Prezentarea unui roman subiectiv/ a unui roman din creaţia lui Camil Petrescu

Patul lui Procust

Fiind o expresie a literaturii moderne, romanul ionic, de analiza urmăreşte universul interior al
individului, realitatea lui subiectivă rezultată din modul în care lumea se oglindeşte în conştiinţă. În prim-
planul naraţiunii se află psihologia, reflecţiile, confesiunea şi introspecţia personajelor (de aici, aspectul de
roman personal, de jurnal, de autobiografie), prezentate într-un discurs la persoana I (homodiegetic).
În consecinţă, structura operei este fragmentară, caleidoscopică, deoarece ea reflectă complexa
„dezordine” a universului psiho-afectiv. Ordinea logică a faptelor, relaţia cauzală dintre ele şi cronologia din
romanul obiectiv dispar. Materia narativă este dispusă după alte criterii: fluxul conştiinţei, capriciile memoriei
voluntare sau involuntare etc. Apar astfel deosebiri între timpul obiectiv (fizic) şi duratele subiective
(psihologice).
Camil Petrescu a fost unul dintre fondatorii prozei subiective, psihologice, din literatura noastră şi un
teoretician al ei. Scriitorul a respins categoric proza tradiţională, susţinând că e nevoie de schimbarea mediului
observat şi a tipologiei personajelor. Opţiunea lui este pentru romanul modern, subiectiv, citadin, analitic. El
pledează pentru adoptarea formulei proustiene, ancorarea viziunii în fenomenologie şi intuiţionism, eliminarea
omniscienţei naratoriale, naraţiunea la persoana I, inspiraţia din viaţa urbană contemporană şi din problematica
intelectuală, pentru sinceritate și atitudine anticalofilă. Scriitorul consideră că acestea sunt sursele
autenticităţii în literatură. Principiul autenticităţii îl va conduce chiar la respingerea conceptului tradiţional
de roman, înlocuit cu acelea de „dosar de existenţe” sau „proces-verbal”.
În consecinţă, romanele camil-petresciene nu imită realitatea, ci o „lecturează” în planul conştiinţei
personajelor. Conflictul exterior este înlocuit de frământările şi conflictele interioare. Intelectualul inadaptat,
hipersensibil, analitic şi autoanalitic este eroul camil-petrescian prin excelenţă.
Publicat la 1933, Patul lui Procust reflectă convingerile estetice expuse până aici, fiind un roman
subiectiv, modern, citadin şi analitic. Întâmplările şi situaţiile de viaţă nu sunt evocate neutru, obiectiv, ci ca
evenimente asumate prin trăire nemijlocită de către personajele naratoare.
Toată problematica romanului se oglindeşte în titlu, care este o metaforă culturală. Procust, personaj
din mitologia greacă, era un tâlhar care, atacându-i pe călători, îi obliga să se aşeze în patul său, mutilându-i:
celor prea înalţi le reteza picioarele, iar pe cei scunzi îi alungea, făcându-i astfel să se potrivească măsurii
patului. Un „pat procustian” din roman este societatea mediocră care-l „mutilează” pe Ladima, dar procustiene
sunt şi iubirea, modul în care eroii se percep unii pe alţii sau conştiinţa individuală care îi torturează. Fred,
Ladima, D-na T. se chinuie în „patul” durerilor morale, al cunoaşterii şi autocunoaşterii.
Acțiunile sunt plasate în Bucureștiul interbelic, însă realitatea fizică este secundară, în prim-plan
aflându-se permanent universul subiectiv al naratorilor, cu dilemele, amintirile şi conflictele lor interioare.
Subiectul devine, astfel, discontinuu, labirintic, însumând trei trasee narative care se intersectează: istoria
iubirii dintre d-na T. şi Fred Vasilescu, povestea relaţiei George Demetru Ladima – Emilia Răchitaru şi istoria
redactării romanului însuşi. Spre deosebire de epicul tradiţional, în acest caz cititorul trebuie să reconstituie
ordinea întâmplărilor şi să refacă legăturile cauzale dintre ele. O dificultate suplimentară provine din tehnica
pluriperspectivismului, prin care acelaşi eveniment este povestit din unghiul mai multor naratori.
Din punct de vedere compoziţional, romanul se caracterizează prin fragmentarism, fiind alcătuit din
patru capitole, dispuse în te9xtul suprapaginal. Acestora li se adaugă un discurs paralel, infrapaginal (notele de
subsol).
Primul capitol cuprinde trei scrisori ale d-nei T. şi constituie un prolog. Doamna T., proprietara unui
mic magazin de mobilă, femeie frumoasă şi cu gust pentru artă, e asediată de mai mulţi ani de iubirea insistentă
a unui gazetar obscur (D.) şi iubeşte, la rândul ei şi tot fără speranţă, pe cel care a părăsit-o. În cele trei scrisori
redactate la rugămintea Autorului şi adresate lui, naratoarea evidenţiază mai ales bizara simetrie a acestor
relaţii. În cea de-a treia scrisoare ea chiar povesteşte două experienţe simetrice: întâlnirea, la teatru, cu D. şi
întâlnirea în compartimentul de tren cu barbatul pierdut, ambii însoţiţi de o altă femeie. Reflectând asupra
complicatelor procese ale erosului, D-na T. ajunge la convingerea că iubirea mult asteptata nu poate fi în niciun
fel stimulată.
Însemnările („jurnalul”) lui Fred Vasilescu apar sub titlul „Într-o după-amiază de august”,
constituind cel de-al doilea capitol. Fred Vasilescu, un bogat şi elegant tânăr monden, fost diplomat, aviator
amator, îşi macină plictiseala în patul unei vechi cunoştinţe, actriţa Emilia Răchitaru, o femeie cu moravuri
uşoare, vulgară, mediocră, de o frumuseţe caligrafică şi inexpresivă. În acest context, Fred descoperă că
1
prietenul său, Ladima, care s-a sinucis de curând, a iubit-o pe Emilia. În tovărăşia nudă a femeii, tânărul citeşte
impresionantul teanc de scrisori şi bilete primite de actriţă, întrezărind cu groază ipoteza ca sinuciderea poetului
şi gazetarului de excepţie să fi fost provocată tocmai de pasiunea pentru această femeie inferioară.
Rememorarea episoadelor care-l privesc pe Ladima se împleteşte cu momentele pasiunii pe care el însuşi a
trăit-o pentru D-na T.
Cele două capitole – epilog închid taina morţii a două personaje. Mai întâi Fred Vasilescu, care adună despre
sinuciderea acestuia mai multe ipoteze (Epilog I). Una dintre acestea fiind sinuciderea pasionala, conturata de
scrisorile adresate Emiliei dar si cea dedicata Doamnei T, iar cea de a doua ipoteza, provenita din randul
prietenilor sai, cum ca acesta s ar fi sinucis din cauza situatiei materiale sau chiar a oboselii de viata, dintr o
sensibilitate bolnavicioasa. În Epilog II Autorul evocă sfârşitul lui Fred, al cărui accident de avion ar putea
ascunde o sinucidere. Două enigme „stau aşadar faţă-n faţă”, una reprezentând „imaginea răsturnată a
celeilalte” (N.Manolescu). Ladima a iubit o femeie vădit inferioară şi s-a sinucis, poate, din cauza ei, făcând
totul pentru a masca acest lucru. Fred se dovedeşte capabil să părăsească o femeie care-i este superioară şi nu
este deloc exclus să se fi sinucis din cauza ei, mascând motivul la fel de grijuliu ca Ladima.

Notele de subsol (discursul infrapaginal) accentuează impresia de autenticitate şi sunt un instrument de

regizare a pluriperspectivismului. Aici, Autorul – narator – personaj – lector expune teoria romanului, face
portretele eroilor suprapaginali, a căror existenţă reală o certifică, relatează diverse situaţii şi oferă extrase din
creaţia lirică şi publicistică a lui George Demetru Ladima.

În centrul acestei scriituri neobişnuite regăsim temele specifice creaţiei lui Camil Petrescu: iubirea,
moartea, cunoaşterea şi autocunoaşterea.
Deşi se evocă istoria a două cupluri, Patul lui Procust nu este propriu-zis un roman de dragoste, ci unul
despre problematica dragostei. De aceea, „poveştile” sunt incomplete, deschise, iar cititorul rămâne cu o
mulţime de întrebări despre despărţirea lui Fred de d-na T. sau despre filantropia sentimentală a genialului
Ladima. Criticul Al. Protopopescu observă că din romanul camil-petrescian este exclusă intenţionat tocmai
motivaţia sufletească a actelor întreprinse de personaje, ceea ce constituia o regulă în proza tradiţională.
Reacţiile eroilor din „Patul lui Procust” fie sunt complet lipsite de suport afectiv (ca atunci când d-na T. „i se
dă” lui D. faţă de care nu simte nici cea mai vagă atracţie), fie contravin stării lor psihologice (ca ieşirea
scandaloasă a lui Fred la Techirghiol, când, deşi o iubeşte cu pasiune, o umileşte public pe d-na T.). Romanul
pare o demonstraţie a faptului că exprimarea sentimentului nu e totuna cu sentimentul în sine.
Personajele trăiesc diferit iubirea, având sensibilităţi distincte. Fred şi d-na T. refuză exteriorizarea
sentimentului de iubire pentru a nu-l deforma, iar Ladima trăieşte iubirea ca utopie şi ca martiriu sufletesc.
Reversul este Emilia, spirit rudimentar, incapabil de emoţie autentică, ce îşi etalează teatral falsele
„sentimente”.
Patul lui Procust ilustrează perfect concepţia camil-petresciană asupra iubirii, prezentă atât în romane,
cât şi în piesele sale de teatru. Toate cuplurile create de el eşuează, demonstrând astfel că dragostea nu poate fi
trăită niciodată ca act durabil. Criticul Mircea Iorgulescu pune această ratare pe seama imposibilităţii
partenerilor de a se comunica şi de a realiza o „lectură” comună a vieţii. Este cazul D-nei T. şi, mai ales, al
lui Ladima, care fac efortul de a depăşi golul incompatibilităţii cu partenerii lor şi recurg la „iniţierea”, la
formarea celuilalt. D-na T. îl modelează pe Fred în sensul trăirilor ei superioare, după cum acesta o va şi
recunoaşte „...de atunci am început să văd şi eu o mulţime de lucruri.”. În schimb, Ladima nu o poate
transforma pe mediocra Emilia în spiritul principiilor lui înalte. Genialul poet se autoiluzionează, trăind iubirea
în realitatea ideală din conştiinţa lui. La început, el ignoră „imanenţa” Emiliei şi face din această femeie vulgară
un arhetip erotic. Setea de iubire absolută îl împinge să caute în parteneră o monadă transcendentală, un chip
atemporal, până când întâmplarea, „accidentalul” provoacă ieşirea din utopie. Ladima descoperă brusc
realitatea concretă, cenuşie și umilitoare a relației cu Emilia. Drama eroului vine din faptul că trebuie să admită
că s-a înşelat. În cele din urmă, nu esenţa Emiliei îl mai preocupă, ci eşecul modului său de a percepe şi
reprezenta lumea.
Pe de altă parte, Camil Petrescu reia, prin destinul lui George Demetru Ladima, tema romantică a
geniului. „Ladima nu era om”, „Nici Eminescu, de pildă, n-a fost om”, ni se atrage atenţia într-o notă de
subsol, în sensul că, structural, ambii erau incompatibili cu societatea şi cu regulile ei. Mitul infirmităţii sociale
a geniului, suferința căreia îi este sortit individului de excepţie, ratarea prin superioritatea faţă de lume sunt
ilustrate de tragicul destin al poetului-gazetar. Ecuaţia personajelor din „Patul lui Procust” a fost considerată
chiar de către unii critici, până la un punct, cea din „Luceafărul”. Ultimele cuvinte încredinţate de Ladima unui

2
prieten rezumă, parcă, replica finală a Luceafărului: „Mi-am dat această viaţă mizerabilă, pentru una
infinită…”.
Tema iubirii este, aşadar, iluminată şi din unghiul altor teme: geniul, cunoaşterea şi autocunoaşterea.
Ca în toate creaţiile camil-petresciene, în Patul lui Procust personajele (Ladima, Fred, d-na T.) sunt înzestrate
cu o mare capacitate de reflecţie şi analiză, având o viaţă psihică bogată. Autorul pune astfel în discuţie
posibilitatea cunoaşterii şi a autocunoaşterii. Romanul său nu ne oferă certitudini despre viaţă, iubire,
societate etc., ci „nesiguranţa” eroilor în legătură cu ele.
Complexitatea romanului provine şi din jocul instanţelor narative. Autorul, invizibil în proza
tradiţională, „apare deschis” (N. Manolescu), pătrunde în lumea personajelor şi intervine în naraţiune pentru
„a corecta uneori memoria” acestora şi a nara deznodământul din Epilog II..
Naratorii sunt, de asemenea si D-na T., Fred Vasilescu (în Epilog II), acestia fiind scripturali, Emilia
Răchitaru e un narator oral, iar Ladima un narator epistolar. Naraţiunea pare telescopată: Autorul povesteşte
despre Fred, care povesteşte despre Emilia, care povesteşte despre Ladima, care povesteşte despre sine.
Totodata, si în ceea ce priveşte dispunerea actanţilor, observăm aceeaşi stratificare: în prim-plan apar
personajele-naratori, în plan secund, anonimul D. şi Emilia, ca şi destul de numeroasele personaje episodice
(Valeria, Penciulescu, Cibănoiu, Bulgăran, procurorul care a anchetat moartea lui Ladima, prietenii lui Fred de
la Techirghiol). Deşi e un personaj absent, eroul de profunzime al romanului este, însă, George Demetru
Ladima şi către iluminarea sa converg toate reconstituirile.
În concluzie, Patul lui Procust este o demonstraţie despre capacitatea prozei subiective şi analitice de a
ilumina cele mai subtile conţinuturi ale universului interior, prin eroi de o mare complexitate şi printr-o
reformare totală a scriiturii romanești.