(relaţiile dintre două personaje ale unui text narativ, aparţinând lui Camil Petrescu : Patul

lui Procust)

Camil Petrescu (1894-1957) a fost un scriitor cu mari valenţe spirituale, manifestate în

mai multe domenii ale creaţiei literare: poezie, proza, dramaturgie, eseistică.
Înscris în modernismul lovinescian al epocii, Camil Petrescu s-a orientat, atât în romane,
cât şi în teatru, spre o tematică înalta şi gravă: iubirea, războiul, moartea, absolutul,
destinul. Personajul camilpetrescian este un intelectual de elita, un om care „a văzut idei”,
un căutător al absolutului.
„Patul lui Procust” (1933) este cel mai bun roman al lui Camil Petrescu şi una dintre cele
mai originale creaţii din proza românească modernă.
Titlul romanului trimite la o experienţa filozofică: conştien¬tizarea neîndurătoarei
cenzuri prin intermediul unui proces de lucidă comunicare. În plan estetic, ideea se
traduce printr-o reprezentare subiectivă a realităţii, căci, după cum se afirma în notele
auctoriale ale romanului, un scriitor este un om care exprimă în scris cu sinceritate ceea
ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat, însă autorul propune mai multe
proiecţii ale dramei individuale, deschizând perspectiva unei comunicări parţiale între
personaje.
Camil Petrescu şi-a conceput naraţiunea ca pe o evadare din matricea atât de bine
cunoscută a romanului tradiţional. Schimbarea rolurilor, precum şi a raporturilor narator-
personaj ţin de o schemă conform căreia cunoaşterea presupune o confruntare între
sferele conştiin¬ţei pure.
Personajele sunt caracterizate printr-o modalitate inedită, ele fiind văzute din mai multe
perspective ca într-un sistem de oglinzi paralele. Deşi relativizate de jocul perspectivelor,
personajele se constituie antitetic, împletindu-şi destinele. Această tehnică narativă pe
care o aplică scriitorul modifică parţial conceptul de personaj, care nu mai este un tip
literar definit prin exterior, ci unul care se auto-constituie prin mărturisire sau care este
„reflectat’’ în conştiinţa celorlalţi.
Scriitorul îşi numeşte romanul „dosar de existenţe” (în subsolul primei pagini), acest
„calificativ” fiind materializat prin lipsa unui personaj principal. Fiecare personaj îşi face
apariţia în centrul atenţiei pentru a lăsa mai apoi loc la un altul, apoi la altul. Doamna T,
George Demetriu Ladima, Fred Vasilescu şi Emilia Răchitaru sunt cei patru protagonişti
ai romanului.
Principalele modalităţi de analiză psihologică utilizate de Camil Petrescu constituie
tehnici specifice romanului modern psihologic, pe care le îmbină, cu măiestrie şi talent:
monologul interior, dialogul, introspecţia conştiinţei şi a sufletului, retrospecţia,
autoanaliza şi auto-introspecţia, care scot în evidenţa zbuciumul interior al personajelor,
cauzat de aspiraţia spre absolut.
Ladima este tipul intelectualului, poet talentat şi gazetar intransigent, care cumulează
toate celelalte trăsături generale ale personajului camilpetrescian: intelectual lucid,
analitic, inadaptat social, hipersensibil, însetat de adevăr şi demnitate. El trăieşte în lumea
ideilor pure, având iluzia unei iubiri ideale şi aspirând către demnitatea umană absolută în
profesia de ziarist, ca esenţe existenţiale.
Ladima apare reflectat în conştiinţa personajelor care intră în contact cu acesta. Pentru
Emilia, Ladima este un bărbat naiv, „cam aiurea” , posomorât şi lipsit de şarm. Pentru
Fred este un om serios, de reală distincţie, un intelectual de o calitate aparte. Mai mult de
atât, Fred vede în Ladima un frate de suferinţa, singurul om de pe lume căruia i-ar putea
încredinţa taina nefericitei sale iubiri: „N-aş putea să spun ce bucurie m-a cuprins la
vederea omului acesta, care încă de la Movila îmi dăduse o impresie de loialitate şi
bravură...Îl simţeam ca pe un frate bun...”.
Dintr-o scrisoare, adresată „Emy scumpă” reiese mândria lui Ladima pentru „logodnica”
lui, aşa cum o prezintă pe Emilia celor mai buni prieteni ai săi, Bulgăran, Cibănoiu şi
Penciulescu, invitându-i pe toţi într-o seară la masă. Pentru că Emilia nu se putea ridica la
nivelul cultural al celor prezenţi se plictiseşte şi hotărăşte să plece.
Uimirea lui Fred, la citirea scrisorilor de dragoste ale lui Ladima adresate Emiliei, este pe
parcurs ce avansează cu lectura din ce în ce mai mare, deoarece el nu poate să înţeleagă
cum „un om atât de serios, un profesor ca înfăţişare, poate să iubească o femeie vulgară
ca Emilia, pe care orice bărbat putea s-o aibă contra unei sume de bani”. Tânărul se
întreabă, uluit, cum un intelectual rasat ca Ladima nu s-a gândit „nicio clipă că faptul
acesta, dacă s-ar afla, l-ar compromite...”. Fred Vasilescu încearcă să găsească explicaţii
logice acestei pasiuni degradante şi presupune că Ladima „se amăgea cu oarecare
luciditate”, părându-i-se incredibilă sinceritatea îndrăgostitului, care este cu totul în
dezacord cu însuşirile deosebite ale intelectualului, ba, mai mult, consideră absurdă ideea
ca Ladima să creadă în această dragoste.
Sinuciderea lui Ladima este privită cu acelaşi subiectivism al punctelor de vedere diferite
(relativismul). Fred consideră sinuciderea ca urmare a vieţii mizerabile, vulgare, din
vârtejul căreia Ladima nu are puterea să se smulgă; procurorul care anchetează cazul
crede că ziaristul făcuse un gest pasional din cauza doamnei T., deoarece scrisoarea
sinucigaşului îi era adresată acesteia; Cibănoiu opinează că prietenul său îşi pierduse
credinţa în Dumnezeu, neputându-se ridica deasupra mizeriei cotidiene; Emilia susţine că
a recurs la acest gest „din mizerie”, pentru că „nu mai mânca poate nici o data pe zi”. Una
dintre cele două „taine” ale romanului prinde astfel contur.
Fred Vasilescu este fiul lui Tănase Lumânararu, industriaşul multimilionar asociat în
diferite afaceri cu politicianul liberal Nae Gheorghidiu (personaje conturate în romanul
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”) şi definit de Pompiliu
Constantinescu ca fiind „un fel de intersecţie a tuturor celorlalte personaje”.
Portretul fizic este conturat în mod direct abia în epilogul al II-lea din finalul romanului,
cu prilejul morţii impresionante a pilotului, când nu mai rămăsese nimic din „tânărul
blond, cu obrazul limpede, cu trăsături regulate şi evidente ca un cap de statuie grecească,
doar cu fruntea puţin cam boltită deasupra ochilor verzi adânci”, al cărui „corp vânjos”
avusese „mişcări mlădioase de haiduc tânăr, afemeiat şi gânditor”.
Portretul moral se fundamentează, indirect, pe îmbinarea subtilă dintre esenţă şi aparenţă,
dintre profunzimea spirituală şi o mediocritate afişată, fiul milionarului părând să nu aibă
alte preocupări decât sportul, moda şi femeile, dar în fondul său, un tânăr sensibil,
inteligent şi serios. Încadrându-se perfect în tipul personajului camilpetrescian şi modern,
Fred Vasilescu este intelectualul lucid, autoanalitic, hipersensibil, asemenea lui Ladima şi
Gheorghidiu. Cu toate că este îndrăgostit de doamna T., Fred o evită, fiind capabil să
părăsească o femeie care-i este superioară, probabil din cauza aceluiaşi orgoliu ce
individualizează personajele lui Camil Petrescu.
Dragostea pentru doamna T. rămâne o enigmă, iar moartea lui în accidentul de avion
poate fi şi o sinucidere, motivul fiind ascuns cu grijă, ca şi în cazul lui Ladima. Ambele
destine, al lui Ladima şi al lui Fred, sunt dramatice prin intensitatea iubirii, deşi una
reprezintă imaginea răsturnată a celeilalte: Ladima trebuie sa-şi diminueze capacitatea
spirituală, să coboare la nivelul vulgarităţii Emiliei, Fred, dimpotrivă, simte că este sub
iubirea superioară a doamnei T., temându-se ca n-ar putea da atât de multă dragoste câtă i
se cere. Legătura celor două destine este întâmplătoare, prin scrisorile lui Ladima, pe care
Fred le citeşte cutremurat, înţelegând dincolo de cuvinte tragedia prietenului său, cu care,
comunicase printr-un flux spiritual, dincolo de raţiune: „Era singurul pe lume căruia i-aş
fi încredinţat taina, pe care n-o ştiu nici părinţii mei, faptul cumplit care e cancerul vieţii
mele, care mă face sa fug de-o femeie iubită. Posibilitatea de a povesti cuiva cat sufăr m-
ar fi uşurat poate ca filtrarea sângelui”. Ceea ce îl frapează foarte mult pe Fred acum,
când citeşte rândurile scrise de Ladima pentru Emilia, este noua ipostază în care i se arată
acesta; drama amicului său, pe care nu o bănuia atunci când se întâlneau, capătă
dimensiunile ei reale.
Personalitatea lui Fred Vasilescu se menţine enigmatică, sfârşitul său pendulând între
accident de avion şi sinucidere. El moare, a doua zi după predarea caietelor în care
confesiunile lui sunt o permanenţă auto-introspecţie, ca şi când scrisul l-ar fi ajutat să se
izbăvească de suferinţă prin analiza lucida a „cancerului” vieţii lui, iubirea. Încercând să
înţeleagă viziunea lui Ladima asupra Emilie, Fred ajunge să analizeze în paralel şi iubirea
lui cu doamna T. Taina iubirii lui reintră, prin moartea eroului, în circuitul marilor taine
ale Universului: „Taina lui Fred Vasilescu merge poate in cea universala fără niciun
moment de sprijin adevărat, aşa cum, singur a spus-o parca, un afluent urmează legea
fluviului”, fraza care încheie romanul, ca o concluzie ideatica sugestivă pentru concepţia
estetică a lui Camil Petrescu.
Modernismul romanului e definit de subtilitatea şi profunzimea analitică a conştiinţelor,
de dramele interioare suferite din iubire si demnitate, de identificarea deplina a timpului
subiectiv cu cel obiectiv, de faptul că personajele sunt în acelaşi timp şi naratori.