POVESTEA LUI HARAP-ALB

de Ion Creangă
- Caracterizare -

Ion Creangă, scriitorul care a consacrat specia basmului în literatura română,

este considerat de către criticul George Călinescu “un mare prozator” pe care “numai
cititorul de mare rafinament artistic îl poate gusta cum trebuie.”
Basmul Povestea lui Harap-Alb este o oglindire a vieţii în moduri fabuloase, este
mitologie, etică, filosofie în care eroii au “psihologia şi sociologia lor misterioasă” (G.
Călinescu). Criticul George Munteanu consideră textul “un veritabil bildungsroman
fantastic al epocii noastre”, deoarece Harap-Alb, personajul principal al operei, trebuie să
străbată un drum al iniţierii, să acumuleze experienţă, să se formeze pentru viaţă în lupta
cu forţele malefice şi să obţină o înţelepciune ca să capteze filosofia despre viaţă, adevăr,
dreptate, iubire, prietenie.
Ȋn Povestea lui Harap-Alb, tema confruntării binelui cu răul este subordonată
temei centrale – norocul, împlinirea destinului. Mezinul craiului este predestinate să
devină împărat în locul unchiului său, Împăratul Verde.
Un element de structură semnificativ pentru construcţia personajului este titlul
care sugerează dubla personalitate a protagonistului. Numele personajului îi reflectă
condiția duală: rob, slugă (Harap), de origine nobilă (Alb). Statutul de rob pe care îl are
flăcăul alb îl nedumereşte pe unchiul său, împăratul Verde, precum şi pe fetele acestuia,
care simt pentru el o simpatie spontană.
Acţiunea basmului creionează drumul maturizării personajului. Un crai care avea
trei feciori primeşte de la fratele său, Împăratul Verde, o scrisoare prin care îi cere să
trimită pe cel mai destoinic dintre feciorii săi ca să-I moştenească împărăţia. După ce
trece de proba ursului, menită să testeze curajul fiilor, proba la care primii doi eşuează,
mezinul primeşte binecuvântarea tatălui şi totodată interdicţia : să te fereşti de omul roş,
dar mai ales de omul spân. Rătăcind prin pădurea-labirint, eroul îl acceptă pe Spân slugă
şi îşi începe iniţierea spirituală odată cu coborârea în fântână. Spânul îl numeşte Harap-
Alb şi îl supune la trei probe: aducerea salăţilor din Grădina Ursului, aducerea pielii
cerbului cu nestemate şi aducerea fetei Împăratului Roş. La toate probele, Harap-Alb are
ajutoare: pe Sfânta Duminică, crăiasa albinelor, crăiasa furnicilor, dar şi Gerilă, Setilă,
Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă. La curtea Împăratului Roş, Harap-Alb e supus la
alte şase probe, pe care le depăşeşte, apoi se întoarce la curtea Împăratului Verde. Aici,
fata îl demască pe Spân, care îi taie capul eroului, dar este înviat de farmazoană cu
ajutorul obiectelor magice. Astfel iniţierea se încheie şi eroul este recompensat cu
împărăţia şi fata Împăratului Roş.
Personajul principal, eponim, are un loc central în desfășurarea epică, celelalte
personaje evoluând din perspectiva rolului pe care îl joacă în formarea acestuia. Destinul
acestuia este dezvăluit de Sfânta Duminică: puţin mai este şi o să ajungi împărat cum n-a
mai fost altul pe faţa pământului, pentru că ţie ţi-a fost scris de sus să-ţi fie dată această
cinste. Ipostazele sociale în care este prezentat pot fi asimilate etapelor iniţierii. Evoluţia
personajului este de la fiu de crai, la slugă, apoi la împărat. Trecerea de la un statut
social privilegiat, cel de crăişor, la unul inferior, dificil, de slugă a Spânului este asociată
în antiteză cu îmbogățirea interioară, pentru ca în final valoarea celor două planuri -
material și spiritual- să coincidă ca dreaptă recompensă. Din punct de vedere psihologic,
Harap-Alb trece prin stări conflictuale, dar alege calea cea mai bună pentru stadiul în
care se află (acceptă tovărăşia Spânului când se rătăceşte), iar în final este un învingător,
dovedindu-se din ce mai stăpân pe sine, cu ajutorul prietenilor săi, iar aceste atitudini îi
marchează profund şi profilul moral superior. Din această perspectivă, este un
reprezentant al binelui, în ciuda defectelor sale. Eroul este la început un tânăr ruşinos,
naiv, lipsit de ambiţii, care nu urmăreşte să devină împărat, dar îşi încearcă norocul
pentru a spăla ruşinea fraţilor. Se deosebeşte de fraţii săi prin generozitate, calitate
răsplătită de Sfânta Duminică. Deşi are calităţile unui lider, acestea nu sunt evidenţiate de
la început, ci le descoperă pe parcursul drumului, prin intermediul probelor la care este
supus.
Procedeele de caracterizare directe se împletesc cu cele indirecte. Sfânta
Duminică îi spune luminate crăişor, Spânul îi spune pui de viperă, iar naratorul îi spune
boboc în felul său. Din punct de vedere fizic, naratorul nu oferă multe informaţii despre
aspectul lui Harap-Alb. El este caracterizat în mod direct de către verişoarele lui: Şi din
ceasul acela, au început a vorbi între ele (…) că Harap-Alb, sluga lui, are o înfăţişare
mult mai plăcută. Din faptele şi atitudinea personajului, din modul său de a se comporta
şi din relaţia cu alte personaje, din limbaj, se desprind alte trăsături de caracter. Optimist,
plin de încredere că va izbuti în ceea ce gândea, se decide să plece la unchiul său, nu
înainte de a-i cere tatălui său calul, armele şi hainele cu care a fost mire, deoarece aşa
fusese sfătuit de Sfânta Duminică, drept urmare a milosteniei faţă de aceasta, trăsătură
recunoscută şi de bătrână. După ce-l înduplecă pe tatăl său, alege calul năzdrăvan,
întinzându-i o tavă cu jăratic. Se dovedeşte a fi impulsiv atunci când loveşte calul
slăbănog ce se repezise la tavă.
Calitatea principală a protagonistului este bunătatea. O primă secvenţă
semnificativă din care reiese generozitatea personajului este cea în care o ajută pe Sfânta
Duminică, gest prin care eroul îşi dovedeşte şi bunătatea sufletească. Bătrâna îşi ia în
primire rolul de mentor şi îi fixează fiului de crai traseul existenţial. Îi atrage atenţia că a
face uz de valorile umanului înseamnă a-ţi deschide porţile devenirii „ca să vezi cât poate
să-ţi ajute milostenia”. Limita proiectului existenţial propus este pus sub semnul
excelenţei: „ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe faţa pământului, aşa de iubit,
de slăvit şi de puternic”. A conduce sub semnul iubirii, al gloriei şi al cinstirii, a fi
puternic prin milostenie este ceea ce îl aşteaptă pe erou. Această trăsătură reiese şi din
secvenţa în care eroul evită să facă vreun rău crăiesei albinelor şi crăiesei furnicilor.
Dovada bunătăţii va fi răsplatită. Pentru a-şi desăvârşi destinul, trebuie sa treacă proba
acestei calităţi. Celelalte însuşiri se pot dobândi, însă bunătatea este înnăscută.
O altă trăsătură a lui Harap-Alb este onoarea, deoarece acesta îşi respectă
cuvântul dat Spânului, chiar dacă îndură toate umilinţele acestuia, perioada în care este
slugă la Spân fiind una în care personajul îşi pierde temporar statutul social. Din relaţia
pe care o are cu Spânul, reiese onestitatea şi supunerea lui Harap-Alb. Totodată, eroul
dovedeşte o fire prietenoasă, fiind capabil să îşi apropie pe cei cinci monştri simpatici,
aceştia rămânând devotaţi până la final.
Numele personajului este o altă modalitate de caracterizare indirectă. “Harap”
înseamnă om cu pielea neagră, iar asocierea cu adjectivul “alb” sugerează puritatea,
inocenţa, naivitatea.
În strânsă legătură cu acţiunea se află relaţia protagonistului cu celelalte personaje
şi, implicit, conflictul acestuia cu personajele opozante, acestea fiind alte modalităţi de
construire a acestui personaj şi de evidenţiere a însuşirilor lui. În relaţie cu ajutoarele
sale- Sfânta Duminică, Ochilă, Flămânzilă, Setilă, Gerilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, calul,
crăiasa furnicilor şi cea a albinelor, fata lui Roşu-Împărat, care ca şi el reprezintă forţele
binelui-, Harap-Alb dovedeşte prietenie, toleranţă, milă şi generozitate. Însă cu celelalte
personaje, care reprezintă forţele răului, Spânul si Roşu-Împărat el intră în conflict şi este
prezentat în antiteză cu acestea, mai ales cu Spânul. Dacă Harap-Alb este blând, supus,
respectuos, cinstit, prietenos şi iertător, Spânul este aspru, viclean, arogant, mincinos şi
lipsit de omenie. Datorită calităţilor sale, Harap-Alb este iubit de cei din jur, pe când
Spânul este dispreţuit pentru răutatea sa.

Limbajul personajului este asemenea ţăranilor din Humuleşti evocaţi în

“Amintiri din copilărie”, aşadar tipic moldovenesc, ceea ce oferă basmului cult aspectul
comic, prin discrepanţa între statutul social al personajelor şi acest tip de limbaj. Deşi
sunt crai, împăraţi, monştri, personajele vorbesc şi se comportă ţărăneşte. Basmul se
caracterizează şi prin oralitate şi umor. Formulele populare ( vorbă să fie), expresiile
idiomatice (a se duce pe apa sâmbetei, a strica orzul pe gâşte), interjecţiile (iaca, hai,
teleap-teleap), proverbele şi zicătorile (Cine poate oase roade, cine nu nici carne moale,
Capra sare masa, iada sare casa) sunt mărci ale oralităţii. Umorul se datorează
prezentării unor situaţii comice: care de care mai chipos şi mai îmbrăcat de se târâiau
aţele şi curgeau oghelele după dânsii).
Evoluţia personajului principal, de la mezinul fiu de crai, la statutul de împărat se
înscrie în tema principală a basmului – triumful binelui asupra răului. Eroul, deşi nu
dispune de puteri supranaturale, reuşeşte să învingă răul şi să capete, în urma probelor la
care este supus, o serie de calităţi: bunătate, curaj, milă necesare unui viitor împărat.
Personajul care întruchipează răul este de fapt, cel care îl ajută pe erou să se formeze
spiritual.
Prin Harap-Alb, Creangă a reuşit să creeze un personaj fascinant, care aminteşte
de Nică-a lui Ştefan a Petrei şi care ne câştigă simpatia şi admiraţia, atrăgându-ne de
partea lui în drumul iniţiatic pe care îl parcurge.