Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă

Epoca marilor clasici, proiectată pe fundalul social-politic dintre anii 1863 și 1892, reprezintă
apogeul dezvoltării culturii românești când pe scena artistică apar personalitati de valoare precum Titu
Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Luca Ca¬ragiale, loan Slavici și Ion Creangă. Aceștia, uniți ideatic prin
societatea „Junimea” și literar prin revista „Con¬vorbiri Literare”, sunt considerati astăzi modele în
critica literară, estetica poeziei, dramaturgie, proză și nuvelistică întrucât operele lor au devenit puncte de
reper in maturizarea fenomenului literar românesc.

Despre cel mai mare povestitor al românilor, Ion Creangă, care îi urmează lui Ion Neculce, s-a spus
că a intrat în literatură cu un substanțial fond sufletesc și intelectual de sorginte populară. În acest sens,
G. Călinescu afirma că scriitorul moldovean reprezintă „poporul român însuși, surprins într-un moment
de genială expansiune”. Ca „exponent al spiritului românesc în maximă dimensiune”, Creangă creează o
operă extrem de unitară sub raportul conținutul și al miijloacelor artistice, o operă care este alcătuită din
povești (Punguța cu doi bani, Soacra cu trei nurori, Povestea porcului, Povestea lui Stan Pățitul, Ivan
Turbincă, Harap-Alb), povestiri (Inul și cânepa, Cinci pâini, Moș Ion Roată și Unirea), nuvela Moș
Nichifor Coțcariul și romanul Amintiri din copilărie publicat în Convorbiri literare. Garabet Ibrăileanu
consideră că „Opera lui Creangă este epopeea poporului român. Creangă este Homer al nostru”.

Povestea lui Harap-Alb scrisă de Ion Creangă este un basm cult, publicat în Convorbiri literare, în
1877. Povestea lui Harap-Alb a fost publicată în revista Convorbiri literare în 1 august 1877. Conform
clasificării făcute de Jean Boutiere, aparţine grupului basmelor fantastice, alături de Soacra cu trei nurori,
Fata babei şi fata moşneagului, Făt-Frumos, fiul iepei şi Povestea porcului. Meritul lui Ion Creangă este
că a scos basmul din circuitul folcloric şi l-a introdus în literatura cultă. Toate poveştile autorului sunt de
fapt creaţii culte, pot fi considerate chiar nuvele. Lumea descrisă de el în Povestea lui Harap-Alb este una
ţărănească, personajul principal nu are trăsături supranaturale. Totuşi se respectă schema narativă a
basmului popular.

Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori
simbolice, cu acțiune implicând fabulosul, supranaturalul și supusă unor stereotipii, acțiuni
convenționale, care infățișează parcurgerea drumului maturizării de către erou. Conflictul dintre bine și
rău se încheie prin victoria forțelor binelui. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou, o serie de
funcții (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca basmul popular, dar sunt individualizate prin atributele
exterioare și prin limbaj. Reperele temporale și spațiale sunt vagi, nedeterminate. Sunt prezente clișeele
compoziționale, numerele și obiectele magice. În basmul cult, stilul este elaborat, se îmbină narațiunea
cu dialogul și cu descrierea.

Basmul poate fi interpretat şi ca un un bildungsroman, roman iniţiatic. Structura compoziţională are

ca element constitutiv călătoria pe care o întreprinde Harap-Alb, care devine un act iniţiatic în vederea
formării eroului pentru viaţă.

Povestea lui Harap-Alb este un basm cult în care sunt valorificate teme și motive de circulație
universală, acest fapt fiind valabil și pentru celelalte povești ale lui Creangă. Astfel s-au descoperit
similitudini între Capra cu trei iezi și un motiv din fabulele lui La Fontaine, între Soacra cu trei nurori
și un basm armean sau între Punguța cu doi bani și unele povești indiene. Ca în Amintiri din copilărie, în
Povestea lui Harap-Alb sunt urmărite dificultățile cu care se confruntă fiul cel mic al Craiului, dificultăți
care contribuie la pregătirea lui pentru viață.

Narațiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient, dar nu și obiectiv, deoarece
intervine adesea prin comentarii sau reflecții. Spre deosebire de basmul popular, unde predomină
narațiunea, basmul cult presupune îmbinarea narațiunii cu dialogul și cu descrierea. Narațiunea este
dramatizată prin dialog, are ritm rapid, realizat prin reducerea digresiunilor și a descrierilor, iar
individualizarea acțiunilor și a personajelor se realizează prin amănunte precum limbajul, gesturile,
detaliile de portret fizic.

Referindu-ne la specificul artei litarare, remarcăm că scriitorul individualizează cu ajutorul detaliilor

și dramatizează acțiunea prin dialog. În Povestea lui Harap-Alb, aglomerările de amănunte concrete,
sugestive nu îndreaptă atenția numai asupra peripețiilor, ci și asupra stărilor sufletești ale personajelor.
De exemplu, scena în care cei doi fii ai Craiului supuși unei probe a curajului, nu dau dovadă de
vitejie scoate în evidență decepția tatălui lor: „Din câți feciori are tata, nici unul să nu fie bun de
nimica!” Apoi dialogul are menirea de a dezvolta acțiunea și de a caracteriza personajele.

Tema basmului, împrumutată din basmul popular, este triumful binelui asupra răului. De asemenea,
se reiau anumite motive narative specifice speciei: superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin
vicleşug, probele, demascarea răufăcătorului, pedeapsa acestuia şi căsătoria.

Motivele principale subordonate temei sunt motivul împăratului fără urmași, motivul superiorității
mezinului, motivul călătoriei inițiatice, motivul ajutoarelor, motivul donatorilor, motivul apei moarte
însoțit de motivul apei vii și motivul trecerii podului. Mai este întâlnit și motivul rătăcirii în pădurea
labirint ce are accepții ambivalente, însemnând atât un loc al morții, cât și un loc al regenerării întrucât
pentru Harap-Alb se va încheia etapa copilăriei și va începe procesul de maturizare: „de la un loc i se
închide calea și încep a i se încurca cărările”. În plan simbolic, codrul cu cărări necunoscute semnifică
drumurile întortocheate ale vieții. Aceeași semnificație de loc al renașterii o are și motivul coborârii în
fântână când, prin vicleșug, protagonistul capătă o nouă identitate: intrat în puț fecior de crai, acesta
devine sluga Spânului. Fântâna „cu ghizde de stejar și cu un capac deschis în lături” care „nu avea nici
roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborât la apă” creează imaginea unui portal unidimensional
menit transformării, anticipându-se astfel schimbarea condiției protagonistului din slujit în slujitor, din
fiu de crai în sluga Spânului. Ion Creangă nu renunță în totalitate la motivele basmului popular, ci le
integrează și le conferă valoare simbolică, ilustrând împreună etapele maturizării eroului și trecerea într-o
nouă și pură existență.

Titlul basmului este, din punct de vedere morfologic, compus dintr-un substantiv comun si unul
propriu, aducând actiunea operei mai aproape de realitatea cotidiana prin substantivul „poveste”. Numele
personajului este un oximoron extrem de sugestiv: harapul desemneaza o persoana cu pielea neagră
considerată sclav, iar epitetul cromatic alb sugereaza puritatea si originea nobila. Astfel, titlul marchează
schimbarea statutului social al personajului intr-unul inferior aflat in opozitie totala cu firea, caracterul si
educatia sa aleasă și punctul abisal în care l-au condus naivitatea și lipsa de experiență.
 Acțiunea se desfăşoară linear, succesiunea secvenţelor narative şi a episoadelor se relizează prin
înlănţuire. Incipitul stabileşte timpul şi spaţiul în care se desfăşoară acţiunea, dar acestea nu au
coordonate reale ci vagi, imaginare: „Amu cică era odată într-o ţară un crai care avea trei feciori. Şi
craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară mai depărtată. [...] ţara în care
împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăiia istuilalt, la altă margine.
[...] Şi cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii, adeseori dus rămânea până la moarte.”
Reperele spaţiale sugerează dificultatea aventurii eroului, care trebuie să călătorească de la un capăt al
lumii la celălalt, simbolizând trecerea de la imaturitate la maturitate. Incipitul, reprezentat de fapt de o
formulă compoziţională specifică basmului, se află în strânsă legătură cu formula finală: „Şi a ţinut
veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă. Cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani
bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă.” Cele două formule marchează intrarea şi ieşirea din
fabulos. Deşi sunt specifice lumii fantastice a basmului, cele două convenţii suportă transformările
autorului: formula iniţială este atribuită altcuiva prin adverbul „cică”, iar cea finală conţine o reflecţie
asupra realităţii sociale, care nu apare în basmul popular. Formulele mediane realizează trecerea de la o
secvenţă narativă la alta, menţinând interesul cititorului: „Şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci
şi nouă”, „Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este.”

Momentele subiectului corespund acţiunilor realizate de erou. Situaţia iniţială în care este prezentat
eroul şi curtea craiului reprezintă expoziţiunea, primirea scrisorii de la împăratul Verde, hotărârea fiului
mai mic de a-şi încerca şi el norocul şi întâlnirea cu Spânul constituie intriga, probelele pe care le trece
Harap-Alb împreună cu prietenii săi alcătuiesc desfăşurarea acţiunii, punctul culminant constă în
demascarea Spânului şi recunoaşterea meritelor adevăratului moştenitor, iar prin deznodământ se reface
echilibrul iniţial şi are loc răsplata eroului prin moştenirea tronului şi căsătoria cu fata împăratului Roş.

Fuziunea dintre real și fabulos se realizează încă din incipit. Reperele spațiale sugerează dificultatea
aventurii eroului, care trebuie să ajungă de la un capălt la celălat al lumii, în plan simbolic de la
imaturitate la maturitate. El părăsește lumea cunoscută, trecând spre lumea necunoscută. Spre deosebire
de frații săi, mezinul înfruntă cu vitejie încercarea la care îl supune tatăl său, precum și pe cele la care îl
va pune Spânul, care i se substituie: aducerea „sălăților” din grădina ursului, a capului de cerb și a fetei
împăratului Roș. Numai după toate aceste încercări ajunge pe tronul unchiului său, Verde-Împărat.

În basm sunt prezente clișeele compoziționale, formulele tipice. Formula inițială: „Amu cică era
odată” și formula finală: „Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă, cine se duce acolo be și
mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă” sunt convenții care
marchează intrarea și ieșirea din fabulos. Însă naratorul inovează formula inițială, punând povestea pe
seama spuselor altcuiva: „cică” adică „se spune”, fără a nega ca în basmul popular: „a fost odată ca
niciodată”; iar formula finală include o reflecție asupra realității sociale, alta decât în lumea basmului.
Formulele mediane: „Și merg ei o zi, și merg două, și merg patruzeci și nouă”; „și mai merge el cât
merge”, „Dumnezeu să ne ție, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este”, realizează trecerea de la o
secvență narativă la alta și întrețin suspansul și curiozitatea cititorului.

Povestea lui Harap-Alb este un mic roman de aventuri cu subiect fabulos care are un pronunțat
caracter etic, didactic. Harap-Alb nu va deveni împărat decât după ce va trece prin focul unor încercări în
care își etalează curajul, onestitatea și înțelepciunea. Numai așa va putea să se gândească la neajunsurile
celor nefericiți. Autorul pornește de la modelul popular, reactualzează teme de circulație universală, dar
le organizează conform propriei viziuni, într-un text narativ mai complex decât al basmelor populare.
Cele trei ipostaze ale protagonistului corespun, în plan compozițional, unor părți narative, etape ale
drumului inițiatic: etapa inițială, de pregătire pentru drum, la curtea craiului: „mezinul”-naivul;
parcurgerea drumului inițiatic, răsplata.

Caracterul de bildungsroman al basmului presupune parcurgerea unui traseu al devenirii

spirituale, concretizat în trecerea probelor, și modificarea statului social al protagonistului. În prima
ipostază eroul este doar „mezinul”, „fiul craiului” care se pregăteşte de drumul care va echivala cu
maturizarea şi iniţierea lui. În a doua ipostază, el îşi schimbă statutul, decade, devenind sluga Spânului şi
căpătând numele de Harap-Alb, nedemn pentru condiţia lui reală. Această ipostază reprezintă de fapt
procesul de maturizare în care fiul de crai trebuie să-şi dovedească trăsăturile chiar şi sub forma unei
condiţii umile. În a treia etapă maturizarea se produce, fiul de crai îşi dovedeşte calităţile de conducător
pe care le-a dobândit în procesul de iniţiere şi devine împărat.Se utilizează triplicarea, dar Creangă
supralicitează procedeul, a treia probă (aducerea fetei) conține alte încercări impuse de Împăratul Roș și
chiar de fată. Eroul nu mai are de trecut doar trei probe, ca în basmul popular, ci mai multe serii de
probe, potrivit avertismentului dat de tată: „să te ferești de omul roș, iar mai ales de omul spân, cât îi
putea, să n-ai de-a face cu dânșii că sunt foarte șugubeți”. Răul nu este întruchipat de făpturi himerice, ci
de omul însemnat, de o inteligență vicleană, în două ipostaze: Sântul și omul roș. Nici protagonistul nu
este un Făt-Frumos curajol, voinic, luptător priceput, iar calitățile dobândite în situații limită aparțin
planului psiho-moral.

Ajunși la curtea împăratului Verde, Spânul îl supune la trei probe: aducerea sălăților din Grădina
Ursului, aducerea pielii cerbului și a fetei împăratului. Primele două probe le trece cu ajutorul Sfintei
Duminici, care îl sfătuiește cum să procedeze și îi dă obiectele magice necesare. A treia probă presupune
o altă etapă a inițierii, este mai complexă și necesită mai multe ajutoare. Drept răsplată pentru bunătatea
sa, primește în dar de la crăiasa furnicilor și de la crăiasa albinelor o aripă. Ajunși la curtea împăratului
Verde, fata îl demască pe Spân, care îl acuză pe Harap-Alb că a divulgat secretul și îi taie capul. În felul
acesta îl dezleagă de jurământ, semn că inițierea este încheiată, iar rolul Spânului ia sfârșit. Calul este
acela care distruge întruchiparea răului. Decapitarea eroului este ultima treaptă și finalul inițierii, avâdn
semnificația coborârii în Infern, a morții inițiatice. Învierea este realizată de farmazoană, cu ajutorul
obiectelor magice aduse de cal. Eroul reintră în posesia paloșului și o primește pe fata împăratului, și
împărăția. Nunta și schimbarea statutului social confirmă maturizarea eroului. În basm sunt prezente
numerele magice 3,12,24, semne ale totalității.

Punctul culminant al basmului constă în demascarea de către fata împăratului Roş a Spânului şi
restabilirea adevărului. Dar, conform jurământului, Harap-Alb trebuie mai întâi să moară şi apoi să învie
pentru a se elibera de cuvântul dat. Spânul îl acuză că şi-a încălcat jurământul şi îi taie capul. În felul
acesta îl dezleagă de jurământ, semn că iniţierea este încheiată, iar rolul Spânului ia sfîrşit. Doar în
momentul în care iniţierea se încheie Spânul este pedepsit. Calul este cel care face dreptate şi distruge
forţele răului: „Şi odată mi ţi-l înfăşcă cu dinţii de cap, zboară cu dânsul în înaltul ceriului şi apoi dându-i
drumul de acolo, se face spânul până jos praf şi pulbere.” Decapitarea lui Harap-Alb este una simbolică,
având un rol purificator şi simbolizează iniţierea lui totală. Este înviat de fata împăratului Roş cu ajutorul
smicelelor de măr şi a apei vii şi a apei moarte, care sunt de asemenea obiecte magice: „îl înconjură de
trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă să steie sângele şi să se prindă pielea, apoi îl
stropeşte cu apă vie şi atunci Harap-Alb îndată învie.” eroul îşi recapătă statul social şi adevărata
identitate, dă dovadă că s-a maturizat şi primeşte drept recompensă împărăţia şi pe fata împăratului Roş.
Nunta şi obţinerea statutului de împărat confirmă maturizarea acestuia. Deznodământul constă în răsplată
pe care o primeşte eroul, dar şi în faptul că se restabileşte echilibrul din lumea basmului prin găsirea unui
moştenitor pentru împăratul Verde.

„Cartea” primită de la Împăratul Verde, care neavând decât fete, are nevoie de un moștenitor la
tron (motivul împăratului fără urmași), este factorul perturbator al situației inițale și determină
parcurgerea drumului inițiatic de cel mai bun dintre fiii craiului. Destoinicia fiilor este probată mai întâi
de crai, deghizat în ursul de la pod. Aceasta este o probă a curajului, a calităților războiniice, codiție
inițială, obligatorie pentru cel care aspiră la tronul împărătesc. Podul simbolizează trecerea la altă etapă
a vieții și se face într-un singur sens: „trecerea primejdioasă de la un mod de existență la altul; de la
imaturitate la maturitate”. Mezinul trece această probă cu ajutorul calului năzdrăvan.

Trecerea podului urmează unei etape de pregătiri. Drept răsplată pentur milosteni arătată Sfintei
Duminici, deghizată în cerșetoare, mezinul primește sfaturi de la aceasta să „ia calul, armele și hainele”,
cu care tatăl său a fost mire pentru a izbândi. Se sugerează astfel că tânărul va repeta inițierea tatălui, în
aceleași condiții, ceea ce motivează nemulțumirea lui și sfaturile date din dorința de a-l proteja de
pericolele pe care și el le-a traversat cândva. Calul, descoperit cu tava de jăratec după trei încercări, va
deveni tovarășul și sfătuitorul tânărului, dar are și puteri supranaturale: vorbește și poate zbura.
Întâmplările cu cerșetoarea și calul pun în evidență naivitatea, nepriceperea tânărului în a distinge
realitatea de aparență. Urmările lipsei de maturitate nu sunt grave la curtea craiului: calul îl sperie când
își arată puterile, purtându-l în zbor pe fecior până la nori, lună și soare. În schimb, dincolo de spațiul
protecor al casei pământești, lipsa de maturitate este sancționată prin pierderea însemnelor originii și a
dreptului de a deveni împărat. Trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădurea labirint, simbol
ambivalent, loc al morții și al regenerării, căci pentru tânăr se va încheia o etapă și alta va începe. Cum
are nevoie de un inițiator, cele trei apariții ale Spânului îl determină să încalce sfatul părintesc și crezând
că se află în „țara spânilor”, îl tocmește ca slugă. Încă naiv, „boboc în felul său la trebi de aieste”, îi
mărturisește ce l-a sfătuit tatăl și coboară în fântână. Coborârea în fântână are, în plan simbolic,
semnificația grotei, spațiu al nașterii și regenerării. Schimbarea numelui, a identității reprezintă începutul
inițierii spirituale, unde va fi condus pe Spân. Personajul intră în fântână naib fecior de crai, pentru a
deveni Harap-Alb, rob al Spânului.

Personajele, oameni, dar și ființe himerice cu comportament omenesc, sunt purtătoare ale unor valori
simbolice: binele și răul în diversele lor ipostaze. Conflictul dintre bine și rău se încheie prin victoria
forțelor binelui. Harap-Alb nu are puteri supranaturale și nici însușiri excepționale: vitejie, dârzenie,
istețime; dar dobândește prin trecerea probelor o serie de calități psiho-morale, valori etice: mila,
bunătatea, generozitatea, prietenia, respectarea jurământului, curajul, necesare unui împărat, în viziunea
autorului. Numele personajului reflectă condiția duală: rob, slugă, Harap, de origine nobilă (Alb), iar
sugestia cromatică Alb-Negru, traversarea unei stări intermediare între starea de inocență și înviere.
Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci are și rolul inițiatorului, este un „rău necesar”. De aceea,
calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca inițierea eroului să fie încheiată. Nu doar naratorul, ci și personajele
par a avea cunoștință de scenariul inițiatic pe care trebuie să-l traverseze protagonistul. Eroul este
sprijinit de ajutoare și donatori: ființe cu însușiri supranaturale (Sfânta Duminică), animale fabuloase
(calul, crăiasa albinelor și crăiasa furnicilor), făpturi himerice (cei cinci inși), sau obiecte miraculoase
(aripile crăieselor, smicelele, apa vie, apa moartă_.

Deși este o creație literară cultă, principalul izvor de inspirație al poveștii este folclorul românesc.
Așa se explică existența unor elemente de factură populară: tema (triumful binelui asupra răului) și
motivele (călătoria, pețitul, muncile, proba focului, încercarea puterii, izbânda mezinului, căsătoria);
personajele (Craiul, Verde-Împărat, Împăratul Roș, fata acestuia, Spânul, Harap-Alb), ajutoarele
acestora (Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă, Sfânta-Duminică, apoi calul, regina
furnicilor și cea a albinelor, turturica) și unele elemente miraculoase (apa vie, apa moartă, cele trei
smicele). Tot în sfera folclorică se înscriu și fuziunea dintre real și fabulos (se trece de la real la fantezie
fără să se facă distincția între cele două planuri) și limbajul caracterizat printr-o aparentă simplitate și
prin oralitate. Dar elementele folclorice nu le exclud pe cele care conferă poveștii o certă nouă de
originalitate. Diferențele dintre un basm popular și unul scris de Ion Creangă pot fi foarte bine relevate
făcând o analiză la nivelul artei narative, al fantasticului, al comicului și al erudiției paremiologice,
precum și la nivelul limbajului.

La nivel fantastic, în basmul popular, personajele supranaturale sunt umanizate, dar aceasta este
abstractă, convențională, pe când eroii din Povestea lui Harap-Alb amintesc de personajele din Amintiri
din copilărie, prin comportamentul, gesturile, psihologia, mentalitatea și limbajul lor. Astfel, împăratul
Roș se uită „de-a mirarea” la pețitori, „caută prin așternut” să vadă ce l-a pișcat de i-a stricat somnul.
Harap-Alb plânge când îl dojnește părintele său, se mânie și lovește cu frâul în cap pe calul grebănos
care se îndreaptă spre tava de jeratic, este slab de înger, se lasă înșelat de Spân pentru că este „boboc în
felul lui la treburi de aieste”, „se bate” cu palma peste gură. Omenește se comportă și tovarășii săi
năzdrăvani: când fata împăratului Roș se preface în pasăre, Ochilă îi spune lui Păsări-Lungi-Lățilă: „Măi,
fețișoara împăratului ne-a tras butucul!” și câdn aceasta se ascunde în spatele lunii, el o „găbuiește” așa
cum Nică „găbuise” pupăza în scorbitură.

Modalitățile narării sunt povestirea și reprezentarea. Povestirea faptelor este uneori însoțită de
reflecțiile, comentariile naratorului și este dublată de un plan am semnificațiilor simbolice. Altă
dominantă a scrisului său o reprezintă plăcerea de a spune, verva și optimismul. Pentru a obține o veselie
contagioasă, scriitorul apelează la o variată gamă de mijloace artistice. Se cuvine să amintim de
exprimarea poznașă, mucalită: „Să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”, ironia realizată prin folosirea
diminutivelor: „buzișoare”, „băuturică”, zeflemisierea: „Tare mi-ești drag!... Te-aș băga în sân, dar nu-
ncapi de urechi”; caracterizărișe pitorești: înfățișarea lui Gerilă sau Ochiă, prezentarea unor oameni și
scene care stârnesc hazul: dialogul împăratului Roș cu pețitorii înfometați, cearta dintre Gerilă și ceilalți;
utilizarea unor porecle și apelative caricaturale: „tapul cel roș”, „Buzilă”, „mangosiți”, „farfariți!, a unor
vorbe de duh: „Dă-i cu cinstea să peară rușinea”. Nota de originalitate a basmului este conferită și de
erudiția paremiologică a autorului. Din acest punct de vedere el este apreciat ca original, alături de Anton
Pann și de scriitorul francez Rabelais, autorul operei literare Gargantua și Pantagruel.

Rolul proverbelor, al zicătorilor este să sporească rapiditatea povestirii și să producă efecte hilare.
Creangă este inconfundabil prin limbaj. Majoritaea cuvintelor sunt de origine populară; unele au formă
fonetică moldovenească; există numeroase regionalisme, în timp ce neologismele apar foarte rar. Și
fiindcă scriitorul este regizorul care rămâne în reprezentație ca erou princiăal, limbajul capătă o tentă
afectivă exprimată prin interjecții, exclamații sau prin dativul etic: „mi ți-l înșfacă cu dinții de cap”.Tot în
legătură cu stilul, Ibrăileanu afirmă că Ion Creangă este singurul scriitor din literatura română care nu
întrebuințează metafora. El folosește o seamă de tropi, în special comparația, care sunt, însă, generalizați:
„strălucește ca un soare”. La rândul lor, expresiile locuționale, proverbele, zicătorile conferă frazei
românești o structură unică, aproape imposibil de redat în alte limbi: „vă veți găsi mantaua cu mine”,
„apoi nu-i trebuie nici țigan de laie împotriva mea”. Orală este și sintaxa frazei, deoarece cuvintele curg
după o ordine a vorbirii, și nu după una a scrisului.

Așadar, pe canvaua unor teme și motive universale, Ion Creangă reușește cu mult succes să făruească
imaginea unei lumi tipic țărănești, cu comportamentul, obiceiurile, tradițiile și limbajul ei specific.

CARACTERIZAREA LUI HARAP ALB

Constituind chiar substanţa sau elementul cheie al operei epice, supranumit şi „fiinţa de hârtie” (R.
Barthes), personajul dă viaţă textului, dar trăieşte exclusiv în lumea ficţiunii, pe care o ordonează prin
acţiune. Fie că se desprinde din realitate, fiind o valorificare a unui tip uman, fie că este prin excelenţă
imaginar, eroul se detaşează prin fapte, dar închide şi resorturi sufleteşti.

Reprezentând un mod de a gândi în termeni predominant optimişti, basmul propune la rândul său un
personaj tipic, o proiecţie imaginară a unui ideal general-uman, cu un caracter idealizat, deoarece
însumează doar calităţi, dar care tinde să acumuleze uneori şi capacităţi supranaturale. Relaţia realitate-
ficţiune este în acest sens total bulversată, în sensul că modelul de erou propus de basm se îndepărtează
de realitate, omul se regăseşte însă în acesta ca nivel al aspiraţiilor sale şi ca posibil reper pentru propria
formare interioară.

Dacă basmele populare sunt unitare în modul de reprezentare umană la nivel de erou, basmul cult îşi
permite inovaţii, căci viziunea personală a unor autori îşi pune amprenta într-un mod vizibil, mergându-
se până la o restructurare fermă a prototipului. Spre deosebire de creaţia populară, cea cultă trece dincolo
de combinarea unor „funcţii” ale fabulosului feeric, presupunând elaborare, minuţiozitate, expresivitate
căutată şi perfecta îmbinare a acestor calităţi la nivelul textului. Un asemenea scriitor, care a preferat să
coboare lumea fabulosului folcloric în realitate şi să populeze spaţiul desăvârşit al lumii basmului cu
personaje mai curând comune, este şi Ion Creangă. Eroul din „Povestea lui Harap-Alb” este un fel de
Nică a lui Ştefan a Petrei angajat într-o experienţă a cunoaşterii pe care reuşeşte să o ducă la bun sfârşit,
nu înainte de a a trece prin încercări dificile, pe care este nevoit să le ia în serios.
 Personaj central al textului amintit (în jurul său se realizează firul epic), Harap-Alb este în egală
măsură un model de erou de bildungsroman, tocmai fiindcă suportă o experienţă de ordin iniţiatic (iar
titlul pune în evidență această intenție a autorului) şi astfel devine credibil. Figurează în aceeaşi categorie
etică a binelui propusă de fabulosul feeric, fiind surprins pe poziţii antagonice cu Spânul şi Împăratul
Roş, la rândul lor simboluri ale maleficului, şi este complex, căci evoluează în raport cu acţiunea.

La începutul basmului, are un statut social privilegiat. El este fiul craiului, iar în maniera basmului
popular este mezinul familiei, reprezentând în sensul acesta „o vârstă şi o criză” (G. Călinescu). Ca
vârstă poate fi situat, graţie statutului în familie, la graniţa dintre adolescenţă şi maturitate, având din
această cauză un caracter încă neformat, dar mult mai deschis la iniţiere (statut psihologic). Semnifică şi
o criză de personalitate, căci este judecat prin raportare la fraţii mai mari: dacă aceştia nu au reuşit în
proba născocită de crai, nici el nu poate fi capabil. Atipic creaţiei populare, la acest prim nivel, eroul nu
are un nume, fiind identificat prin etichetări de tipul „fiul craiului” sau „crăişorul”, în virtutea unei
mentalităţi specifice satului, conform căreia omul este acceptat de grup şi capătă practic identitate socială
doar la vârsta maturităţii.

Chiar la începutul călătoriei îşi modifică statutul social, acesta fiindu-i furat prin vicleşug. Episodul
întâlnirii cu Spânul în acel codru labirintic devine foarte important, pentru că deturnează sensul iniţierii.
Tânărul urma să devină stăpânitor, căci acesta e rostul călătoriei sale, şi ar putea aplica unul din două
modele posibile: tiranul sau domnitorul înţelept, blând şi comunicativ cu supuşii. Spre a opta în mod
sigur pentru cel de-al doilea model, este silit să experimenteze primul, dar din ipostaza supusului. Se
evidenţiază iarăşi o viziune specifică omului de la sat care nu se lasă convins decât de valoarea
moralizatoare a faptelor, nu a poveţelor. Situându-se pe poziții antagonice cu Spânul (personaj negativ),
Harap-Alb își definește statutul moral prin caracterul pe care și-l desăvârșește în sensul acumulării de
calități necesare, reprezentând categoria binelui.

Acum eroul capătă un nume, Harap-Alb. Antroponimul nu este generic, precum în basmele populare,
şi conţine o antiteză în termeni. Substantivul Harap are sensul de ţigan rob şi subliniază intenţia Spânului
de a-l subjuga definitiv (în sens simbolic, încercarea răului de a supune binele), dar adjectivul alb
avertizează asupra esenţei reale, care nu poate fi trucată.

Acţiunea basmului este deosebit de complicată, căci iniţierea se produce destul de greu. Această
rezistenţă la iniţiere fusese anticipată de reacţiile eroului dinainte de a pleca la drum, atunci când Sfânta
încearcă să îl convingă să o miluiască, iar calul să fie ales, în ciuda aspectului de mârţoagă răpciugoasă.
Feciorul demonstrează că nu ştie să ghicească în jocul acesta al esenţelor şi aparenţelor, dar va trebui să
asimileze. Odată ajuns la curtea unchiului său, eroul învaţă lecţia răbdării şi umilinţei, căci Spânul îi
vorbeşte urât, ba chiar îl şi loveşte, şi este silit să doarmă în grajd. Are momente de disperare, dar
beneficiază şi de susţinerea morală necesară, căci Sfânta îl călăuzeşte, iar calul îi ţine discursuri pe seama
necesităţii răului în lume. Aventura sa abia începe, deoarece, în intenţia de a-l ucide, Spânul îl supune
unor probe imposibile: să aducă salată din Grădina ursului, pielea cerbului fermecat şi pe fata
Împăratului Roş. Primele două probe sunt trecute cu succes, graţie sfintei şi calului care ştiu întotdeauna
ce e de făcut, dar a treia încercare se anunţă ca fiind hotărâtoare. Pe drumul spre noua împărăţie
întâlneşte nişte creaturi ciudate, cinci uriaşi întruchipând în principal defecte umane: Flămânzilă, Setilă,
Gerilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Potretele adjuvanţilor sunt pitoreşti, realizate prin hiperbolă, având
la bază categoria grotescului, dar Creangă reuşeşte să îi convertească în comic. Ajunşi la curtea
Împăratului Roş, în tovărăşia lui Harap-Alb, ei au îndrăzneala de a o cere pe fată, dar sunt priviţi cu
multă neîncredere şi de aceea supuşi altor probe: să mănânce şi să bea în exces, să petreacă o noapte în
cămara de aramă, să aleagă macul de nisip, să o păzească pe fată, să o ghicească, să se întreacă turturica
şi calul. Toate aceste probe vor fi trecute cu sprijinul celor cinci tovarăşi dar şi al crăiesei furnicilor şi a
albinelor, cărora Harap-Alb le obţinuse bunăvoinţa prin ajutorul acordat necondiţionat. În cele din urmă
fata le este dată, iar eroul, după ce se desparte de vrednicii prieteni, se îndreaptă din nou spre curtea
unchiului său, unde este aşteptat de Spân. Scena revenirii este din nou relevantă pentru problematica
acestui erou.Fata începe să îl îndrăgească pe Harap-Alb, drept pentru care dă în vileag netrebnicia
Spânului care, în răutatea sa, îl ucide pe erou. Se realizează în felul acesta o ultimă iniţiere, în moarte, un
fel de încercare de a cuceri eternitatea, prin relativizarea timpului, fapt sugerat de somnul nedefinit care îl
cuprinde dintr-odată. Este readus la viaţă de fata Împăratului Roş, cu ajutorul apei vii şi al apei moarte,
sugestii ale regenerării şi ciclicităţii, ca şi prin smicelele de măr dulce (simbolizând dragostea). Este
discutabilă atitudinea crăișorului care e capabil de a-și înfrâna sentimentele și de a nu reacționa la noile
acuzații ale Spânului. Dincolo de atitudinea pasivă, se evidențiază o nouă calitate: respectarea
jurământului, chiar dacă a fost obținut prin vicleșug. După ce calul pune capăt existenţei răului, are loc
nunta împărătească, prin care Harap-Alb capătă statutul de stăpânitor dar şi de om matur, intrat în rândul
lumii.

La nivelul constituirii portretului acestui erou, se observă că Ion Creangă respectă modelul popular,
care nu admite, de regulă, o reprezentare fizică în detaliu, căci valoarea omului este dată de caracter şi
nu de înfăţişare. Aceasta din urmă poate fi considerată implicită la nivelul lui Harap-Alb, din moment ce
verişoarele îl priveau cu drag, şi nu doar din milă, iar fata Împăratului Roş se îndrăgosteşte de el.
Accentul se deplasează însă în chip evident către portretul moral care, la rândul său, este atipic unui erou
de basm, pentru că nu însumează doar virtuţi, ci admite şi defecte, iar calităţile sunt mai curând cele ale
omului simplu.

Faţă de rolul distribuit, Harap-Alb manifestă o evidentă rezistenţă. Ar fi trebuit să demonstreze

mărinimie şi să o miluiască pe cerşetoare, dar nu o face decât atunci când aceasta îl convinge că îi va fi
de folos. Ar fi trebuit să înfrunte ursul care păzea podul dintr-un impuls personal, dar de bună seamă ar fi
manifestat aceeaşi reţinere dacă nu ar fi fost calul, care să îl avertizeze că e vorba de tatăl travestit. Ne-
am fi aşteptat ca şi probele la care îl supune Spânul să fie trecute prin vitejia specifică unui erou de basm,
dar adevărul e că mereu este cineva care să îl ajute. Nici răul nu este pedepsit prin iniţiativa personală,
căci moartea Spânului e meritul calului.

Ca orice tânăr lipsit de experienţă, Harap-Alb ezită, greşeşte (nu îşi ascultă părintele şi îl acceptă pe
Spân în slujbă), nu discerne aparenţa de esenţă (travestiul Spânului îl induce uşor în eroare), nu are
răbdare să îi asculte pe cei bătrâni (o ignoră pe Sfântă atunci când aceasta cerşeşte un bănuţ), este un
plângăcios şi chiar îl bat gânduri de sinucidere. Harap-Alb are însă şi calităţi: îi este ruşine să îşi facă de
râs părintele, manifestă supunere şi îşi respectă jurământul chiar dacă acceptă umilinţe, devine ascultător
şi face aşa cum îi spun Sfânta şi calul, căci reţine că cei cu experienţă sunt nişte înţelepţi. Este milos şi
preferă să îşi pună viaţa în pericol pentru a o salva pe cea a furnicilor şi e harnic, construind un stup
albinelor călătoare. Dar cea mai mare calitate demonstrată în partea a doua a drumului este vocaţia
prieteniei. Întâlnind cei cinci uriaşi, nişte făpturi singuratice, căci înfăţişarea dezagreabilă îi sperie pe
oameni, Harap-Alb ştie să ghicească dincolo de aparenţe şi, acceptându-i în slujba sa, le oferă şansa de a
se face utili şi de a se autoevalua. După fiecare probă depăşită, uriaşii care ajută ajung la aceeaşi
concluzie: dacă nu ar fi fost ajutorul oferit, ceilalţi ar fi fost ucişi. Tânărul mai are însă ceva de învăţat:
valoarea prieteniei. Este tolerant cu defectele însoţitorilor şi are destulă răbdare pentru a rezista probelor
impuse de Împăratul Roş. Nu se mai plânge, acţionează ferm şi ştie că uneori a cere sprijin şi a accepta
ajutorul e o dovadă de înţelepciune. Poate să îşi domine sentimentele, căci şi el se îndrăgosteşte de fata
împăratului, dar nu face nimic pentru a o ţine pentru sine şi respectă acel cod al onoarei cavalereşti,
neîncălcând jurământul. În final, pentru a fi desăvârşit ca om, va cunoaşte şi iniţierea în iubire, şi astfel
învinge moartea.

Toate aceste trăsături sunt evidenţiate prin sistemul de relaţii care se concretizează cu toate celelalte
personaje. De exemplu, prin relaţia cu tatăl său, crăişorul se distinge ca un fiu iubitor, care îşi respectă
foarte mult părintele. De aceea, atunci când tatăl este mâhnit din cauza nevredniciei fraţilor mai mari,
crăişorul plânge şi suferă, gândindu-se ce ar putea face să şteargă ruşinea de pe obrazul părintelui. Spânul
reuşeşte să îl păcălească speculând aceeaşi teamă de a nu dezamăgi, căci dacă nu ar găsi ieşirea din
codrul labirintic, tânărul ar fi nevoit să se întoarcă, şi ar produce acelaşi necaz ca şi fraţii săi. Relaţia cu
Spânul este conflictuală, dar absolut necesară în formarea eroului ca om şi ca viitor stăpânitor. Calul
teoretizează acest aspect şi recunoaşte că ar fi putut să îl învingă, dar un asemenea act nu s-ar înscrie în
scenariul basmului. Şi Sfânta Duminică explică necesitatea răului. Pentru ea funcţionează, cu rol
moralizator, noţiunea de destin, pe care Harap-Alb trebuie să şi-l asume. Lumea se înscrie într-un dat
existenţial, din care eroul nu poate să iasă: viitorul şi trecutul sunt imuabile, prestabilite, de aceea Sfânta
Duminică nu face decât să constate acest lucru: „Aşa e lumea asta şi, de ai face ce ai face, rămâne cum
este ea; nu poţi s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului”. Suportând umilinţele Spânului,
Harap-Alb capătă înţelepciunea necesară de a judeca lucrurile prin aceeaşi viziune. Acceptă faptele ca pe
un dat şi are suficientă forţă morală de a-şi păstra legământul făcut, chiar dacă i s-a smuls cuvântul prin
vicleşug. De altfel, statutul social, moral și psihologic al Spânului evidențiază poziționarea în antiteză cu
Harap-Alb. Statutul social este incert, căci în scena apariției ăn codrul labirintic arată, se comportă și
vorbește fie de pe poziția unei slugi dornice de a-și întâlni stăpânul ideal, fie din perspectiva cavalerului
dornic să-și arate destoinicia. Este evident însă că râvnește la un statut social privilegiat și e gata să-l
obțină prin orice mijloace. Statutul moral derivă din situarea în categoria răului, în vreme ce psihologia
pe care o pune în lumină este cea a omului viclean. Relaţia cu Sfânta Duminică este armonioasă, uşor
afectivă, amintind de cea dintre mamă şi fiu. Harap-Alb i se plânge adesea şi cere spijin, ascultă sfaturile
ei şi le pune în aplicare. Relaţia cu năzdrăvanul cal este stabilită chiar de la început de acesta din urmă,
iar fiul va respecta egalitatea propusă şi îl va trata ca pe un confident, în care tânărul are totală încredere.
Şi relaţia cu Împăratul Roş este relevantă, căci Harap-Alb îl tratează mereu cu deferenţă, învăţând de fapt
normele conduitei la curte. Relaţia cu uriaşii are o mare pondere în definirea portretului moral al eroului,
care îşi demonstrează vocaţia prieteniei.

Imaginea eroului se definitivează prin diferitele modalităţi de caracterizare. Caracterizarea directă

este prezentă în text prin intermediul etichetărilor celorlalte personaje. Sfânta îl consideră „slab de
înger”, „mai fricos decât o femeie”, dar cu alte ocazii îi mărturiseşte că ceea ce l-a ajutat în înfruntarea
greutăţilor e „puterea milosteniei şi inima... bună”. Împăratul Verde îl apreciază pentru că e „slugă
vrednică şi credincioadă”, dar Spânul îl numeşte „slugă vicleană”, o expresie a propriei răutăţi şi esenţe.
Naratorul îl consideră la început „boboc de felul lui”, subliniind lipsa acestuia de iniţiere în ale lumii.
Caracterizarea indirectă este predominantă, imaginea eroului constituindu-se treptat, prin acumulări de
fapte, prin atitudini, gesturi şi prin limbaj, toate vizând în esenţă un demers iniţiatic.

Îmbinând efecte neaşteptate ale naraţiunii care vizează impresia spunerii cu dialogul savuros, umorul
irezistibil al situaţiilor cu ironia fină a unui narator care schimbă mereu măştile pentru a-şi ţine captivat
naratarul, Creangă demonstrează că nu este un simplu povestitor care se lasă condus de o succesiune a
unor motive şi funcţii ale basmului, ci un creator autentic şi total, un autor rafinat, stăpân pe universul
artei sale.

Concluzionând, observăm că unele relaţii sunt armonioase iar altele conflictuale, tensionate, toate
însă necesare pentru eroul exprimând „o vârstă şi o criză”. Ca orice adolescent debusolat, Harap-Alb are
nevoie de sprijin, ascultare, înţelegere, consiliere, dar în egală măsură, pentru criza determinată de lipsa
unei identităţi e necesară şi confruntarea cu forţele răului.

Opera literară în totalitatea ei este ca „un ban de aur pus în circulație universală” (Mihail Sadoveanu).
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult având ca particularități reflectarea conceției despre lume a
scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor, umorul și specificul limbajului. Însă,
asemenea basmului popular, pune în evidență idealul de dreptate, de adevăr și de cinste, fiind „O
oglindire... a vieții în moduri fabuloase” (G. Călinescu).