Taifunul polemic ce însumează filosofia contemporana poate fi,
pe de-o parte, de-a dreptul intimidant pentru neinițiați, defiland cu zeci de rafturi peste rafturi de autori inediti dornici sa isi lase amprenta macar asupra unui singur aspect filosofic sau politic, iar pe de alta parte, o nebuloasa intelectuala, colcaind de prelegeri ideologice sau maxime motivationale profund neoriginale. Poate par mai critic decat sunt de fapt, cert este insa ca sansele ca era moderna sa mai produca un Nietzsche sau un Schopenhauer( poate chiar si un Cioran) par sa scada continuu. Insa nu vreau sa denigrez sau sa ignor cumva incercarile nobile de a mentine traditia filosofica in viata, eforturi care se pot datora ganditorilor precum Martha Nussbaum, Judith Butler, John McDowell, Gu Su si desigur, subiectul articolului acesta, Slavoj Žižek. Žižek este cat se poate de atipic. Imbinand psihanaliza lui Lacan cu istorismul si dialectica hegalian, toate imbracate si impodobite de referinte Pop culture ce se ancoreaza in filmele, desenele si cartile constintei noastre colective, de la „Terminator“ la „Titanic“, filosoful sofen este cu adevarat o somitate. Daca mai e sa luam in calcul si idiosincrazia care ii caracterizeaza analiza atat a lui Marx cat si a status-quo-ului actual si avem un caz poate unicat in traditia filosofica si politica a occidentului. Fara a ma lungi mai mult, cred ca este momentul sa intram si in detaliile vietii si gandirii fenomenului pe nume „Slavoj Žižek“.