Alaturi de gandul spre pamant lui Ion I
se altura si gandul catre Florica.In capitolul al XII lea,Ion incepuse sa-I dea din nou
tarcoale Floricai ,fiind convins ca mai pot fi impreuna.Savista ii spune totul lui
George,care,infuriat spune ca-l va omori.In legatura cu mostenirea,Vasile a fost pe la
multi avocati si toto I-au spus ca,copilul mosteneste pe tata si tata pe copil,stia ca nu
mai are ce sa faca,dar cel putin sa-l sperie.In acest timp Titu se indrepta spre
Romania.Ajuns la destinatie,el si reuseste sa-si faca prieteni.In acest timp Ion isi dadea
intalniri cu Florica,fapt bine stiut de George,astfel incat o data a venit mai repede
acasa,tocmai cand Florica trebuia sa se intalneasca cu Ion in curte.Vazandu-l pe Ion,l-a
lovit,spargandu-I capulsi omorandu-l.George a fost luat de catre jandarmi.Averea lui Ion
ramasese bisericii,astfel incat preotu se simti dator sa-l inmormanteze pe acesta in
pamantu bisericii.In casa familiei Herdelea are sa mai aiba o nunta,aceea dintre Ghighi
si Zagreanu.Capitolul se termina cu aceeasi prezentare din primul capitol aceea a
drumului satului,dar in sens invers cu plecarea familiei invatatorului Herdelea si a lui
Titu Herdelea.

Ion de Liviu Rebreanu – comantariu

INTRODUCERE

L.R. este prozator interbelic, creator al romanului realist-obiectiv în literatura română. El

debutează cu nuvele ce devin nuclee narative pentru romanele de mai târziu. La baza
operei stau doua aspecte: impresia afectiva, ce se constituie in substratul antropologic
al romanului, si bogata documentare.
Romanul “Ion” este publicat în 1920, într-o perioadă de efervescență culturală când în
literatura română se manifestă două curente literare: Modernismul, promovat de criticul
E. Lovinescu în revista și la cenaclul "Sburătorul" și Tradiționalismul manifestat în jurul
revistei "Gândirea" a lui Nichifor Crainic. Romanul se încadrează în Realism, curent
literar caracterizat prin: fixarea acțiunii cu precizie în timp și în spațiu, fapte verosimile,
caracterul monografic, simetria incipit-final, obiectivitatea narării și stilul sobru,
impersonal.

I. TRĂSĂTURI CURENT

O primă trăsătură a realismului reflectată în roman este perspectiva narativă ce

presupune relatarea faptelor, într-un stil sobru, impersonal, la persoana a III-a de către
un narator extradiegetic, auctorial. Acesta își asumă rolul unui regizor în raport cu
universul ficțional, este obiectiv, omniscient si omniprezent, folosind mărci lexico-
gramaticale specifice: verbe si pronume la persoana a III-a, singular si plural, precum: “el
intră”, “atârna”, “îi zise”. Perspectiva narativă este “dindărăt”, detașată, iar focalizarea
este neutră.

O altă trăsătură a realismului este fixarea cu precizie a acțiunii în timp si spațiu,

lucru ce creează impresia de verosimil. Acțiunea este plasată la începutul secolului al
XX-lea, în Transilvania aflată sub stăpânire austro-ungară. Într-o duminică după-amiază,
în satul Pripas are loc hora din curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, prilej pentru
narator de a oferi o imagine de ansamblu asupra întregului sat.

Tema o reprezintă condiția țăranului în raport cu pământul ce conferă statut social și

respect din partea celorlalți. Personajul principal, Ion Pop al Glanetașului, este expresia
mentalității colective conform căreia te poți numi om doar dacă ai pământ. Zenobia
adusese zestre, dar tatăl, Alexandru Gl. vânduse aproape tot pentru a-și plăti datoriile.
Ion rămâne sărac și crește cu dorința de a avea pământ, cât mai mult pământ. Această
obsesie se reflectă în două scene construite prin tehnica modernă a contrapunctului,
căci surprind o zi de muncă la câmp în situații diferite.

II. SCENE TEMĂ

O prima scenă din capitolul "Zvârcolirea" surprinde imaginea personajului ce contemplă

loturile până în zare și exclamă cu uimire: "Cât pământ, Doamne". Acesta i se pare un
uriaș din basme și este cuprins de sentimentul inferiorității: "Se simțea mic și slab ca un
vierme în fața uriașului". El manifestă instinct de posesiune față de pământ ("I se părea
mai frumos fiindcă era al lui"), iar privirea îi alunecă spre pământul vecinului ce-i
aparținuse cândva și exclamă cu regret: "Pământurile noastre, săracele". Acest regret îl
determină să fure câteva brazde, ceea ce îi va atrage mai târziu necazuri. Naratorul
afirmă că lui Ion "pământul îi era drag ca ochii din cap" și că "veșnic i-a pizmuit pe cei
bogați".

În cea de-a doua scenă din capitolul Sărutarea, Ion are pământurile obținute în urma
căsătoriei cu Ana, fiica bogată a lui Vasile Baciu. Privindu-le, el însuși devine uriașul din
poveste și simte acea superioritate pe care o dă averea. Într-un gest de adorație
aproape erotizat, se apleacă și sărută pământul, simțind "un fior rece amețitor la
atingerea lutului moale". El se ridică repede și se uită în jur de rușine să nu-l fi văzut
cineva. Atitudinea i se schimbă, umblă mândru prin sat și vorbește doar despre
pământurile sale, ceea ce îl determină pe Vasile Baciu să-l creadă "un calic țanțoș".

III. ELEMENTE COMPOZIȚIE OPERĂ

Titlul este un important element paratextual de compoziție deoarece conține numele

personajului principal inspirat din biografia autorului, căci Ion Pop al Glanetașului este
un flăcău sărac din satul lui Rebreanu ce se plânge acestuia că nu are pământ și care îi
inspiră subiectul romanului, aspect notat de autor în propriul jurnal ,,Mărturisiri literare”.
De asemenea, „Ion” este un nume generic, reprezentativ pentru țăranul român.

Un alt element de compoziție este structura, pentru că însuși autorul mărturisește că

și-a conceput romanul ca pe un trunchi cu două ramuri viguroase, făcând referire la cele
două părți: "Glasul Pământului", cu șase capitole și "Glasul iubirii", cu șapte capitole.
Structura este simetrică; primul capitol se numește "Începutul", iar ultimul "Sfârșitul",
celelalte purtând titluri rezumative: "Nunta"; Pământurile". De asemenea, satul este
stratificat social și există mai multe planuri: al țăranilor, al intelectualilor, al stăpânirii
Austro-Ungare.

Simetria incipit- final se realizează prin descrierea drumului spre Pripas. În incipit,
drumul pare "tânăr, vioi" fiind personificat prin verbe de mișcare alertă: "aleargă", "dă
buzna în sat". Alternativa stânga-dreapta Someșului exprimă oscilația eroului între cele
două glasuri interioare, al pământului și al iubirii. Este descrisa o cruce “strâmbă”, cu un
“Iisus răstignit de tinichea ruginită”, ce “își tremură jalnic trupul”, simbolizând lipsa
omeniei si a creștinătății in sat; personajul încalcă legile moralității și schimbă în rău
destinele celorlalți. În final este prezentat drumul ieșind din sat și este descrisa
imaginea lui Iisus cu fața mângâiată de o rază, lucru ce exprimă idea că personajul și-a
găsit liniștea doar in pământul atât de iubit. Prezența toponimelor precum Arad, Oradea,
Jidovița, Armandia sporește verosimilul faptelor.

În concluzie, romanul propune o imagine realistă a satului transilvănean ce depășește

idilismul sămănătorist. Despre personaj critica omite opinii divergente: pentru E.
Lovinescu, Ion este inteligent și ambițios, iar pentru G. Călinescu este "o brută căreia
viclenia instinctuală îi ține loc de inteligență".

Caracterizare Ion

I.STATUT

Ion este personajul principal, eponim, complex și tridimensional. Acesta se încadrează

în realism, fiind tipul țăranului român de la începutul secolului al XX-lea surprins în
relația sa cu pământul ce înseamnă statut social și respect din partea celorlalți. Eroul
este expresia mentalității colective că te poți numi om doar dacă ai pământ.

El face parte din categoria țăranilor săraci, fără pământ, disprețuiți de "bogătanii" din
sat. Zenobia adusese zestre, iar tatăl, Alexandru Gl. vânduse aproape tot pentru a-și
plăti datoriile. Ion rămâne sărac și crește cu dorința de a avea pământ. Acesta îi
reproșează tatălui că au rămas atât de săraci și nu vrea să fie "slugă" sau "câine pe la
ușile bucătăriilor". Ion pătrunde în categoria țăranilor bogați în urma căsătoriei cu Ana.

Familial. Deși o iubește pe Florica, frumoasă, dar săracă, Ion o seduce pe Ana, fiica
bogată a lui Vasile Baciu, forțându-l pe acesta să-i dea pământurile ca zestre. După
nuntă înțelege că odată cu pământurile a primit-o și pe Ana ("slăbuță și urâțică") și nu
pierde ocazia să-și snopească nevasta. El își îndreaptă atenția către Florica, măritată cu
George, fapt ce îi va atrage sfârșitul.

Moral. Personajul încalcă toate legile morale și schimbă în rău destinele celorlalți. Deși
inteligent și harnic, el este obsedat de ideea pământului și devine egoist, viclean, agresiv
pentru a-și atinge ținta.

II. SCENE PERSONAJ

O trăsătură definitorie a personajului este patima pentru pământ.

O primă scenă în care se reflectă această trăsătură este în capitolul "Zvârcolirea". Ion
are doar o mică bucată de pământ față de care manifestă instinct de "posesiune" ("I se
părea mai frumos fiindcă era al lui"). Eroul contemplă până în zare locurile și exclamă cu
uimire: "Cât pământ, Doamne!". Acesta i se pare un uriaș din basme față de care simte
inferioritate: "Se simțea mic și slab ca un vierme în fața uriașului". Privirea îi alunecă
spre pământul vecinului ce-i aparținuse cândva și exclamă cu regret: "Pământurile
noastre, săracele!". Acest regret îl determina să fure câteva brazde, ceea ce îi va atrage
mai târziu necazuri.

O altă scenă în care se reflectă această trăsătură este în capitolul "Sărutarea". Ion are
pământurile obținute în urma căsătoriei cu Ana, fiica bogată a lui Vasile Baciu. Privindu-
le, el însuși devine uriașul din poveste și simte acea superioritate pe care o dă averea.
Într-un gest de adorație, se apleacă și sărută pământul, un gest aproape erotizat pentru
că simte "un fior rece, amețitor în atingerea lutului moale". El se ridică repede și se uită
rușinat în jur de rușine să nu-l fi văzut cineva. Atitudinea i se schimbă, umblă țanțoș prin
sat și vorbește doar despre pământurile sale.

III. ELEMENTE COMPOZIȚIE PERSONAJ

Titlul este un important element paratextual de compoziție deoarece conține numele

personajului principal inspirat din biografia autorului, căci Ion Pop al Glanetașului este
un flăcău sărac din satul lui Rebreanu ce se plânge acestuia că nu are pământ și care îi
inspiră subiectul romanului, aspect notat de autor în propriul jurnal ”Mărturisiri literare”.
De asemenea, „Ion” este un nume generic, reprezentativ pentru țăranul român.

Personajul este complex, caracterizat atât în mod direct, cât și indirect. Naratorul
susține că Ion era "iute și harnic ca mă-sa", că "pământul îi era drag ca ochii din cap", iar
autocaracterizarea reflectă caracterul premeditat al faptelor: "nici eu nu sunt copil, știu
bine ce am de făcut și cum să mă port". Vasile Baciu îl face tâlhar, sărăntoc și "calic
țanțoș", George îl numește "arțăgos ca un lup nemâncat", iar preotul Belciug îl consideră
"capul tuturor relelor din sat", ca ulterior, când acceptă să doneze pământuri bisericii, să-
l numească "un bun creștin". Caracterizarea indirectă ilustrează viclenia lui Ion în relație
cu Ana și Vasile Baciu, dar și ambiția de a obține cu orice preț pământ. Insensibil,
agresiv, el își bate nevasta și devine autorul moral în cazul sinuciderii ei.

În concluzie, romanul propune o imagine realistă a satului transilvănean ce depășește

idilismul sămănătorist. Despre personaje, critica emite opinii divergente: pentru E.
Lovinescu, Ion este inteligent și ambițios, iar pentru G. Călinescu este "o brută căreia
viclenia instinctuală îi ține loc de inteligență".

Luceafarul

deMihai Eminescu

Prezentarea tablourilor

Tabloul intai din structura poeziei este o poveste fantastica de iubire intre
Luceafar (geniu, fiinta superioara) si fata de imparat (aflata la varsta cand poate fi
tulburata de Zburator; dar si simbol al omului comun). Dragostea lor poate fi vazuta ca
o atractie a contrariilor, caci Catalina aspira spre absolut in timp ce Luceafarul doreste
sa cunoasca concretul. Visul tinerei fete trebuie interpretat drept criza puberala,
dorinta de realizare prin dragoste ce este rezolvata mitologic prin motivul
Zburatorului. Cadrul desfasurarii acestei idile este atat cosmic cat si teluric, in timp ce
atmosfera este grava, solemna. Gesturile celor doi sunt protocolare pentru ca ei
apartin unor lumi total diferite.

Al doilea tablou descrie un inceput de idila intre smeni; ca atare cadrul este doar
terestru. Cei doi tineri pot fi vazuti ca simbol al 'perechii' in plan uman. Desi, la inceput,
Catalina ezita intre ideal si real, in fond ea il accepta pe Catalin, realizand ca ei doi sunt
parte din aceeasi lume. Intr-un astfel de cadru atmosfera este intima, cu gesturi
familiale, stereotipe. Comunicarea este acum directa, nu se mai face prin intermediul
visului, ca in tabloul anterior.

In cea de-a treia parte a poemului este prezentata calatoria interstelara a

'Luceafarului' si dialogul lui cu Demiurgul. Hyperion apare deci, ca forma
individualizata a absolutului, in timp ce creatorul sau este absolutul in sine, materia
universului superior organizata. Cadrul este exclusiv cosmic, desfasurand-se intr-o
atmosfera glaciala. Intr-un dialog presupus, limbajul este gnomic, silentios

Ultimul tablou este din nou intr-un cadru atat terestru cat si cosmic, descriind
fericirea omului prin iubire si revelatia Luceafarului asupra diferentelor dintre cele
doua lumi. Atmosfera este, pe de-o parte, feerica, intima, senzuala; iar pe de alta parte
rece, distanta, rationala. Dialogul nu mai este posibil, replicile constituindu-se la nivele
de intelegere diferite. Invocatia Luceafarului are la baza dorinta superstitioasa a fetei
de a-si prelungi fericirea prin protctia unei 'stele norocoase'. Raspunsul lui Hyperion
contine insa, doar constatarea diferentelor fundamentale dintre doua lumi antinomice.

LUCEAFARUL-ESEU

Poemul „Luceafarul” scris de Mihai Eminescu a aparut in anul 1883 in revista

„Convorbiri literare” si este considerata de catre critici ca fiind cea maireprezentativa
poezie pentru opera lirica eminesciana.Luceafarul se incadreaza in specia literara a
poemului, specia de interferenta aepicului cultural, de intindere mare, cu un continut
filozofic si caracter alegoric.Din punct de vedere estetic, pozia „Lucefarul” se incadreaza
in romantism prinsursa de inspiratie folclorica, prin viziunea poetica a lui Eminsecu si
prin interferentaregistrelor stilistice. In elaborarea poeziei, Eminescu, valorifica folclorul
romanescpornind de la doua basme populare romanesti „Fata in gradina de aur” si
„Frumoasafara corp” si in acelasi timp valorifica si mitul zburatorului, o alta sursa de
inspiratieautohtona.O alta trasatura a romantismului intalnita in aceasta opera este
amestecul de speciiliterare. Astfel genul liric este imbinat cu cel epic si dramatic, iar
meditatia filosoficacu idila si elegia cu pastelul. Caracterul epic este redat de existenta
personajelor,Catalin si Catalina, constructia gradata a unui subiect si existenta unei
vocinarative, iar caracterul dramatic este evidentiat de existenta dialogului, de
exemplucel dintre Catalin si Catalina, sau Demiurg si Hyperion.Tema poemului este
romantica si constituie iubirea imposibila dintre doireprezentanti ai unor lumi diferite.
Iubirea se naste lent din starea de contemplatiesi visare, in cadru nocturn, realizat prin
motive romantice: luceafarul, marea,castelul, fereastra, oglinda, visul. Astfel, compozitia
romantica se concretizeaza prinopozitia planurilor cosmic si terestru.Tema iubirii este
ilustrata in text de doua povesti de dragoste care definesc iubireain mod diferit. Ilustrata
in prima parte a poemului, iubirea, pentru Luceafar, este ocale superioara de cunoastere
pentru care merita sacrificiul mortii.Iar iubirea ilustrata in tabloul al II-lea, dintre Catalin
si Catalina, pune in lumina odefinire a legaturii sentimentale dintre doi oameni din planul
terestru. Portretul luiCatalin este relizat in antiteza cu cel al Luceafarului, Catalin
reprezentandmediocritatea pamanteana „Baiat din flori si de pripas”.Partea a treia este
divizata in trei secvente poetice: zborul cosmic, rugaciunea,convorbirea cu Demiurgul si
eliberarea.In a patra parte, peisajul este tipic eminescian, scenele de iubire se petrec
departede lume. In finalul poemului, geniul se izoleaza indurereat de lumea
comuna,asumandu-si destinul de esenta nepieritoare.Muzicalitatea celor 98 de strofe
este data si de particularitatile prozodice : masuraversurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic
si rima incrucisata.

Incipitul poemului, un prim element al textului poetic, semnificativ pentru

ilustrareaviziunii despre lume, sta sub semnul basmului, pentru ca acesta contine
formulaspecifica basmului „A fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata”, si impune
operspectiva temporala de natura mitica, in care faptele sunt unice si
irepetabile.Asemeni incipitului, finalul, permite conturarea vizunii romantice, dar mai
ales atemei geniului. Versurile finale reprezinta monologul Luceafarului adresat fetei
deimparat, care il invoca cu scopul de a avea o zeitate, astru protector „ Norocu-
milumineaza”. Raspunsul lui demonstreaza asumarea conditiei sale. Ironia sidetasarea
pe care o manifesta se afla in opozitie cu atitudinea pasionala din tabloulintai.Un alt
element semnificativ pentru tema geniului este titlul, care contine simbolulcentral al
textului eminescian, personaj liric care ilustreaza conditia geniului.Substantivul
„Luceafar” denumeste in fond planeta Venus, simbol a iubirii, dar inmentalul popular
este asociat cu o stea, prima care apare pe bolta cereasca,individualizandu-se astfel re
celelalte.Tema geniului si viziunea romantica asupra lumii se reflecta in mod original,
prinmaniera in care Eminescu reuseste sa transfere in zona liricului diferentele
dintregeniu si omul de rand. Luceafarul, simbol al genialitatii se caracterizeaza
prininteligenta si obiectivitate in timp ce Catalina, respectiv Catalin, forme de ilustrare
aomului comun sunt dominati de instictualitate. Astfel poemul reprezinta o
meditatieasupra destinului geniului in lume, vazut ca finta solitara si nefericita, opusa
omului comun.

GEORGE BACOVIA-AMURG VIOLET

Amurg de toamnă violet ...

Doi plopi, în fund, apar în siluete
-- Apostoli în odăjdii violete --
Orasul e tot violet.

Amurg de toamnă violet ...

Pe drum e-o lume lenesă, cochetă;
Multimea toată pare violetă,
Orasul tot e violet.

Amurg de toamnă violet ...

Din turn, pe câmp, văd voievozi cu plete;
Străbunii trec în pâlcuri violete,
Orasul tot e violet.

AMURG VIOLET-ESEU

„Amurg violet” este o poezie a lui George Bacovia publicata in 1916. Este reprezentativa
pentru Bacovia datorita culori violet, dar si pentru atmosfers trista, melancolica
prezenta in toate creatiile sale. In poezia „Amurg violet” se regasesc multe dintre
trasaturile simboliste din care amintim prezenta simbolului si a laitmotivului, care
genereaza muzicalitate, prezenta unor motive literare precum: toamna parcul solitar,
cromatica, sugestia. Titlul operei este alcătuit din doi termeni, primul dintre aceştia este
un motiv al liricii bacoviene. Etapă crepusculară a zilei, amurgul conţine sugestia
sfârşitului, este timpul unei lumi care glisează spre mormânt, sub greutatea destinului
de plumb. În primul vers-refren, amurgul este asociat cu toamna, anotimp al agoniei
naturii, care aduce pustiul cosmic. Cel de al doilea termen „violet” creează impresia unui
tablou ireal, venit de dincolo de lume. In poezie cromatica este reprezentata de culoarea
violet culoare a morţii şi a neantului, violetul creează universul cromatic al unei lumi de
fantasme. Temele si motivele simboliste din aceasta poezie se identifica usor: orasul
parasit, cu plopi singuratici, simboluri de solitudine, sporind sentimentul de
insingurare.Prezenta simbolului si a laitmotivului sugereaza muzicalitatea
versurilor.Tematica dominată a operei este tema morții prezenta în întreaga creație. El
nu glorifică moartea, o deplânge și o detestă. Tema iubirii este subordonată morții,
iubirea este invocată cu disperare fiindcă poetul nu crede în for ța acestui sentiment.
Tema naturii evocă o natură-decor, pretext pentru exprimarea unor idei. Poezia este
impartita in trei catrene cu rima imbratisata, in fiecare srofa repetandu-se ca un refren
doua versuri. În prima strofă, cei doi plopi văzuţi în depărtare „în fund” sugerează
singurătatea şi pustiul. Prezentaţi metaforic „Apostoli în odăjdii violete”, cei doi arbori de
hotar par a oficia „liturghia de apoi” pentru lumea care poartă pecetea morţii În strofa a
doua, apare mulţimea amorfă caracterizată prin două epitete: „lume leneşă,
cochetă”.Uniformizată prin culoarea extincţiei „Mulţimea toată pare violetă”, lumea
„leneşă” alunecă pe nesimţite în moartea perpetuă. Rezultă că amurgul nu este doar al
zilei, ci şi al oamenilor, este „târziul” celor care nu-şi mai pot schimba destinul.
„Întoarsă” cu faţa spre apus, mulţimea se va retrage, treptat, din timpul curgător, lăsând
locul fantomelor. Strofa a treia ,evident subiectiva prin prezenta verbului„vad",este
dominată de imaginea turnului medieval, în interiorul căruia se proiectează eul liric:„Din
turn, pe câmp, văd voievozi cu plete”. Este un univers al fantomelor „Străbunii trec în
pâlcuri violete”, în care culoarea este asociată atât dimensiunii spaţiale, cât şi celei
temporale La nivel lexical observăm utilizarea unui număr redus de cuvinte, majoritatea
repetate. Repeti ția este intenționată și motivată de nevoia de a valorifica toate valențele
semantice ale cuvântului. Violet se repetă de zece ori. El devine astfel sugestie a unui
suflet tulburat, înfrico șat de spectrul mor ții care i se arată la fiecare pas, în sacru și
profan în egală masură. La nivel morfologic – prin numărul mare de substantive se
susține planul descriptiv. La o primă lectură poezia ni se prezintă ca un pastel sumbru,
dominat de crepuscul. Accentele violete ale amurgului de toamnă ne fac să ne gândim
la toamna vieții, bătrâne țea, marcată de melancolia tristă a iminenței sfârșitului. Eul liric
bacovian lasă, însă, să se vadă toată disperarea. El este înfrico șat de moarte și, prin
urmare, trăiește mai acu, dramatic sentimentul apropierii de aceasta. Nu are împăcarea
și fatalismul mioritic, ci își exteriorixează teroarea în fa ța efemerită ții vie ții și a
nemărginirii mor ții. La nivel sintactic observăm paralelismul sintactic susținut de topică
( aceea și ordine a cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în fraze). Această structură,
pe lângă poten țarea sentimentelor exprimate, mai are rol și în muzicalitatea textului –
monotonia recitării parcă în transă, halucinantă. La nivel stilistic remarcăm epitetul
violet. Pe lângă încărcătura simbolistă cunoscută – halucina ție și, uneori, monotonie –
violetul sugerează și moartea, fiind o culoare care se ob ține prin anularea ro șului, deci
a vieții.

Flori de mucigai

De Tudor Arghezi

Le-am scris cu unghia pe tencuială

Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.

Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

Flori de mucigai-ESEU

Poezia "Flori de mucigai" deschide volumul omonim apărut în 1931, rezultat al

experienței carcerale a scriitorului, și oferă o impresionantă definiție a artei argheziene,
în concepția căruia datoria unui artist adevărat este de a crea în orice condiții.

Din punct de vedere estetic, Arghezi aparține modernismului eclectic, rezultat din
amestecarea opțiunilor ideologice tradiționale cu unele moderne. O primă trăsătură
modernistă regăsită în poezia Flori de mucigai este cultivarea esteticii urâtului prin
tematizarea acesteia, ceea ce impune imaginea creatorului demonic a cărui artă este un
semn al ereziei. În viziunea lui Arghezi, frumosul artistic își poate avea rădăcinile în urât,
în categoriile negative (Hugo Friedrich), așa cum poezia poate fi creată în condiții
nefavorabile: pe întuneric, în singurătate.

Titlul poeziei ilustrează viziunea modernistă asupra lumii, influențată de categoriile

negative: alcătuit dintr-un oximoron, surprinde, în manieră metaforică, această formă de
estetizare, poetul asociind substantivul flori care sugerează frumosul, viaţa, natura, cu
substantivul mucigai, exponent al degradării, titlul având funcția unei metafore
inovatoare ce exprimă destinul stihurilor de a ajunge flori, dar trecând mai întâi prin
filtrul banalului. De sorginte modernistă este și îndepărtarea de la convențiile prozodiei
clasice. Deși nu renunță la rimă, Arghezi apelează la versuri inegale ca măsură, variind
între 6 și 17 silabe, și la organizarea strofică ce nu mai amintește de versificația
tradițională: prima strofă este alcătuită din 16 versuri, în timp ce ultima este un catren.
Nu în ultimul rând, limbajul poetic, caracterizat prin expresivitate, sugestie și plasticitate,
este specific liricii moderniste.

Simplitatea cuvintelor folosite de Arghezi, majoritatea aparținând vocabularului

fundamental (unghia, tencuială, singurătate, leul etc.), este doar aparentă, ele
resemantizându-se, încărcându-se cu sensuri noi. Limbajul nepoetic, elementele lexicale
regionale: părete, firidă sau arhaice, stihuri, dezvăluie faptul că Arghezi aplică principiul
modern de suveranitate contextuală față de amănuntul stilistic și de dezinhibiție
lexicală.

Artă poetica modernistă, "Flori de mucigai" are ca temă creația, iar viziunea despre
lume a lui Arghezi este influențată de modernism și de principiile esteticii urâtului.
Relevantă atât pentru temă, cât și pentru viziunea artistică argheziana este ideea
poetica dezvoltata în a doua secvență, aceea că poezia modernă, stihurile de acum,
marchează ruptura de tradiție: sunt stihuri de groapă, caracterizându-se în egală măsură
prin atemporalitate (stihuri fără an), fiind rezultatul dorinței de cunoaștere, de exprimare
(sete de apă) și de combustie creatoare, trăire intensă ce presupune regenerare
artistică, foame de scrum. Atributele stihurilor sunt însă simboluri ale negativizării
creației – fără an, de groapă, de scrum, sugerând ineditul formulei lirice abordate. Cea
de-a treia secvență concentrează ideea că poetul damnat trăiește neputința de a mai
crea în manieră tradițională, cu unghia îngerească, metaforă pentru inspirația poetică de
natură divină pe care poetul încearcă să o recupereze, însă ostilitatea mediului face
imposibil acest lucru: Când mi s-a tocit unghia îngerească/Am lăsat-o să crească/Și nu
a mai crescut. Versul Sau nu o mai am cunoscut dezvăluie asumarea identitară a
poetului demonizat, perturbarea topicii prezentă în cadrul acestuia fiind o constantă a
poeziei moderne.

Relația de simetrie dintre incipitul și finalul poeziei este relevantă pentru viziunea
argheziană asupra creație, dezvoltată în text. Secvența inițială se centrează pe verbul a
scrie și surprinde circumstanțele creației. Primul cuvânt din incipit este un complement
direct exprimat prin pronume personal, ceea ce creează ambiguitate: Le-am scris cu
unghia pe tencuiala, înlocuind de fapt simbolul central al poeziei, stihurile, prezent în
secvența următoare. În viziunea lui Arghezi, poezia modernă se naște în condiții
neprielnice; atât locul, pe tencuială, pe un părete de firidă goală, cât și instrumentul, cu
unghia, subliniază ideea efortului creator, mai ales că actul artistic stă sub semnul
claustrării și a lipsei ajutorului divin: Pe întuneric, în singurătate/ Cu puterile
neajutate/Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/Ce au lucrat împrejurul lui Luca, lui
Marcu și lui Ioan. Enumerațiile fac trimitere atât prin cele trei animale simbolice,
regăsite în bestiarul biblic, cât si prin numele celor trei evangheliști, spre domeniul
religiosului, în timp ce reluarea adverbului nici atrage atenția asupra faptului ca poezia
moderna nu e rezultatul harului divin, ci al dorinței omului de a crea. Finalul reia această
idee reliefând și suferința și efortul presupuse de orice act creator: mă durea mâna, m-
am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă. Atunci când nevoia de poezie este
autentică și se naște din dorința de a crea, se poate scrie și într-o manieră nouă: cu
unghiile de la mâna stângă. Prin verbul m-am silit și prin imaginea conturată, finalul
induce atitudinea de revoltă a creatorului, specifică liricii moderne. Deși puține, figurile
semantice valorificate de Arghezi au rol important în construcția poeziei.

Cele două metafore: unghia îngerească și unghiile de la mâna stângă sunt plasate în
opoziție și sugerează divinitatea și demonicul, tradiționalul și modernul, două forme
antitetice de manifestare a lirismului. Sintagma firida goală, dincolo de rolul de a
contura imaginea unui spațiu închis și limitat, ostil poetului, exprimă metaforic ieșirea
din spațiul tradițional al creației, în timp ce comparația din final: mă durea mâna ca o
ghiară neputincioasă să se strângă surprinde suferința poetului damnat și motivul
ereziei artistice.

Considerată o veritabilă artă poetică modernistă Flori de mucigai, rămâne una dintre
creațiile reprezentative ale lui Tudor Arghezi, poetul care a impus în lirica româneasca
estetica urâtului.