Povestea lui Harap-Alb 1877

Ion Creangă

Ion Creangă aparține perioadei marilor clasici ai literaturii române alături de Mihai
Eminescu,Ioan Slavici,Ion Luca Caragiale , operele sale reprezentând modele pentru scriitorii de mai
târziu.Ion Creangă este considerat unul dintre cei mai valoroși povestitori ai poporului nostru, fiind
autorul operei ”Amintiri din copilărie”, căreia i se adaugă basmele culte ce proiectează în fabulos
lumea țărănească apropiată de sufletul său, în maniera originală de exprimare.

Basmul cult este o specie a genului epic în proză cu numeroase personaje purtătoare ale
unor valori simbolice , cu acțiune implicând supranaturalul care înfățișează parcurgerea drumului
maturizării de către erou. Conflictul dintre bine și rău , din a căror înfruntare ies biruitoare forțele
binelui , constituie tema centrală, iar personajele îndeplinesc, prin raportare la erou , o serie de
funcții , ca în basmul popular , dar sunt individualizate prin atribute exterioare și prin limbaj.

O astfel de operă este și ”Povestea lui Harap-Alb” , publicată în revista ”Convorbiri literare”,
în 1877 ( despre care George Călinescu afirmă: ”Povestea Lui Harap-Alb e un chip de a dovedi că
omul de soi bun se vădește sub orice strai și la orice vârstă”.) Opera lui Creangă aparține unui
realism de esență populară prin umanizarea și autohtonizarea fantasticului. În plus , realismul operei
distinge basmul lui Creangă de cel popular:(”ființele din basm sunt simple măști pentru felurite tipuri
de indivizi” ( G. Călinescu ):Spânul este tipul impostorului , Sf. Duminică reprezintă prin vârsta sa
înțelepciunea sătească.

Originalitatea lui Creangă se observă la nivelul stilului , al naraţiunii , al construcţiei

personajelor şi al viziunii despre lume care se definește prin umanizarea fantasticului și prin
umor.Astfel , personajele din basmele lui Creangă , fie ele supranaturale sau împărătești , se
comportă precum țăranii din Humulești , George Călinescu remarcând faptul că singura clasă socială
reprezentată este cea țărănească.În plus , fiecare schiță de portret trimite la figura umană: Gerila=”O
dihanie de om” , Flămânzilă=”O namilă de om” , Setila=”o arătare de om” , Ochilă=”o schimonositură
de om” , Păsări-Lăți-Lungilă=”o pocitanie de om”. Umorul în opera lui Creangă denotă o filozofie a
existenței pe care o exprimă sugestiv un proverb inclus de scriitor în ”Povestea lui Harap-Alb”:
”fiecare om are un dar , dar și un amar și unde prisosește darul , nu se mai bagă în seamă
amarul”.Umorul este sporit de exprimarea mucălită ”să trăiască 3 zile cu cea de alaltăieri” , de ironie
”Doar unu-i Împăratul Roș , vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită și
milostivirea lui cea neauzită” , de porecle și apelative caricaturale ”mangosiți”,”farfasiți” , ”Buzilă” și
de diminutivele cu valoare argumentativă ”buzișoare”, băuturică”.

Titlul , prin termenul ”poveste” , anticipează caracterul fabulos al operei și specia literară
căreia îi aparține , atrăgând atenția asupra devenirii spirituale a protagonistului. Numele
personajului , Harap-Alb, purtat de-a lungul propriei formări , este un oximoron cu valențe
cromatice, sugerându-i condiția duală: rob , slugă (Harap) de origine nobilă (alb). Contrastul cromatic
alb-negru sugerează armonizarea defectelor și a calităților umane , primele fiind necesare pentru a
le verifica pe celelalte.

Tema centrală a basmului are sursă folclorică și prezintă eterna confruntare dintre forțele
antagonice , Binele și Răul , încheiată cu înfrângerea forțelor malefice. Acesteia i se adaugă și
inițierea , ceea ce deosebește basmul lui Creangă de cel popular , conferindu-i atributele unui
bildungsroman , care urmărește desăvârșirea protagonistului , de la fiul de crai naiv la adultul în
stare de a cârmui o împărăție .Printre motivele literare se numără: motivul împăratului fără urmași la
tron, motivul superiorității mezinului , motivul supunerii prin vicleșug(Harap-Alb cade în cursa întinsă
de spân , devenindu-i slugă) , motivul probelor depășite cu ajutorul unor personaje miraculoase ,
motivul pedepsirii răului , motivul căsătoriei. Spre deosebire de basmul popular , în basmul lui
Creangă numărul probelor la care este supus este mult mai mare ( motivul triplicității) , deoarece
personajul nu este încă pe deplin format și are nevoie de noi etape care să-l transforme dintr-un
antierou în erou.

Perspectiva narativă este obiectivă , naratorul fiind omniscient și omniprezent.

Obiectivitatea narativă nu este însă absolută , deoarece sunt prezente și inserții subiective
concretizate în comentarii(”boboc în felul său”) sau în adresări directe către cititor (”dar ce-mi pasă
mie? Eu sunt dator să vă spun povestea și să vă rog să mă ascultați”).Viziunea narativă este
”dindărăt” , deoarece naratorul știe mai multe decât personajele , fiind prezente elemente ale
anticipării ( avertismentul tatălui , cuvintele Sfintei Duminici).

Tehnica narativă este reprezentată de înlănțuirea cronologică a secvențelor , acțiunea având

o desfășurare liniară. Parcurgerea drumului maturizării de către erou presupune un lanț de acțiuni
convenționale: o situație inițială de echilibru ( expozițiunea) , o parte pregătitoare , un eveniment
care dereglează echilibrul inițial (intriga) , apariția donatorilor și a ajutoarelor în acțiunea reparatorie
, refacerea echilibrului și răsplata eroului(deznodământul)

Ca și în basmul popular , coordonatele spațio-temporale sunt vagi , nedeterminate: Timpul

este trecut , îndepărtat acțiunii.(”Amu cică era odată într-o țară un crai care avea trei feciori”).Spațiul
are două coordonate: regatul Craiului , tatăl lui Harap-Alb , ca spațiu cunoscut, în care greșelile nu
sunt aspru sancționate , și împărăția lui Verde-Împărat , ca spațiu necunoscut , unde orice abatere
are consecințe grave , astfel că naivitatea protagonistului îl transformă într-o slugă a spânului.

Structura compozițională ține seama de prezența formulelor specifice basmului , cu roluri

bine determinate. Incipitul basmului conține formula inițială ”Amu cică era odată într-o țară un crai ,
care avea 3 feciori”. Spre deosebire de basmul popular , Creangă inovează această formula ,
înlocuind perfectul compus ”a fost” cu un imperfect durativ ”era” , iar adverbul ”cică” (provine de la
”se zice că”) conferă autenticitatea discursului narativ , punând povestea pe seama spuselor cuiva.
Lipsa structurii ”ca niciodată” din formula specifică basmului popular anulează unicitatea
întâmplărilor care urmează a fi povestite. Rolul formulei inițiale este acela de a-l introduce pe cititor
în lumea miraculoasă în care totul este posibil , făcând trecerea de la realitate la universul
supranatural. Formulele mediane mențin atenția și curiozitatea lectorului ”ca cuvântul din poveste
înainte mult mai este ” . Formula finală face trecerea la realitatea cotidiană . Ca la orice nuntă
împărătească din basme veselia a ținut ani întregi, ”și acum mai ține încă. Cine se duce acolo , bea și
mănâncă , iară pe la noi , cine are bani bea și mănâncă , iară cine nu , se uită și rabdă.”

Conflictul , dezvoltat pe schema tradițională , este mai complicat decât în cazul modelului
popular : există confruntarea dintre forțele binelui și cele malefice , însă cele doua categorii morale (
binele și răul) nu sunt absolutizate, ca în varianta populară a acestei specii literare .În fapt , o
confruntare directă între forțele aflate în conflict nu se produce decât în finalul operei , și nu-l
implică pe fiul de crai , ci pe Spân și pe cal. Ceea ce declanșează însă conflictul este schimbarea
statutului social al protagonistului: din fiu de crai va ajunge slugă , iar Spânul se va erija în fiu de crai.

Un episod semnificativ ce ilustrează ambele axe tematice (confruntarea bine-rău și începutul

procesului de inițiere)/ naivitatea protagonistului / modul în care evoluează relația dintre fiul de crai
și Spân este cel în care fiul de crai ignoră sfatul părintesc de a se feri de omul roș , ” iară mai ales de
cel spân”. După o vreme de mers când îi intră calea în codru , fiul de crai întâlnește un om spân care
se oferă să-i fie slugă , dar îl refuză. În pădure, reapare sub o altă înfățișare același spân , cu aceeași
ofertă , fiind refuzat din nou. A treia apariție a spânului , îl determină pe fecior să îl accepte pe acesta
ca slugă , întrucât cunoștea bine împrejurimile. Cei doi întâlnesc în cale o fântână și , fiind arșiță ,
Spânul își îndeamnă stăpânul să coboare în fântână , pentru a se răcori. După ce mezinul craiului îi dă
ascultare , Spânul pune capacul pe fântână , se urcă deasupra și îi cere fiului de crai , drept preț al
eliberării sale , să-și dezvăluie identitatea , urmând să-l oblige , amenințându-l cu moartea , să
schimbe rolurile , apoi îl pune să facă jurământ pe ”ascuțișul paloșului” că-l va da ”ascultare și
supunere întru toate” până va muri și va învia din nou. În această împrejurare antagonistul îi dă
numele de Harap-Alb. Este de remarcat faptul că până în momentul în care este botezat de Spân , nu
se precizează numele mezinului , el neavând o identitate proprie , ci afirmându-se doar ca fiu al
craiului.

Un alt episod ce ilustrează sfârșitul confruntării menționate și al procesului de maturizare a

lui Harap-Alb/onestitatea fiului de crai/evoluția relației dintre cele două personaje îl constituie
finalul operei. Întors la curtea lui Verde-Împărat cu fata Împăratului Ros, Harap-Alb nu îl înfruntă pe
Spân .Poate fi naivitate , pe de-o parte , dar și respectarea cuvântului dat , pe de alta. Fata este cea
care preia inițiativa , dezvăluind adevărata identitate a personajelor , fapt ce declanșează reacția
violentă a Spânului : de a-l decapita pe tânăr. Este readus la viață de fată cu ajutorul obiectelor
magice precum smicelele de măr dulce , apa vie , apa moartă renăscând din toate punctele de
vedere .Abia acum ciclul maturizării se încheie și fiul de crai poate deveni împărat. Spânul sfârșește
tragic , fiind ridicat de calul năzdrăvan până în înaltul cerului și slobozit de acolo. Mai mult , finalul
evidențiază o particularitate a basmului lui Ion Creangă : alternanța între vocile instanțelor narative.
El introduce cunoscutul motiv al nunții împărătești care urmează răsplătirii eroului și restabilește
pactul cu naratorul , particularizând prin nota de umor: „Și-a ținut veselia ani întregi și acum mai ține
încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi , cine are bani mănâncă și bea, iar cine nu , se
uită și rabdă.” Astfel sfârșește basmul în care fabulosul este tratat realist.

În concluzie , acest basm cult înfățișează o lume cu totul aparte , opusă celei reale , în care
voința omului nu cunoaște limite , însă autorul aduce note originale prin caracterul moralizator și
modalitatea inedită de a reda maturizarea eroului. Asemenea basmului popular , opera lui Creangă
pune în evidență idealul de dreptate , de adevăr și de cinste , fiind ”o oglindire a vieții în moduri
fabuloase”.