Blaise Pascal – filosoful ilot Articol aparut pe 09:06:2011, in sectiunea Cultura mozaic .

Zero comentarii

Autor: DAVID ILINA

Cuvinte cheie: Blaise Pascal, despre filosofia lui pascal

Exista carti de istorie a filosofiei în care numele „Blaise Pascal“ nici macar nu este pomenit, ceea ce vrea sa însemne ca acest autor nu conteaza ca filosof sau, într-o varianta mai putin radicala, ca el nu e de gasit printre „cei mari“. O analiza lucida si nepartinitoare a fragmentelor adunate postum sub numele de „Cugetari“, spun unii exegeti, arata ca Pascal e neîndoielnic un autor hiperinteligent si inspirat, dar care nu poate trece dincolo de o anumita retorica sapientiala. Sau ca el e mai aproape de literatura decât de filosofie. Stilul scriiturii si „uneltele“ folosite îl plaseaza mai curând în zona „lautarismului“ decât în arealul culturii rafinate – cultura „adâncita“, a celor învatati. Sa recunoastem ca aprecieri de acest soi ne induc o oarecare stare de perplexitate, mai ales când lipsesc criteriile evaluarii sau cele puse în joc sunt obscure ori triviale. Prin înzestrarile lui native exceptionale, ce au sustinut o precocitate devenita legendara, dar si prin izbânzile lui stiintifice si literare recunoscute peste veacuri, Pascal ilustreaza, în secolul al XVII-lea, personalitatea de tip renascentist, care a îmbinat, nu neaparat în mod armonios, „spiritul geometric“ si „spiritul de finete“, inteligenta si sensibilitatea, ratiunea si pasiunea, geniul teoretic si geniul tehnic. A trait doar 39 de ani, dar viata, framântarile si ideile lui ne fascineaza si astazi. Îsi pastreaza deplina actualitate o mai veche caracterizare a lui E. Faguet: „Ce caracter complex si greu de patruns a avut Pascal! Pe contemporani i-a uimit, iar posteritatea ezita sa se pronunte asupra lui… În vremurile noastre este când cel mai mare geniu filosofic al tuturor veacurilor clasice, când un suflet chinuit si o minte întunecata în pragul ratacirii“. De aici, poate, si dificultatea de a-l clasa. Tratatul asupra conicelor, dar si cercetarile consacrate „cvadraturii“ cicloidei pun în lumina geniul matematic al lui Pascal. Experimentele din domeniul hidrostaticii si cele legate de problema vidului i-au asigurat faima de fizician. Vestitele „Cugetari“ si „Scrisori provinciale“ ne dezvaluie verva si talentul viguros al unui scriitor de marca. Insistenta cu care, în aceleasi lucrari, a iscodit conditia umana (în lumina revolutiei copernicane din stiintele naturii, ce a consacrat imaginea unui Univers infinit) îl recomanda ca antropolog si filosof. Ardoarea cu care a aparat idealul hristic al mântuirii a facut din el un apologet al crestinismului, unul dintre „cei mai mari gânditori religiosi ai modernitatii“ (Hannah Arendt). Minimalizarea sau chiar contestarea calitatii de filosof a lui Pascal vine în primul rând din partea celor ce fac din „sistem“, respectiv din costructia „vizionara“, singura forma autentica de creatie filosofica. Acestia apreciaza ca eseul, epistola, dialogul, cugetarea, aforismul sunt mijloace inadecvate pentru

Filosofia nu e tot una cu filosofarea. butada. dar apreciaza ca aceste performante sunt extrem de rare. Aceeasi contestare a statutului de filosof al lui Pascal vine si din alta directie. Asemenea operei artistice. situati în orizontul unei alte „culturi filosofice“. ni se spune. Ironia. alegând exprimarea aforistica. ce exprima sintetic conceptia lui Blaga despre filosofie. Ele pacatuiesc. ea se defineste prin unitate si originalitate si îsi afla ideala întruchipare în forma sistemului construit – cum altfel? – pe cale speculativa. Se remarca în general ca aceste gânduri au fost scrise pentru ca împreuna. De la unul la altul – constructiei i se opune digresiunea.“ Concluzia ar fi ca filosoful Pascal nu-si suspenda „vocatia“. mai precis din partea celor care. chiar un genial gânditor câteodata. metafora. decât în izolare. „În creatia metafizica noi vedem însasi încoronarea gândirii filosofice… Metafizicianul este autorul unei lumi. care n-a coborât „în Infernul culturii“. exortatia nu se regasesc în cutia cu unelte a filosofului de profesie. un „palat al gândirii“. prin accentul prea apasat asupra subiectivitatii. Lao-Tse. gândurile acestuia „nu reflecta totul viziunii. luate separat. care reconstituie animalul demult disparut pornind de la câteva oase. în cazul lui. Descartes este tipul filosofului speculativ care construieste un sistem. în aforisme cu încarcatura accentuat subiectiva. el poate fi orice. prin caracterul lor eminamente confesiv. În „Despre constiinta filosofica“. ci si reflectiei libere. este „expresia tipica a talentului fara raspundere“. autobiografic. îi . ci este o reflectie libera. Voind sa evite o atitudine prea radicala în chestiunea autenticitatii (excelentei) filosofice. sa cladeasca un întreg. Pentru filosofii sedusi de grandoarea metafizicii. în spatele scrierilor ramase de la Pascal îl regasim prea lesne pe autor. Or. Aceasta situatie. opusa nu numai speculatiei. concep si practica filosofia ca activitate de cercetare. ni se spune. Principala sarcina a cercetarii filosofice e sa aduca clarificari de natura conceptuala în marginea unor câmpuri problematice bine delimitate. ea e terenul argumentarii. pe omul Pascal. dar ramâne un adept al neîmplinirii. Novalis. ar fi capabile „sa dea grai întregii viziuni“. piatra cu piatra. conchide Blaga. Un filosof care nu tine sa devina autorul unei lumi îsi suspenda vocatia. opusa probabil gândirii holistice!). La Rochefoucauld. ale caror aforisme. Noica. este un gen minor. Din pacate. Traditia filosofica ce se origineaza în opera lui Platon si Aristotel nu utilizeaza mijloace de acet tip. filosofia înfatisata aici nu e rodul unei gândiri impersonale desfasurata apodictic. de o munca similara celei a paleontologului. Gândirea în sentinte. nu al slobozirii impresiilor sau framântarilor personale.“ (Ingenioasa expresie: „gândirea de aspect“.desfasurarea gândului filosofic. Blaga e de parere ca. pasionata. filosofiei sistematice i se opune literaturizarea filosofiei. pentru a realcatui întregul (viziunea de ansamblu) pornind de la fragmente e nevoie de „oarecari ocoluri si speculatii subsidiare“. dar.“ Iata tezele fundamentale. care se risipeste în gânduri razlete. Blaga recunoaste prin urmare ca „o viziune filosofica-metafizica poate sa fie rostita uneori si în simple aforisme“ si ca pot exista reusite notabile în acest sens. considerate de sine statator. Lucian Blaga afirma dintru început optiunea sa pentru filosofie ca „viziune metafizica“. Eseul. nu poate fi gândire filosofica. Când vine rândul lui Pascal. arata ca aforismele lui Pascal sunt „destinate sa exprime o viziune metafizica mai mult prin înlantuirea lor. Se ocupa de Heraclit. Nietzsche. a unei inteligente zburdalnice. crede C. autorul simte totusi nevoia sa nuanteaze: „noi nu pledam neaparat si nici tocmai cu fanatism pentru gândirea sistematica. asupra unor experiente personale. personala. de nivel metafilosofic. Îi lauda întrucâtva pe primii doi. Marturisim tot atâta întelegere pentru gândirea aforistica sau de aspect. cum un strop de roua reflecta universul“. în timp ce Pascal ilustreaza tipul filosofului-scriitor.

“ Dar asta nu era totul: tânarul aspirant la un post de profesor de filosofie resimtea dezgust fata de tema subiectivitatii. e semn rau“. cel al rememorarii pe care i-a prilejuit-o scrierea cartii sale. nimeni altul decât… Blaise Pascal. Pe atunci. cu o situatie intermediara între omul liber si sclav. degradata. Liiceanu – „Cearta cu filosofia“). Tournier si-a schimbat radical asteptarile fata de filosofie. E vorba de acest fragment: „Este bine ca despre un om sa nu se zica nici ca este matematician. îsi reaminteste Tournier. Bântuiti de un veritabil „demon al sistemului“. asemeni placentei care ramâne în patul lehuzei dupa nasterea unui copil. digresiuni amuzante. în ce îl priveste. pe seama caruia se poate glumi în voie. pe la 20 de ani. ilotul era o persoana lipsita de drepturi cetatenesti. mai precis în Sparta. ajuns într-un alt timp. care merita dispretuit. ci ca este honnête homme. cea a reconsiderarii critice a exceselor tineretii. Nimic nu i se parea mai incoerent. pe umanisti si moralisti. În aceste conditii. în calitate de autor. ma voi folosi aici de fragmentul cuprins în cartea lui G. Michel si prietenii lui împarteau productiile spiritului în doua categorii: sistemele filosofice si benzile desenate. Un fel de Scaramouche al filosofiei! Dar vorbind în acesti termeni nu e oare prea mult? Si. nici orator. Pascal ar fi adaugat în . mai ales. vazând un om. nici predicator. la loc de frunte. apartinând statului si putând fi împrumutata proprietarilor de pamânt. Autorul „Cugetarilor“ beneficia de urmatorul portret: „Omul care cosea hârtiute în captuseala paltonului era ilotul nostru beat. Tot ce nu era sistem era banda desenata. Tot ceea ce nu se putea cuagula în forma maiestuoasa a sistemului merita sa piara: „sistemul înzestrat cu o coerenta de nedapasit este cauza a toate si efectul a nimic“. cu caracter autobiografic (se numeste „Le vent Paraclet“. si opera sa: „filosoful nu-i decât deseul pe care sistemul ce se formeaza îl lasa sa cada în lumea empirica. Celor grupati în jurul revistei „Espace“ cartea lui Pascal le aparea ca o colectie de însemnari incoerente.îngreuneaza împlinirea sau o pericliteaza. adica o joaca. el si alti câtiva prieteni de-ai lui au fost cuprinsi de o ciudata „febra mentala“: împartaseau – si înca la modul fanatic – credinta ca filosofia „adevarata“ nu poate straluci decât în armura impecabila a metafizicii de sistem. Michel Tournier povesteste cu umor si fina autoironie ca. lipsita de adâncime si armonie. nu ezitau sa-i ia peste picior pe cei sedusi de metoda introspectiei. O carte dezlânata. de care te poti folosi dupa bunul plac. E concluzia unui poet-filosof care în analiza sa nu se poate elibera de… metafore! Într-o lucrare mai veche. E mai mult ca sigur ca. În evocarea lui Tournier „ilot“ voia sa însemne autor marunt. pe toti caldiceii „vietii interioare“. mai haotic si mai volatil decât „trairile sufletesti“. care poate fi luat peste picior. de un „delir al absolutului“. lipsit de valoare. ceva derizoriu si demn de dispret. îti vine în minte cartea pe care a scris-o. pe poeti si eseisti. „depozitul nostru favorit de prostii se numea «Cugetari» de Pascal“. Printre „caldicei“. În Grecia antica. acest fel de a judeca nu e nedrept si ofensator!? Desigur. Fetisismul sistemului a condus inevitabil la rasturnarea raportului firesc dintre filosof. si imaginii acestui bigot care cauta gemând îi opuneam pe aceea a metafizicianului care gaseste râzând“. Numai aceasta calitate universala îmi place. fata de ideea de viata interioara. si la o alta vârsta. Daca. Altfel spus – o fiinta umila. inclusiv atitudinea fata de Pascal… Îmi place sa cred ca între timp el a descoperit chiar în „Cugetari“ cheia unei raportari lucide si firesti la „ilotul“ de altadata. banalitati si „pariuri stupide“.

am putea încerca sa reconstituim pe baza acelor fragmente infrastructura metafilosofica a constiintei filosofice pascaliene. Machiavelli. mai apoi de realizarea tehnica a primei masini de calculat si a altor dispozitive necesare experimentarii. Mintea lui atât de iscoditoare. Pâna pe la 20 de ani nu facuse o pasiune pentru speculatia filosofica. ci filosofia practica. Gassendi. prietenul si mentorul principal al lui Descartes. Contactul cu cei mai importanti carturari. ci ca antropologie si morala. Înca din anii adolescentei el a fost pasionat de geometrie si de fenomenele fizice. cel pe care Hobbes l-a numit „polul în jurul caruia se învârte fiecare stea din lumea stiintei“. Rezervele lui erau de fapt rezervele secolului în care a trait. stiintifica si teologica – a tânarului Pascal. teoretica. am zice: nu filosofia în dimensiunea ei speculativa. ceea ce înseamna ca filosofezi chiar si atunci când sustii ca nu e de vreun folos sa filosofezi si ca. secol aflat la vremea înnoirilor în mai toate planurile existentei . nu putea sa ignore stradaniile filosofilor. se afla si Blaise Pascal. alaturi de Pierre de Fermat. si ipostaza de filosof. ca filosofarea sa se transforme într-o fatalitate iar filosofia sa se tina de mintea noastra ca un scai. Si totusi. sistematica. În mod cert „patriarhul de la Port-Royal des Champs“ (dupa expresia lui Voltaire) era un veritabil iubitor de întelepciune. În termeni kantieni. Cei ce s-au aplecat cu interes istoric asupra vietii lui Pascal evidentiaza faptul ca acesta nu a consacrat filosofiei o cercetare speciala. în ce relatie s-a aflat el cu filosofia? Te poti servi de mijloacele filosofiei fara a te transforma în filosof? Cel ce îi asculta pe filosofi nu devine el însusi filosof? Nu se întâmpla. Dar daca Pascal nu s-a pretins si nici n-a fost realmente filosof. savanti si oameni de spirit ai vremii a jucat un rol imens în formarea intelectuala – filosofica. aprofundata.însiruirea de mai înainte. Treptat se familiarizeaza si cu alte nume ilustre: Pomponazzi. fara sa fi fost filosof în întelesul pe care l-au consacrat diferitele scoli filosofice si mai ales filosofia de tip scolastic. pentru cuvenita excludere. Dar Pascal era la curent cu ideile si controversele epocii lui.a. Lucrarea lui Pierre Charron „Trei carti despre întelepciune“ i-a servit ca principal îndreptar pentru cunoasterea disputele purtate între „sectele“ filosofice. În acelasi timp. drept urmare. manifesta înclinatii mai curând aplicative decât contemplative. al carei interes pentru cunoastere nu s-a stins decât odata cu viata. Pascal avea rezerve serioase în privinta capacitatii filosofiei (cel putin a celei care fusese practicata pâna la el) de a raspunde nevoilor de cunoastere si existentiale ale omului. Nu doar oamenii de geniu i-au fost aproape. dornic sa înteleaga argumentele formulate împotriva scepticilor. Gilles Roberval. ci si cartile. nu trebuie sa filosofezi? Pentru a gasi un raspuns nu ne ramâne decât sa luam în seama fragmentele din „Cugetari“ dedicate filosofilor. pe care ar fi calificat-o drept „calitate de împrumut“. Pe lânga cele cu continut religios (Jansenius si Saint-Cyran) citeste „Tratatul despre pasiuni“ al lui Descartes. Charron s. Trebuie spus însa ca l-a interesat filosofia numai în masura în care aceasta promitea sa ofere o cunoastere demna de încredere asupra omului. nu filosofia ca ontologie sau „tablou“ general al lumii. adica aceea care putea oferi sau din care s-ar fi putut extrage o directiva pentru viata. daca ne raportam la aceasta insolita scriere mai degraba ca la un „santier“ decât ca la o lucrare încheiata. „Manualul“ lui Epictet si „Eseurile“ lui Montaigne. În modesta chilie a lui Marin Mersenne. cum zicea Aristotel. Gaspard Desargues. doctrinelor si scolilor filosofice. chiar daca s-a aratat în cele din urma dezamagit de rezultatele lor. Pierre Gassendi. Vanini.

Nu numai ca în natura exista vid. falsa întelepciune învaluita în cuvinte bizare. sub care supravietuia maxima scolastica potrivit careia „natura are oroare de vid“. Pascal era convins ca salvarea lui ultima e legata de harul divin. al gândirii si vorbirii naturale: „Cel mai filosofic lucru este o viata simpla si linistita“. nu poate sa resimta „oroare“ sau vreo alta pasiune. aroganta pretentiilor fara acoperire. nu este animata. A forta cuvintele. sunt asemenea celor ce fac false ferestre pentru simetrie. ci de a face figuri bune. Credea ca acolo unde filosofia îsi arata limitele ori da gres va reusi credinta religioasa. Pascal respingea afectarea. animat de dorinta de a depasi filosofia sectara mostenita de la predecesori. Erasmus în „Elogiul nebuniei“. Pascal si-a convertit scepticismul în acel soi de râs primenitor care avea cumva alura si functia unei „negari a negatiei“.sociale. straina de grosolana luarea în derâdere. reprezenta o dogma infailibila aparata prin autoritatea lui Aristotel si Descartes. Principiul lor nu este de a vorbi bine. Rezulta cu claritate ca ipotezele speculative ale ratiunii trebuie sa cedeze în fata faptelor. exista în mintea si în sufletul lui Pascal o motivatie mult mai profunda a neîncrederii în filosofie: convingerea lui ca filosofia („sectele“ filosofice) nu-i pot oferi omului nici adevarul. În fine. iscusinta de tip sofistic. ca metoda experimentala face de râs apriorismul filosofic. pretentiile la adevar. ceea ce presupunea o despartire curajoasa de trecut (fara ca aceasta sa însemne negarea brutala a înaintasilor) pentru a face loc unui alt suflu cultural. Cum adesea oamenii se despart de trecutul lor râzând. obscuri si ermetici. reducerea filosofiei la un simplu exercitiu de elocinta. Ca si Montaigne în „Eseuri“ ori. pas cu pas. nici mântuirea. stilul expunerii. Ca. Era concluzia celui aflat în cautarea lui Dumnezeu. Prin cercetarile întreprinse în domeniul hidrostaticii. unui nou mod de viata. Imaginii metafizicianului care rataceste într-o cautare fara sfârsit Pascal îi opune pe aceea a omului care îl cauta pe Acela pe care l-a si gasit. cultul formelor goale. În secolul al XVII-lea. noua stiinta a naturii triumfa în lupta cu pseudostiinta scolastica a filosofilor aristotelicieni. „Cei ce alcatuiesc antiteze.“ Ca si predecesorii lui. dar de acum trebuia sa se accepte ca natura nu are „suflet“. a inventa termeni noi. Desi accepta ca maretia omului consta în ratiune. Cele dintâi aspecte vizate de „râsul“ pascalian tin de nivelul formal al activitatii filosofice: limbajul utilizat. înfumurarea. ci cel care nu poate fi gasit si pastrat decât pe caile indicate de Evanghelie. Pascal era adeptul simplitatii. „Sa râzi de filosofie înseamna sa filosofezi cu adevarat“ era de parere Pascal. . a impune un jargon neinteligibil i se parea o ofensa la adresa bunului gust si a ratiunii. cel al modernitatii. Dar la mijloc erau si chestiuni de continut. fortând cuvintele. mai înainte. ritualul de legitimare a autoritatii. teza inexistentei vidului în natura. dar nu Dumnezeul „filosofilor si al savantilor“. Pascal a dovedit falsitatea acestei ipoteze speculative.

nu este animata. Prin cercetarile întreprinse în domeniul hidrostaticii. pas cu pas. Rezulta cu claritate ca ipotezele speculative ale ratiunii trebuie sa cedeze în fata faptelor. sub care supravietuia maxima scolastica potrivit careia „natura are oroare de vid“. nici mântuirea. exista în mintea si în sufletul lui Pascal o motivatie mult mai profunda a neîncrederii în filosofie: convingerea lui ca filosofia („sectele“ filosofice) nu-i pot oferi omului nici adevarul. Pascal era convins ca salvarea lui ultima e legata de harul divin. Era concluzia celui aflat în cautarea lui Dumnezeu. ca metoda experimentala face de râs apriorismul filosofic. În secolul al XVII-lea. Imaginii metafizicianului care rataceste într-o cautare fara sfârsit Pascal îi opune pe aceea a omului care îl cauta pe Acela pe care l-a si gasit. În fine. dar nu Dumnezeul „filosofilor si al savantilor“. Ca. reprezenta o dogma infailibila aparata prin autoritatea lui Aristotel si Descartes. noua stiinta a naturii triumfa în lupta cu pseudostiinta scolastica a filosofilor aristotelicieni. nu poate sa resimta „oroare“ sau vreo alta pasiune. dar de acum trebuia sa se accepte ca natura nu are „suflet“. . ci cel care nu poate fi gasit si pastrat decât pe caile indicate de Evanghelie. Pascal a dovedit falsitatea acestei ipoteze speculative. teza inexistentei vidului în natura.Dar la mijloc erau si chestiuni de continut. Credea ca acolo unde filosofia îsi arata limitele ori da gres va reusi credinta religioasa. Desi accepta ca maretia omului consta în ratiune. Nu numai ca în natura exista vid.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful