Basmul cult este o specie narativă amplă, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori

simbolice, cu acțiune im- plicând fabulosul/ supranaturalul şi supusă unor stereotipii/ac- țiuni
convenționale, care înfăţişează parcurgerea drumului maturizării de către erou. Conflictul dintre
bine şi rău se încheie prin victoria forțelor binelui. Personajele îndeplinesc, prin raportare la erou,
o serie de funcții (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca în basmul popular, dar sunt
individualizate prin atributele exterioare şi prin limbaj. Reperele temporale şi spaţiale sunt vagi,
nedeterminate. Sunt prezente clişeele compoziționale, numerele şi obiectele magice. In basmul
cult, stilul este elaborat, se îmbină narațiunea cu dialogul şi cu descrierea.
În basmul cult, autorul preia tiparul narativ al basmului popular, dar reorganizează elementele
stereotipe conform viziunii sale artistice şi propriului său stil. Basmul cult imită relația de
comunicare de tip oral din basmul popular, ceea ce conferă oralitate stilului. Spre deosebire de
basmul popular, unde predomină narațiunea, basmul cult presupune îmbinarea narațiunii cu
dialogul şi cu descrierea – „Creangă nu dă narațiunii sale simpla formă a expunerii epice, ci
topeşte povestirea în dialog, reface eveni- mentele din convorbiri sau introduce în povestirea
faptelor dialogul personajelor." Narațiunea este dramatizată prin dialog, are ritm rapid, realizat
prin reducerea digresiunilor şi a descrierilor, iar individualizarea acţiunilor şi a personajelor se
realizează prin amănunte (limbaj, gesturi, detalii de portret fizic). Dialogul are o dublă funcție, ca
în teatru: susține evoluția acțiunii şi caracterizarea personajelor. Prezența dialogului susține
realizarea scenică a secvențelor narative, „spectatori“ ai maturizării feciorului de crai fiind atât
celelalte personaje, cât şi cititorii. Tema basmului este triumful binelui asupra răului. Motivele
narative specifice sunt: superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleşug, muncile,
demascarea răufăcătorului (Spânul), pedeapsa, căsătoria. Acțiunea se desfăşoară linear;
succesiunea secvențelor narative/ a episoadelor este redată prin înlănțuire. Coordo- natele
acțiunii sunt vagi, prin atemporalitatea şi aspațialitatea convenţiei: „Amu cică era odată într-o
ţară un crai, care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat
într-o altă ţară, mai depărtată. [...] Țara în care împărățea fratele cel mai mare era tocmai la o
margine a pământului, şi crăiia istuilalt la altă margine." Fuziunea dintre real şi fabulos se
realizează încă din incipit. Reperele spațiale sugerează dificultatea aventurii eroului, care trebuie
să ajungă de la un capăt la celălalt al lumii (în plan simbolic: de la imaturitate la maturitate). El
părăseşte lumea aceasta, cunoscută, şi trece dincolo, în lumea necunoscută. În basm, sunt
prezente clişeele compoziționale/ formule tipice. Formula inițială – „Amu cică era odată“ – şi
formula finală: „Şi a ținut veselia ani întregi, şi acum mai ține încă; cine se duce acolo be şi
mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă." - sunt
convenții care marchează intrarea şi ieşirea din fabulos. Însă naratorul inovează formula inițială,
punând povestea pe seama spuselor altcuiva: cică, adică se spune, fără a nega ca în basmul
popular (a fost odată ca niciodată), iar formula finală include o reflecție asupra realităţii sociale,
alta decât în lumea basmului. Formulele mediane - „Şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg
patruzeci şi nouă“, „şi mai merge el cât mai merge“, „Dumnezeu să ne ție, ca cuvântul din
poveste, înainte mult mai este" - realizează trecerea de la o secvență narativă la alta şi întrețin
suspansul, curiozitatea cititorului. Parcurgerea drumului maturizării de către erou presupune un
lanț de acţiuni convenționale/ momentele subiectului (modelul structural al basmului): o situație
inițială de echilibru (expozițiunea), o parte pregătitoare, un eveniment care dere- glează
echilibrul inițial (intriga), apariția donatorilor şi a aju- toarelor, acțiunea reparatorie/ trecerea
probelor, refacerea echilibrului şi răsplata eroului (deznodământul). - Acţiunea basmului se
constituie prin înlănțuirea mai multor episoade narative, statutul personajelor conturându-se
treptat, iar accentul, în confruntarea bine-rau se desfășoară în plan interior, între defecte și
calități. În plan social, Harap-Alb este un tânăr fiu de Crai, care pleacă spre capătul pământului,
pentru a deveni moșteni. torul unui scaun împărătesc, la curtea unchiului său, împăratul Verde;
are un destin comparabil cu al tatălui, care a reușit în viață. Armele și hainele tatălui exprimă
per- petuarea valorilor de la o generație la alta, nu numai statutul. În același timp, Spânul are o
identitate socială incertă, „ţara spânilor” fiind un teritoriu imaginar, emblema ispitelor, a
capcanelor din viaţa omului. Latura psihologică a lui Harap-Alb este dez- văluită permanent ca
un teritoriu al transformărilor: personaj complex, simbolizează noblețea și sensibilitatea
sufletului omenesc și etalează o seama de calități, care aruncă in derizoriu mici defecte precum
naivitatea, lipsa de incredere, de de vedere moral, este predispus să facă doar binele, să-i ajute și
să-i înțeleagă pe alţii. aceea, din punct Spânul, în contrast, este atras de încălcarea regulilor, de
sfidare și imoralitate. Ii sub- minează statutul lui Harap-Alb, dându-se drept nepotul împăratului
Verde. După cuvintele calului, Spânul are totuși un rol pozitiv: »și unii ca aceștia sunt trebuitori
pe lume, câteodată, că fac pe oameni să prindă la minte”. Fără origine socială certă, Spânul este
insensibilitatea, latura întunecată a omului, tentația de a face rău, de a încălca regulile, de a nu
răspunde așteptărilor. Disimulat, prezentându-se drept ne- potul împăratului, scoate în evidență
lupta interioară a omului cu răul. - Înlănțuirea episoadelor narative în care cele două personaje se
confruntă su- gerează devenirea, maturizarea eroului, de-a lungul vieţii; episoadele sunt legate
prin ziceri populare, care accentuează mesajul moralizator: Tot răul, spre bine. Predomină
scenele dialogate; acest mod de expunere dramatizează acțiunea și îi atribuie un ritm alert, având
și rol caracterologic (de exemplu: scena din casa de aramă, când Harap-Alb, cu umor și
autoritate, îi împacă pe uriaşi). Cea mai reprezentativă este scena-intrigă, supunerea prin vicleșug
a eroului, de către Spân, care îi dă şi nu- mele de Harap-Alb, ca o consfințire a înrobirii sale. Are
loc la fântână, iar Spânul, după ce „face tranc! capacul”, inițiază un dialog cu „bobocul în trebi
de-aiestea”, întrebându-l cine este, de unde vine și unde se duce. Luându-i cartea (scrisoarea)
către Împăratul Verde, Spânul îi subminează identitatea, apoi îl pune să jure pe ascu- țișul sabiei
că-i va fi rob „până va muri și va învia”, formula încercând să eternizeze blestemul pus pe capul
lui. - De aceea, situația are drept corespondent arhitectural și semantic altă scenă, cea care
constituie punctul culminant și relevă alte trăsături ale personajelor: lui Harap-Alb i se taie capul,
ca să moară robul și el să renască sub auspiciile libertății spirituale. Iubirea îi înnobilează viața,
astfel că fata împăratului Roș îi redă paloșul, consfințind victoria binelui în viaţa sa. Harap-Alb
își dovedește noblețea sufletească, pentru că prețuiește jurământul făcut cu Spânul, nu îl rupe,
deşi ar fi putut, fiind un om deosebit, pentru care onoarea cuvântului dat este cea mai mare
virtute. În concluzie, textul Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă este un basm ve- ritabil, care
pune accent pe relația dintre cele două personaje centrale, ce trasează înfruntarea dintre bine și
rău, prezentată într-o manieră originală: cunoscând răul și învățând să-l stăpânească, omul află că
poate să-și împlinească în bine destinul, crezând în forța sufletului său. ,