(aspecte ale comicului de caracter şi de moravuri într-o comedie studiată: O scrisoare

pierdută de I. L. Caragiale)

Comedia este o specie a genului dramatic, care stârneşte râsul prin surprinderea unor
moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, cu un final fericit. Piesa de
teatru este transformată în spectacol pe scenă, cu ajutorul actorilor, regizorului,
scenaristului, tehnicienilor; exprimă astfel relaţiile dintre literatură şi alte arte (desen,
muzică, design).
În „O scrisoare pierdută”, tema este corupţia societăţii burgheze de la sfârşitul secolului
al XIX-lea (politicianismul, demagogia, farsa electorală, viciile şi relaţiile vicioase dintre
oameni, dar şi în familie).
Acţiunea se desfăşoară secvenţial, gradat-cronologic, pe momentele subiectului, de la
expoziţiune până în punctul culminant; sunt secvenţe tensionate şi acţiunile par să fie
între dramatic şi comic; deznodământul devine comic, toate părţile angrenate în conflicte
politice şi morale se împacă; finalul are şi o nuanţă tragică, pentru că nimic nu s-a
rezolvat în bine, corupţia are acelaşi nivel ca la început, alegerile au fost o farsă pentru că
„alesul” a fost impus de la centru, onoarea cuplului Ştefan Tipătescu - Zoe a fost salvată,
iar viaţa oraşului de provincie va curge în acelaşi fel.
Titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre aparenţă şi esenţă şi numeşte principalul
motiv al comediei: o scrisoare de amor a lui Ştefan Tipătescu, prefectul oraşului, către
amanta sa, Zoe Trahanache, soţia şefului partidului conservator de la putere. Pierdută,
găsită, iar pierdută (furată de Nae Caţavencu de la Cetăţeanul turmentat), pierdută şi de
Nae la întrunirea electorală şi iar găsită de Cetăţeanul turmentat şi dată în final Zoei
(„andrisantul necunoscut”), scrisoarea devine un adevărat personaj al piesei. A doua
scrisoare prezentă în text este tot o armă de şantaj : senatorul Agamemnon Dandanache
găseşte în buzunarul paltonului unui amic, „persoană importantă’’, o scrisoare de amor
către o doamnă din înalta societate din capitală; Dandanache îi cere amicului să-i
găsească un colegiu pentru alegerile de deputat. Aşa ajunge senator pentru oraşul capitală
de judeţ de munte. Această scrisoare rămâne pierdută pentru totdeauna. De aici,
ambiguitatea titlului comediei. Mai sunt în text şi alte „scrisori”: o scrisoare de bancă
falsificată de Nae Caţavencu ; scrisoarea pe care Farfuridi şi Brânzovenescu vor să o
trimită în capitală, să se plângă la partid de corupţia din oraşul lor, vor să o semneze
amândoi şi „să o dea anonimă’’.
Comedia este o operă dramatică în care autorul-dramaturg îşi exprimă concepţia despre
lume, viaţă, moravuri, oameni şi relaţiile dintre ei, direct în didascalii şi indirect prin
modalităţile de realizare a comicului, subiect, acţiune, personaje, stil.
„O scrisoare pierdută” este o comedie spumoasă, Caragiale exploatând aproape toate
resursele comicului. Comicul este principala modalitate estetică şi în dialog devine comic
de nume/ moravuri/ caracter/ limbaj/ situaţii/ intenţie.
Cu ajutorul comicului de moravuri, autorul dezvăluie viaţa publică şi de familie a unor
politicieni corupţi şi lipsiţi de simţ civic: spaţiul politic apare ca un circ al intereselor
personale, iar spaţiul privat este dominat de imoralitate. Caragiale a rămas în literatura
română ca moralistul clasic, observatorul lucid şi ironic al viciilor, al imposturii, al
ridicolului şi al prostiei. Viziunea lui despre societate (familie, politică, prietenie, iubire,
partide politie, relaţii interumane, interese, sentimente) este critică, satirică, ironică,
uneori tragi-comică, moralizatoare, dar mereu realistă şi veridică (situaţii, personaje,
atitudini din piesele lui I. L. Caragiale se întâlnesc şi astăzi).
Personajele sunt caracterizate direct de dramaturg în didascalii şi în lista de personaje, de
alte personaje şi prin autocaracterizare; indirect personajele sunt caracterizate prin
gesturi, emoţii, atitudini, acţiuni şi fapte mereu comice; relaţiile dintre personaje sunt
vicioase, bazate pe interese.
Lumea comediei este una a compromisului moral. Râsul, spunea Caragiale, este singurul
personaj pozitiv al operei sale. Autorul aduce în scenă tipuri umane, ridiculizate prin
comportament şi atitudini – comicul de caractere. Caţavencu este tipul demagogului, care
îşi schimbă principiile politice în funcţie de situaţie. Farfuridi face şi el parte din aceeaşi
categorie a demagogilor, dar ilustrează şi tipul prostului fudul din teatrul clasic; discursul
lui este o mostră de umor absurd. Mai abil decât cei doi la un loc este Dandanache, „mai
prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”: prostul ticălos. Deşi senil, el reuşeşte
să-şi atingă scopul politic prin viclenie şi lipsa onoarei. Tipătescu este tipul donjuanului,
impulsiv şi orgolios, conştient de puterea pe care i-o dă funcţia şi mulţumit cu tihna
burgheză pe care i-o asigură relaţia cu Zoe. Aceasta, deşi cea mai distinsă dintre femeile
din teatrul lui Caragiale, reprezintă tipul cochetei imorale. Voluntară, interesată de
păstrarea aparenţelor, este capabilă de orice compromis pentru a-şi salva reputaţia.
Zaharia Trahanache ilustrează tipul încornoratului. Este ridicol pentru că se consideră „un
stâlp al puterii”, în timp ce de fapt Zoe este cea care hotărăşte ce candidat trebuie susţinut
în alegeri. Ca politician însă, este abil în tactica jocului de culise. Ghiţă Pristanda, tipul
omului slugarnic, profită de avantajele poziţiei sale. Deşi este omul lui Tipătescu, îl
tratează cu umilinţă interesată şi pe Caţavencu, simţind că adversarul de astăzi poate fi
stăpânul de mâine. Cetăţeanul turmentat reprezintă tipul omului simplu, derutat de
mascarada politică. Dilema sa – alegerea candidatului căruia să-i dea votul - traversează
întreaga piesă, stârnind râsete şi voie bună.
Numele personajelor sunt alese de dramaturg, ca şi vârsta, ocupaţiile şi caracterele lor.
Asfel, numele Caţavencu vine de la cuvântul „caţă’’ şi îl caracterizează ca fiind demagog;
Agamiţă este diminutivul amuzant de la numele gloriosului erou grec Agamemnon, iar
numele Dandanache vine de la „dandana” şi îl caracterizează ca fiind pueril, împrăştiat şi
generator de încurcături; Ghiţă este caracterizat prin tehnica onomasticii ca fiind
slugarnic şi umil în faţa şefilor etc.
Prin comicul de limbaj se realizează caracterizarea personajelor în mod indirect. Astfel,
Trahanache îşi trădează originea grecească greşind neologismele ,,soţietate” şi ,,prinţip”.
El mai pronunţă greşit şi neologismele din sfera limbajului politic, „dipotat’’,
„docoment’’, „endependent”, „cestiuni arzătoare la ordinea zilei’’. Personajul se exprimă
şi confuz, cu abateri de la normele limbii literare, ceea ce reflectă incultura acestuia.
Limbajul politicienilor demagogi, avocaţi de profesie, adversari în lupta pentru mandatul
de deputat, trădează în cazul lui Caţavencu, incultura, care contrastează comic cu
pretenţia de erudiţie). În cazul lui Farfuridi, prostia este evidenţiată tocmai de pretinsa
inteligenţă pe care crede că o probează prin răspunsurile proaste. Aceştia se întrec în
discursuri patriotarde, în care nonsensul şi paradoxul demonstrează incultura şi
snobismul.
Stilul lui I. L. Caragiale este inconfundabil nu doar prin structura sa şi prin compoziţia
comediilor sale, ci şi prin limbaj. Lexicul abundă în regionalisme munteneşti, alături de
arhaisme şi neologisme prost rostite sau înţelese; personajele se exprimă agramat,
indirect, cu tautologii şi cacofonii, subliniind nivelul de cultură. Sunt şi câteva fraze
memorabile: ,,Ce lume, dom’le, ce lume’’ – Ştefan Tipătescu ; ,,Bampir ? Ce-i aia
bampir, dom’ prefect ?’’ – Ghiţă Pristanda; ,,Curat constituţional’’ – Ghiţă Pristanda.
Acţiunea se desfăşoară între două replici : ,,Eu, bampir ?’’ şi „Curat constituţional’’.
Comedia are patru acte şi numeroase scene şi tablouri; după titlu, dramaturgul a scris lista
de personaje; principalul mod de expunere este dialogul şi se realizează prin replici;
descrierea se realiează prin dialog sau prin didascalii (costume, situaţii, atitudini, balul),
iar naraţiunea apare doar în didascalii.
Problemele sociale, politice, familiale, sentimentale, obiceiurile din urbea X sau din
capitală sunt descrise cu nuanţe tragi-comice, între lumini şi umbre, pentru că I. L.
Caragiale îşi iubeşte personajele, dar le critică pentru că vrea să le îndrepte.