“O scrisoare pierdută”, de I.L.

Caragiale

Tema si viziunea despre lume

Opera literară “O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri, aparţinând

realismului clasic. Scrisă de I.L.Caragiale,aceasta opera , publicata in anul 1884, este cea de-a
treia comedie din cele patru scrise de autor.

Realismul este prezent prin teme- alegerile parlamentare pentru Camera Deputaţilor,
pe fondul formării societăţii capitaliste, decadenţa moravurilor şi familia, iar de clasicism
aparţin-simetria incipit-final, respectarea regulilor celor trei unităţi-de timp, de loc şi de
acţiune,  tipologizarea personajelor. Unele dintre tipurile comice create sunt: ambiţiosul
(Tipătescu), cocheta adulterină, femeia voluntară(Zoe), prostul fudul( Farfuridi), senilul
( Dandanache), cetățeanul simplu, ameţit de discursurile electorale (Cetățeanul turmentat),
funcţionarul public. Caragiale adaptează tiparele de formă pe care le simte restrictive, şi
creează o comedie în care râsul corectează moravurile, dar le  asimilează într-o concepţie, în
final, tristă şi sceptică asupra spectacolului vieţii. Actualitatea viziunii lui Caragiale ţine de
perspectiva dublă a abordării idividului: social şi sufletesc. Tiparele  sociale se întrepătrund
cu tiparele caracterologice; situaţiile care scot la iveală defecte umane sunt eterne şi se repetă
în afara limitelor unei epoci.

O primă secvenţă ilustrativă pentru tema operei este cea din debutul piesei, în care 
Ghiţă Pristanda, poliţistul oraşului, se află în odaia lui Ştefan Tipătescu pentru a-i oferi
obişnuitul raport cu privire la evenimentele zilei anterioare. Relaţia conducere-administraţie
locală este surprinsă în acţiunile ei tipice şi presupune servitute din partea poliţiei şi interesul
reciproc al părţilor. Prefectul închide ochii la “ciupelile” poliţistului prost plătit în schimbul
serviciilor personale acordate. Numărătoarea steagurilor este o ilustrare a proverbului amintit
de Tipătescu- “dacă nu curge, pică”. Spionarea rivalului politic al lui Tipătescu de poliţist în
afara orelor de serviciu face parte din “datorie”. De asemenea, scena anunţă declanşarea
intrigii prin semnalarea prezenţei unui document aflat în posesia lui Caţavencu ce ar putea
înclina balanţa în favoarea lui la alegeri. Mesajul transmis este că rezultatul alegerilor
depinde de luptele de culise între oponenţi şi mai puţin de opinia electoratului.

O a doua secvenţă ilustrativă pentru tema piesei este numărarea voturilor în actul II de
către Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, înainte ca alegerile să  fi avut efectiv loc.
Votul este decis de ariile de influenţă. Farfuridi se teme de trădarea lui Tipătescu, şi încearcă
să afle ce se întâmplă de la Trahanache. Reacţia acestuia dezvăluie o altă temă a comediei de
moravuri: adulterul. Ignorat din naivitate sau din “diplomaţia” vârstei, tringhiul conjugal este
înfăţişat de Trahanache ca o inocentă convieţuire frăţească.

Acţiunea, caracterizată de tensiune dramatică exemplar condusă pe parcursul celor

patru acte, particularizează concepţia autorului despre cutumele politice ale marii burghezii
provinciale. Scrisoarea este un suprapersonaj, în ciuda aparenţei de lipsă de însemnătate-
folosirea articolului nehotărât “o”-, ce capătă în viaţa lui Zoe, a lui Tipătescu şi a deciderii
exprimării opiniei unui colegiu importanţa majoră (ca în literatura americană- “Scrisoarea
furată”- E. A. Poe). Dacă iniţial atmosfera este de calm şi rutină, acţiunea se complică treptat
o dată cu semnalarea periplului scrisoricii de amor a lui Tipătescu de la cetăţeanul turmentat
la Caţavencu şi invers, culminând cu intrarea în scenă a altei scrisori,  al cărei traseu va

1
continua şi “ aldată”, ciclic.  Strădaniile personajelor-ameninţările lui Tipătescu, strategiile
diplomatice ale Zoei, descoperirea poliţelor de către Trahanache, intervenţiile poliţaiului
Pristanda, sforţările lui Farfuridi şi Brânzovenescu de a înţelege ce se întâmplă, vor fi anulate
de modul cum hazardul serveşte interesele unora sau altora. Cu privire la rezolvarea prin
intrarea în scenă a lui Dandanache autorul declara: “Am găsit un personaj mai prost ca
Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”. Deşi subliniază ideea realităţii politice a tuturor
timpurilor, personajele nu ies din caricatural, aspect evident în finalul împăcării festiviste în
care satisfacţia personală a fiecăruia îmbracă masca  binelui ţării.

Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni: reprezentanţii

partidului puterii ( Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu), şi
gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al
ziarului “Răcnetul Carpaţilor”. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-
Brânzovenescu care se teme de trădarea prefectului. Amplificarea conflictului se realizează
prin intrările repetate în scenă ale cetăţeanului turmentat, care, neaducând scrisoarea, creează
o stare de tensiune niciodată rezolvată.

Particularităţile compoziţiei comediei lui Caragiale oglindesc tema acesteia în măsura

în care subliniază prin progresia evenimentelor lipsa criteriilor reale de promovare, aleatoriul
şi fariseismul metodelor celor implicaţi. O serie de procedee compoziţionale- răsturnări
bruşte de situaţie, elemente-surpriză, anticipări, amânări-complică situaţia conflictuală. Prin
tehnica acumulărilor succesive, acţiunea capătă proporţiile unui uriaş bulgăre de zăpadă ce
ameninţă a strivi siguranţa şi confortul poziţiei protagoniştilor, pentru ca lucrurile să ia o
întorsătură neaşteptată, şi, conform definiţiei speciei, finalul să fie unul fericit pentru toţi.

Limbajul teatrului lui Caragiale este de un rafinament unic şi de neegalat, cu ecouri

încă actuale în limbajul nostru literar şi nu numai. Modalitate de caracterizare şi de
individualizare a personajelor, sursă a unui comic savuros, limbajul personajelor e presărat cu
expresii “pe cât de sonore, pe atât de minunat de improprii”. Câteva fenomene constante ce se
pot recunoaşte sunt: ticurile verbale (“într-o soţietate fără moral şi fără prinţip mai trebuie şi
puţintică diplomaţie”),  etimologia populară ( “scrofuloşi”,“capitalişti”), atracţia paronimică (
“renumeraţie”), pronunţia greşită (“famelie”, “andrisant”), contradicţia în termeni ( “12
trecute fix”, “după lupte seculare care-au durat aproape 30 de ani”), asociaţii incompatibile
( “curat murdar”, “industria română este admirabilă, e sublimă, putem spune, dar lipseşte cu
desăvârşire”), nonsensul ( “ să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimica…”),
truismele (“ unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără moral, va să zică că nu le
are”). Aceste trăsături plasează limbajul dramatic într-o zonă a inefabilului: “Umorul lui
Caragiale e inefabil, ca şi lirismul eminescian, constând în caragialism, adică într-o manieră
proprie de a vorbi”.

În opinia mea, specificul viziunii caragialiene este dat de capacitatea sa franc

formulată în cunoscutul enunţ “Simţ enorm şi văz monstruos”. Sub masca râsului, Caragiale
realizează o radiografie fără omisiuni a  societăţii, dar şi a naturii umane, concretizată istoric,
dar traversând epocile. Geniul comic al autorului se împleteşte cu formaţia sa realistă, “O
scrisoare pierdută”, alături de întreaga  operă, creând un univers atât de original şi de
românesc, încât a pătruns în stratul cel mai profund al conştiinţei noastre culturale. Replici
sau situaţii caragialene sunt recunoscute sau folosite ca puncte de referinţă, dovedind o
extraordinară rezistenţă a spiritului autorului şi  validând permanenţa viziunii sale.