PARTICULARITĂȚI DE CONSTRUCŢIE A UNUI PERSONAJ, LIVIU REBREANU,

ION

Opera literară ,, Ion’’, aparținând lui Liviu Rebreanu, apărută în anul 1920, a fost
scrisă pe durata a șapte ani, se încadrează în categoria romanului realist-obiectiv, deoarece
autorul mizează pe obiectivitate, acțiunea este ancorată în actualitatea vieții, înfățișând
diverse aspecte sociale, personajele sunt tipice, iar forma adoptată este echilibrată, punându-
se accent pe exactitatea exprimării. De aceea și viziunea despre lume sau perspectiva narativă
este obiectivă, întrucât naratorul este omniprezent și omniscient, iar relatarea întâmplărilor se
face la persoana a III-a, fără vreo implicare afectivă.
Personajele, ca element esențial al structurii unui roman realist-obiectiv, participă la
acțiune și se încadrează unei anumite tipologii, stabilind între ele anumite relații și fiind
purtătoarele mesajului autorului. Aceasta nu înseamnă însă că personajele sunt construite
schematic, deoarece ele sunt prezentate, în mod realist, cu defectele și cu calitățile lor,
devenind individualități complexe si verosimile.
Statutul social, psihologic şi moral al personajului
Un astfel de personaj tipic este și Ion, personajul principal și eponim al romanului,
căruia scriitorul îi construiește un portret complex ale cărui însușiri sunt puse în evidență
printr-o serie de elemente ale textului: prin temă, prin acțiune, prin construirea conflictului și
evidențierea relațiilor personajului cu celelalte personaje sau printr-o diversitate de procedee
de caracterizare. Ion este personajul principal, eponim si rotund. Realizat prin tehnica
basoreliefului, domină celelalte personaje implicate în conflict (Ana, Vasile, George), care-i
pun în lumină trăsăturile.
Prin intermediul acțiunii, încă de la începutul primului plan narativ, se poate constata
că Ion se află în centrul întâmplărilor, statutul său fiind acela de țăran sărac, dar harnic,
care dorește să-și depășească această condiție prin orice mijloace. Ion iubește nespus
pământul și, de aceea, din punct de vedere psihologic, trăiește obsesia îmbogățirii, dar
această dorință se lovește de cealaltă iubire, cea față de Florica, o fată tot săracă, pentru
care nutrește însă o pasiune sfâșâietoare. Moral, personajul parcurge un traseu epic
puternic tensionat, tocmai din cauza acestei pendulări dintre cele două iubiri. În final,
Ion apare în postura de victimă din cauza inconsecvenței sale și a incapacității de a-și
gestiona în mod realist sentimentele.
Trăsătura dominantă şi două secvenţe
O trăsătură primordială a personajului este iubirea pentru pământul care l-a
născut, perceput simultan ca terra mater (,,de mic i-a fost mai drag decât o mamă”) şi
proprietate ce garantează succesul în comunitate, într-un amestec de adoraţie mistică şi
orgoliu posesiv. Deși sărac, este ,,iute si harnic ca mă-sa", iubește munca: ,,Munca îi era
dragă, oricât ar fi fost de aspră, ca o râvnă ispititoare” și pământul: ,,pământul îi era drag ca
ochii din cap". Este înfrățit cu pământul prin muncă: ,,sudoarea [...] căzând se frământă în
humă, înfrățind, parcă mai puternic, omul cu lutul". De aceea, lipsa pământului îi pare o
umilință, iar dorința pătimașă de a-l avea este oarecum motivată: ,,Toată istețimea n-are și el
pământ mult, mult...”
Este caracterizat direct de către narator: ,,Iubirea pământului l-a stăpânit de mic
copil", de alte personaje: Vasile Baciu îl face ,,sărăntoc", ,,hoț" și tâlhar” și prin intermediul
monologului interior, reieșind firea sa vicleană:,,Mă moleșesc ca o babă năroadă. Parcă n-aș
mai fi în stare să mă scutur de calicie...Las că-i bună Anuța! Aș fi o nătăfleață să dau cu
piciorul norocului pentru niște vorbe...’’..(autocaracterizarea)
O secvenţă ilustrativă în acest sens este aceea a horei din debutul romanului. Pagină
de monografie, descrierea horei este, de asemenea, o ocazie de prezentare a organizării
ierarhice a satului. În această ierarhie, Ion are o poziţie hibridă. Respectat ca lider al flăcăilor
neînsuraţi datorită calităţilor fizice, voinţei, inteligenţei, autorităţii de care dă dovadă, Ion este
desfiinţat prin apelativele folosite de Vasile Baciu ( ,,sărăntoc’’, ,,hoţ’’ şi,, tâlhar’’) care scot
la iveală latura sa vulnerabilă: lipsa pământului, şi, deci, sărăcia. Din cauza mândriei rănite,
cu rădăcini adânci în frustrarea sufletului ţărănesc lipsit de obiectul existenţei sale, se
declanşează latențe obscure ale comportamentului său. Deşi nu prezintă antecedentele unui
suflet odios, Ion cade într-o demenţă a deziluziei. Setea de răzbunare se îndreaptă împotriva
lui George Bulbuc, într-o scenă sângeroasă, dar şi în înnoirea hotărârii de a-şi duce la
îndeplinire planul de a se însoţi cu Ana şi cu pământurile acesteia. În slujba atingerii acestui
scop, scena horei prezintă un întreg spectru al metodelor mai mult sau mai puţin disimulate
folosite de personaj.
O a doua secvenţă semnificativă pentru patima ţăranului pentru pământul dobândit
cu greu apare în capitolul Sărutarea. Este o scenă memorabilă ce ilustrează dimensiunile
ancestrale ale relaţiei ţăranului cu pământul său. Ion primeşte proprietăţile lui Vasile Baciu
legal. E primăvară şi merge prima oară să le vadă, pentru că ,,dragostea lui avea nevoie de
inima moşiei.” Pământul, personaj stihial, are în sine o uriaşă ,,anima”. În mijlocul delniţei,
Ion îl sărută ,,cu voluptate”; ,,şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”.
Împlinit, personajul îşi vede puterile hiperbolizate: ,,Se vedea acum mare şi puternic, ca un
uriaş din basme”, iar personajul htonic zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins. În ,,Lauda
ţăranului român”, Rebreanu leagă identitatea noastră naţională de aceea a ţăranului, şi pe cea
a ţăranului de pământul ,,care ne-a modelat trupul şi sufletul, care prin soarele şi apele şi
munţii şi şesurile lui ne-a dăruit toate calităţile şi defectele cu care ne prezentăm azi în lume
”. Astfel, dragostea lui Ion pentru pământ are doar fervenţa (înfocare, pasiune) dată de lipsa
esenţială a acestuia, dar rămâne în fapt reprezentativă identităţii noastre naţionale.
Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în
evidenţă însuşirile personajului
Un prim conflict reprezentativ pentru personajul Ion este conflictul principal care
stă la baza temei romanului și care îl are, de asemenea, în prim-plan pe Ion. Conflictul
exterior dintre Ion şi Vasile Baciu, care nu vrea să-şi dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după
alt ,,bocotan”, George Bulbuc, conform unei înţelegeri vechi între familii, marchează prin
etapele sale etapele acţiunii. În plan secundar există mai multe conflicte – între Ion şi Simion
Lungu, pentru o brazdă de pământ care fusese înainte a Glanetaşilor (,,inima îi tremura de
bucurie că şi-a mărit averea”), între Ion şi George Bulbuc, un sărăntoc şi un bocotan. În plan
interior, există un conflict între glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul personajului
principal, soluţia fiind ca acesta să se lase stăpânit pe rând, cu aceeaşi pasiune, de fiecare, dar
şi un conflict simbolic, între voinţa acestuia şi legile superioare ale pământului-stihie,
amintind de mândria nemăsurată a individului, supraaprecierea în confruntarea cu destinul-
hybris care determină căderea personajului ca în tragediile greceşti.
Modalităţile de caracterizare sunt multiple. Ion este caracterizat direct, atât de către
narator: ,,iute şi harnic, ca mă-sa”; ,,munca îi era dragă, oricât ar fi fost de grea, ca o râvnă
ispititoare”, cât şi de alte personaje, în diferite momente ale acţiunii: ,,Ion e băiat cumsecade;
e muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ “( Maria Herdelea); ,,eşti un stricat şi-un bătăuş şi-un
om de nimic…te ţii mai deştept ca toţi, dar umbli numai după blestemăţii” ( preotul Belciug).
Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin monologul interior: ,,Mă moleşesc
ca o babă năroadă… Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe…”
Caracterizarea indirectă se realizează, de asemenea, folosind resurse multiple. Prin
limbaj, personajul dovedeşte abilitate de adaptare şi de a folosi pe ceilalţi în obţinerea reacţiei
favorabile planurilor sale-îşi nuanţează limbajul în funcţie de interlocutor, folosind registre
diferite: este respectuos cu învăţătorul, ironic cu Vasile Baciu, agresiv cu cei care îi ameninţă
scopurile. Gesturile şi mimica îi trădează intenţiile: ,,avea ceva straniu în privire, parcă
nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”. Comportamentul scoate în evidenţă trăsături variate
precum hărnicia, puterea voinţei, lăcomia, brutalitatea sau lipsa de consideraţie. Prin relaţia
cu alte personaje influenţează, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe toţi cei cu care intră
în contact, dovedind statutul său de personaj central.
Ion este un personaj memorabil, ipostază a omului teluric, învins de orgoliul sub
impulsul căruia se angrenează în lupte pe care nu le poate susţine moral. Ion este în acelaşi
timp tipic şi profund individual. Atât Vasile Baciu, cât şi Alexandru Glanetaşu se căsătoriseră
cu femei bogate. Niciunul însă nu urmează traseul sinuos şi pasional al personajului Ion. Fără
a găsi forţa de a accepta cu adevărat implicaţiile căsătoriei cu Ana, dar nici de a refuza
această căsătorie, Ion vede ulterior în turnura evenimentelor o fatalitate prin care trebuie să
plătească forţarea destinului de a-i oferi ceva ce nu a simţit cu adevărat că avea dreptul
– ,,Mândru şi mulţumit ca orice învingător, Ion simţea totuşi un gol ciudat în suflet”. Moartea
lui Petrişor este pusă pe seama fatalităţii. Concluzia din a doua parte a romanului invalidează
toate strădaniile din prima parte: ,,ce folos de pământuri, dacă ce ţi-e pe lume mai drag nu-i al
tău…” Sfârşitul personajului este în mare măsură o urmare a acţiunilor sale directe, căci Ion îi
furnizează inexplicabil lui George direcţia loviturilor în întuneric. Involuntar, luând forma
destinului, Ion se autopedepseşte. Dar naratorul lasă posibilitatea continuării, căci Florica este
însărcinată, iar unii opinează că ar fi copilul lui Ion. Conform concluziei finale a
naratorului: ,,Câţiva oameni au murit, alţii le-au luat locul…”, viaţa va repeta, poate, într-o
altă formă, destinul personajului principal al romanului, în curgerea ei ciclică, imperturbabilă.
Concluzia
Ion este un personaj tipic, reprezentând întreaga țărănime săracă, măcinată de dorința
de a alunga cu orice preț sărăcia. Astfel se poate explica și afirmația lui G. Călinescu, potrivit
căreia ,,toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion’’. Deși personaj tipic prin scopul urmărit, Ion
este atipic prin mijloacele folosite pentru a realiza ceea ce și-a propus, precum și prin
zbuciumul interior devorator între glasul pământului și glasul iubirii, acțiunea finalizându-se
prin moartea sa.
Având în vedere toate aceste aspecte referitoare la particularitățile personajului,
constatăm că imaginea sa este în deplină concordanță cu tema romanului și viziunea obiectivă
a autorului, întrunind, totodată, particularitățile unui personaj tipic care se manifestă însă
atipic. De remarcat sunt și complexitatea lui și veridicitatea cu care este prezentat în lumini și
umbre, întrupând atât calități, cât și defecte, manifestate în cadrul unui puternic conflict
interior.