Academia de Studii Economice

Facultatea de Economie Agroalimentara si a Mediului

Efectele poluarii aerului asupra ecosistemelor naturale

Student:Closca Alexandra

Grupa 1308

Lect.univ.dr. Preda Elena

Cuprins:

1.Definitie

2.Surse de poluare a aerului

3.Poluantii aerului

4.Tipuri de poluare a aerului

5.Modul de dispersie al poluantilor

6. Impactul poluarii aerului atmosferic asupra sanatatii populatiei si mediului

inconjurator

7. Directive europene din domeniul calității aerului

1.Definitie

Poluarea reprezintă contaminarea mediului înconjurător cu materiale care interferează cu

sănătatea umană, calitatea vieţii sau funcţia naturală a ecosistemelor (organismele vii şi
mediul în care trăiesc). Chiar dacă uneori poluarea mediului înconjurător este un rezultat al
cauzelor naturale cum ar fi erupţiile vulcanice, cea mai mare parte a substanţelor poluante
provine din activităţile umane.

Învelişul gazos reprezentat de atmosfera terestră constituie unul dintre factorii

esenţiali ai existenţei vieţii pe pământ. Dintre componenţii aerului, oxigenul este
indispensabil respiraţiei vegetale şi animale, fenomenul de oxidare reprezentând principala
sursă de energie în procesele vitale. Bioxidul de carbon din aer intervine în asimilaţia
clorofiliană, iar azotul atmosferic reprezintă una din verigile circuitului azotului în natură.

Compoziţia normală a aerului cuprinde (în vol. % atmosferă uscată): azot 78,09%,
oxigen 20,95%, argon 0,92%, bioxid de carbon 0,03%. Acest amestec de gaze reprezintă
peste 99,99% din compoziţia aerului. Restul de circa 0,01% este alcătuit din alte gaze ca
neon, heliu, metan, kripton, xenon, ozon, hidrogen, radon. La acestea se adaugă proporţii
variabile de vapori de apă (în medie 0,2 – 3%).

Prin poluarea aerului se înțelege prezența în atmosferă a unor substanțe străine de

compoziția normală a acestuia, care în funcție de concentrație şi timpul de acțiune provoacă
tulburări în echilibrul natural, afectând sănătatea şi comfortul omului sau mediul de viață al
florei şi faunei.

2. Surse de poluare a aerului

Sursele de poluare reprezintă locul de producere şi de evacuare în mediul înconjurător a

unor emisii poluante.

Sursele de poluare a aerului pot clasificate în două grupe: surse naturale şi surse artificiale
(rezultate din activitatea umană).

Sursele naturale de poluare a aerului nu provoacă decât în mod excepţional poluări

importante ale atmosferei. Cea mai comună dintre poluările naturale este poluarea cu pulberi
provenite din erodarea straturilor superficiale ale solului, ridicate de vânt până la o anumită
altitudine.
Furtunile de praf pot constitui uneori factori de poluare care pot influenţa şi asupra sănătăţii
populaţiei, în apropierea unor zone aride sau de deşert. În anumite condiţii meteorologice s-
au semnalat transporturi masive de praf de sol până la distanţe apreciabile de locul de
producere.

De asemenea, între sursele naturale de poluare putem menţiona erupţiile vulcanice,

emanaţiile de gaze din sol, poluarea produsă de procese naturale de descompunere în sol a
substanţelor organice, incendiile din păduri etc.

Sursele artificiale sunt mult mai importante, înmulţirea acestora constituind cauze pentru
care protecţia aerului reprezintă o problemă vitală a lumii contemporane. Aceste surse sunt o
urmare a activităţii omului, progresul societăţii, în primul rând procesul de industrializare şi
urbanizare, având drept fenomen de însoţire poluarea mediului – implicit şi poluarea aerului.
Aceste surse de poluare a aerului pot fi clasificate în surse staţionare şi surse mobile.

Sursele staţionare cuprind procesele de combustie şi procesele industriale diverse.

Procesele de combustie – arderea combustibilului pentru obţinerea de energie – sunt folosite

în scopuri industriale (centrale electrice etc.), pentru realizarea energiei calorice necesare
încălzirii sau pentru incinerarea reziduurilor. Produşii de petrol reprezintă de asemenea
combustibili frecvent folosiţi în procesele de combustie din sursele staţionare. Principalii
poluanţi emişi în atmosferă sunt oxizii de azot, oxidul de carbon, bioxidul de sulf (dependent
de concentraţia sulfului în petrol), hidrocarburi – printre care şi hidrocarburi policiclice
(benzopiren), precum şi suspensii conţinând carbon şi cenuşǎ bogatǎ în sulfaţi, precum şi alte
substanţe printre care sunt de menţionat seleniul şi vadiul.

Transporturile auto sunt surse deosebit de importante, constituind pentru anumite ţări sau
localităţi - principale surse de poluare. Astfel în S.U.A. 60% din totalul emisiilor poluante
provin de la autovehicule, iar în unele localităţi ajung pânǎ la 90%. Emisiile de poluanţi ale
autovehiculelor prezintă două particularităţi: în primul rând eliminarea se face foarte aproape
de sol, fapt care duce la realizarea unor concentraţii ridicate la înălţimi foarte mici, chiar
pentru gazele cu densitate mică şi mare capacitate de difuziune în atmosferă.

În al doilea rând, emisiile se fac pe întreaga suprafaţă a localităţii, diferenţele de concentraţii

depinzând de intensitatea traficului şi posibilităţile de ventilaţie a străzii. Ca substanţe
poluante, formate dintr-un număr foarte mare (sute) de substanţe, pe primul loc se situează
gazele de eşapament. Volumul, natura şi concentraţia poluanţilor emişi depind de tipul de
autovehicul, de natura combustibilului şi de condiţiile tehnice de funcţionare.

O alta sursă de poluare a aerului atmosferic sunt întreprinderile industriale. Degajările

industriale în ultima instanţă nimeresc în sol, e cunoscut faptul că în jurul uzinelor
metalurgice în perimetrul a 30-40 km în sol e crescută concentraţia de ingrediente ce intră în
compoziţia degajaţiilor aeriene a acestor uzine. Dispersarea în aer a prafului de ciment
constituie până la 10 % din producţia de ciment.

3.Poluantii aerului

Un poluant al aerului se defineşte ca fiind o substanţă ce este prezentă în atmosferă la o

concentraţie suficient de mare pentru a afecta oamenii, animalele, vegetaţia sau materialele.
Poluanţii primari ai aerului sunt:

- monoxidul de C – CO ;

- dioxidul de sulf - S𝑂2 ;

- oxizii de N – N𝑂𝑥 ;

- compuşii organici volatili (volatile organic compounds – VOC), în special hidrocarburi

(HC) ;

- particulele în suspensie .

Poluanţii secundari sunt compuşii ce apar prin reacţiile poluanţilor primari cu alţi constituenţi
ai atmosferei.

Poluanţii secundari ai aerului sunt:

- acidul sulfuric 𝐻2 S𝑂4 şi sulfaţii (S𝑂42− );

- acidul azotic HN𝑂3 şi azotaţii (N𝑂3 - );

- ozonul 𝑂3 şi alţii oxidanţi P.

Hidrocarburile şi alţi compuşi organici eliminaţi prin gazele de eşapament ale maşinilor şi din
diverse industrii se oxidează în atmosferă sub acţiunea radiaţiilor UV conducând la obţinerea
unor produşi cu putere mare de oxidare. Din această cauză ele exercită o acţiune iritantă
puternică asupra conjunctivei şi căilor respiratorii. Anumite particule care se găsesc în
atmosferă, în special cele cu diametrul mai mic de 1μ creează probleme serioase de sănătate.

Particulele ale căror dimensiuni sunt cuprinse între 1nm şi 1 μm formează aerosoli - sistem
dispers heterogen în care mediul de dispersie este aerul sau un gaz oarecare iar faza dispersă
o substanţă lichidă sau solidă. În primul caz aerosolii se numesc aeroemulsii (ceţuri) iar în al
doilea aerosuspensii (fumuri).

Aerosolii pot fi:

● de dispersie - formaţi prin măcinarea materiei;

● de condensare - rezultaţi din reacţii chimice în fază gazoasă.

Vaporii de apă conţinuţi în atmosferă reprezintă umiditatea.

Umiditate relativă - conţinutul de apă al aerului raportat la nivelul maxim de apă ce poate fi
reţinută în aer. Nivelul maxim de apă ce poate fi reţinută în atmosferă este determinat de
temperatură şi creşte odată cu creşterea acesteia. Particulele din atmosferă sunt esenţiale drept
nuclee de condensare la formarea ploii.

4. Tipuri de poluare a aerului

4.1. Poluarea fizică

4.1.1 poluarea fonică este datorată emisiilor de sunete (oscilații armonice) şi zgomote
(oscilații nearmonice sau amestec de sunete discordante). Principalele surse de poluare
fonică sunt: transporturile terestre şi aeriene, şantierele de construcții, complexele şi
platformele industriale etc.

Efecte: disconfort psihic sau tulburări neurovegetative, degradarea auzului şi pierderea

auzului nevroze, hipertensiune, tulburări endocrine.

4.1.2 poluarea radioactivă este datorată proceselor de emisie şi propagare în spațiu a unor
unde electromagnetice (razele X şi radiația gama) şi radiații corpusculare (radiații alfa, beta,
pozitroni şi neutroni), însoțite de transport de energie provenite din surse naturale (radiația
cosmică, roci şi ape radioactive) sau artificilale (extragerea şi prelucrarea minereurilor
radioactive, combustibilii nucleari, centralele nuclearo‐ electrice, reactoarele şi
acceleratoarele de particule, etc).
Efecte: modificări de natură genetică, afectând cromozomii şi codul genetic etc.

4.2. Poluarea chimică

Principalii compuşi poluanți ai atmosferei:

Compuşii organici volatili: benzina, eterii de petrol, benzen, acetonă, cloroform, esteri, fenoli,
sulfura de carbon etc.) rezultă din prelucrarea țițeiului şi a produselor petroliere, din
composturile menajere, agricole sau industriale şi din emisiile vehiculelor care folosesc
motoare cu explozie.

Oxizii de carbon: ƒ

 monoxidul de carbon‐ provine din surse naturale: erupții vulcanice, incendii,

descărcări electrice şi fermentațiile anaerobe sau artificiale: arderea combustibililor
fosili şi arderile incomplete ale carburanților în motoarele cu explozie. Efecte:
afecțiuni cerebrale, dereglări de sarcină, malformatii sau chiar decesul. Cele mai mari
valori medii zilnice admise sunt de 2 mg/m3. ƒ

 dioxidul de carbon‐este principalul gaz care determină „efectul de seră”. Rezultă din
procese de combustie 79%, respirația plantelor 17,8 %, surse industriale 3%, alte
procese 9 naturale 0,2 %. Cantitatea totala de CO2 din atmosfera a crescut de la 1,29
ppm în perioada 1965‐1985, la 1,5 ppm între 1985 şi1995. Efecte: devine toxic
pentru om în concentrații de peste 2–3 % şi nociv la concentrații de peste 25‐ 30 %.
Fenomenele toxice legate de C𝑂2 apar când presiunea sa parţială creşte atât de mult
încât este împiedicată eliminarea prin aerul expirat. Tulburări respiratorii şi
circulatorii însoţite de fenomene legate de dezechilibrul acido - bazic apar la
concentrații mai mari de 3%. Până la 20% probabilitatea de supravieţuire este
limitată, la concentrații mai mari de 20% survine moartea fulgerătoare prin inhibarea
centrului respirator. Creşteri ale concentraţiei C𝑂2 pot avea loc în încăperi în care se
produc fermentaţii, în mine, în puţuri în care au loc procese naturale de fermentaţie
etc. Conținutul de CO2 are valoare de indicator al calității aerului din încăperi. În
ultimii ani se constată o tendinţă de creştere a concentraţiei CO2 în atmosferă, în
medie 1ppm/an.
Compuşii sulfului: ƒ

 dioxidul de sulf este un produs rezultat din arderea combustibililor cu un conţinut

mare de sulf, din erupţiile vulcanice sau din 𝐻2 S rezultat prin descompunerea
anaerobă a materialelor organice cu sulf. Efecte : >1,0 ppm, moartea tuturor
plantelor, iar la om provoacă iritații ale aparatului respirator; în concentrații de 4 ‐ 5
mg/m3, intoxicații si decese la mamifere şi om. În prezența vaporilor de
apă formează acidul sulfuric determinând ploile acide.
ƒ
 acidul sulfhidric (hidrogen sulfurat) provine din surse naturale şi artificiale (în
special din industria petrolieră, petrochimică, etc). Efecte: acțiune toxică asupra
omului şi animalelor

Compuşii azotului : ƒ

 oxizii de azot, cel mai cunoscut este NO2, care provine din arderea combustibililor
fosili şi emisiile motoarelor cu explozie. Oxidul de azot reprezintă principalul
component al gazelor eliberate din procesele industriale.Contribuie la formarea
smogului.

Smogul este un amestec de ceață solidă sau lichidă şi particule solide rezultate din
poluarea industrială, in special oxizi de azot şi compuşii organici volatili. Acest
amestec se formează când umiditatea este crescută, iar condițiile atmosferice nu
împrăştie emanațiile poluante, ci din contră, permit acumularea lor lângă surse.
Smogul reduce vizibilitatea naturală şi adesea irită ochii şi căile respiratorii.
 dioxidul de azot cel mai toxic constituent al gazelor industriale, este în echilibru cu
dimerul său tetraoxidul de azot şi are culoare brun-roşcată fiind mai greu decât aerul.
Acest oxid este îndepărtat din atmosferă ca acid azotic şi azotaţi.

 peroxi‐aceti‐nitrații (PAN)‐ se formează sub influența radiației solare şi

accelerează procesul de formare a ozonului în troposferă.
Derivații halogenilor rezultă din activitățile industriale.
 clorul‐ rezultă din electroliza clorurilor alcaline, lichefierea clorului, producția de
celuloză, hârtie şi solvenți organici şi a pesticidelor organoclorurate. Este mai greu
decât aerul şi solubil în apă şi se concentrează cu uşurință în apropierea solului ƒ
Efecte: > 15 ‐ 20 ppm, disfuncții ale aparatului respirator şi iritații severe ale
mucoasei globului ocular, etc. ƒ
 fluorul este folosit în industria aluminiului. Efecte: produce necroze foliare, defoliere,
iar în concentrații de 60 ‐ 100 ppb, moartea plantelor.

4.3. Poluarea biologică este produsa prin eliminarea si raspandirea in mediul

inconjurator a unor germeni microbieni. In prezent, poluarea biologica – bacteriologica,
virusologica si parazitologica, are o frecventa foarte redusa.

5.Modul de dispersie al poluanților

Substantele poluante nu ramân la locurile unde sunt produse, ci, prin intermediul unor
factori, sunt deplasate pe distante mai scurte sau mai lungi. Aflate în concentrație mare la
sursa emitentă, pe măsură ce se depărtează se împrăştie şi datorită unor fenomene fizice
sau chimice, în anumite zone sau regiuni ele cad pe pământ sau se descompun. Principalii
factori meteorologici care contribuie la mişcarea poluanților în atmosferă sunt:
temperatura, umiditatea, vântul, turbulența şi fenomenele meteorologice.

Emiterea în atmosferă a poluanților artificiali se poate face prin două moduri: ƒ

 organizat, prin canale şi guri de evacuare cu debite şi concentrații de impurități

cunoscute şi calculate ƒ
 neorganizat, prin emiterea poluanților direct în atmosferă discontinuu şi în
cantități puțin sau chiar deloc cunoscute.

Viteza de dispersie depinde de:

1. caracteristicile fizice ale sursei (viteza şi temperatura gazelor, înălțimea coşului de

emisie şi diametrul acestuia, caracterul stabil sau mobil al sursei, durata de emisie);

2. caracteristicile chimice ale emisiei (concentrația poluantului şi nivelul de toxicitate);

3. factori naturali: parametrii meteorologici (viteza şi durata vântului, umezeala aerului,

precipitațiile atmosferice, presiunea aerului), relief (culoare de vale, zone depresionare,
 bariereleorografice) şi de prezența unor suprafețe împădurite capabile
să rețină particule şi sa neutralizeze unele gaze.

6.Impactul poluarii aerului atmosferic asupra sanatatii populatiei si mediului

inconjurator

În ultimele decenii factorii antropici de poluare a aerului au început să depăşească după

amploare pe cei naturali, căpătând un caracter global. Emisiile în atmosferă a nocivelor
dăunătoare nu numai că distrug natura vie, afectează în mod negativ sănătatea umană, dar de
asemenea, sunt potenţiali de a modifica însăşi proprietăţile atmosferei, ce poate duce la
consecinţe ecologice şi climatice nefaste. Ca rezultat al impactului asupra mediului cu efect
negativ sunt precipitaţiile acide, cît şi smogul, care acţionează intens nu numai asupra
organismului uman şi a biosferei, dar şi asupra hidrosferei, stratului vegetativ, mediului
geologic, clădirilor şi alte obiecte tehnogene.

Precipitaţiile acide – precipitaţii (mai des ploi) care au o aciditate sporită. Ele sunt
determinate de prezenţa în atmosferă a oxizilor de sulf şi azot (S𝑂2 si N𝑂2), care în prezenţa
vaporilor de apă se transformă în acizi foarte toxici (acidul sulfuric şi acidul azotic).
Aciditatea relativă a soluţiilor se determină cu ajutorul indicelui reacţiei active a ionilor de
hidrogen (pH). Apa de ploaie este uşor acidă din cauza acidului carbonic (rezultat din
combinarea C𝑂2) dizolvat în ea. pH-ul normal al apei de ploaie "necontaminată" este
considerat 5,6. Precipitaţiile acide sunt considerate cele în care apa are un pH sub 5,6.
Influenţa precipitaţiilor acide asupra plantelor şi monumentelor arhitecturale Frunzele pot fi
puternic afectate prin deteriorarea stratului de ceara şi a epidermei sau prin extracţia şi
spălarea elementelor nutritive. Contactul ploii acide cu frunza conduce la distrugerea
cuticulei, apoi a celulelor epidermei de pe suprafaţa superioară a frunzei, urmată de
distrugerea celulelor palisadice şi în final ambele suprafeţe ale frunzei sunt afectate.

Ploile acide au de asemenea o influenţa negativă şi asupra pădurilor, în mod direct asupra
frunzei arborilor şi în mod indirect prin modificarea calităţii solului din care arborii îşi extrag
substanţele nutritive. După unele studii rezultă că solurile pădurilor de conifere sunt cele mai
expuse. Ploaia acidă distruge plantele şi animalele. Ele spală nutrienţii de pe sol, frunze şi
ace, iar acestea se îngălbenesc şi mor. Aluminiul eliberat de ploi slăbeşte rădăcinile copacilor,
favorizînd distrugerea lor. Păduri întregi au dispărut din această cauză. Este şi mai rău dacă
ploaia acida ajunge în rauri sau lacuri, pentru că acestea transportă otrava la distanţa,
omorand şi cele mai mici organisme. Peştii sunt afectaţi de aluminiu si incep să producă o
mucoasă lipicioasa care le înfundă branhiile şi îi "sufocă", în cele din urmă. Apele acide
distrug şi icrele.

Precipitaţiile acide nu ucid numai lumea vie, dar de asemenea, distrug monumente
arhitecturale de importanţă mondială. Marmura durabilă, care este un amestec de oxid de
calciu (CaO) şi dioxid de carbon (C𝑂2), reacţionează cu acidul sulfuric şi se transformă în
gips (CaS𝑂4). Schimbările de temperatură, vantul şi torentele de ploaie distrug acest material
moale.

Smogul (cuvînt format in limba engleza din smok –fum şi fog–ceaţa) este un tip de poluare a
aerului atmosferic a oraşelor mari. Există trei tipuri de smog: smogul umed (Londra) –
combinarea ceţei cu fumul cît şi cu emisiile de producţie; smogul de gheaţă (Alaska) –
amestec de poluanţi gazoşi, particulele de praf şi cristale de gheaţă, acestea din urmă, fiind ca
rezultat a congelării picăturilor de ceaţă şi vaporilor sistemelor de încălzire; smogul
fotochimic (Los Angeles) – se formează în timpul prezenţei radiaţiei solare intense, valorilor
temperaturilor foarte înalte şi inversiunilor termice, ca rezultat al reacţiilor fotochimice dintre
substanţele chimice în aer, şi consistă dintr-un amestec de mai multe gaze şi particule de
aerosoli de origine primară şi secundară. Componenţa smogului este alcătuită din ozon, oxizi
de azot şi sulf, diverşi compuşi organici de natură peroxidă, numiţi în totalitate fotooxidanţi.
Smogul acţionează şi din punct de vedere fiziologic asupra organismului uman – cele mai
sensibile sunt sistemul respirator şi cardio-vascular.

7.Directive europene din domeniul calității aerului

 Directiva Consiliului nr. 96/62/CE privind evaluarea şi gestionarea calității aerului

înconjurător (Directiva‐cadru);
 Directiva Consiliului nr. 1999/30/EC privind valorile limită pentru dioxidul de sulf,
dioxidul de azot şi oxizii de azot, pulberile în suspensie şi plumbul din aerul
înconjurător;
 Directiva 2000/69/EC privind valorile limită pentru benzen şi monoxidul de carbon
din aerul înconjurător;
 Directiva 2002/3/EC privind ozonul din aerul înconjurător;
 Directiva 2004/107/EC privind arseniul, cadmiul, mercurul, nichelul şi hidrocarburile
aromatice policiclice în aerul înconjurător;