Blaise Pascal – filosoful ilot Articol aparut pe 09:06:2011, in sectiunea Cultura mozaic .

Zero comentarii

Autor: DAVID ILINA

Cuvinte cheie: Blaise Pascal, despre filosofia lui pascal

Exista carti de istorie a filosofiei în care numele „Blaise Pascal“ nici macar nu este pomenit, ceea ce vrea sa însemne ca acest autor nu conteaza ca filosof sau, într-o varianta mai putin radicala, ca el nu e de gasit printre „cei mari“. O analiza lucida si nepartinitoare a fragmentelor adunate postum sub numele de „Cugetari“, spun unii exegeti, arata ca Pascal e neîndoielnic un autor hiperinteligent si inspirat, dar care nu poate trece dincolo de o anumita retorica sapientiala. Sau ca el e mai aproape de literatura decât de filosofie. Stilul scriiturii si „uneltele“ folosite îl plaseaza mai curând în zona „lautarismului“ decât în arealul culturii rafinate – cultura „adâncita“, a celor învatati. Sa recunoastem ca aprecieri de acest soi ne induc o oarecare stare de perplexitate, mai ales când lipsesc criteriile evaluarii sau cele puse în joc sunt obscure ori triviale. Prin înzestrarile lui native exceptionale, ce au sustinut o precocitate devenita legendara, dar si prin izbânzile lui stiintifice si literare recunoscute peste veacuri, Pascal ilustreaza, în secolul al XVII-lea, personalitatea de tip renascentist, care a îmbinat, nu neaparat în mod armonios, „spiritul geometric“ si „spiritul de finete“, inteligenta si sensibilitatea, ratiunea si pasiunea, geniul teoretic si geniul tehnic. A trait doar 39 de ani, dar viata, framântarile si ideile lui ne fascineaza si astazi. Îsi pastreaza deplina actualitate o mai veche caracterizare a lui E. Faguet: „Ce caracter complex si greu de patruns a avut Pascal! Pe contemporani i-a uimit, iar posteritatea ezita sa se pronunte asupra lui… În vremurile noastre este când cel mai mare geniu filosofic al tuturor veacurilor clasice, când un suflet chinuit si o minte întunecata în pragul ratacirii“. De aici, poate, si dificultatea de a-l clasa. Tratatul asupra conicelor, dar si cercetarile consacrate „cvadraturii“ cicloidei pun în lumina geniul matematic al lui Pascal. Experimentele din domeniul hidrostaticii si cele legate de problema vidului i-au asigurat faima de fizician. Vestitele „Cugetari“ si „Scrisori provinciale“ ne dezvaluie verva si talentul viguros al unui scriitor de marca. Insistenta cu care, în aceleasi lucrari, a iscodit conditia umana (în lumina revolutiei copernicane din stiintele naturii, ce a consacrat imaginea unui Univers infinit) îl recomanda ca antropolog si filosof. Ardoarea cu care a aparat idealul hristic al mântuirii a facut din el un apologet al crestinismului, unul dintre „cei mai mari gânditori religiosi ai modernitatii“ (Hannah Arendt). Minimalizarea sau chiar contestarea calitatii de filosof a lui Pascal vine în primul rând din partea celor ce fac din „sistem“, respectiv din costructia „vizionara“, singura forma autentica de creatie filosofica. Acestia apreciaza ca eseul, epistola, dialogul, cugetarea, aforismul sunt mijloace inadecvate pentru

“ Iata tezele fundamentale. conchide Blaga. îi . de nivel metafilosofic. mai precis din partea celor care. luate separat. Noica. Aceasta situatie. Lao-Tse. Se ocupa de Heraclit. filosofiei sistematice i se opune literaturizarea filosofiei. pentru a realcatui întregul (viziunea de ansamblu) pornind de la fragmente e nevoie de „oarecari ocoluri si speculatii subsidiare“. Blaga recunoaste prin urmare ca „o viziune filosofica-metafizica poate sa fie rostita uneori si în simple aforisme“ si ca pot exista reusite notabile în acest sens. cum un strop de roua reflecta universul“. Aceeasi contestare a statutului de filosof al lui Pascal vine si din alta directie. în timp ce Pascal ilustreaza tipul filosofului-scriitor. a unei inteligente zburdalnice. În „Despre constiinta filosofica“. exortatia nu se regasesc în cutia cu unelte a filosofului de profesie. Filosofia nu e tot una cu filosofarea. butada. Principala sarcina a cercetarii filosofice e sa aduca clarificari de natura conceptuala în marginea unor câmpuri problematice bine delimitate. Lucian Blaga afirma dintru început optiunea sa pentru filosofie ca „viziune metafizica“. considerate de sine statator. Îi lauda întrucâtva pe primii doi. chiar un genial gânditor câteodata. situati în orizontul unei alte „culturi filosofice“. este un gen minor. Or. ea e terenul argumentarii. nu poate fi gândire filosofica. ar fi capabile „sa dea grai întregii viziuni“. de o munca similara celei a paleontologului. prin caracterul lor eminamente confesiv. Descartes este tipul filosofului speculativ care construieste un sistem. Voind sa evite o atitudine prea radicala în chestiunea autenticitatii (excelentei) filosofice. De la unul la altul – constructiei i se opune digresiunea. ale caror aforisme. în aforisme cu încarcatura accentuat subiectiva. Blaga e de parere ca. Asemenea operei artistice. prin accentul prea apasat asupra subiectivitatii. autobiografic.“ Concluzia ar fi ca filosoful Pascal nu-si suspenda „vocatia“. Gândirea în sentinte. gândurile acestuia „nu reflecta totul viziunii. Ele pacatuiesc. crede C. personala. care n-a coborât „în Infernul culturii“. dar ramâne un adept al neîmplinirii. pasionata. Traditia filosofica ce se origineaza în opera lui Platon si Aristotel nu utilizeaza mijloace de acet tip. opusa probabil gândirii holistice!). un „palat al gândirii“. metafora. în cazul lui. el poate fi orice. Eseul. ce exprima sintetic conceptia lui Blaga despre filosofie. este „expresia tipica a talentului fara raspundere“. alegând exprimarea aforistica. ci si reflectiei libere. dar. Un filosof care nu tine sa devina autorul unei lumi îsi suspenda vocatia. Pentru filosofii sedusi de grandoarea metafizicii. autorul simte totusi nevoia sa nuanteaze: „noi nu pledam neaparat si nici tocmai cu fanatism pentru gândirea sistematica. arata ca aforismele lui Pascal sunt „destinate sa exprime o viziune metafizica mai mult prin înlantuirea lor. ni se spune. nu al slobozirii impresiilor sau framântarilor personale.“ (Ingenioasa expresie: „gândirea de aspect“. piatra cu piatra. Din pacate. Se remarca în general ca aceste gânduri au fost scrise pentru ca împreuna. opusa nu numai speculatiei. asupra unor experiente personale. pe omul Pascal. în spatele scrierilor ramase de la Pascal îl regasim prea lesne pe autor. ea se defineste prin unitate si originalitate si îsi afla ideala întruchipare în forma sistemului construit – cum altfel? – pe cale speculativa. Novalis. ci este o reflectie libera. La Rochefoucauld. concep si practica filosofia ca activitate de cercetare. care se risipeste în gânduri razlete.desfasurarea gândului filosofic. decât în izolare. dar apreciaza ca aceste performante sunt extrem de rare. Marturisim tot atâta întelegere pentru gândirea aforistica sau de aspect. Nietzsche. filosofia înfatisata aici nu e rodul unei gândiri impersonale desfasurata apodictic. care reconstituie animalul demult disparut pornind de la câteva oase. ni se spune. Ironia. „În creatia metafizica noi vedem însasi încoronarea gândirii filosofice… Metafizicianul este autorul unei lumi. Când vine rândul lui Pascal. sa cladeasca un întreg.

Pe atunci. banalitati si „pariuri stupide“. pe toti caldiceii „vietii interioare“. lipsit de valoare. Michel si prietenii lui împarteau productiile spiritului în doua categorii: sistemele filosofice si benzile desenate. „depozitul nostru favorit de prostii se numea «Cugetari» de Pascal“. ilotul era o persoana lipsita de drepturi cetatenesti.îngreuneaza împlinirea sau o pericliteaza. ceva derizoriu si demn de dispret. Daca. nimeni altul decât… Blaise Pascal. nici orator. Numai aceasta calitate universala îmi place.“ Dar asta nu era totul: tânarul aspirant la un post de profesor de filosofie resimtea dezgust fata de tema subiectivitatii. Pascal ar fi adaugat în . cea a reconsiderarii critice a exceselor tineretii. adica o joaca. E vorba de acest fragment: „Este bine ca despre un om sa nu se zica nici ca este matematician. el si alti câtiva prieteni de-ai lui au fost cuprinsi de o ciudata „febra mentala“: împartaseau – si înca la modul fanatic – credinta ca filosofia „adevarata“ nu poate straluci decât în armura impecabila a metafizicii de sistem. mai ales. cu caracter autobiografic (se numeste „Le vent Paraclet“. ma voi folosi aici de fragmentul cuprins în cartea lui G. cu o situatie intermediara între omul liber si sclav. asemeni placentei care ramâne în patul lehuzei dupa nasterea unui copil. e semn rau“. îti vine în minte cartea pe care a scris-o. Un fel de Scaramouche al filosofiei! Dar vorbind în acesti termeni nu e oare prea mult? Si. degradata. în ce îl priveste. pe seama caruia se poate glumi în voie. în calitate de autor. E mai mult ca sigur ca. fata de ideea de viata interioara. E concluzia unui poet-filosof care în analiza sa nu se poate elibera de… metafore! Într-o lucrare mai veche. lipsita de adâncime si armonie. Liiceanu – „Cearta cu filosofia“). si imaginii acestui bigot care cauta gemând îi opuneam pe aceea a metafizicianului care gaseste râzând“. pe poeti si eseisti. ci ca este honnête homme. În aceste conditii. apartinând statului si putând fi împrumutata proprietarilor de pamânt. Celor grupati în jurul revistei „Espace“ cartea lui Pascal le aparea ca o colectie de însemnari incoerente. Tournier si-a schimbat radical asteptarile fata de filosofie. Printre „caldicei“. inclusiv atitudinea fata de Pascal… Îmi place sa cred ca între timp el a descoperit chiar în „Cugetari“ cheia unei raportari lucide si firesti la „ilotul“ de altadata. Tot ceea ce nu se putea cuagula în forma maiestuoasa a sistemului merita sa piara: „sistemul înzestrat cu o coerenta de nedapasit este cauza a toate si efectul a nimic“. nici predicator. Altfel spus – o fiinta umila. îsi reaminteste Tournier. Michel Tournier povesteste cu umor si fina autoironie ca. care merita dispretuit. mai haotic si mai volatil decât „trairile sufletesti“. pe la 20 de ani. Tot ce nu era sistem era banda desenata. În evocarea lui Tournier „ilot“ voia sa însemne autor marunt. cel al rememorarii pe care i-a prilejuit-o scrierea cartii sale. si opera sa: „filosoful nu-i decât deseul pe care sistemul ce se formeaza îl lasa sa cada în lumea empirica. la loc de frunte. si la o alta vârsta. de care te poti folosi dupa bunul plac. de un „delir al absolutului“. Bântuiti de un veritabil „demon al sistemului“. Nimic nu i se parea mai incoerent. O carte dezlânata. ajuns într-un alt timp. Autorul „Cugetarilor“ beneficia de urmatorul portret: „Omul care cosea hârtiute în captuseala paltonului era ilotul nostru beat. nu ezitau sa-i ia peste picior pe cei sedusi de metoda introspectiei. vazând un om. digresiuni amuzante. Fetisismul sistemului a condus inevitabil la rasturnarea raportului firesc dintre filosof. acest fel de a judeca nu e nedrept si ofensator!? Desigur. În Grecia antica. care poate fi luat peste picior. mai precis în Sparta. pe umanisti si moralisti.

prietenul si mentorul principal al lui Descartes. Pe lânga cele cu continut religios (Jansenius si Saint-Cyran) citeste „Tratatul despre pasiuni“ al lui Descartes. sistematica. ci ca antropologie si morala. drept urmare. în ce relatie s-a aflat el cu filosofia? Te poti servi de mijloacele filosofiei fara a te transforma în filosof? Cel ce îi asculta pe filosofi nu devine el însusi filosof? Nu se întâmpla. am zice: nu filosofia în dimensiunea ei speculativa. Dar Pascal era la curent cu ideile si controversele epocii lui. Cei ce s-au aplecat cu interes istoric asupra vietii lui Pascal evidentiaza faptul ca acesta nu a consacrat filosofiei o cercetare speciala. nu putea sa ignore stradaniile filosofilor. am putea încerca sa reconstituim pe baza acelor fragmente infrastructura metafilosofica a constiintei filosofice pascaliene. fara sa fi fost filosof în întelesul pe care l-au consacrat diferitele scoli filosofice si mai ales filosofia de tip scolastic. Mintea lui atât de iscoditoare. pentru cuvenita excludere. mai apoi de realizarea tehnica a primei masini de calculat si a altor dispozitive necesare experimentarii. Charron s. ci filosofia practica. dornic sa înteleaga argumentele formulate împotriva scepticilor. Gaspard Desargues. doctrinelor si scolilor filosofice. Înca din anii adolescentei el a fost pasionat de geometrie si de fenomenele fizice. secol aflat la vremea înnoirilor în mai toate planurile existentei . Contactul cu cei mai importanti carturari. pe care ar fi calificat-o drept „calitate de împrumut“.a. ceea ce înseamna ca filosofezi chiar si atunci când sustii ca nu e de vreun folos sa filosofezi si ca. În mod cert „patriarhul de la Port-Royal des Champs“ (dupa expresia lui Voltaire) era un veritabil iubitor de întelepciune. În modesta chilie a lui Marin Mersenne. aprofundata. Dar daca Pascal nu s-a pretins si nici n-a fost realmente filosof. alaturi de Pierre de Fermat. Lucrarea lui Pierre Charron „Trei carti despre întelepciune“ i-a servit ca principal îndreptar pentru cunoasterea disputele purtate între „sectele“ filosofice. Pierre Gassendi. nu filosofia ca ontologie sau „tablou“ general al lumii. stiintifica si teologica – a tânarului Pascal. savanti si oameni de spirit ai vremii a jucat un rol imens în formarea intelectuala – filosofica. teoretica. al carei interes pentru cunoastere nu s-a stins decât odata cu viata. manifesta înclinatii mai curând aplicative decât contemplative. daca ne raportam la aceasta insolita scriere mai degraba ca la un „santier“ decât ca la o lucrare încheiata.însiruirea de mai înainte. Pascal avea rezerve serioase în privinta capacitatii filosofiei (cel putin a celei care fusese practicata pâna la el) de a raspunde nevoilor de cunoastere si existentiale ale omului. ca filosofarea sa se transforme într-o fatalitate iar filosofia sa se tina de mintea noastra ca un scai. chiar daca s-a aratat în cele din urma dezamagit de rezultatele lor. Machiavelli. Gassendi. adica aceea care putea oferi sau din care s-ar fi putut extrage o directiva pentru viata. Treptat se familiarizeaza si cu alte nume ilustre: Pomponazzi. si ipostaza de filosof. Vanini. ci si cartile. Trebuie spus însa ca l-a interesat filosofia numai în masura în care aceasta promitea sa ofere o cunoastere demna de încredere asupra omului. Gilles Roberval. În termeni kantieni. nu trebuie sa filosofezi? Pentru a gasi un raspuns nu ne ramâne decât sa luam în seama fragmentele din „Cugetari“ dedicate filosofilor. se afla si Blaise Pascal. În acelasi timp. „Manualul“ lui Epictet si „Eseurile“ lui Montaigne. Si totusi. cel pe care Hobbes l-a numit „polul în jurul caruia se învârte fiecare stea din lumea stiintei“. Rezervele lui erau de fapt rezervele secolului în care a trait. Nu doar oamenii de geniu i-au fost aproape. Pâna pe la 20 de ani nu facuse o pasiune pentru speculatia filosofica. cum zicea Aristotel.

noua stiinta a naturii triumfa în lupta cu pseudostiinta scolastica a filosofilor aristotelicieni. nici mântuirea. Cele dintâi aspecte vizate de „râsul“ pascalian tin de nivelul formal al activitatii filosofice: limbajul utilizat. ci de a face figuri bune. teza inexistentei vidului în natura. În secolul al XVII-lea. al gândirii si vorbirii naturale: „Cel mai filosofic lucru este o viata simpla si linistita“. pas cu pas. exista în mintea si în sufletul lui Pascal o motivatie mult mai profunda a neîncrederii în filosofie: convingerea lui ca filosofia („sectele“ filosofice) nu-i pot oferi omului nici adevarul. Pascal a dovedit falsitatea acestei ipoteze speculative. Dar la mijloc erau si chestiuni de continut. Cum adesea oamenii se despart de trecutul lor râzând. „Cei ce alcatuiesc antiteze. aroganta pretentiilor fara acoperire. sunt asemenea celor ce fac false ferestre pentru simetrie. Pascal respingea afectarea. Imaginii metafizicianului care rataceste într-o cautare fara sfârsit Pascal îi opune pe aceea a omului care îl cauta pe Acela pe care l-a si gasit. fortând cuvintele. reducerea filosofiei la un simplu exercitiu de elocinta. pretentiile la adevar. a inventa termeni noi. dar de acum trebuia sa se accepte ca natura nu are „suflet“. „Sa râzi de filosofie înseamna sa filosofezi cu adevarat“ era de parere Pascal. înfumurarea. În fine. nu este animata. Pascal si-a convertit scepticismul în acel soi de râs primenitor care avea cumva alura si functia unei „negari a negatiei“. ceea ce presupunea o despartire curajoasa de trecut (fara ca aceasta sa însemne negarea brutala a înaintasilor) pentru a face loc unui alt suflu cultural. Pascal era convins ca salvarea lui ultima e legata de harul divin. Rezulta cu claritate ca ipotezele speculative ale ratiunii trebuie sa cedeze în fata faptelor. straina de grosolana luarea în derâdere. falsa întelepciune învaluita în cuvinte bizare. Era concluzia celui aflat în cautarea lui Dumnezeu. ci cel care nu poate fi gasit si pastrat decât pe caile indicate de Evanghelie. Prin cercetarile întreprinse în domeniul hidrostaticii. cel al modernitatii. Ca si Montaigne în „Eseuri“ ori.sociale. stilul expunerii. Ca. Erasmus în „Elogiul nebuniei“. unui nou mod de viata. mai înainte. reprezenta o dogma infailibila aparata prin autoritatea lui Aristotel si Descartes. iscusinta de tip sofistic. Desi accepta ca maretia omului consta în ratiune. Nu numai ca în natura exista vid. nu poate sa resimta „oroare“ sau vreo alta pasiune. a impune un jargon neinteligibil i se parea o ofensa la adresa bunului gust si a ratiunii. ritualul de legitimare a autoritatii. Principiul lor nu este de a vorbi bine. cultul formelor goale. Credea ca acolo unde filosofia îsi arata limitele ori da gres va reusi credinta religioasa.“ Ca si predecesorii lui. Pascal era adeptul simplitatii. ca metoda experimentala face de râs apriorismul filosofic. A forta cuvintele. dar nu Dumnezeul „filosofilor si al savantilor“. obscuri si ermetici. animat de dorinta de a depasi filosofia sectara mostenita de la predecesori. sub care supravietuia maxima scolastica potrivit careia „natura are oroare de vid“. .

Nu numai ca în natura exista vid. Imaginii metafizicianului care rataceste într-o cautare fara sfârsit Pascal îi opune pe aceea a omului care îl cauta pe Acela pe care l-a si gasit. pas cu pas. dar de acum trebuia sa se accepte ca natura nu are „suflet“. nici mântuirea. Pascal era convins ca salvarea lui ultima e legata de harul divin. . Era concluzia celui aflat în cautarea lui Dumnezeu. noua stiinta a naturii triumfa în lupta cu pseudostiinta scolastica a filosofilor aristotelicieni. Credea ca acolo unde filosofia îsi arata limitele ori da gres va reusi credinta religioasa. exista în mintea si în sufletul lui Pascal o motivatie mult mai profunda a neîncrederii în filosofie: convingerea lui ca filosofia („sectele“ filosofice) nu-i pot oferi omului nici adevarul. În secolul al XVII-lea. nu poate sa resimta „oroare“ sau vreo alta pasiune. sub care supravietuia maxima scolastica potrivit careia „natura are oroare de vid“.Dar la mijloc erau si chestiuni de continut. dar nu Dumnezeul „filosofilor si al savantilor“. reprezenta o dogma infailibila aparata prin autoritatea lui Aristotel si Descartes. Desi accepta ca maretia omului consta în ratiune. teza inexistentei vidului în natura. nu este animata. Ca. ca metoda experimentala face de râs apriorismul filosofic. În fine. Prin cercetarile întreprinse în domeniul hidrostaticii. Rezulta cu claritate ca ipotezele speculative ale ratiunii trebuie sa cedeze în fata faptelor. ci cel care nu poate fi gasit si pastrat decât pe caile indicate de Evanghelie. Pascal a dovedit falsitatea acestei ipoteze speculative.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful