Sunteți pe pagina 1din 4

Basmul cult- clasa a X-a

Termenul de basm vine din slava veche si inseamna “nascocire”,”scorneala”.


Definitie: Basmul desemneaza o specie a epicii populare si culte, in proza, mai rar in
versuri, in care personaje imaginare (regi, zane) traverseaza intamplari fantastice si in care
fortele Binelui triumfa intotdeauna asupra Raului.
Criticul literar G. Calinescu in lucrarea Estetica basmului numea basmul “oglindire a
vietii in moduri fabuloase”.
Caracteristicile basmului popular:
 Basmul isi are punctul de plecare in realitate pe care o transforma in suprareal;
 Spatiul si timpul sunt nedeterminate;
 Intamplarile se desfasoara intr-o anumita ordine: o situatie initiala de echilibru
(un crai are 3 feciori), un eveniment sau mai multe care deregleaza echilibrul
initial (imparatul verde are nevoie de un mostenitor), refacerea echilibrului prin
rasplatirea eroului.
 Existenta unor motive specifice: imparatul cu trei feciori, calatoria initiatica,
motivul celor trei probe;
 Textul este marcat de formule specifice de inceput (“a fost odata ca niciodata”),
mediane (“ca cuvantul din poveste, inainte mult mai este”) si finale (“s-am
incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea asa”).
 Criticul literar V.I.Propp imparte personajele basmului in urmatoarele categorii:
raufacatorii (spanul), ajutoarele sunt personajele care il insotesc pe erou (calul
nazdravan) si donatorii sunt personajele care ii ofera eroului ceva care il va ajuta
la un moment dat sa depaseasca un impas (craiul).

Ion Creanga, Povestea lui Harap-Alb


Repere biografice:
La 1 martie 1837, dupa marturisirea proprie, se naste la Humulesti in tinutul Neamtului,
Ion Creanga, primul din cei opt copii ai familiei si care va deveni una din figurile “boemei
iesene” (Tudor Vianu), un clasic al prozei romanesti. Periplul scolilor si imaginea primei
varste sunt redate in cuprinsul Amintirilor din copilarie. Omul matur, preot fara vocatie,
institutor daruit, prieten adevarat, este un nostalgic care face haz de necaz. Creanga scrie o
serie de manuale scolare prin care contribuie la reformarea invatamantului romanesc si isi
castiga reputatie in cercurile profesorilor. Dupa ce il cunoaste pe M. Eminescu, incepe sa scrie
povestiri, iar Soacra cu trei nurori este primul text citat la cenaclul Junimea si apoi publicat in
revista Convorbiri literare. Creanga se stinge din viata in ziua de 31 decembrie 1889.
Opera literara:
 un roman: Amintiri din copilarie;
 povestiri: Mos Ion Roata, Povestea unui om lenes, Inul si camasa;
 basme: Povestea lui Harap Alb, Povestea porcului, Fat Frumos;
 o nuvela: Mos Nechifor Cotcariul.
Aparitie:
Cel mai complex dintre basmele lui Ion Creanga, Povestea lui Harap-Alb, a aparut la 1
august 1877 in paginile revistei Convorbiri literare si s-a impus in constiinta generatiilor de
cititori ca “veritabil bildungsroman fantastic al epicii noastre” (G. Munteanu).
Bildungsroman- Adica un roman de formare, reprezentand aici formarea personalitatii lui
Harap-Alb.
Tema: este reprezentata de lupta dintre Bine si Rau.
Semnificatii: in afara de motivele preluate din basmul popular, in Harap-Alb este
enuntat motivul interdictiei, a tabu-ului (in basm sunt in numar de 2: feciorul de imparat este
sfatuit sa se fereasca de span si de omul ros.
- semnificatia titlului, a numelui Harap-Alb, reiese din scena in care spanul il pacaleste
pe fiul craiului sa intre in fantana. Naiv, lipsit de experienta si excesiv de credul, fiul craiului
isi schimba statutul din nepot al imparatului Verde, in acela de sluga a Spanului: „De-acum
inainte sa stii ca te cheama Harap-Alb, aista ti-i numele, si altul nu”. Numele lui are sensul de
„rob alb”, deoarece „harap” inseamna negru, rob.
Subiect:
Subiectul este simplu, specific basmelor populare, cu eroi si motive populare, in care
supranaturalul este impletit cu realul personajelor taranesti din Humulestii lui Creanga.
Dupa formula de inceput consacrata („Amu cica era odata intr-o tara”), prima secventa
are la baza motivul alegerii eroului destinat peripetiilor pe baza unei probe: din cei trei frati
doar cel mai mic reuseste sa treaca podul, infruntand ursul urias, datorita calului, hainelor si
armelor care fusesera ale tatalui ca mire. Mezinul le ceruse ca urmare a sfatului Sfintei Vineri
pe care il castigase prin mila si bunatate. Inainte sa inceapa calatoria in vederea formarii sale,
este enuntata interdictia din partea tatului, sub forma de povata. Trecand podul, hotar
simbolicintre taramul cunoscut al grijii si povetelor parintesti, fiul craiului intra intr-un
univers strain lui, in care are loc ratacirea simbolica. Padurea apare in numeroase basme ca
spatiu labirintic, ca proba capitala in drumul eroului, aici se adapostesc fortele raului a caror
intalnire nu poate fi evitata, asa cum este anticipata de sfatul craiului.
Fortele negative nu sunt, in acest basm, cele tipice povestii populare. Ele apartin
registrului uman, semn ca marile si adevaratele pericole sunt ticalosia, minciuna, viclenia.
Spanul, marcat prin chiar aspectul fizic, poarta masca umilintei si a bunavointei, care il induc
in eroare pe eroul novice, neinvatat inca sa distinga esenta de aparenta. Caderea in capcana
Spanului nu apare ca o pedeapsa a neascultarii sfatului parintesc, caci mezinul incearca sa
evite sa-l ia calauza, ea pare a fi chiar voia soartei, echivaland cu momentul intrarii eroului
intr-o aventura esentiala pentru formarea sa. Nici calul nu-si ajuta stapanul, iar fiul craiului se
lasa in voia soartei, mai exact „in stirea lui Dumnezeu”.
Coborarea in fantana echivaleaza cu o moarte simbolica a fiului de crai care trebuie sa-si
recastige prin calitatile sale conditia initiala. El „re-naste” in postura de sluga, intrand astfel
intr-o lunga proba a umilintei necesara in procesul formarii unui conducator autentic. Noua
conditie inferioara este sugerata si prin onomastica oximoronica (fiul de crai primeste numele
de Harap-Alb).
Oximoron= este o figura de stil, luata din retorica, construita pe o combinatie lingvistica
paradoxala (paradox=enunt care contrazice un adevar unanim cunoscut; ciudatenie,
nepotrivire); are de regula, functie persiflanta (ironizatoare) si rol stilistic in opera literara de a
soca cititorul si de a-l obliga la reflectie.
Urmeaza apoi cele trei incercari menite sa-l duca la pieire, ordonate de Spanul care i-a
luat locul ca nepot si urmas la tronul unchiului. Cea dintai incercare este aducerea „salatilor”
din gradina ursului, a doua, aducerea capului cerbului fabulos impodobit cu pietre pretioase,
iar cea de-a treia, aducerea Imparatului Rosu, vestita farmazoana, ca mireasa pentru Span.
Aceasta a treia incercare presupune insa calcarea celei de-a doua interdictii, de a nu avea de-a
face cu omul ros si ca atare, prilejuieste un alt drum cu multe peripetii si probe de incercare.
Numarul probelor la care este supus Harap-Alb la mereu maniosul Imparat Rosu este mult
mai mare, dar imbinate ingenios si umoristic: in calitate de oaspeti, Harap-Alb si tovarasii sai
trebuie sa faca fataintai modului in care gazda lor aplica legile ospetiei, oferindu-le adapost
supraincalzit, hrana si bautura in cantitati gigantice. Mai apoi trebuie sa-si dovedeasca
vrednicia alegand macul din nisip, spiritul de observatie distingand-o pe fata imparatului de
sosia ei, incercari trcute cu bine datorita furnicilor si albinelor, iar in cele din urma sa o
pazeasca pe fata imparatului care, fiind mare farmazoana (vrajitoare), se transforma intr-o
pasare si se ascunde in dosul lunii. Ordinea binelui este restabilita prin pedepsirea spanului de
catre calul nazdravan si invierea eroului cu ajutorul apei moarte si apei vii, de fata
imparatului.
Personajele:
Harap-Alb este un Fat-Frumos din basmele populare, capabil si curajos, dar ramane in
zona umanului, fiind prietenos, cuminte si ascultator, ca un flacau din Humulesti. Calatoria pe
care o face pentru a ajunge imparat este o initiere a flacaului in vederea formarii lui pentru a
deveni conducator.
Semnificatia numelui reiese din scena in care Spanul il pacaleste pe fiul craiului sa
intre in fantana. Naiv, lipsit de experienta si excesiv de credul, fiul craiului isi schimba
statutul din nepot al Imparatului Verde in acela de sluga a spanului: „De-acum inainte sa stii
ca te cheama Harap-Alb, aista ti-i numele si altul nu”. Numele lui are sensul de „rob alb”,
deoarece harap inseamna negru, rob. Devenit sluga spanului, isi asuma si numele de Harap-
Alb, dovedind in acelasi timp loialitate si credinta fata de stapanul sau, intrucat jurase pe
palos. Cinstit din fire, Harap-Alb nu-l tradeaza niciodata pe span, desi un stapan tiran ca
acesta ar fi meritat.
Faptele eroului raman si ele in limita umanului, iar probele care depasesc sfera realului
sunt trecute cu ajutorul celorlalte personaje, inzestrate cu puteri supranaturale. Probele la care
il supune spanul sunt menite a-l deprinde pe flacau cu greutatile vietii, cu faptul ca omul
trebuie sa invinga toate piedicile ivite in viata sa, pregatindu-l pentru viitor. In trecerea acestor
probe, Harap-Alb este umanizat, el se teme, se plange de soarta. De asemenea, sufletul lui
bun, dragostea pentru albine si furnici il face sa le ocroteasca si sa le ajute atunci cand le
intalneste in drumul sau. De aceea, Harap-Alb are capacitatea de a-si face prieteni adevarati,
loiali, care sa-l ajute in orice imprejurare dificila a vietii.
O experienta determinanta pentru maturizarea eroului o constituie intalnirea cu omul
ros, care este un alt pericol de care ar fi trebuit sa se fereasca, asa cum il sfatuise tatal. Desi
inzestrat cu importante calitati, Harap-Alb parcurge o perioada de formare a personalitatii.
Arta naratiunii lui Ion Creanga:
Basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” are ca sursa de inspiratie basmul popular, de la
care autorul pastreaza motivele (calatoria, incercarea puterii, petitul, probele), personajele
fabuloase, ajutoarele venite in sprijinul binelui, formulele tipice si poarta amprenta autorului
prin umanizarea fantasticului prin comportamentul, gestica, psihologia si limbajul
personajelor astfel ca lumea fabuloasa a basmului traditional primeste atribute caracteristice
lumii satului.
Umorul, jovialitatea, oralitatea povestirii particularizeaza stilul si talentul prozatorului,
definind arta naratiunii la Creanga. Arta naratiunii se contureaza cu totul aparte in proza lui
Creanga prin ritmul rapid al povestirii, fara descrieri suplimentare, prin dialogul dramatizat,
prin umorul debordant, prin oralitatea stilului, dar mai ales prin folosirea numeroaselor
proverbe. Numele personajelor constituie o particularitete a basmului lui Creanga, deoarece
ele definesc trasatura dominanta de caracter: Setila: poate fi betivul satului, Flamanzila:
taranul lacom si mancau.
Oralitatea stilului: lui Ion Creanga este data de impresia de spunere a intamplarilor in
fata unui public care asculta si nu pentru cititori.
Modalitati de realizare a oralitatii stilului:
 dialogul: „-Razi tu, razi, Harap-Alb, zise atunci Flamanzila [...]”;
 folosirea dativului etic: „Si odata mi ti-l insfacaei, unul de o mana si altul de
cealalta ...”;
 exclamatii, interogatii, interjectii: „- Mai, Pasarila, iacata-o-i, ia!”, „Ei, apoi?
Lasa-te in seama lor daca vrei sa ramai fara cap”;
 expresii onomatopeice (onomatopee = Cuvânt care, prin elementele lui sonore,
imită sunete, zgomote etc. din natura): „si cand sa puna mana pe dansa, zbrr!...pe
varful unui munte ...”
 imprecatii, apostrofe: „Na! asa trebuie sa pateasca cine calca juramantul!”;
 adresare directa: „Ce-mi pasa mie? Eu sunt dator sa spun povestea si va rog sa
ascultati”;
 diminutive: trebusoara, fetisoara, pasarica;
 formule specifice oralitatii: „toate ca toate”, „vorba ceea”, „de voie,de nevoie”,
„vorba unei babe”, „vorba cantecului”;
 proverbe si zicatori: „Capul de-ar fi sanatos, ca belele curg garla”, „omul
sfinteste locul” etc.
 Versuri populare sau fraze ritmate: „La placinte, /Inainte/ Si la razboi,
/Inapoi”;
 Cuvinte si expresii populare, regionalisme: hatarul, farmazoana, arzuliu
(fierbinte);
Umorul: este dat de tarea permanenta de buna dispozitiea autorului, placerea lui de a
povesti pentru a starni veselia „ascultatorilor”. Absenta satirei deosebeste, in principal, umorul
lui Creanga de comicul lui Caragiale, povestitorul avand o atitudine de intelegere fata de
pacatele omenesti, ba chiar facand haz de necaz.
Modalitati de realizare a umorului:
 Exprimarea poznasa, vesela: „Doar unu-i imparatul Ros, vestit prin
meleagurile aceste pentru bunatatea lui nepomenita si milostivirea lui cea
neauzita.”;
 Combinatii neasteptate de cuvinte: „Tare-mi esti drag!...Te-as vâri in sân, dar
nu incapi de urechi...”;
 Caracterizari pitoresti: fata de imparat este „o zgatie de fata”;
 Vorbe de duh: „Vorba ceea: da-i cu cinstea, sa piara rusinea”;
 Caracterele personajelor: imaratul Ros are „inima haina, nu se mai satura de a
varsa sange omenesc”;
 Situatiile si intamplarile in care sunt puse personajele;
 Poreclele personajelor: Setila, Flamanzila.

S-ar putea să vă placă și