(tip de roman din perioada interbelică, aparţinând lui Camil Petrescu : Patul lui Procust )

Romanul „Patul lui Procust” scris de Camil Petrescu este, prin aspectul său modern, o
frescă a societăţii, pe care o ilustrează într-un mod subiectiv, influenţat de perspectivele
personajelor aflate în centrul acţiunii. Atenţia se îndreaptă, aşa cum este sugerat încă din
titlu, spre modul în care ideile preconcepute sunt aplicate în viaţa socială, în paralel cu
viaţa intimă, particulară. Lipsa de înţelegere în cazul celor două cupluri centrale din
roman (Fred Vasilescu – Doamna T. şi George Demetru Ladima – Emilia Răchitaru),
corelată cu lipsa de consideraţie a societăţii faţă de omul intelectual (Ladima) sunt
atribuite unor cauze subiective şi, deci, datorate modului în care fiecare individ percepe
realitatea. Astfel, în ciuda faptului că tratează subiecte dezbătute şi de alţi scriitori
aparţinând altor epoci, Camil Petrescu îşi demonstrează caracterul inovator, prin
perspectiva nouă, subiectivă şi, în acelaşi timp, autentică, pe care o aduce în prim-planul
literaturii.
Una din cele două teme regăsite pe întreg cuprinsul romanului este iubirea şi modul în
care ea este înţeleasă de diferite personaje. Astfel, folosindu-se nararea la persoana întâi,
perspectivele se multiplică, iar înţelegerea textului se relativizează; textul se focalizează
spre interiorul personajelor, conferind o notă profund psihologică romanului. Analizându-
se cuplul format din Ladima şi Emilia se poate observa faptul că nepotrivirea dintre cei
doi începe încă de la aşteptările pe care le au unul de la celălalt. Pentru primul, iubirea
reprezintă nivelul maxim, din punct de vedere al intensităţii trăirii sentimentelor, la care
se poate ajunge în viaţă. El percepe pasiunea sa pentru fiinţa iubită mai presus de grijile
sale cotidiene, sau de problemele societăţii în care trăieşte, fiind dispus să îşi sacrifice
orice bun în scopul apropierii faţă de aceasta. Eşecurile sale pe plan profesional, îl
determină să îşi manifeste dorinţele de afirmare prin Emilia, sprijinindu-i şi facilitându-i
prin eforturi susţinute apariţia pe scena Teatrului Naţional, ca actriţă. Sentimentul
aproape pătimaş determină în Ladima o anume aviditate faţă de Emilia, pe care o percepe
ca parte din propria sa persoană. Pentru ea, însă, iubirea se rezumă, mai degrabă la stadiul
materialist, mecanic, necesar obţinerii de anumite servicii şi favoruri. Felul nepăsător în
care îl tratează pe Ladima - profund îndrăgostit de ea, ca persoană - indică faptul că, în
viziunea ei, sentimentele se rezumă la aparenţe şi la manifestări de faţadă, refuzându-le şi
celor din jurul ei dreptul de a ieşi din acest tipar.
Modul în care personajele îşi schimbă perspectiva, unul faţă de celălalt, poate fi extins şi
dincolo de iubire, la un nivel al tuturor relaţiilor stabilite între acestea. Un exemplu în
acest sens este raportul legăturilor dintre Fred Vasilescu şi George Ladima; acesta este
supus schimbărilor, în funcţie de percepţia de moment a fiecăruia. Între ei se stabileşte un
sentiment de adversitate la început, odată cu duelul avut la Techirghiol care, însă, se
schimbă cu ocazia întâlnirilor viitoare, pe parcursul cărora între cei doi se dezvoltă o
relaţie de amiciţie. Mai mult, odată cu descoperirea scrisorilor lui Ladima adresate
Emiliei, acesta îi va apărea lui Fred într-o postură mult mai complexă, schimbată de
contradicţia apărută între caracterul său intransigent şi pasiunea oarbă faţă de o persoană
nestatornică în iubire. Este momentul în care Fred încetează să judece conform ideilor
sale preconcepute şi înţelege nevoia de a dezlega misterul morţii autorului textelor
adresate Emiliei ca pe o datorie morală faţă de cel decedat.
Scrisorile citite în dormitorul Emiliei Răchitaru conţin, în acelaşi timp, şi o dovadă a
modului în care Ladima, în calitate de intelectual, este marginalizat de către societate şi,
în acelaşi timp, perceput ca un instrument pentru cei care vor să obţină puterea. Existenţa
pe care o duce este modestă, fără putere financiară; în schimb este prezentat ca un om
care are „coloană vertebrală”. Destinul său tragic, însă, arată că tocmai această integritate
morală este elementul care îi va determina declinul, în urma unui conflict cu şefii ziarului
„Veacul” pentru care scria. Imparţialitatea sa, dovedită prin faptul că redacta articole
împotriva intereselor superiorilor săi, nu este bine primită, drept pentru care este
restricţionat în temele pe care le abordează în scrierile sale. Ca urmare, Ladima, obişnuit
să „scrie doar lucruri în care crede” îşi dă demisia, renunţând la ultima lui sursă de venit
sigur, acest lucru putând fi interpretat ca unul din motivele pentru care personajul se
sinucide în cele din urmă.
Aspectul social al romanului este reliefat totodată şi pe baza relatărilor lui Fred Vasilescu,
membru recunoscut al înaltei societăţi din România la acea vreme şi un participant
constant la întâlnirile mondene. Pe baza memoriei sale involuntare şi, prin scrisorile
scrise de Ladima, se recompune, la nivelul textului, un tablou al vieţii economice tipice
pentru perioada interbelică. Se povestesc jocuri de culise ale căror protagonişti sunt Nae
Gheorghidiu şi Tănase Vasilescu (poreclit Lumânăraru) şi, pentru înţelegerea mai bună a
contextului, se dau informaţii privind situaţia politică şi socială a vremii.
Descris în viziunea naratorului-autor, Fred este prezentat ca un personaj care „rămânea la
aspectele de suprafaţă”, fără posibilitatea de a înţelege lucrurile care depăşeau aparenţele.
Astfel se poate generaliza, pe baza textului, o perspectivă asupra societăţii de tip înalt ca
un „cerc vicios” în care membri componenţi sunt încurajaţi de context şi de cei din jur în
a-şi masca adevăratele intenţii şi idei. Este, în acest sens, de remarcat faptul că, încă de la
primele încercări de a scrie în jurnal, destăinuind amănunte nemărturisite până atunci,
Fred simte o bucurie a scrisului „mai tare ca heroina însăşi”. Acest lucru sugerează faptul
că personajul simţea nevoia apăsătoare de a-şi comunica impresiile şi sentimentele, însă,
până în acel moment, nu avusese ocazia să le împărtăşească nimănui.
Din punct de vedere al sfârşitului tragic al intelectualului, romanul ar putea fi interpretat
ca o dramă socială, în cazul în care Ladima s-ar fi sinucis datorită condiţiilor în care
ajunsese să trăiască; astfel, banii găsiţi în buzunarul său reprezintă doar o modalitate prin
care acesta îşi ascunde gestul faţă de opinia publică. De cealaltă parte, misterul care
planează asupra morţii lui Fred Vasilescu poate indica inadaptabilitatea acestuia la
condiţiile pe care trebuia să le înfrunte. Motivul pentru care o respinge pe doamna T.
rămâne până la final necunoscut. Drama lui, precum şi cea a lui Ladima, este manifestată
prin suferinţa produsă de iubire şi de încercarea de a-şi păstra demnitatea.
Luându-se în calcul caracterul subiectiv al romanului „Patul lui Procust”, narat la
persoana întâi de personaje ale căror personalitate iese din comun, putem vorbi de un
pluriperspectivism obţinut la un nivel atât psihologic (prin analiza personala asupra
evenimentelor petrecute) cât şi social, obţinut prin redarea contextului social, istoric şi
politic al vremii. Inovaţiile aduse de romanul modern, promovat de Camil Petrescu,
schimbă percepţia obiectivă, detaşată de întâmplările relatate la persoana a treia,
prezentând subiectul cu ajutorul unor exponenţi direct implicaţi în societatea în care
trăiesc, pe baza fluxului memoriei involuntare.