Blaise Pascal filosoful ilot Articol aparut pe 09:06:2011, in sectiunea Cultura mozaic .

Zero comentarii

Autor: DAVID ILINA

Cuvinte cheie: Blaise Pascal, despre filosofia lui pascal

Exista carti de istorie a filosofiei n care numele Blaise Pascal nici macar nu este pomenit, ceea ce vrea sa nsemne ca acest autor nu conteaza ca filosof sau, ntr-o varianta mai putin radicala, ca el nu e de gasit printre cei mari. O analiza lucida si nepartinitoare a fragmentelor adunate postum sub numele de Cugetari, spun unii exegeti, arata ca Pascal e nendoielnic un autor hiperinteligent si inspirat, dar care nu poate trece dincolo de o anumita retorica sapientiala. Sau ca el e mai aproape de literatura dect de filosofie. Stilul scriiturii si uneltele folosite l plaseaza mai curnd n zona lautarismului dect n arealul culturii rafinate cultura adncita, a celor nvatati. Sa recunoastem ca aprecieri de acest soi ne induc o oarecare stare de perplexitate, mai ales cnd lipsesc criteriile evaluarii sau cele puse n joc sunt obscure ori triviale. Prin nzestrarile lui native exceptionale, ce au sustinut o precocitate devenita legendara, dar si prin izbnzile lui stiintifice si literare recunoscute peste veacuri, Pascal ilustreaza, n secolul al XVII-lea, personalitatea de tip renascentist, care a mbinat, nu neaparat n mod armonios, spiritul geometric si spiritul de finete, inteligenta si sensibilitatea, ratiunea si pasiunea, geniul teoretic si geniul tehnic. A trait doar 39 de ani, dar viata, framntarile si ideile lui ne fascineaza si astazi. si pastreaza deplina actualitate o mai veche caracterizare a lui E. Faguet: Ce caracter complex si greu de patruns a avut Pascal! Pe contemporani i-a uimit, iar posteritatea ezita sa se pronunte asupra lui n vremurile noastre este cnd cel mai mare geniu filosofic al tuturor veacurilor clasice, cnd un suflet chinuit si o minte ntunecata n pragul ratacirii. De aici, poate, si dificultatea de a-l clasa. Tratatul asupra conicelor, dar si cercetarile consacrate cvadraturii cicloidei pun n lumina geniul matematic al lui Pascal. Experimentele din domeniul hidrostaticii si cele legate de problema vidului i-au asigurat faima de fizician. Vestitele Cugetari si Scrisori provinciale ne dezvaluie verva si talentul viguros al unui scriitor de marca. Insistenta cu care, n aceleasi lucrari, a iscodit conditia umana (n lumina revolutiei copernicane din stiintele naturii, ce a consacrat imaginea unui Univers infinit) l recomanda ca antropolog si filosof. Ardoarea cu care a aparat idealul hristic al mntuirii a facut din el un apologet al crestinismului, unul dintre cei mai mari gnditori religiosi ai modernitatii (Hannah Arendt). Minimalizarea sau chiar contestarea calitatii de filosof a lui Pascal vine n primul rnd din partea celor ce fac din sistem, respectiv din costructia vizionara, singura forma autentica de creatie filosofica. Acestia apreciaza ca eseul, epistola, dialogul, cugetarea, aforismul sunt mijloace inadecvate pentru

desfasurarea gndului filosofic. Ele pacatuiesc, ni se spune, prin accentul prea apasat asupra subiectivitatii, prin caracterul lor eminamente confesiv, autobiografic. Eseul, crede C. Noica, este un gen minor, este expresia tipica a talentului fara raspundere, a unei inteligente zburdalnice, care n-a cobort n Infernul culturii. Or, n spatele scrierilor ramase de la Pascal l regasim prea lesne pe autor, pe omul Pascal; filosofia nfatisata aici nu e rodul unei gndiri impersonale desfasurata apodictic, ci este o reflectie libera, pasionata, asupra unor experiente personale. Pentru filosofii sedusi de grandoarea metafizicii, Descartes este tipul filosofului speculativ care construieste un sistem, un palat al gndirii, n timp ce Pascal ilustreaza tipul filosofului-scriitor, care se risipeste n gnduri razlete, n aforisme cu ncarcatura accentuat subiectiva, personala. De la unul la altul constructiei i se opune digresiunea, filosofiei sistematice i se opune literaturizarea filosofiei. Aceeasi contestare a statutului de filosof al lui Pascal vine si din alta directie, mai precis din partea celor care, situati n orizontul unei alte culturi filosofice, concep si practica filosofia ca activitate de cercetare, opusa nu numai speculatiei, ci si reflectiei libere. Principala sarcina a cercetarii filosofice e sa aduca clarificari de natura conceptuala n marginea unor cmpuri problematice bine delimitate. Gndirea n sentinte, ni se spune, nu poate fi gndire filosofica. Filosofia nu e tot una cu filosofarea, ea e terenul argumentarii, nu al slobozirii impresiilor sau framntarilor personale. Ironia, butada, metafora, exortatia nu se regasesc n cutia cu unelte a filosofului de profesie. Traditia filosofica ce se origineaza n opera lui Platon si Aristotel nu utilizeaza mijloace de acet tip. n Despre constiinta filosofica, Lucian Blaga afirma dintru nceput optiunea sa pentru filosofie ca viziune metafizica. Asemenea operei artistice, ea se defineste prin unitate si originalitate si si afla ideala ntruchipare n forma sistemului construit cum altfel? pe cale speculativa. n creatia metafizica noi vedem nsasi ncoronarea gndirii filosofice Metafizicianul este autorul unei lumi. Un filosof care nu tine sa devina autorul unei lumi si suspenda vocatia; el poate fi orice, chiar un genial gnditor cteodata, dar ramne un adept al nemplinirii. Iata tezele fundamentale, de nivel metafilosofic, ce exprima sintetic conceptia lui Blaga despre filosofie. Voind sa evite o atitudine prea radicala n chestiunea autenticitatii (excelentei) filosofice, autorul simte totusi nevoia sa nuanteaze: noi nu pledam neaparat si nici tocmai cu fanatism pentru gndirea sistematica. Marturisim tot atta ntelegere pentru gndirea aforistica sau de aspect. (Ingenioasa expresie: gndirea de aspect, opusa probabil gndirii holistice!). Blaga recunoaste prin urmare ca o viziune filosofica-metafizica poate sa fie rostita uneori si n simple aforisme si ca pot exista reusite notabile n acest sens, dar apreciaza ca aceste performante sunt extrem de rare. Se ocupa de Heraclit, Lao-Tse, La Rochefoucauld, Novalis, Nietzsche. i lauda ntructva pe primii doi, ale caror aforisme, considerate de sine statator, ar fi capabile sa dea grai ntregii viziuni. Cnd vine rndul lui Pascal, Blaga e de parere ca, luate separat, gndurile acestuia nu reflecta totul viziunii, cum un strop de roua reflecta universul. Din pacate, n cazul lui, pentru a realcatui ntregul (viziunea de ansamblu) pornind de la fragmente e nevoie de oarecari ocoluri si speculatii subsidiare, de o munca similara celei a paleontologului, care reconstituie animalul demult disparut pornind de la cteva oase. Aceasta situatie, conchide Blaga, arata ca aforismele lui Pascal sunt destinate sa exprime o viziune metafizica mai mult prin nlantuirea lor, dect n izolare. Se remarca n general ca aceste gnduri au fost scrise pentru ca mpreuna, piatra cu piatra, sa cladeasca un ntreg. Concluzia ar fi ca filosoful Pascal nu-si suspenda vocatia, dar, alegnd exprimarea aforistica, i

ngreuneaza mplinirea sau o pericliteaza. E concluzia unui poet-filosof care n analiza sa nu se poate elibera de metafore! ntr-o lucrare mai veche, cu caracter autobiografic (se numeste Le vent Paraclet; ma voi folosi aici de fragmentul cuprins n cartea lui G. Liiceanu Cearta cu filosofia), Michel Tournier povesteste cu umor si fina autoironie ca, pe la 20 de ani, el si alti ctiva prieteni de-ai lui au fost cuprinsi de o ciudata febra mentala: mpartaseau si nca la modul fanatic credinta ca filosofia adevarata nu poate straluci dect n armura impecabila a metafizicii de sistem. Tot ceea ce nu se putea cuagula n forma maiestuoasa a sistemului merita sa piara: sistemul nzestrat cu o coerenta de nedapasit este cauza a toate si efectul a nimic. Fetisismul sistemului a condus inevitabil la rasturnarea raportului firesc dintre filosof, n calitate de autor, si opera sa: filosoful nu-i dect deseul pe care sistemul ce se formeaza l lasa sa cada n lumea empirica, asemeni placentei care ramne n patul lehuzei dupa nasterea unui copil. Dar asta nu era totul: tnarul aspirant la un post de profesor de filosofie resimtea dezgust fata de tema subiectivitatii, fata de ideea de viata interioara. Nimic nu i se parea mai incoerent, mai haotic si mai volatil dect trairile sufletesti. Bntuiti de un veritabil demon al sistemului, de un delir al absolutului, Michel si prietenii lui mparteau productiile spiritului n doua categorii: sistemele filosofice si benzile desenate. Tot ce nu era sistem era banda desenata, adica o joaca, ceva derizoriu si demn de dispret. n aceste conditii, nu ezitau sa-i ia peste picior pe cei sedusi de metoda introspectiei, pe poeti si eseisti, pe umanisti si moralisti, pe toti caldiceii vietii interioare. Printre caldicei, la loc de frunte, nimeni altul dect Blaise Pascal. Pe atunci, si reaminteste Tournier, depozitul nostru favorit de prostii se numea Cugetari de Pascal. Celor grupati n jurul revistei Espace cartea lui Pascal le aparea ca o colectie de nsemnari incoerente, digresiuni amuzante, banalitati si pariuri stupide. O carte dezlnata, lipsita de adncime si armonie. Autorul Cugetarilor beneficia de urmatorul portret: Omul care cosea hrtiute n captuseala paltonului era ilotul nostru beat, si imaginii acestui bigot care cauta gemnd i opuneam pe aceea a metafizicianului care gaseste rznd. n Grecia antica, mai precis n Sparta, ilotul era o persoana lipsita de drepturi cetatenesti, cu o situatie intermediara ntre omul liber si sclav, apartinnd statului si putnd fi mprumutata proprietarilor de pamnt. Altfel spus o fiinta umila, degradata, de care te poti folosi dupa bunul plac. n evocarea lui Tournier ilot voia sa nsemne autor marunt, lipsit de valoare, pe seama caruia se poate glumi n voie, care poate fi luat peste picior, care merita dispretuit. Un fel de Scaramouche al filosofiei! Dar vorbind n acesti termeni nu e oare prea mult? Si, mai ales, acest fel de a judeca nu e nedrept si ofensator!? Desigur, ajuns ntr-un alt timp, cel al rememorarii pe care i-a prilejuit-o scrierea cartii sale, si la o alta vrsta, cea a reconsiderarii critice a exceselor tineretii, Tournier si-a schimbat radical asteptarile fata de filosofie, inclusiv atitudinea fata de Pascal mi place sa cred ca ntre timp el a descoperit chiar n Cugetari cheia unei raportari lucide si firesti la ilotul de altadata. E vorba de acest fragment: Este bine ca despre un om sa nu se zica nici ca este matematician, nici predicator, nici orator, ci ca este honnte homme. Numai aceasta calitate universala mi place. Daca, vaznd un om, ti vine n minte cartea pe care a scris-o, e semn rau. E mai mult ca sigur ca, n ce l priveste, Pascal ar fi adaugat n

nsiruirea de mai nainte, pentru cuvenita excludere, si ipostaza de filosof, pe care ar fi calificat-o drept calitate de mprumut. Dar daca Pascal nu s-a pretins si nici n-a fost realmente filosof, n ce relatie s-a aflat el cu filosofia? Te poti servi de mijloacele filosofiei fara a te transforma n filosof? Cel ce i asculta pe filosofi nu devine el nsusi filosof? Nu se ntmpla, cum zicea Aristotel, ca filosofarea sa se transforme ntr-o fatalitate iar filosofia sa se tina de mintea noastra ca un scai, ceea ce nseamna ca filosofezi chiar si atunci cnd sustii ca nu e de vreun folos sa filosofezi si ca, drept urmare, nu trebuie sa filosofezi? Pentru a gasi un raspuns nu ne ramne dect sa luam n seama fragmentele din Cugetari dedicate filosofilor, doctrinelor si scolilor filosofice. n acelasi timp, daca ne raportam la aceasta insolita scriere mai degraba ca la un santier dect ca la o lucrare ncheiata, am putea ncerca sa reconstituim pe baza acelor fragmente infrastructura metafilosofica a constiintei filosofice pascaliene. Cei ce s-au aplecat cu interes istoric asupra vietii lui Pascal evidentiaza faptul ca acesta nu a consacrat filosofiei o cercetare speciala, sistematica, aprofundata. nca din anii adolescentei el a fost pasionat de geometrie si de fenomenele fizice, mai apoi de realizarea tehnica a primei masini de calculat si a altor dispozitive necesare experimentarii. Pna pe la 20 de ani nu facuse o pasiune pentru speculatia filosofica, manifesta nclinatii mai curnd aplicative dect contemplative. Dar Pascal era la curent cu ideile si controversele epocii lui. Contactul cu cei mai importanti carturari, savanti si oameni de spirit ai vremii a jucat un rol imens n formarea intelectuala filosofica, stiintifica si teologica a tnarului Pascal. n modesta chilie a lui Marin Mersenne, prietenul si mentorul principal al lui Descartes, cel pe care Hobbes l-a numit polul n jurul caruia se nvrte fiecare stea din lumea stiintei, alaturi de Pierre de Fermat, Pierre Gassendi, Gilles Roberval, Gaspard Desargues, se afla si Blaise Pascal, dornic sa nteleaga argumentele formulate mpotriva scepticilor. Nu doar oamenii de geniu i-au fost aproape, ci si cartile. Pe lnga cele cu continut religios (Jansenius si Saint-Cyran) citeste Tratatul despre pasiuni al lui Descartes, Manualul lui Epictet si Eseurile lui Montaigne. Treptat se familiarizeaza si cu alte nume ilustre: Pomponazzi, Machiavelli, Vanini, Gassendi, Charron s.a. Lucrarea lui Pierre Charron Trei carti despre ntelepciune i-a servit ca principal ndreptar pentru cunoasterea disputele purtate ntre sectele filosofice. n mod cert patriarhul de la Port-Royal des Champs (dupa expresia lui Voltaire) era un veritabil iubitor de ntelepciune, fara sa fi fost filosof n ntelesul pe care l-au consacrat diferitele scoli filosofice si mai ales filosofia de tip scolastic. Mintea lui att de iscoditoare, al carei interes pentru cunoastere nu s-a stins dect odata cu viata, nu putea sa ignore stradaniile filosofilor, chiar daca s-a aratat n cele din urma dezamagit de rezultatele lor. Trebuie spus nsa ca l-a interesat filosofia numai n masura n care aceasta promitea sa ofere o cunoastere demna de ncredere asupra omului. n termeni kantieni, am zice: nu filosofia n dimensiunea ei speculativa, teoretica, ci filosofia practica; nu filosofia ca ontologie sau tablou general al lumii, ci ca antropologie si morala, adica aceea care putea oferi sau din care s-ar fi putut extrage o directiva pentru viata. Si totusi, Pascal avea rezerve serioase n privinta capacitatii filosofiei (cel putin a celei care fusese practicata pna la el) de a raspunde nevoilor de cunoastere si existentiale ale omului. Rezervele lui erau de fapt rezervele secolului n care a trait, secol aflat la vremea nnoirilor n mai toate planurile existentei

sociale, ceea ce presupunea o despartire curajoasa de trecut (fara ca aceasta sa nsemne negarea brutala a naintasilor) pentru a face loc unui alt suflu cultural, unui nou mod de viata, cel al modernitatii. Cum adesea oamenii se despart de trecutul lor rznd, Pascal si-a convertit scepticismul n acel soi de rs primenitor care avea cumva alura si functia unei negari a negatiei, straina de grosolana luarea n derdere. Sa rzi de filosofie nseamna sa filosofezi cu adevarat era de parere Pascal, animat de dorinta de a depasi filosofia sectara mostenita de la predecesori. Cele dinti aspecte vizate de rsul pascalian tin de nivelul formal al activitatii filosofice: limbajul utilizat, stilul expunerii, pretentiile la adevar, ritualul de legitimare a autoritatii. Ca si Montaigne n Eseuri ori, mai nainte, Erasmus n Elogiul nebuniei, Pascal respingea afectarea, nfumurarea, cultul formelor goale, aroganta pretentiilor fara acoperire, iscusinta de tip sofistic, falsa ntelepciune nvaluita n cuvinte bizare, reducerea filosofiei la un simplu exercitiu de elocinta. A forta cuvintele, a inventa termeni noi, obscuri si ermetici, a impune un jargon neinteligibil i se parea o ofensa la adresa bunului gust si a ratiunii. Cei ce alcatuiesc antiteze, fortnd cuvintele, sunt asemenea celor ce fac false ferestre pentru simetrie. Principiul lor nu este de a vorbi bine, ci de a face figuri bune. Ca si predecesorii lui, Pascal era adeptul simplitatii, al gndirii si vorbirii naturale: Cel mai filosofic lucru este o viata simpla si linistita. Dar la mijloc erau si chestiuni de continut. n secolul al XVII-lea, teza inexistentei vidului n natura, sub care supravietuia maxima scolastica potrivit careia natura are oroare de vid, reprezenta o dogma infailibila aparata prin autoritatea lui Aristotel si Descartes. Prin cercetarile ntreprinse n domeniul hidrostaticii, Pascal a dovedit falsitatea acestei ipoteze speculative. Nu numai ca n natura exista vid, dar de acum trebuia sa se accepte ca natura nu are suflet, nu este animata, nu poate sa resimta oroare sau vreo alta pasiune. Rezulta cu claritate ca ipotezele speculative ale ratiunii trebuie sa cedeze n fata faptelor; ca metoda experimentala face de rs apriorismul filosofic. Ca, pas cu pas, noua stiinta a naturii triumfa n lupta cu pseudostiinta scolastica a filosofilor aristotelicieni. n fine, exista n mintea si n sufletul lui Pascal o motivatie mult mai profunda a nencrederii n filosofie: convingerea lui ca filosofia (sectele filosofice) nu-i pot oferi omului nici adevarul, nici mntuirea. Credea ca acolo unde filosofia si arata limitele ori da gres va reusi credinta religioasa. Desi accepta ca maretia omului consta n ratiune, Pascal era convins ca salvarea lui ultima e legata de harul divin. Era concluzia celui aflat n cautarea lui Dumnezeu, dar nu Dumnezeul filosofilor si al savantilor, ci cel care nu poate fi gasit si pastrat dect pe caile indicate de Evanghelie. Imaginii metafizicianului care rataceste ntr-o cautare fara sfrsit Pascal i opune pe aceea a omului care l cauta pe Acela pe care l-a si gasit.