„Povestea lui Harap-Alb”

Ion Creangă
Particularități ale textului
„Povestea lui Harap-Alb" de Ion Creangă este un basm cult, publicat în
revista ,,Convorbiri literare", în anul 1877.
Autorul porneşte de la modelul basmului folcloric, caracterizat de stereotipie, şi
reactualizează teme de circulație universală, dar le organizează conform propriei viziuni
(fuziunea dintre realism şi fabulos), într-un text narativ complex, diferit de cel al basmelor
populare, prin supralicitarea procedeului triplicării.
Basmul este o specie narativă pluriepisodică ce implică fabulosul, numeroase
personaje purtătoare ale unor valori simbolice, ce întruchipează binele şi răul în diversele lor
ipostaze. Acțiunea basmului înfățișează parcurgerea drumului maturizării de către erou.
Conflictul dintre bine și rău se încheie prin victoria forțelor binelui, dar aici, unele trăsături ale
basmului sunt abordate în manieră realistă de autor.
O primă trăsătură a basmului care confirmă încadrarea în curent este imbinarea
realului cu fabulosul (sau fabulosul este tratat in mod realist). Este evidenta, astfel, ipostaza
protagonistului, de erou atipic. Numit initial doar „fiul cel mic al craiului” si abia mai apoi
botezat de Span, ca pe o sluga credincioasa, Harap-Alb, personajul eponim(care da numele)
nu se incadreaza de la inceput in seria eroilor consacrati de basmele noastre. Povestea
craisorului este, de fapt, o metafora a vietii oricarui tânăr ce trece de la copilarie la maturitate,
dovada fiind si limbajul popular -„-Ce vorbesti in dodii,mătușă ?”

O altă trăsătură a basmului care susține caracterul realist al operei este prezența
unor elemente de compoziție tipice: clişee compoziționale/formule specifice, procedeul
triplicării, la rândul lor, abordate original, cu elemente realiste.Clişeele
compoziționale/formule tipice sunt convenții care marchează intrarea şi ieşirea din fabulos.
Fuziunea dintre real și fabulos se realizează de la început, deoarece naratorul inovează
formula inițială şi pune povestea pe seama spuselor altcuiva:„Amu cică era odată", adică se
spune, fără însă a nega ca în basmul popular („A fost odată ca niciodată"). Formula finală
include o comparație între cele două lumi a fabulosului şi a realului. Reperele temporale şi
spațiale sunt vagi, nedeterminate.
Creangă utilizează triplicarea (triplarea situațiilor), dar supralicitează procedeul de
tehnică narativă specific basmului popular, astfel că eroul, care va deveni împărat, nu are de
trecut mai multe serii de probe, potrivit avertismentului dat de tată: ,,să te fereşti de omul roş,
iar mai ales de omul spân, [...] ca sunt foarte şugubeți". În basm, sunt prezente numerele
magice, simbolice: 3, 12, 24, şi obiectele miraculoase, unele fiind grupate câte trei („trei
smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă"). Definiția pe care G. Călinescu o dă basmului,
„o oglindire a vieții în moduri fabuloase”, se concretizează în cazul „realismului țărănesc” al
lui Ion Creangă, prin tendința hiperbolizantă și imaginea carnavalescă a lumii, care, sub
efectul unei culturi populare a râsului, conduce „edificare unei lumi „pe dos”, adevărată a
doua lume, parodie a celei reale” (Zoe Dumitrecu-Bușuleanga).
Tema dezvoltată este, la modul general, lupta dintre bine și rău. În calitate de autor
cult, Ion Creangă grefează pe această schemă povestea unei inițieri. Din acest motiv, binele și
răul nu mai sunt semne contrare, în raport de excludere, ca în basmul popular, ci forme de
manifestare care se completează. Fiul de crai este însuși principiul solar din basmul popular,
dar el nu pornește la drum pentru a readuce lumina în lume, strivind forțele răului și ale
întunericului, ci pentru a o primi în sine. Traseul inițiatic presupune „învățarea” unor
experiențe de viață necesare, modelarea morală, acumularea de virtuți care să-i permită să
devină un împărat bun și iubit. Abia la capătul acestui drum el poate dărui, la rândul său,
lumina dreptății și a înțelepciunii, toate acestea oferindu-i basmului caracter de
bildungsroman.
O scenă relevantă pentru temă este coborârea fiului de crai în fântână ce reprezintă o
secvență narativă importantă, întrucât înşelătoria declanşează conflictul. Naivitatea este
sancționată prin pierderea însemnelor originii şi a dreptului de a deveni împărat ,,Spânul pune
mâna pe cartea, pe bani şi pe armele fiului de crai". Spânul îl transformă în rob, ii dă numele
de Harap-Alb şi îi trasează proiectul existențial, spunându-i ca va trebui să moară şi să învie
ca să-şi recapete identitatea (jurământul din fântână). „Răutatea" Spânului (inițiatorul) îl va
supune la probe dificile, în care va demonstra calitățile morale necesare unui viitor împărat:
înțelepciune curaj, bunătate. Spânul îi cere să aducă ,,salăți" din Grădina Ursului, pielea cu
pietrele prețioase din Pădurea Cerbului şi pe fata Împăratului Roş. Primele două probe le trece
cu ajutorul unor obiecte magice de la Sfânta Duminică.A treia probă cuprinde mai multe serii
de probe (supralicitând triplicarea), este o altă etapă a inițierii, complexă, şi necesită mai
multe ajutoare. Pe drumul spre Împăratul Roş, crăiasa furnicilor şi crăiasa albinelor îi dăruise
câte o aripă drept răsplată pentru că le-a ajutat poporul de gâze, iar cei cinci tovarăşi cu puteri
supranaturale îl însoțesc deoarece a fost prietenos: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-
Lați-Lungilă.
O altă secvență narativă relevantă este lichidarea înşelătoriei şi acțiunea reparatorie,
corespunzătoare punctului culminant, se petrec la curtea lui Verde-Împărat, unde Harap-Alb
se întoarce cu fata Împăratului Roş, care dezvăluie adevărata lui identitate. Încercarea
Spânului de a-l ucide pe Harap-Alb (o formă a momentului violenței) este ratată. Lichidarea
violenței nu-i aparține eroului, ca în basmul popular, ci calului năzdrăvan. Episodul care
cuprinde scena tăierii capului personajului principal şi a reînvierii lui de către fata
împăratului, cu ajutorul obiectelor magice, are semnificația morții inițiatice.
Componentele de structura si de limbaj sunt semnificative pentru
particularitatile textului narativ. Conflictul este generat de scrisoarea primită de la Verde-
împărat, care își roagă fratele să-l trimită pe unul dintre fii săi ca urmaș vrednic la tron.
Ambiția fiecărui dintre cei trei băieți ai craiului este bine surprinsă de Ion Creangă, intrând
într-o competiție pentru șansa de a deveni conducătorul unui regat. Conflictul lăuntric al
mezinului este situat pe loc secundar față de conflictul exterior ce surprinde lupta dintre bine
și rău, reunește mai multe opoziții pe măsură ce acțiunea înaintează, dar toate se leagă de
prezența sau de intervenția câtorva personaje: Spânul, Împăratul Roș și fiica acestuia.
Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele, în primul
rând prin limbaj (caracterizare indirectă). Spânul este prefăcut: „Cât despre inima mea, s-o
dea Dumnezeu oricui, zise Spânul oftând...", viclean: „la vară-te şi d-ta oleacă, să vezi cum ai
să te răcorești", răutăcios:„Alelei! Fecior de om viclean ce te găseşti; tocmai de ceea ce te-ai
păzit n-ai scăpat."
Întâmplările sunt relatate din perspectiva unui narator omniscient, care intervine
adesea prin comentarii sau reflecții caracterizate prin umor sau oralitate. Narațiunea la
persoana a III-a alternează cu dialogul.
Așadar, „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă este un basm cult având ca
particularități reflectarea viziunii despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului,
individualizarea personajelor, umorul și specificul limbajului. Însă, asemenea basmului
popular, pune în evidență idealul de dreptate și de adevăr, fiind „o oglindire.. a vieții în
moduri fabuloase” (G. Călinescu).