Curente literare

Romantismul – a apărut la sfârșitul secolului al XVIII-lea în Germania, Franța,

Anglia, ca o reacție la raționalismul și constrângerile formale ale clasicismului.
Consideră că literatura nu este rezultatul rațiunii, ci al sentimentului, al fanteziei
creatoare.
Romantismul românesc apare în primele decenii ale secolului al XIX-lea, când se
afirmă prima generație de scriitori romantici: I.H.Rădulescu, Vasile Cârlova, Grigore
Alexandrescu; se prelungește prin scriitorii pașoptiști până la Eminescu.

Trăsături generale:

- subiectivitatea este accentuată, determinată de primatul sentimentului, al trăirii;

- valorifică specificul național, datinile, credințele, folclorul național și miturile,
- antiteza este procedeul artistic fundamental, atât în construcția personajelor, a destinelor, cât
și în ilustrarea stărilor sufletești contradictorii;
- personajul este unul excepțional care acționează în situații excepționale – titanul, demonul,
geniul etc.
- natura este văzută fie ca una protectoare, maternă, fie ca una ostilă, sălbatică, dar de fiecare
dată sublimă, grandioasă. Natura evocată devine cadru sugestiv – peisaj nocturn, misterios,
idealizată, depărtări fascinante;
- sunt prezentate teme și motive specifice: timpul, natura, iubirea imposibilă, visul,
singurătatea; visul și somnul devin un factor al cunoașterii de sine și o formă de evadare din
real;
- atracția către straniu, neobișnuit, excepțional, ceea ce presupune mister și fascinație;
- nostalgia față de origini, preocuparea pentru geneza universului;
- interesul pentru istoria măreață, cu eroi pe măsură, pentru morminte și ruine;
- meditația filosofică;
- stilul romantic este retoric, exaltat (entuziasmat, înflăcărat), susținut de antiteză, hiperbolă,
în acord cu intensitatea trăirilor interioare.

Simbolismul

A apărut în Franța, la sfârșitul secolului al XIX-lea, ca o reacție antiromantică și

antiparnasiană.
Simbolismul românesc se dezvoltă contra lirismului epigonic eminescian.
- are o atitudine vehementă la adresa sămănătoriștilor;
- neagă trecutul, promovează înnoirea în plan estetic, are o atitudine antiburgheză;
- este teoretizat de Alexandru Macedonski, prin articole publicate în revista
„Literatorul”;
- reprezentanți: Al. Macedonski, Ștefan Petică, Dimitrie Anghel, George Bacovia –
considerat cel mai important poet simbolist din literatura română.

Trăsături generale:
- utilizarea simbolurilor prin care se realizează sugestia; simbolurile propuse sunt
originale, născute din imaginația poetului;
- preferința pentru imaginile vagi, fără contur;
 - corespondențele între materie și spirit, exterior și interior, precum și imaginile
sinestezice, pentru a exprima legăturile, conexiunile între diferite registre de percepție (între
diferite simțuri);
- muzicalitatea deosebită a versurilor. Apar refrene, laitmotive, repetiții ce converg către
o muzică interioară inefabilă a poeziei;
- cromatica (alb, negru, violet, roșu, galben) dublată de sugestia instrumentelor muzicale
(vioara, clavirul, pianul, harpa etc.);
- motive simboliste: toamna, singurătatea, tristețea, spleen-ul, ploaia, nevroza, taverna,
parcul solitar, străzile pustii, mahalaua sordidă;
- poetul simbolist, care devine protagonistul discursului liric, este dezorientat, angoasat,
nevrotic, cuprins de spleen (stare de neîmplinire, de oboseală, de plictis existențial), de dorința
de evadare într-un univers imaginar construit după spațiul exotic;
- prozodia primește libertăți noi: versul liber, refrenul obsedant, neologismul, ritmul
interior.

Realismul

O amplă mișcare literară apărută în Franța, la mijlocul secolului al XIX-lea, ca o reacție

antiromantică. Doctrina curentului se bazează pe răsfrângerea obiectivă, veridică a realității,
respingând idealizarea acesteia.
În literatura română, germenii realismului apar încă de la primul roman – 1863, Ciocoii
vechi și noi; în Epoca Marilor Clasici, este curentul dominant: Creangă, Caragiale, Slavici; în
perioada interbelică: Rebreanu, Sadoveanu, Camil Petrescu etc.; în perioada postbelică: Marin
Preda, Eugen Barbu, Augustin Buzura.

Trăsături:

- lipsa idealizării. Artistul trebuie să aibă o atitudine obiectivă față de lumea

reprezentată, ficțiunea trebuind să fie verosimilă, să „concureze starea civilă” și să fie o
oglindă a realității;
- acordă o deosebită atenție mediului, stabilind o legătură directă dintre acesta și individ,
prin descrierea căruia scrierile realiste dobândesc și o valoare documentară;
- atitudinea critică față de aspectele înfățișate, indiferent de natura lor;
- temele principale sunt moravurile unei epoci, ale unui mediu, legăturile individului cu
contextul istoric, social și politic, evoluția sa în funcție de acești factori;
- personaje și acțiuni tipice, prezentarea „banalității” cotidiene;
- naratorul este obiectiv (neimplicat, impersonal), omniscient și omniprezent, apelând la
observație și analiză, pentru descrierea fidelă a aspectelor de viață surprinse; tehnica
detaliului;
- stilul operelor realiste este sobru, impersonal, tinde spre precizie și concizie.

Modernismul

În perioada interbelică, cea mai valoroasă in secolul al XX-lea, apare o maximă înflorire
în plan cultural;
- se pot delimita două tendințe fundamentale:
 - direcția modernistă (Eugen Lovinescu, „Sburătorul”) și cea tradiționalistă (Cezar
Petrescu, Nichifor Crainic, „Gândirea”).
Modernismul își propune înnoirea literaturii, prin desprinderea de trecut și găsirea unor
modalități inovatoare de exprimare.
Reprezentanți:Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Camil Petrescu, Mircea Eliade,
Anton Holban etc.

Trăsături generale:

- ilustrarea în creațiile literare, indiferent de gen, a unor idei profunde, filosofice;

- în poezie: limbajul se caracterizează prin ambiguitate, prin funcția sa simbolică;
- preocuparea pentru o poezie de cunoaștere care vizează aspecte metafizice;
- utilizarea unor metafore insolite, a unei sintaxe contorsionate;
- sub aspect prozodic, poeziile sunt astrofice, măsura și rima sunt variabile, se cultivă
versul liber, tehnica ingambamentului;
- în proză - cultivarea romanului de analiză psihologică; alegerea intelectualului ca
personaj literar, cu accent pe interioritatea acestuia;
- folosirea introspecției, a monologului interior, a tehnicii fluxului de conștiință
involuntară, pentru a evidenția bogăția sufletească și complexitatea personajelor;
- perspectiva narativă subiectivă, naratorul-personaj;
- în genul dramatic se observă cultivarea dramei de idei și de conștiință.

Tradiționalismul

Continuă linia poporanistă și sămănătoristă (ostilitate la adresa modernismului, a

mediului citadin, idilizarea satului).
Reprezentanți: Ion Pillat, Vasile Voiculescu etc.

Trăsături generale:

- interesul pentru folclor, înțeles ca un depozitar ideal al tradițiilor;

- cultivarea unei literaturi a satului, văzut ca spațiu reprezentativ pentru specificul unui popor;
lumea țărănească este un spațiu ideal, iar civilizația urbană este refuzată, devine un spațiu al
pierzaniei;
- idealizarea și conservarea în mit a trecutului național, mai ales a celui de factură rurală;
- ortodoxismul, element esențial al sufletului țărănesc; sursa de inspirație devine mitologia
autohtonă și Biblia;
- întoarcerea la mit, spre timpurile primordiale ca unică formă de protest și de salvare a eului în
fața civilizației și a tehnicii; imaginea spațiului natal idealizat.
- prozodia tradițională;
- limbajul regional, cu inflexiuni arhaice.