BASMUL CULT

Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb

- particularități de construcție a unui personaj -

Mare clasic al literaturii române, genial povestitor, comparabil cu marii povestitori ai

lumii, Ion Creangă este, fără îndoială, unul dintre cei mai importanți întemeietori ai basmului
cult românesc. ,,Homer al nostru” , cum îl numește Garabet Ibrăileanu, face trecerea de la nivelul
popular al literaturii la nivelul ei cult.
Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă a apărut în anul 1877 în revista „Convorbiri
literare” din Iaşi și este un basm cult deoarece ilustrează următoarele trăsături: tema luptei dintre
bine și rău, motive specifice (împăratul fără urmași, superioritatea mezinului, , călătoria, probele
depășite, recompensa eroului etc.), formule inițiale, mediane, finale, caracterul stereotip al
acțiunii și al personajelor, prezența adjuvanților și donatorilor, timpul și spațiul sunt vagi,
nedefinite, folosirea de cifre și obiecte magice, caracter moralizator-educativ (binele învinge, iar
răul este pedepsit), personajele sunt purtătoare ale unor valori simbolice.
Tema, la un nivel general, o constituie lupta dintre forţele binelui şi ale răului, soldată cu
victoria celor dintâi. La un nivel specific, identificăm tema bildungsromanului, adică este
prezentată evoluţia personajului principal de la stadiul iniţial al lipsei de experienţă la cel final al
dobândirii experienţei fundamentale de viaţă.
Titlul basmului anticipează caracterul de bildungsroman al operei. Termenul ,,povestea”
face trimitere la aventura inițiatică a eroului. Pe parcursul firului epic, destinul acestuia cunoaște
trei ipostaze: fiul cel mic al Craiului, imatur și neinițiat; Harap-Alb, ucenic al Spânului,
parcurgând drumul inițierii; Împăratul, inițiatul capabil de a conduce împărăția unchiului său.
Numele pe care îl dă Spânul fiului de crai, Harap-Alb, este un oximoron care sugerează atât
statutul neobișnuit al protagonistului (slugă de origine nobilă), cât și defectele inițiale și calitățile
dobândite.
Perspectiva narativă. Narațiunea la persoana a III-a este realizată de un narator
omniscient, dar nu pe deplin obiectiv, deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflecții,
unele adresate interlocutorilor ipotetici: ,,Ce-mi pasă mie? Eu sunt dator să spun povestea și vă
rog să ascultați.”
Personajele (oameni, dar și ființe imaginare) sunt purtătoare ale unor valori simbolice
corespunzătoare conflictului: Binele și Răul în diversele lor ipostaze.
Subiectul urmărește modul în care personajul principal și eponim al basmului, Harap-
Alb, parcurge un drum al inițierii, la finalul căreia devine împărat (bildungsroman).
Protagonistul întruchipează binele și este un personaj atipic acestui tip de scriere. Nu este
înzestrat însușiri supranaturale, asemenea lui Făt-Frumos din basmele populare, ci este construit
în mod realist, sub aspect moral are calități și defecte, învață din greșeli și progresează.
Din punct de vedere social, protagonistul este înfățișat la început ca fiind mezinul
craiului, făcând parte dintr-o familie de viță nobilă. După întâlnirea cu Spânul își pierde acest
statut și devine slugă, ca mai apoi să își recapete identitatea și să ajungă împărat.
Psihologic, reprezintă tânărul în formare, având la început o personalitate slabă, o fire
introvertită. Eroul se confruntă cu doi antagoniști, după avertismentul tatălui: ,,să te ferești de
omul roș, iară mai ales de cel spân”.
Modalitățile de caracterizare sunt directe (de către narator, de către alte personaje, prin
autocaracterizare) și indirecte (prin fapte, gânduri, relația cu celelalte personaje, nume etc.)

1
 Inițial, fiul cel mic al craiului este timid, rușinos, lipsit de curaj și nu are îndrăzneala de
a-i propune tatălui să-și încerce norocul, după ce frații lui n-au reușit să treacă proba curajului.
Incapabil să distingă esența de aparență, tânărul o respinge de două ori pe bătrâna cerșetoare fără
să bănuiască înțelesul ascuns al cuvintelor ei. În momentul alegerii calului, se lasă din nou înșelat
de aparențe și îl alungă din cauza înfățișării, încălcând sfatul primit de la Sfânta Duminică.
Se dovedește a fi impulsiv atunci când lovește calul slăbănog ce se repezise la tava cu
jăratic și îi zice ,,ghijoacă urâcioasă”, dar îndată ce îi descoperă puterile supranaturale îl
numește ,,dragul, meu tovarăș” sau ,,căluțul meu”. Trecerea podului semnifică pentru mezinul
craiului trecerea la o altă etapă a existenței, iar afundarea în necunoscut reprezintă un act de
curaj.
Neinițiat, se rătăcește în pădurea-labirint, dovedind că mai are multe de învățat. Uită
repede povața craiului și își ia drept călăuză un spân, ce îl supune prin vicleșug. O trăsătură a
personajului reiese din secvența în care antagonistul îl închide într-o fântână și îi cere să facă
schimb de identitate. Naratorul surprinde prin caracterizare directă, naivitatea și lipsa de
experineță a mezinului: ,,Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului
şi se bagă în fântână, fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla.”
Caracterizarea directă e realizată și de către celelalte personaje: fetele împăratului au
pentru el o simpatie, mai ales că ,,are o înfăţişare mult mai plăcută și seamănă a fi mult mai
omenos”. Împăratul Verde îi recunoaște vrednicia și spune că: ,,Ia, să am eu o slugă așa de
vrednică și credincioasă ca HarapAlb, aș pune-o la masă cu mine”. Spânul îi zice ,,slugă
netrebnică” și ,,slugă vicleană” exprimându-și astfel ura, dar și teama de a nu fi dat în vileag.
Sfânta Duminică îl numește ,,luminate crăișor” sau îi spune că este ,,slab de înger” și ,,mai slab
decât o femeie” atunci când se plânge de greutatea probelor.
Autocaracterizarea sugerează caracterul său: ,,de mic sunt deprins a asculta de tata”.
Spânul îi dă numele de Harap-Alb (caracterizare prin onomastică) , un oximoron ce sugerează
condiția duală a protagonistului: rob, slugă (harap) de origine nobilă (Alb). Contrastul alb-negru
evidențiază armonizarea defectelor și a calităților umane. Până în momentul în care este botezat
de Spân nu se precizează numele mezinului, el nu are o identitate proprie, ci se afirmă doar ca fiu
de crai. Devenit sluga spânului, îşi asumă numele de Harap-Alb, dovedind loialitate şi supunere
faţă de stăpânul său, întrucât jurase pe paloş că va fi credincios până când va muri și iar va învia.
Pe parcurs începe să înțeleagă că aparențele înșală și își ia cinci tovarăși de drum chiar dacă
aceștia sunt urâți, caraghioși, iar la prima vedere îi par nepricepuți. Dovedește bunătate față de
albinele pe care le ajută necondiționat, este responsabil și protejează viața furnicilor, punându-se
pe sine în pericol. Cu cât încercările sunt mai grele, cu atât eroul dovedește calități necesare unui
viitor împărat: generozitate, înțelepciune, curaj, milă, prietenie.
Naratorul nu oferă multe informaţii despre aspectul fizic și îi construiește un portret
moral, iar Harap-Alb evoluează prin intervenția decisivă a personajului negativ. Calul năzdrăvan
l-ar fi putut duce în zbor până la curtea împăratului Verde, fără ca mezinul să mai rătăcească prin
pădurea-labirint, sau l-ar fi putut ucide pe Spân mult mai devreme, dar evoluția protagonistul
spre maturizare nu ar fi fost posibilă. Spânul îi pregătește trei probe inițiatice și îi cere să aducă
sălăți din Grădina Ursului, pielea și capul cerbului bătute cu nestemate și să o pețească pe fata
împăratului Roș. Din a treia probă decurg alte probe inițiatice la care îl supune împăratul Roș:
noapea petrecută în casa de aramă, ospățul exagerat, alegerea macului de nisip, straja nocturnă,
identificarea fetei. Sprijinit de ajutoare și donatori, Harp-Alb reușește să le ducă la bun sfârșit. Îi
este loial Spânului, rezistând tentației de a se îmbogăți prin vinderea pielii cu nestemate a

2
cerbului. Chiar dacă se îndrăgostește de fată, este onest, își respectă jurământul făcut și nu-i
mărturisește adevărata sa identitate.
Moartea fizică îl eliberează pe Harap-Alb de sub jurământ, își recapătă identitatea și
pentru vrednicia lui primește răsplata: nunta și împărăția.
Protagonistul este prezentat în trei ipostaze: fiul craiului, mezinul familiei (neinițiat/
novice), Harap-Alb (supus inițierii) și împăratul (inițiat).
Autorul pornește în construirea basmului de la modelul folcloric, dar adaugă - conform
propriei viziuni - elemente noi, ce conferă basmului calitatea de operă cultă. La fel ca în basmul
popular, reperele spațio-temorale sunt vagi, nedeterminate (,,era odată, într-o țară”), apar cifrele
magice (3, 12, 24), obiectele miraculoase (,,trei smicele de măr dulce, apă vie și apă moartă”),
simbolurile și motivele narative (pădurea-labirint, podul, fântâna, împăratul fără urmași,
superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug, probele inițiatice, demascarea
răufcătorului, nunta) și sunt prezente clișeele compoziționale.
Ion Creangă tratează fantasticul în mod realist, limbajul este popular, apare umorul și
oralitatea stilului. Limbajul lui Creangă este popular, moldovenesc, apar regionalisme
(,,dupuros”, ,,buhai”, ,,dăbălăzate”)* , fraze ritmate (,,La plăcinte înainte, la război înapoi”;),
zicători, proverbe, introduse în text prin expresiile „vorba ceea”, „vorba cântecului”, „vorba unei
babe” (,,vorba ceea: Apără-mă de găini, ca de câini nu mă tem!, ,,Cine poate oase roade, cine nu,
nici carne moale”). Se remarcă exprimarea locuțională („Numai eu ii vin de hac”, „a îceput să
mâne porcii la jir”), abundența detaliilor și jovialitatea, plăcerea povestirii. Umorul, o altă
particularitate a basmului cult, este provocat prin: exprimarea poznașă, mucalită (,,să trăiască trei
zile cu cea de-alaltăieri!”), combinații neașteptate de cuvinte (,,Tare-mi ești drag! Te-aș băga în
sân, dar nu încapi de urechi”), caracterizări pitorești (Gerilă, Ochilă), poreclele personajelor
( Buzilă, Păsărilă, țapul cel roș), utilizarea diminutivelor cu valoare augmentativă (,,buzișoare”
„băuturică”) etc. Oralitatea stilului constă în impresia de spunere a textului în fața unui public și
se realizează prin: exclamații, interogații, interjecții, dativul etic (,,Şi odată mi ţi-l înşfăcă cu
dinţii de cap!”), expresii narative tipice (,,şi atunci”, ,,şi apoi”, ,,în sfârşit”, ,,după aceea”),
frecvența proverbelor și a zicătorilor etc. Eroul parcurge un drum al maturizării, presărat de
diferite probe și obstacole, în care dobândește valori morale și etice. El nu reprezintă doar tipul
voinicului, ca în basmele populare, ci este un om ,,de soi bun” (G. Călinescu).
În concluzie, chiar dacă subiectul Poveștii lui Harap-Alb nu este original (fiind întâlnit în
șase versiuni românești și în basme din spațiu din spațiul balcanic și central-european: Omul
fără barbă, de E. Legrand, Omul cu barba de aur – basm popular din Ungaria), basmul lui Ion
Creangă se diferențiază prin intrarea în epos (primele trei încercări), prezența Spânului și a
însoțitorilor năzdrăvani. Supratema basmului popular, cea a triumfului Binelui asupra Răului,
este întregită de cea derivată, a inițierii și a maturizării treptate a eroului, fapt care determină
interpretarea acestei creații ca un ,,basm al ființei” sau ca un bildungsroman în regimul
fabulosului.

3
4