Blaise Pascal – filosoful ilot Articol aparut pe 09:06:2011, in sectiunea Cultura mozaic .

Zero comentarii

Autor: DAVID ILINA

Cuvinte cheie: Blaise Pascal, despre filosofia lui pascal

Exista carti de istorie a filosofiei în care numele „Blaise Pascal“ nici macar nu este pomenit, ceea ce vrea sa însemne ca acest autor nu conteaza ca filosof sau, într-o varianta mai putin radicala, ca el nu e de gasit printre „cei mari“. O analiza lucida si nepartinitoare a fragmentelor adunate postum sub numele de „Cugetari“, spun unii exegeti, arata ca Pascal e neîndoielnic un autor hiperinteligent si inspirat, dar care nu poate trece dincolo de o anumita retorica sapientiala. Sau ca el e mai aproape de literatura decât de filosofie. Stilul scriiturii si „uneltele“ folosite îl plaseaza mai curând în zona „lautarismului“ decât în arealul culturii rafinate – cultura „adâncita“, a celor învatati. Sa recunoastem ca aprecieri de acest soi ne induc o oarecare stare de perplexitate, mai ales când lipsesc criteriile evaluarii sau cele puse în joc sunt obscure ori triviale. Prin înzestrarile lui native exceptionale, ce au sustinut o precocitate devenita legendara, dar si prin izbânzile lui stiintifice si literare recunoscute peste veacuri, Pascal ilustreaza, în secolul al XVII-lea, personalitatea de tip renascentist, care a îmbinat, nu neaparat în mod armonios, „spiritul geometric“ si „spiritul de finete“, inteligenta si sensibilitatea, ratiunea si pasiunea, geniul teoretic si geniul tehnic. A trait doar 39 de ani, dar viata, framântarile si ideile lui ne fascineaza si astazi. Îsi pastreaza deplina actualitate o mai veche caracterizare a lui E. Faguet: „Ce caracter complex si greu de patruns a avut Pascal! Pe contemporani i-a uimit, iar posteritatea ezita sa se pronunte asupra lui… În vremurile noastre este când cel mai mare geniu filosofic al tuturor veacurilor clasice, când un suflet chinuit si o minte întunecata în pragul ratacirii“. De aici, poate, si dificultatea de a-l clasa. Tratatul asupra conicelor, dar si cercetarile consacrate „cvadraturii“ cicloidei pun în lumina geniul matematic al lui Pascal. Experimentele din domeniul hidrostaticii si cele legate de problema vidului i-au asigurat faima de fizician. Vestitele „Cugetari“ si „Scrisori provinciale“ ne dezvaluie verva si talentul viguros al unui scriitor de marca. Insistenta cu care, în aceleasi lucrari, a iscodit conditia umana (în lumina revolutiei copernicane din stiintele naturii, ce a consacrat imaginea unui Univers infinit) îl recomanda ca antropolog si filosof. Ardoarea cu care a aparat idealul hristic al mântuirii a facut din el un apologet al crestinismului, unul dintre „cei mai mari gânditori religiosi ai modernitatii“ (Hannah Arendt). Minimalizarea sau chiar contestarea calitatii de filosof a lui Pascal vine în primul rând din partea celor ce fac din „sistem“, respectiv din costructia „vizionara“, singura forma autentica de creatie filosofica. Acestia apreciaza ca eseul, epistola, dialogul, cugetarea, aforismul sunt mijloace inadecvate pentru

ci este o reflectie libera. Gândirea în sentinte. Ironia. Descartes este tipul filosofului speculativ care construieste un sistem. gândurile acestuia „nu reflecta totul viziunii. ci si reflectiei libere. ar fi capabile „sa dea grai întregii viziuni“. Lucian Blaga afirma dintru început optiunea sa pentru filosofie ca „viziune metafizica“. Or. autorul simte totusi nevoia sa nuanteaze: „noi nu pledam neaparat si nici tocmai cu fanatism pentru gândirea sistematica. Blaga recunoaste prin urmare ca „o viziune filosofica-metafizica poate sa fie rostita uneori si în simple aforisme“ si ca pot exista reusite notabile în acest sens. prin accentul prea apasat asupra subiectivitatii. situati în orizontul unei alte „culturi filosofice“. La Rochefoucauld. prin caracterul lor eminamente confesiv. Îi lauda întrucâtva pe primii doi. ce exprima sintetic conceptia lui Blaga despre filosofie. un „palat al gândirii“. ea se defineste prin unitate si originalitate si îsi afla ideala întruchipare în forma sistemului construit – cum altfel? – pe cale speculativa. sa cladeasca un întreg. Blaga e de parere ca. Pentru filosofii sedusi de grandoarea metafizicii. ale caror aforisme. în cazul lui. dar ramâne un adept al neîmplinirii. conchide Blaga. Marturisim tot atâta întelegere pentru gândirea aforistica sau de aspect. butada. nu poate fi gândire filosofica. crede C. considerate de sine statator. Nietzsche. opusa probabil gândirii holistice!). care reconstituie animalul demult disparut pornind de la câteva oase. Eseul. autobiografic. Un filosof care nu tine sa devina autorul unei lumi îsi suspenda vocatia. opusa nu numai speculatiei. Traditia filosofica ce se origineaza în opera lui Platon si Aristotel nu utilizeaza mijloace de acet tip. Când vine rândul lui Pascal. a unei inteligente zburdalnice. dar. alegând exprimarea aforistica. asupra unor experiente personale. de nivel metafilosofic. Ele pacatuiesc.“ (Ingenioasa expresie: „gândirea de aspect“. este „expresia tipica a talentului fara raspundere“.“ Iata tezele fundamentale.“ Concluzia ar fi ca filosoful Pascal nu-si suspenda „vocatia“. decât în izolare. care se risipeste în gânduri razlete. „În creatia metafizica noi vedem însasi încoronarea gândirii filosofice… Metafizicianul este autorul unei lumi. ni se spune. este un gen minor. Lao-Tse. Principala sarcina a cercetarii filosofice e sa aduca clarificari de natura conceptuala în marginea unor câmpuri problematice bine delimitate. filosofia înfatisata aici nu e rodul unei gândiri impersonale desfasurata apodictic. Din pacate. care n-a coborât „în Infernul culturii“. Aceeasi contestare a statutului de filosof al lui Pascal vine si din alta directie. în spatele scrierilor ramase de la Pascal îl regasim prea lesne pe autor. ea e terenul argumentarii. îi . concep si practica filosofia ca activitate de cercetare. ni se spune. personala. nu al slobozirii impresiilor sau framântarilor personale. Se ocupa de Heraclit. arata ca aforismele lui Pascal sunt „destinate sa exprime o viziune metafizica mai mult prin înlantuirea lor. filosofiei sistematice i se opune literaturizarea filosofiei. de o munca similara celei a paleontologului. În „Despre constiinta filosofica“. dar apreciaza ca aceste performante sunt extrem de rare.desfasurarea gândului filosofic. chiar un genial gânditor câteodata. Voind sa evite o atitudine prea radicala în chestiunea autenticitatii (excelentei) filosofice. în aforisme cu încarcatura accentuat subiectiva. De la unul la altul – constructiei i se opune digresiunea. Noica. pasionata. pe omul Pascal. Asemenea operei artistice. cum un strop de roua reflecta universul“. el poate fi orice. luate separat. mai precis din partea celor care. Aceasta situatie. piatra cu piatra. Novalis. în timp ce Pascal ilustreaza tipul filosofului-scriitor. Se remarca în general ca aceste gânduri au fost scrise pentru ca împreuna. Filosofia nu e tot una cu filosofarea. exortatia nu se regasesc în cutia cu unelte a filosofului de profesie. pentru a realcatui întregul (viziunea de ansamblu) pornind de la fragmente e nevoie de „oarecari ocoluri si speculatii subsidiare“. metafora.

Pascal ar fi adaugat în . Celor grupati în jurul revistei „Espace“ cartea lui Pascal le aparea ca o colectie de însemnari incoerente. nu ezitau sa-i ia peste picior pe cei sedusi de metoda introspectiei. îsi reaminteste Tournier. asemeni placentei care ramâne în patul lehuzei dupa nasterea unui copil. el si alti câtiva prieteni de-ai lui au fost cuprinsi de o ciudata „febra mentala“: împartaseau – si înca la modul fanatic – credinta ca filosofia „adevarata“ nu poate straluci decât în armura impecabila a metafizicii de sistem. cea a reconsiderarii critice a exceselor tineretii. Altfel spus – o fiinta umila. Un fel de Scaramouche al filosofiei! Dar vorbind în acesti termeni nu e oare prea mult? Si. inclusiv atitudinea fata de Pascal… Îmi place sa cred ca între timp el a descoperit chiar în „Cugetari“ cheia unei raportari lucide si firesti la „ilotul“ de altadata. îti vine în minte cartea pe care a scris-o. e semn rau“. În evocarea lui Tournier „ilot“ voia sa însemne autor marunt. pe toti caldiceii „vietii interioare“. E concluzia unui poet-filosof care în analiza sa nu se poate elibera de… metafore! Într-o lucrare mai veche. pe seama caruia se poate glumi în voie. în calitate de autor. Michel si prietenii lui împarteau productiile spiritului în doua categorii: sistemele filosofice si benzile desenate. mai ales. la loc de frunte. care merita dispretuit. Fetisismul sistemului a condus inevitabil la rasturnarea raportului firesc dintre filosof. În Grecia antica. Michel Tournier povesteste cu umor si fina autoironie ca. mai haotic si mai volatil decât „trairile sufletesti“. si imaginii acestui bigot care cauta gemând îi opuneam pe aceea a metafizicianului care gaseste râzând“. lipsita de adâncime si armonie. „depozitul nostru favorit de prostii se numea «Cugetari» de Pascal“. Bântuiti de un veritabil „demon al sistemului“. Tot ceea ce nu se putea cuagula în forma maiestuoasa a sistemului merita sa piara: „sistemul înzestrat cu o coerenta de nedapasit este cauza a toate si efectul a nimic“. vazând un om. pe poeti si eseisti. care poate fi luat peste picior. Autorul „Cugetarilor“ beneficia de urmatorul portret: „Omul care cosea hârtiute în captuseala paltonului era ilotul nostru beat. si opera sa: „filosoful nu-i decât deseul pe care sistemul ce se formeaza îl lasa sa cada în lumea empirica. ci ca este honnête homme. Liiceanu – „Cearta cu filosofia“). Daca. Pe atunci. ma voi folosi aici de fragmentul cuprins în cartea lui G. Tot ce nu era sistem era banda desenata. digresiuni amuzante. În aceste conditii. Nimic nu i se parea mai incoerent. Tournier si-a schimbat radical asteptarile fata de filosofie.îngreuneaza împlinirea sau o pericliteaza. de un „delir al absolutului“. E vorba de acest fragment: „Este bine ca despre un om sa nu se zica nici ca este matematician. cu caracter autobiografic (se numeste „Le vent Paraclet“. pe umanisti si moralisti. cel al rememorarii pe care i-a prilejuit-o scrierea cartii sale. Printre „caldicei“. lipsit de valoare. banalitati si „pariuri stupide“. nici predicator. ilotul era o persoana lipsita de drepturi cetatenesti. acest fel de a judeca nu e nedrept si ofensator!? Desigur.“ Dar asta nu era totul: tânarul aspirant la un post de profesor de filosofie resimtea dezgust fata de tema subiectivitatii. ajuns într-un alt timp. O carte dezlânata. de care te poti folosi dupa bunul plac. cu o situatie intermediara între omul liber si sclav. în ce îl priveste. nimeni altul decât… Blaise Pascal. nici orator. ceva derizoriu si demn de dispret. si la o alta vârsta. pe la 20 de ani. adica o joaca. E mai mult ca sigur ca. mai precis în Sparta. degradata. fata de ideea de viata interioara. apartinând statului si putând fi împrumutata proprietarilor de pamânt. Numai aceasta calitate universala îmi place.

chiar daca s-a aratat în cele din urma dezamagit de rezultatele lor. adica aceea care putea oferi sau din care s-ar fi putut extrage o directiva pentru viata. Contactul cu cei mai importanti carturari. ca filosofarea sa se transforme într-o fatalitate iar filosofia sa se tina de mintea noastra ca un scai. drept urmare. În mod cert „patriarhul de la Port-Royal des Champs“ (dupa expresia lui Voltaire) era un veritabil iubitor de întelepciune. alaturi de Pierre de Fermat. aprofundata. Rezervele lui erau de fapt rezervele secolului în care a trait. secol aflat la vremea înnoirilor în mai toate planurile existentei . pentru cuvenita excludere. si ipostaza de filosof.însiruirea de mai înainte. Dar daca Pascal nu s-a pretins si nici n-a fost realmente filosof. Mintea lui atât de iscoditoare. În termeni kantieni. Înca din anii adolescentei el a fost pasionat de geometrie si de fenomenele fizice. ci filosofia practica. nu putea sa ignore stradaniile filosofilor. Pe lânga cele cu continut religios (Jansenius si Saint-Cyran) citeste „Tratatul despre pasiuni“ al lui Descartes. Nu doar oamenii de geniu i-au fost aproape. în ce relatie s-a aflat el cu filosofia? Te poti servi de mijloacele filosofiei fara a te transforma în filosof? Cel ce îi asculta pe filosofi nu devine el însusi filosof? Nu se întâmpla. manifesta înclinatii mai curând aplicative decât contemplative. al carei interes pentru cunoastere nu s-a stins decât odata cu viata. ceea ce înseamna ca filosofezi chiar si atunci când sustii ca nu e de vreun folos sa filosofezi si ca. Machiavelli. am zice: nu filosofia în dimensiunea ei speculativa. se afla si Blaise Pascal. Pascal avea rezerve serioase în privinta capacitatii filosofiei (cel putin a celei care fusese practicata pâna la el) de a raspunde nevoilor de cunoastere si existentiale ale omului. Cei ce s-au aplecat cu interes istoric asupra vietii lui Pascal evidentiaza faptul ca acesta nu a consacrat filosofiei o cercetare speciala. prietenul si mentorul principal al lui Descartes. cel pe care Hobbes l-a numit „polul în jurul caruia se învârte fiecare stea din lumea stiintei“. fara sa fi fost filosof în întelesul pe care l-au consacrat diferitele scoli filosofice si mai ales filosofia de tip scolastic. nu trebuie sa filosofezi? Pentru a gasi un raspuns nu ne ramâne decât sa luam în seama fragmentele din „Cugetari“ dedicate filosofilor. Gassendi. mai apoi de realizarea tehnica a primei masini de calculat si a altor dispozitive necesare experimentarii. Trebuie spus însa ca l-a interesat filosofia numai în masura în care aceasta promitea sa ofere o cunoastere demna de încredere asupra omului. Pâna pe la 20 de ani nu facuse o pasiune pentru speculatia filosofica. doctrinelor si scolilor filosofice. „Manualul“ lui Epictet si „Eseurile“ lui Montaigne. sistematica. Lucrarea lui Pierre Charron „Trei carti despre întelepciune“ i-a servit ca principal îndreptar pentru cunoasterea disputele purtate între „sectele“ filosofice. daca ne raportam la aceasta insolita scriere mai degraba ca la un „santier“ decât ca la o lucrare încheiata. savanti si oameni de spirit ai vremii a jucat un rol imens în formarea intelectuala – filosofica. ci si cartile. nu filosofia ca ontologie sau „tablou“ general al lumii. În acelasi timp. stiintifica si teologica – a tânarului Pascal.a. Treptat se familiarizeaza si cu alte nume ilustre: Pomponazzi. Dar Pascal era la curent cu ideile si controversele epocii lui. Gilles Roberval. ci ca antropologie si morala. Gaspard Desargues. Pierre Gassendi. În modesta chilie a lui Marin Mersenne. am putea încerca sa reconstituim pe baza acelor fragmente infrastructura metafilosofica a constiintei filosofice pascaliene. cum zicea Aristotel. Si totusi. Charron s. Vanini. pe care ar fi calificat-o drept „calitate de împrumut“. dornic sa înteleaga argumentele formulate împotriva scepticilor. teoretica.

Rezulta cu claritate ca ipotezele speculative ale ratiunii trebuie sa cedeze în fata faptelor.“ Ca si predecesorii lui. ci de a face figuri bune. înfumurarea. ca metoda experimentala face de râs apriorismul filosofic. stilul expunerii. sub care supravietuia maxima scolastica potrivit careia „natura are oroare de vid“. straina de grosolana luarea în derâdere. Ca si Montaigne în „Eseuri“ ori. Cele dintâi aspecte vizate de „râsul“ pascalian tin de nivelul formal al activitatii filosofice: limbajul utilizat. Pascal respingea afectarea. fortând cuvintele. pretentiile la adevar. mai înainte. Erasmus în „Elogiul nebuniei“. nici mântuirea. Imaginii metafizicianului care rataceste într-o cautare fara sfârsit Pascal îi opune pe aceea a omului care îl cauta pe Acela pe care l-a si gasit. animat de dorinta de a depasi filosofia sectara mostenita de la predecesori. A forta cuvintele. pas cu pas. obscuri si ermetici. Nu numai ca în natura exista vid. falsa întelepciune învaluita în cuvinte bizare. nu este animata. Principiul lor nu este de a vorbi bine. „Cei ce alcatuiesc antiteze. exista în mintea si în sufletul lui Pascal o motivatie mult mai profunda a neîncrederii în filosofie: convingerea lui ca filosofia („sectele“ filosofice) nu-i pot oferi omului nici adevarul. Pascal a dovedit falsitatea acestei ipoteze speculative. aroganta pretentiilor fara acoperire. Desi accepta ca maretia omului consta în ratiune. iscusinta de tip sofistic. „Sa râzi de filosofie înseamna sa filosofezi cu adevarat“ era de parere Pascal. nu poate sa resimta „oroare“ sau vreo alta pasiune. a impune un jargon neinteligibil i se parea o ofensa la adresa bunului gust si a ratiunii. ceea ce presupunea o despartire curajoasa de trecut (fara ca aceasta sa însemne negarea brutala a înaintasilor) pentru a face loc unui alt suflu cultural. Ca. ci cel care nu poate fi gasit si pastrat decât pe caile indicate de Evanghelie. Prin cercetarile întreprinse în domeniul hidrostaticii. sunt asemenea celor ce fac false ferestre pentru simetrie. În fine. dar nu Dumnezeul „filosofilor si al savantilor“. cultul formelor goale. Dar la mijloc erau si chestiuni de continut. unui nou mod de viata. Credea ca acolo unde filosofia îsi arata limitele ori da gres va reusi credinta religioasa. Cum adesea oamenii se despart de trecutul lor râzând. al gândirii si vorbirii naturale: „Cel mai filosofic lucru este o viata simpla si linistita“. reprezenta o dogma infailibila aparata prin autoritatea lui Aristotel si Descartes. . a inventa termeni noi. teza inexistentei vidului în natura. reducerea filosofiei la un simplu exercitiu de elocinta. dar de acum trebuia sa se accepte ca natura nu are „suflet“. noua stiinta a naturii triumfa în lupta cu pseudostiinta scolastica a filosofilor aristotelicieni. Pascal si-a convertit scepticismul în acel soi de râs primenitor care avea cumva alura si functia unei „negari a negatiei“. Pascal era convins ca salvarea lui ultima e legata de harul divin. În secolul al XVII-lea. Pascal era adeptul simplitatii. ritualul de legitimare a autoritatii.sociale. cel al modernitatii. Era concluzia celui aflat în cautarea lui Dumnezeu.

teza inexistentei vidului în natura. dar de acum trebuia sa se accepte ca natura nu are „suflet“. Desi accepta ca maretia omului consta în ratiune. pas cu pas. În fine. nu poate sa resimta „oroare“ sau vreo alta pasiune. nici mântuirea. Era concluzia celui aflat în cautarea lui Dumnezeu. Imaginii metafizicianului care rataceste într-o cautare fara sfârsit Pascal îi opune pe aceea a omului care îl cauta pe Acela pe care l-a si gasit. ca metoda experimentala face de râs apriorismul filosofic. . noua stiinta a naturii triumfa în lupta cu pseudostiinta scolastica a filosofilor aristotelicieni. Nu numai ca în natura exista vid.Dar la mijloc erau si chestiuni de continut. nu este animata. ci cel care nu poate fi gasit si pastrat decât pe caile indicate de Evanghelie. În secolul al XVII-lea. dar nu Dumnezeul „filosofilor si al savantilor“. Rezulta cu claritate ca ipotezele speculative ale ratiunii trebuie sa cedeze în fata faptelor. Prin cercetarile întreprinse în domeniul hidrostaticii. Ca. sub care supravietuia maxima scolastica potrivit careia „natura are oroare de vid“. Pascal a dovedit falsitatea acestei ipoteze speculative. reprezenta o dogma infailibila aparata prin autoritatea lui Aristotel si Descartes. Pascal era convins ca salvarea lui ultima e legata de harul divin. Credea ca acolo unde filosofia îsi arata limitele ori da gres va reusi credinta religioasa. exista în mintea si în sufletul lui Pascal o motivatie mult mai profunda a neîncrederii în filosofie: convingerea lui ca filosofia („sectele“ filosofice) nu-i pot oferi omului nici adevarul.