“ Povestea lui Harap-Alb “-tema și viziunea despre lume

Epoca Marilor Clasici din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, marcată de activitatea Junimii și a
revistei ”Convorbiri literare”, este o perioadă de mari transformări culturale . În aceasta se întâlnesc mai
multe curente, orientări estetice, printre care: romantismul, naturalismul, realismul clasic, cel obiectiv,
concetrate în lirica eminesciană, narațiunea cu accente populare a lui Creangă, comediile lui Caragiale sau
proza psihologică a lui Slavici.

Una dintre direcțiile narative îndrăgite este fabulosul, ce apare în forme diferite la Slavici ( „Zâna
Zorilor”, „Doi feți cu stea în frunte”), Eminescu („Făt-Frumos din lacrimă”), Creangă („Povestea lui Harap-
Alb”).

Autor al poveștilor și basmelor cu accente orale, comice,transpunând așa-numita artă “a zicerii”, Ion
Creangă, ocupă un loc aparte în peisajul celei de a doua jumătăți de secol .Prozatorul reinventează
noțiunea de basm prin reflectarea concepției despre lume și umanizarea fantasticului.Iacob Negruzzi ii
recunoaște personalitatea remarcabila afirmând că :”Opera lui Creangă este epopeea popurului român”.

„Povestea lui Harap-Alb”, publicată pentru prima oară în revista „Convorbiri literare”, în 1877, este o
operă epică în proză . Un basm cult, de dimensiuni medii, în care realul se împletește cu fabulosul , pornind
astfel de la un model folcloric, reorganizează temele universale, al căror nucleu îl reprezintă lupta dintre
bine și rău. Astfel, prozatorul realizează un text narativ mai complex decât al basmelor populare, implicând
teme precum inițierea, formarea unui conducător, cunoașterea de sine, conflictul dintre generații, familia.
De asemenea, umanizarea și localizarea fantasticului, subiectivitatea sporadică a naratorului, oralitatea
stilului și prezența categoriei estetice a comicului constituie particularități ale speciei culte.

Mesajul operei se construiește inițial prin metafora din titlu, realizată pe baza unui oximoron sugestiv.
Regăsindu-se în opoziție „Harap” semnifică slugă neagră și „Alb” arată lipsa maturității, neinițierea
personajului, dar și originea sa nobilă, iar sugestia cromatică alb-negru,reprezintă traversarea unei stări
intermediare între naivitate şi învierea spirituală.Alăturarea substantivului și adjectivului denotă dualitatea
eroului, una de natură personală și alta socială, trecere de la statutul de fiu al craiului la cel de slugă a
Spânului.

Tema luptei dintre bine și rău este doar un reper general, pentru că autorul o nuanțează printr-o
multitudine de alte teme, precum: inițierea, călătoria, relația faptă-răsplată, iubirea. De aceea, basmul
poate fi citit și ca un bildungsroman, relatând evoluția fiului de crai de când pleacă de acasă până când
ajunge împărat. Cele trei ipostaze ale mezinului corespund în plan compoziţional, unor părţi narative, etape
ale drumului iniţiatic: etapa iniţială, de pregătire pentru drum, la curtea craiului – fiul craiului,
mezinul(naivul), parcurgerea drumului iniţiatic – Harap – Alb (novicele, cel supus iniţierii), răsplata –
împăratul (iniţiatul).

Relația incipit - final din basmul lui Creangă evidențiază raportul dintre lumea reală și cea ireală,
marcând intrarea, respectiv ieșirea din planul fantastic. Timpul și spațiul sunt prezentate încă din incipit,
fiind vag determinate (”amu cică era odată”; ”de la o margine la cealaltă a Pământului”). Prozatorul
inovează formula inițială, punând povestea pe seama spuselor cuiva (”cică”), fără a nega ca în basmul
popular (a fost odată ca niciodată). Formula finală marchează ieșirea din fabulos, dar conține și o reflecție
de un umor amar despre soarta scriitorului, continuată cu o comparație între lumea basmului și lumea
reală (”Cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iar cine nu, se uită și
rabdă.”).

Construcția subiectului respectă tiparul basmului popular, acțiunea desfășurându-se conform

etapelor tradiționale. Expozițiunea presupune o stare de echilibru dată de existența unui crai cu trei fii,
care trăia ”într-un capăt al lumii” și a fratelui său, Împăratul Verde, ”la celălalt”. Realizarea intrigii conține
două momente: „Cartea” primită de la Împăratul Verde, care, neavând feciori, are nevoie de un moştenitor
la tron (motivul împăratului fără urmaşi), este factorul perturbator al situaţiei iniţiale şi determină
parcurgerea drumului iniţiatic de cel mai bun dintre fiii craiului( motivul superiorităţii mezinului)., respectiv
înrobirea tânărului de către Spân, ceea ce determină evoluția sa și drumul cunoașterii. Desfășurarea
acțiunii cuprinde călătoria mezinului, articulată pe numeroasele probe la care este supus precum: proba
milosteniei, a curajului, aducerea sălăților la curtea lui Verde-Împărat, pețirea fetei Împăratului Roș.
Punctul culminant și deznodământul constau în demascarea și pedepsirea Spânului care a oficiat inițierea
fiului de crai, precum și în accederea celui din urmă la ultimul prag al cunoașterii, după moarte și înviere.

În basmul lui Creangă, conflictul principal are la bază lupta dintre bine și rău, construită însă într-o
manieră realistă. Astfel, binele se multiplică, iar răul este întruchipat de omul în-semnat, nu de personaje
fantastice ca în basmul popular. În plus, forțele răului nu sunt învinse în luptă directă de către protagonist,
ci de adjuvanții săi (calul, cei cinci ”monștri simpatici”, albinele și furnicile). Totodată, se conturează un
conflict interior prin personalitatea eroului care are dileme, îndoieli, se teme.

O secvență esențială pentru conturarea profilului eroului și a relației cu antagonistul o reprezintă

coborârea în fântână. Spaţiul al naşterii şi al regenerării, în plan simbolic amintește de taina botezului – fiul
cel mic al Craiului moare în raport cu vechea sa identitate, înscriindu-se acum, pe o altă treaptă a existenței
sale, cea a maturității.Schimbarea numelui marchează începutul iniţierii spirituale, unde va fi condus de
Spân. Personajul intră în fântână, ca un naiv fecior de crai pentru a deveni Harap – Alb, rob al Spânului.
Spânul este cel care îi conferă numele de inițiat: Harap Alb. Ba mai mult îl deposedează și de arme, pentru
că nu de acestea are nevoie craisorul, ci „să prinda la minte”. Traseul către desăvârșire pre-supune starea
de Harap-Alb, în care se ”umanizează”, învățând ce este suferința, ascultarea și umilința și în care își pierde
condiția privilegiată de fiu de crai.

Ajunşi la curtea împăratului Verde, Spânul îl supune la trei probe: aducerea sălăţilor din Grădina
ursului, aducerea pielii cerbului şi a fetei împăratului Roş pentru căsătoria Spânului. Primele două probe le
trece cu ajutorul Sf Duminici care-l sfătuieşte cum să procedeze. A treia probă este mai complexă şi
necesită mai multe ajutoare care au puteri supranaturale. Personajele – oameni dar şi fiinţe himerice cu
trăsături omeneşti – sunt purtătoare ale unor simboluri: binele şi răul.Harap-Alb nu are puteri
supranaturale şi nici însuşiri excepţionale, dar dobândeşte, prin trecerea probelor, o serie de calităţi psiho-
morale, necesare unui împărat: mila, bunătatea, generozitatea, prietenia, respectarea jurământului,
curajul.

Sensul didactic al basmului e exprimat de Sf Duminică: „Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi
căuta să judeci lucrurile de-a-fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi pentru că ştii acum ce-i necazul”.
Spânul nu e doar întruchiparea răului, ci are şi rolul iniţiatorului, este „un rău necesar”: „ Şi unii ca aceştia
sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte”.
 O altă secvență semnificativă în construcția acțiunii este conflictul final dintre erou și Spân, devenit o
regenerare spirituală. După ce ”pedagogul rău” este demascat, acesta îl omoară pe Harap-Alb, crezând că
și-a încălcat jurământul. Spânul este învins, în final, de către calul năzdrăvan. Acesta vine în ajutorul
protagonistului care este neputincios, limitat de condiția sa umană. Moartea și învierea prin intermediul
dragostei, ritualul fiind înfăptuit de fata Împăratului Roș, sugerează ideea că ființa umană se desăvârșește
prin iubire. Dragostea, fiind una dintre temele ilustrate de autor, definește un om complet din punct de
vedere social, moral și psihologic.

Arta narativă se caracterizează prin oralitatea stilului lui Ion Creangă. Aceasta este dată de impresia de
spunere a întâmplărilor în faţa unui public care ascultă, şi nu cititorilor. Oralitatea se realizează prin diferite
mijloace precum: dialogul; folosirea dativului etic: „mi-ţi-l înşfacă cu dinţii de cap, zboară cu dânsul în
înaltul cerului..."; prezenţa exclamaţiilor, interogaţiilor, interjecţiilor: „Măi, Păsărilă, iacătă-oi, ia";
adresarea directă: „Ce - mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea şi să vă rog să ascultaţi..."; utilizarea
diminutivelor cu valoare augmentativă: „buzişoară“, băuturică": introducerea unor formule specifice
oralităţii: „voie de nevoie", „vorba ceea" şi a proverbelor şi zicătorilor: „Cine poate oase roade, cine nu, nici
carne moale".

Umorul este dat de starea permanentă de bună voie a autorului, de verva şi plăcerea de a povesti
pentru a stârni veselia „ascultătorilor“. Jovialitatea şi plăcerea zicerii se reflectă în mijloace lingvistice de
realizare a umorului precum exprimarea poznaşă, mucalită: „Să trăiască trei zile cu cea de alaltăieri";
combinaţii neaşteptate de cuvinte: „Tare mi-eşti drag te-aş vărîîn săn, dar nu-ncapi de urechi"; vorbe de
duh:„Dă-i cu cinstea să peară ruşinea"; ironie -împăratul Roş: „Doar unu-i împăratul Roş, vestit pe
meleagurile acestea pentru bunătatea lui cea nepomenită şi milostirea lui cea neauzită",„apără - mă de
găini că de câini nu mă tem"; poreclele personajelor: Păsărilă, Setilă; situaţii şi întâmplări în care sunt puse
personajele (probele din curtea împăratului Roş).

În concluzie, ”Povestea lui Harap-Alb” scrisă de Ion Creangă este un basm cult, având ca particularități:
reflectarea viziunii despre lume a autorului, umanizarea fantasticului, individua-lizarea personajelor,
umorul și oralitatea limbajului.
 CARACTERIZARE Harap-Alb

Epoca Marilor Clasici din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, marcată de activitatea Junimii și a
revistei ”Convorbiri literare”, este o perioadă de mari transformări culturale . În aceasta se întâlnesc mai
multe curente, orientări estetice, printre care: romantismul, naturalismul, realismul clasic, cel obiectiv,
concetrate în lirica eminesciană, narațiunea cu accente populare a lui Creangă, comediile lui Caragiale sau
proza psihologică a lui Slavici.