Iona- caracterizare

Piesa de teatru Iona, de Marin Sorescu, a fost publicată în revista „Luceafărul”. În volum, a

apărut în anul 1968. Alături de operele Paracliserul și Matca, Iona face parte din trilogia Setea
muntelui de sare. Tehnicile de realizare sunt cele utilizate în teatrul absurdului, farsele populare sau în
trilogiile antice.
Piesa Iona, construită prin analogie cu parabola biblică, poate fi considerată o meditație
alegorică asupra condiției omului pe pământ. Prin urmare, vom analiza particularitățile de construcție
a personajului Iona. Pe scurt, acestea ar fi: evidențierea trăsăturilor personajului prin analogie cu
personajul biblic sau cu elemente ale spațiului virtual, imaginat, monologul interior, dedublarea.
Principalul element de construcție a personajului îl reprezintă paralela cu personajul biblic,
Iona. Tot ceea ce este puternic diferit între ei va ieși în evidență. Cu toate că Iona biblicul este supărat
pentru că Dumnezeul lui e „milostiv” şi „îndurat”, totuşi mobilul încercării de a se abate de la porunca
divină îl regăsim dincolo de această mărturisire, care, să nu omitem, e rostită după ce el hotărăşte:
„Acum, Doamne, ia-mi sufletul meu”. Deci, spre partea finală a capitolului, când asistăm la scena
unei dezbateri mult mai crâncene, spre satisfacerea propriei ambiţii de a fi săvârşit un oficiu de
pedepsire a celor pe care i-a vestit. Pentru Iona, finalizarea misiunii ar fi însemnat distrugerea cetăţii
Ninive. El se plasează cu faţa la răsărit pentru vizualizarea „spectacolului”. În acest fel, îşi asumă cu
adevărat postura de obiect. Crede într-un plan divin prestabilit, ale cărui puncte să nu schimbe
perspectiva de început, după avatarurile oamenilor. Cunoaşte o frustrare pe care o va revărsa în gesturi
de nelinişte. Se mută de colo-colo, parcă pentru a se regăsi pe sine însuşi.
Iona încearcă să se abată de la porunca lui Dumnezeu. Refuză limitele noi ale unui destin. O
imposibilitate de a se ridica la presupusa sacralitate a misiunii. O inadaptabilitate. Vrea să fugă la
Tarsis. Nu preferă destinaţia om. Totuşi, se pierde cu frenezie între oamenii de pe corabie. Refuză
providenţa. Niciodată n-a privit mai departe de el însuşi. O căutare a libertăţii într-o condiţie care nu
pretinde mult. Dacă ar fi acceptat de la început misiunea, sentimentul de libertate ar fi survenit mult
mai târziu şi numai după ce Iona s-ar fi risipit destul cu mesaj între oameni, până la a se fi „lepădat”
de sinele vechi .
Corabia nu e sfărâmată. E un semn că mai sunt speranţe. Fiul lui Amitai se poate prăbuşi
într-un gol de activitate. Dumnezeu îl chinuieşte prin remuşcările conştiinţei. Iona se refugiază în
suferinţa remuşcării, precum şi într-o stare de somn.
În Biblie, voinţa Creatorului acţionează întru ameliorarea egoismului general, tocmai printr-o
persoană cu o rezervă de individualism în construcţie. Personajul biblic este sedus de respectarea
propriului ritm existenţial. Asumarea unei misiuni presupune altă febră, o libertate puternică tocindu-
se în impactul cu închistarea umană. Creaţia nu acceptă, pentru încă o dată, intervenţia artistului.
Legătura om – Dumnezeu, în ambele planuri, real şi spiritual, ar duce, în cazul omului, la o
forţare a limitelor, iar spargerea lor, benefică pentru Dumnezeu. Iona cultivă vocaţia anonimatului.
Are capacităţi de conservare. Trăieşte ispita de a se sustrage măreţiei poruncii supreme. Capcana
consta in faptul de a fi înghiţit de un peşte apărut din vâltoarea pedepsei. Monstrul marin este o
traducere în formă concretă a egoismului uman. Dumnezeu cere libertate pentru credinţa numai în el
însuşi, pentru asigurarea unei justiţii.
Pentru Iona, personajul lui Marin Sorescu, a pescui înseamnă libertate. Prin pescuit, dă curs
liber calităţilor personale în acest domeniu. Dar nu se gândeşte şi la instinctul de libertate al peştilor.
Uriaşul peşte apare ca o întruchipare a zbaterii, pentru a se elibera din plase, a atâtor peşti prinşi.
Gestul de a aduce lângă el „un acvariu mic în care dau vesel din coadă câţiva peşti”, mimează dorinţa
libertăţii de a reuşi ca pescar. Dacă nu pescuieşte, redevine singur, captivul unui monolog.
O sursă a calvarului celor doi Iona este neîncrederea. De exemplu, eroul lui Sorescu nu
observă peştele din spatele său. De asemenea are neîncredere în ocazia de a se afla, o dată, în faţa unei
mari prăzi. Este un corespondent mitic al lui Prometeu. Acesta a beneficiat de libertatea de a stăpâni.
Va fi înlănţuit, dar căderea este a cuiva împlinit, capabil să trăiască forme infime ale libertăţii, privind
fărâmele de ficat purtate în plisc, din înlănţuire, de vultur. Vulturul este un vehicul între suferinţa lui
Prometeu şi măreţia lui Zeus.
Iona construiește, într-un limbaj parodic, neconvențional, un spațiu virtual, în care se
contopesc foarte multe dintre detaliile care i-au caracterizat existența până acum: părinții,
soția, copiii, obiectele casnice – patul, masa, papucii de casă. Observăm astfel că totuși, Iona

1
 este o ființă sociabilă, iar separarea de oameni, de lumea lui concretă, îl duce în pragul
alienarii.
Alt element de construcție a personajului dramatic îl constituie tehnica dedublării: monologul
interior este mascat sub forma dialogului. Ca să-și dea speranțe și să nu cedeze prezentului
caracterizat de solitudine, Iona, trimițându-și scrisori în sticle de naufragiat, își imaginează că într-o
situație mai disperată ca a lui este altcineva. Această idee îl destinde și-i mai dă motive de a crede în
viață. Disponibilitatea rostită de a ajuta îl salvează, temporar, de la prezentul fără șansă de reușită în
profesiunea de pescar.
Personajul întreține un dialog cu un interlocutor nevăzut. El vorbește cu sine însuși pe două
voci. Își depășește necazul prin umor: „Parcă-l văd pe răposatul. Mă înghițise și, cu burta plină de
mine, se pregătea și el pe undeva să mă ferece. Să-i tihnesc”. O formă de a depăși situația devine
autoironia: „E strâmt aici, dar ai unde să-ți pierzi mințile. Nu e greu”.
Iona poate fi considerat un simbol al individului solitar, care este capabil să accepte moartea
fizică, dar nu pe cea spirituală. El crede în ideea repetabilității nașterii pentru a corecta greșelile din
viețile anterioare: „Mamă, mai naște-mă o dată! Prima viață nu prea mi-a ieșit”.
Piesa Iona de Marin Sorescu, datorită particularităților de construcție a personajului dramatic,
pune accent pe condiția tragică a omului, a cărui șansă de a-și depăși destinul este cuvântul, logos-ul,
care permite libertatea, cel puțin de exprimare a dilemelor, slăbiciunilor.