Tema și viziunea despre lume în comedia „O scrisoare pierdută”

Comedia apare în 1884, dar este publicată abia un an mai târziu în revista „Convorbiri literare”,
XVIII, nr. 11 în 1885. Este una dintre cele 4 comedii ale lui Caragiale pe lângă „O noapte furtunoasă”,
„D-ale carnavalului”, „Conu Leonida față cu reacțiunea”, opere în care scriitorul urmărește
surprinderea moravurilor societății burgheze din acea perioadă. Ca procedee artistice întâlnim satira,
sarcasmul, ironia, comicul. Caragiale e un fin observator al societății burgheze în care trăiește, astfel în
opinia lui Garabet Ibrăileanu acesta „face concurență stării civile”, formula sa artistică fiind „realismul
tipic” (T. Vianu). Piesa a fost jucată în premieră, pe scena Teatrului Național din București, la 13
noiembrie 1884, înregistrând un mare succes de public însă nu a fost bine primită de criticii literari ai
vremii.
Opera se încadrează în specia literară numită comedie, ea fiind o specie a genului dramatic,
având ca scop stârnirea râsului și amuzamentului cititorului, conflictul fiind superficial, iar finalul
fericit, acțiunea având rolul de a satiriza realități sociale nepotrivite sau moravuri individuale, în
speranța îndreptării acestora. Aceasta este o comedie de moravuri care urmarește viața de familie într-
un oraș de provincie în timpul alegerilor pentru Camera Deputaților.
Precum în celelalte comedii caragialiene, protagoniştii din O scrisoare pierdută sunt în cea mai
mare parte personaje plate, lipsite de profunzime şi de mister. Există însă şi personaje al căror
comportament nu este lipsit de ambiguitate. S-a spus cu îndreptăţire că din comedii lipsesc personajele
care să evolueze, care să sufere transformări psihologice. Există, în schimb, diferenţe notabile în felul
personajelor de a reacţiona la împrejurări. La extreme se află Trahanache şi Caţavencu: unul
imperturbabil, mereu egal cu sine, celălalt adaptându-se cu o enormă uşurinţă schimbărilor bruşte de
conjunctură, trecând prin cele mai variate ipostaze: bunăvoinţă vicleană, spirit conciliant, infatuare
afişată, patetism, umilinţă liguşitoare, entuziasm.
Comedia lui Caragiale O scrisoare pierdută uzează de toate tipurile de comic: de situaţie
(pierderea şi găsirea scrisorii, întâlnirea Caţavencu – Tipătescu); de caracter (ipostazele personajelor,
disponibilitatea disimulatorie); comicul de moravuri (relaţia dintre Tipătescu şi Zoe, practicarea
şantajului politic); comicul de nume, comicul de limbaj. Toate acestea se subsumează portretizării
comice a unor a unor fenomene specifice epocilor de tranziţie.
Este o comedie prin folosirea surselor multiple ale comicului: de situație, de caractere, de acțiune
și de limbaj. Modalitate de caracterizare şi de individualizare a personajelor, sursă a unui comic
savuros, limbajul personajelor e presărat cu expresii “pe cât de sonore, pe atât de minunat de
improprii”( Eugen Ionescu- “Note şi contranote”). Câteva fenomene constante ce se pot recunoaşte
sunt: ticurile verbale (“într-o soţietate fără moral şi fără prinţip mai trebuie şi puţintică diplomaţie”),
etimologia populară ( “scrofuloşi”,“capitalişti”), atracţia paronimică ( “renumeraţie”), pronunţia greşită
(“famelie”, “andrisant”), contradicţia în termeni ( “12 trecute fix”, “după lupte seculare care-au durat
aproape 30 de ani”), asociaţii incompatibile ( “curat murdar”, “industria română este admirabilă, e
sublimă, putem spune, dar lipseşte cu desăvârşire”), nonsensul ( “ să se revizuiască, primesc, dar să nu
se schimbe nimica…”), truismele (“ unde nu e moral, acolo e corupţie”, şi „o soţietate fără moral, va să
zică că nu le are”). Aceste trăsături plasează limbajul dramatic într-o zonă a inefabilului: “Umorul lui
Caragiale e inefabil, ca şi lirismul eminescian, constând în caragialism, adică într-o manieră proprie de
a vorbi”( G. Călinescu)
Putem încadra textul în curentul clasicism tocmai prin critica moravurilor, caracterul satiric (o
perspectivă ironică asupra burgheziei și a societății politice românești din sec al XIX-lea), prin
susținerea valorilor clasice de bine, frumos, adevăr, căpătând astfel și un scop didactic, moralizator dar
și prin respectarea regulii celor trei unități de timp. Textul ține și de realism prin impresia de
veridicitate pe care o creează, prin utillizarea tehnicii detaliilor prin ironie și prin construcția
personajelor tipologice. Lipsa conflictului interior, a mustrărilor de conștiință se justifică prin
superficialitatea personajelor și încadrarea lor strictă într-o tipologie. Caragiale depașește cadrul
comediei clasice, caricaturizând personajele, prin trăsături care înlesnesc încadrarea lor tipologică, deci
apartenența la realism. Acesta fiind considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română.
Pompiliu Constantinescu precizează în articolul „Comediile lui Caragiale” nouă clase tipologice, dintre
care următoarele sunt identificate și în „O scrisoare pierdută”: tipul încornoratului sau a
înșelatului(Trahanache), tipul primului-amorez și al donjuanului (Tipătescu), tipul cochetei și al
adulterinei (Zoe), tipul politic și al demagogului (Tipătescu, Cațavencu, Farfuridi, Brânzovenescu,
Trahanache, Dandanache), tipul cetățeanului (Cetățeanul turmentat), tipul funcționarului (Pristanda),
tipul confidentului (Pristanda, Tipătescu, Brânzovenescu), tipul raisoneurului (Pristanda).
Dincolo de talentul nemaipomenit al lui Caragiale de a creea și contura foarte bine diferite
tipologii umane, acesta este foarte atent și minuțios când vine vorba de alegerea numelor potrivite
personajelor sale. Comicul de nume apare în strânsă relație cu tipologia personajelor și cu trăsăturile
lor dominante. Prenumele lui Zaharia Trahanache sugerând zahariseala, dulcegăria, dar și o anumită
tactică politică. Acesta neluând vreodată decizii pripite. „Trahanaua”, de la care îi vine numele e o
coca moale, ceea ce sugerează caracterul ușor influențabil, ușor de manipulate, iar sufixul grecesc
„ache” sugerează caracterul său balcanic. Zoe Trahanache are un nume scurt care sugerează fermitate,
putere, autoritate și tot odată masculinitate(„fii bărbată Zoe!”). Numele mic al lui Nae Cațavencu
sugerează originea de mahalagiu a personajului, iar numele de familie i se trage de la o haină
moldovenească, un fel de cojoc, cu două fețe, fără mâneci, sugerând caracterul duplicitar. „Cață”
având un dublu înțeles, o pasăre gălăgioasă, aceasta sugerând caracterul demagogic și un laț folosit de
vânători pentru a prinde păsări, sugerând caracterul ipocrit și șantajist. Ștefan Tipătescu, căruia i se mai
spunea Fănică, acest apelativ sugerând un grad ridicat de familiaritate și afectivitate și căderea în
derizoriu a unei personae care ocupă o funcție publică importantă. Rădăcinile „tip” și „escu”din
numele său sugerează un tip comun, șters. Cetățeanului turmentat nu îi este precizat numele, deoarece
el reprezintă alegătorii. Adjectivul „turmentat” sugerează deruta alegătorilor, care deși dețin puterea,
nu o știu folosi, onestitatea acestora amplificând și mai mult imoralitatea jocurilor de culise. O
nefericită combinație dintre prenumele cuceritorului Troiei „Agamemnon” și „ dandana”, care
înseamnă încurcătură și sufixul grecesc „ache”, alcătuiesc numele lui Agamemnon Dandanache.
Diminutivele „Agamiță” sau chiar „Gagamiță” sporesc și mai mult derizoriul personajului.
Viziunea despre lume este clasică prin critica adusă unor moravuri sociale cum ar fi corupția,
șantajul politic și moral, demagogia politică, prostia, slugărnicia, ipocrizia, falsa prietenie și adulterul.
Alcătuit dintr-un substantiv și un adjectiv, titlul denumește intriga textului. Pierderea scrisorii de
amor, scrisă de prefectul județului, Ștefan Tipătescu, și trimisă amantei sale, Zoe Trahanache, soția
celui mai bun prieten, Zaharia, creează o situație conflictuală care se amplifică treptat și se rezolvă în
final fără regrete majore din partea personajelor. Scrisoarea este importantă, deoarece marchează o
intrigă duplicată: alegerea condidatului impus de "centru" este determinată tot de o scrisoare pierdută.
Scrisoarea este un suprapersonaj, în ciuda aparenţei de lipsă de însemnătate-folosirea articolului
nehotărât “o”-, ce capătă în viaţa lui Zoe și a lui Tipătescu importanţă majoră.
O primă secvenţă ilustrativă pentru tema operei este cea din debutul piesei, în care Ghiţă
Pristanda, poliţistul oraşului, se află în odaia lui Ştefan Tipătescu pentru a-i oferi obişnuitul raport cu
privire la evenimentele zilei anterioare. Relaţia conducere-administraţie locală este surprinsă în
acţiunile ei tipice şi presupune servitute din partea poliţiei şi interesul reciproc al părţilor. Prefectul
închide ochii la “ciupelile” poliţistului prost plătit în schimbul serviciilor personale acordate.
Numărătoarea steagurilor este o ilustrare a proverbului amintit de Tipătescu- “dacă nu curge, pică”.
Spionarea rivalului politic al lui Tipătescu de poliţist în afara orelor de serviciu face parte din
“datorie”. De asemenea, scena anunţă declanşarea intrigii prin semnalarea prezenţei unui document
aflat în posesia lui Caţavencu ce ar putea înclina balanţa în favoarea lui la alegeri. Mesajul transmis
este că rezultatul alegerilor depinde luptele de culise între oponenţi şi mai puţin de opinia electoratului.
 O a doua secvenţă ilustrativă pentru tema piesei este numărarea voturilor în actul II de către
Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, înainte ca alegerile să fi avut efectiv loc. Votul este decis de
ariile de influenţă. Farfuridi se teme de trădarea lui Tipătescu, şi încearcă să afle ce se întâmplă de la
Trahanache. Reacţia acestuia dezvăluie o altă temă a comediei de moravuri: adulterul. Ignorat din
naivitate sau din “diplomaţia” vârstei, tringhiul conjugal este înfăţişat de Trahanache ca o inocentă
convieţuire frăţească. Sciziunile în interiorul partidelor, candidatul prost şi fudul, dar cu instinctul viu
al apărării interesului, scrisorile acuzatoare semnate anonim, toate sunt elemente ale şaradei electorale
care configurează tema piesei. Tot acum Trahanache scoate la iveală şi plafonarea personajului
principal-Ștefan Tipătescu- într-o situaţie inferioară capacităţilor sale, subjugat voinţei unei femei
ambiţioase.
Comicul de situație, alături de cel de moravuri, conturează o lume dominată doar de "enteres".
Toate principiile morale sunt încălcate la toate nivelurile societății: în politică, șantajul este pe primul
loc, în viața de familie, imoralitatea se regâsește prin triunghiul conjugal Zoe - Tipătescu - Trahanache,
iar la nivel social predomină minciuna și demagogia.
Indicii spațiali și temporali nu sunt precizați, singura mențiune fiind "în capitala unui județ de
munte, în zilele noastre". Vaga determinare spațială și temporală are scopul de a generaliza mesajul
piesei și de a evidenția universalitatea tipologiilor umane prezentate.
Intriga piesei dă simetrie operei apărând atât la început cât și la final. Scrisoarea pierdută devine
o armă de șantaj pentru preluarea puterii politice. Prima scrisoare cea a lui Tipătescu către Zoe, iar a
doua este cea folosită de Agamemnon Dandanache pentru a-și câștiga locul politic.
Piesa conține 4 acte împărțite la rândul lor în mai multe secene. Actul întâi prezintă dialogul
inițial dintre Tipătescu și Pristanda, contextul social și cel politic și personajele. Acesta fiind mimentul
în care Zaharia Trahanache își face apariția, aducând cu el vestea scrisorii de dragoste aflată la
Cațavencu și pe care o crede o plastografie. Tot aici se poate vedea și contrastul dintre naivitatea lui
Zaharia și impulsivitatea celor doi îndrăgostiți.
Actul al doilea debutează cu numărătoarea estimativă a voturilor pentru fiecare tabără politică.
Farfuridi și Brânzovenescu, avocați și aliați politici ai lui Tipătescu, se tem de o eventuală trădare a
acestuia, fapt întreținut și de numeroasele vizite la adversarul politic, Cațavencu. Tipătescu ordonă
arestarea și percheziționarea casei lui Cațavencu, fără vreun rezultat favorabil, însă acesta este eliberat
la cererea Zoei care, în ciuda dezacordului lui Tipătescu, îi oferă sprijin politic adversarului Cațavencu,
în schimbul scrisorii. În mijlocul acestor frământări politice și personale, se primește o depeșă de la
centru ce solicită alegerea unui candidat trimis de aici.
Actul al treilea prezintă ședința și discursurile electorale demagogice ale lui Cațavencu și
Farfuridi din sala primăriei. Între timp Trahanache găsește o poliță falsificată a lui Cațavencu pe care
intenționează să o folosească drept armă de șantaj. La un moment dat se anunță numele candidatului
numit de la centru în urma depeșei primite în persoana lui Agamemnon Dandanache. Lucru acesta
creează haos în sală, învălmășeală în care Cațavencu pierde pălăria cu scrisoarea care este găsită de
cetățeanul turmentat și predată destinatarului Zoe.
Ultimul act aduce și rezolvarea conflictului inițial, scrisoarea ajungând înapoi la Zoe Trahanache.
Își face apariția în scenă Agamemnon Dandanache, mai prost și mai incult decât candidații locali,
mărturisind că ajunsese aici printr-o altă scrisoare compromițătoare, folosită ca armă de șantaj. Piesa se
încheie cu festivitatea în cinstea noului candidat ales, condusă de însuși Cațavencu.
În opinia mea, această comedie este una dintre cele mai rafinate opere din literatura română,
datorită faptului că este plină de subtilități și referințe, atât directe căt și indirecte, la societatea vremii
de atunci, situații care din nefericire pot fi întâlnite și astăzi.
Peransamblu comedia lui Ion Luca Caragiale, O scriosare pierdută, se remarcă prin
complexitatea cu care acesta tratează personajele, dar și cu banalitatea conflictului, combinația celor
două contopindu-se în ceea ce se vrea a fi un semnal de alarmă pentru acei oameni care-și trăiesc viața
preocupându-se de banalități și practicând tot felul de moravuri neortodoxe, trăind în consecință fără
esență.