Blaise Pascal – filosoful ilot Articol aparut pe 09:06:2011, in sectiunea Cultura mozaic .

Zero comentarii

Autor: DAVID ILINA

Cuvinte cheie: Blaise Pascal, despre filosofia lui pascal

Exista carti de istorie a filosofiei în care numele „Blaise Pascal“ nici macar nu este pomenit, ceea ce vrea sa însemne ca acest autor nu conteaza ca filosof sau, într-o varianta mai putin radicala, ca el nu e de gasit printre „cei mari“. O analiza lucida si nepartinitoare a fragmentelor adunate postum sub numele de „Cugetari“, spun unii exegeti, arata ca Pascal e neîndoielnic un autor hiperinteligent si inspirat, dar care nu poate trece dincolo de o anumita retorica sapientiala. Sau ca el e mai aproape de literatura decât de filosofie. Stilul scriiturii si „uneltele“ folosite îl plaseaza mai curând în zona „lautarismului“ decât în arealul culturii rafinate – cultura „adâncita“, a celor învatati. Sa recunoastem ca aprecieri de acest soi ne induc o oarecare stare de perplexitate, mai ales când lipsesc criteriile evaluarii sau cele puse în joc sunt obscure ori triviale. Prin înzestrarile lui native exceptionale, ce au sustinut o precocitate devenita legendara, dar si prin izbânzile lui stiintifice si literare recunoscute peste veacuri, Pascal ilustreaza, în secolul al XVII-lea, personalitatea de tip renascentist, care a îmbinat, nu neaparat în mod armonios, „spiritul geometric“ si „spiritul de finete“, inteligenta si sensibilitatea, ratiunea si pasiunea, geniul teoretic si geniul tehnic. A trait doar 39 de ani, dar viata, framântarile si ideile lui ne fascineaza si astazi. Îsi pastreaza deplina actualitate o mai veche caracterizare a lui E. Faguet: „Ce caracter complex si greu de patruns a avut Pascal! Pe contemporani i-a uimit, iar posteritatea ezita sa se pronunte asupra lui… În vremurile noastre este când cel mai mare geniu filosofic al tuturor veacurilor clasice, când un suflet chinuit si o minte întunecata în pragul ratacirii“. De aici, poate, si dificultatea de a-l clasa. Tratatul asupra conicelor, dar si cercetarile consacrate „cvadraturii“ cicloidei pun în lumina geniul matematic al lui Pascal. Experimentele din domeniul hidrostaticii si cele legate de problema vidului i-au asigurat faima de fizician. Vestitele „Cugetari“ si „Scrisori provinciale“ ne dezvaluie verva si talentul viguros al unui scriitor de marca. Insistenta cu care, în aceleasi lucrari, a iscodit conditia umana (în lumina revolutiei copernicane din stiintele naturii, ce a consacrat imaginea unui Univers infinit) îl recomanda ca antropolog si filosof. Ardoarea cu care a aparat idealul hristic al mântuirii a facut din el un apologet al crestinismului, unul dintre „cei mai mari gânditori religiosi ai modernitatii“ (Hannah Arendt). Minimalizarea sau chiar contestarea calitatii de filosof a lui Pascal vine în primul rând din partea celor ce fac din „sistem“, respectiv din costructia „vizionara“, singura forma autentica de creatie filosofica. Acestia apreciaza ca eseul, epistola, dialogul, cugetarea, aforismul sunt mijloace inadecvate pentru

exortatia nu se regasesc în cutia cu unelte a filosofului de profesie. îi . Or. ni se spune. în timp ce Pascal ilustreaza tipul filosofului-scriitor. Marturisim tot atâta întelegere pentru gândirea aforistica sau de aspect. concep si practica filosofia ca activitate de cercetare. Nietzsche. filosofiei sistematice i se opune literaturizarea filosofiei. ea se defineste prin unitate si originalitate si îsi afla ideala întruchipare în forma sistemului construit – cum altfel? – pe cale speculativa. Noica. Pentru filosofii sedusi de grandoarea metafizicii. Aceasta situatie. care n-a coborât „în Infernul culturii“. De la unul la altul – constructiei i se opune digresiunea. în aforisme cu încarcatura accentuat subiectiva.“ (Ingenioasa expresie: „gândirea de aspect“. opusa nu numai speculatiei. prin caracterul lor eminamente confesiv. arata ca aforismele lui Pascal sunt „destinate sa exprime o viziune metafizica mai mult prin înlantuirea lor. Novalis. dar apreciaza ca aceste performante sunt extrem de rare. mai precis din partea celor care. metafora. Ironia. este „expresia tipica a talentului fara raspundere“. un „palat al gândirii“. el poate fi orice. decât în izolare. Se ocupa de Heraclit. pasionata. autobiografic. autorul simte totusi nevoia sa nuanteaze: „noi nu pledam neaparat si nici tocmai cu fanatism pentru gândirea sistematica. prin accentul prea apasat asupra subiectivitatii. sa cladeasca un întreg. ale caror aforisme. Gândirea în sentinte. în spatele scrierilor ramase de la Pascal îl regasim prea lesne pe autor. gândurile acestuia „nu reflecta totul viziunii. de nivel metafilosofic. Îi lauda întrucâtva pe primii doi. Un filosof care nu tine sa devina autorul unei lumi îsi suspenda vocatia. chiar un genial gânditor câteodata. Filosofia nu e tot una cu filosofarea. dar ramâne un adept al neîmplinirii. ar fi capabile „sa dea grai întregii viziuni“. Blaga recunoaste prin urmare ca „o viziune filosofica-metafizica poate sa fie rostita uneori si în simple aforisme“ si ca pot exista reusite notabile în acest sens. alegând exprimarea aforistica. Ele pacatuiesc. ni se spune. Descartes este tipul filosofului speculativ care construieste un sistem. Traditia filosofica ce se origineaza în opera lui Platon si Aristotel nu utilizeaza mijloace de acet tip. Voind sa evite o atitudine prea radicala în chestiunea autenticitatii (excelentei) filosofice. nu al slobozirii impresiilor sau framântarilor personale. filosofia înfatisata aici nu e rodul unei gândiri impersonale desfasurata apodictic. Lao-Tse. conchide Blaga. Eseul. asupra unor experiente personale. a unei inteligente zburdalnice. crede C. opusa probabil gândirii holistice!). considerate de sine statator. Principala sarcina a cercetarii filosofice e sa aduca clarificari de natura conceptuala în marginea unor câmpuri problematice bine delimitate. Lucian Blaga afirma dintru început optiunea sa pentru filosofie ca „viziune metafizica“. cum un strop de roua reflecta universul“. ea e terenul argumentarii. „În creatia metafizica noi vedem însasi încoronarea gândirii filosofice… Metafizicianul este autorul unei lumi. Aceeasi contestare a statutului de filosof al lui Pascal vine si din alta directie. care reconstituie animalul demult disparut pornind de la câteva oase. În „Despre constiinta filosofica“. situati în orizontul unei alte „culturi filosofice“. nu poate fi gândire filosofica. pentru a realcatui întregul (viziunea de ansamblu) pornind de la fragmente e nevoie de „oarecari ocoluri si speculatii subsidiare“. dar. care se risipeste în gânduri razlete. piatra cu piatra.“ Iata tezele fundamentale. Când vine rândul lui Pascal. ci si reflectiei libere. Blaga e de parere ca. ci este o reflectie libera. Din pacate.“ Concluzia ar fi ca filosoful Pascal nu-si suspenda „vocatia“. Asemenea operei artistice. pe omul Pascal. de o munca similara celei a paleontologului.desfasurarea gândului filosofic. ce exprima sintetic conceptia lui Blaga despre filosofie. este un gen minor. în cazul lui. luate separat. personala. butada. La Rochefoucauld. Se remarca în general ca aceste gânduri au fost scrise pentru ca împreuna.

O carte dezlânata. e semn rau“. pe umanisti si moralisti. mai precis în Sparta. în ce îl priveste. Pascal ar fi adaugat în . nimeni altul decât… Blaise Pascal. cu caracter autobiografic (se numeste „Le vent Paraclet“. la loc de frunte. Pe atunci. Michel si prietenii lui împarteau productiile spiritului în doua categorii: sistemele filosofice si benzile desenate. asemeni placentei care ramâne în patul lehuzei dupa nasterea unui copil. pe seama caruia se poate glumi în voie. Numai aceasta calitate universala îmi place. si opera sa: „filosoful nu-i decât deseul pe care sistemul ce se formeaza îl lasa sa cada în lumea empirica. E concluzia unui poet-filosof care în analiza sa nu se poate elibera de… metafore! Într-o lucrare mai veche. E mai mult ca sigur ca. În aceste conditii. Printre „caldicei“. ceva derizoriu si demn de dispret. nici orator. apartinând statului si putând fi împrumutata proprietarilor de pamânt. care poate fi luat peste picior. În Grecia antica. cea a reconsiderarii critice a exceselor tineretii. îti vine în minte cartea pe care a scris-o. pe toti caldiceii „vietii interioare“. nu ezitau sa-i ia peste picior pe cei sedusi de metoda introspectiei. Michel Tournier povesteste cu umor si fina autoironie ca. Autorul „Cugetarilor“ beneficia de urmatorul portret: „Omul care cosea hârtiute în captuseala paltonului era ilotul nostru beat. adica o joaca. Bântuiti de un veritabil „demon al sistemului“. ma voi folosi aici de fragmentul cuprins în cartea lui G. fata de ideea de viata interioara. Nimic nu i se parea mai incoerent. degradata. si imaginii acestui bigot care cauta gemând îi opuneam pe aceea a metafizicianului care gaseste râzând“. Un fel de Scaramouche al filosofiei! Dar vorbind în acesti termeni nu e oare prea mult? Si. vazând un om. „depozitul nostru favorit de prostii se numea «Cugetari» de Pascal“. digresiuni amuzante. de care te poti folosi dupa bunul plac. mai ales. Liiceanu – „Cearta cu filosofia“). mai haotic si mai volatil decât „trairile sufletesti“. care merita dispretuit. de un „delir al absolutului“. Tot ce nu era sistem era banda desenata. inclusiv atitudinea fata de Pascal… Îmi place sa cred ca între timp el a descoperit chiar în „Cugetari“ cheia unei raportari lucide si firesti la „ilotul“ de altadata. si la o alta vârsta. banalitati si „pariuri stupide“. lipsita de adâncime si armonie. E vorba de acest fragment: „Este bine ca despre un om sa nu se zica nici ca este matematician. nici predicator.“ Dar asta nu era totul: tânarul aspirant la un post de profesor de filosofie resimtea dezgust fata de tema subiectivitatii. ajuns într-un alt timp. Celor grupati în jurul revistei „Espace“ cartea lui Pascal le aparea ca o colectie de însemnari incoerente. cel al rememorarii pe care i-a prilejuit-o scrierea cartii sale. pe poeti si eseisti. Fetisismul sistemului a condus inevitabil la rasturnarea raportului firesc dintre filosof.îngreuneaza împlinirea sau o pericliteaza. el si alti câtiva prieteni de-ai lui au fost cuprinsi de o ciudata „febra mentala“: împartaseau – si înca la modul fanatic – credinta ca filosofia „adevarata“ nu poate straluci decât în armura impecabila a metafizicii de sistem. Altfel spus – o fiinta umila. Tot ceea ce nu se putea cuagula în forma maiestuoasa a sistemului merita sa piara: „sistemul înzestrat cu o coerenta de nedapasit este cauza a toate si efectul a nimic“. în calitate de autor. îsi reaminteste Tournier. cu o situatie intermediara între omul liber si sclav. acest fel de a judeca nu e nedrept si ofensator!? Desigur. În evocarea lui Tournier „ilot“ voia sa însemne autor marunt. ilotul era o persoana lipsita de drepturi cetatenesti. Tournier si-a schimbat radical asteptarile fata de filosofie. pe la 20 de ani. lipsit de valoare. ci ca este honnête homme. Daca.

am putea încerca sa reconstituim pe baza acelor fragmente infrastructura metafilosofica a constiintei filosofice pascaliene. În mod cert „patriarhul de la Port-Royal des Champs“ (dupa expresia lui Voltaire) era un veritabil iubitor de întelepciune. Mintea lui atât de iscoditoare. Cei ce s-au aplecat cu interes istoric asupra vietii lui Pascal evidentiaza faptul ca acesta nu a consacrat filosofiei o cercetare speciala. pe care ar fi calificat-o drept „calitate de împrumut“. doctrinelor si scolilor filosofice. Pascal avea rezerve serioase în privinta capacitatii filosofiei (cel putin a celei care fusese practicata pâna la el) de a raspunde nevoilor de cunoastere si existentiale ale omului.a. am zice: nu filosofia în dimensiunea ei speculativa. În acelasi timp. ca filosofarea sa se transforme într-o fatalitate iar filosofia sa se tina de mintea noastra ca un scai. adica aceea care putea oferi sau din care s-ar fi putut extrage o directiva pentru viata. Contactul cu cei mai importanti carturari. Gassendi. pentru cuvenita excludere. Pâna pe la 20 de ani nu facuse o pasiune pentru speculatia filosofica. Gilles Roberval. Treptat se familiarizeaza si cu alte nume ilustre: Pomponazzi. Lucrarea lui Pierre Charron „Trei carti despre întelepciune“ i-a servit ca principal îndreptar pentru cunoasterea disputele purtate între „sectele“ filosofice. Nu doar oamenii de geniu i-au fost aproape. „Manualul“ lui Epictet si „Eseurile“ lui Montaigne. ci si cartile. ceea ce înseamna ca filosofezi chiar si atunci când sustii ca nu e de vreun folos sa filosofezi si ca. fara sa fi fost filosof în întelesul pe care l-au consacrat diferitele scoli filosofice si mai ales filosofia de tip scolastic. În modesta chilie a lui Marin Mersenne. Charron s. Gaspard Desargues. Dar Pascal era la curent cu ideile si controversele epocii lui. ci filosofia practica. daca ne raportam la aceasta insolita scriere mai degraba ca la un „santier“ decât ca la o lucrare încheiata. Dar daca Pascal nu s-a pretins si nici n-a fost realmente filosof. Machiavelli. secol aflat la vremea înnoirilor în mai toate planurile existentei . nu filosofia ca ontologie sau „tablou“ general al lumii. cum zicea Aristotel. cel pe care Hobbes l-a numit „polul în jurul caruia se învârte fiecare stea din lumea stiintei“. Vanini. dornic sa înteleaga argumentele formulate împotriva scepticilor. si ipostaza de filosof. nu trebuie sa filosofezi? Pentru a gasi un raspuns nu ne ramâne decât sa luam în seama fragmentele din „Cugetari“ dedicate filosofilor. prietenul si mentorul principal al lui Descartes.însiruirea de mai înainte. stiintifica si teologica – a tânarului Pascal. În termeni kantieni. aprofundata. în ce relatie s-a aflat el cu filosofia? Te poti servi de mijloacele filosofiei fara a te transforma în filosof? Cel ce îi asculta pe filosofi nu devine el însusi filosof? Nu se întâmpla. ci ca antropologie si morala. Si totusi. alaturi de Pierre de Fermat. nu putea sa ignore stradaniile filosofilor. savanti si oameni de spirit ai vremii a jucat un rol imens în formarea intelectuala – filosofica. mai apoi de realizarea tehnica a primei masini de calculat si a altor dispozitive necesare experimentarii. sistematica. Trebuie spus însa ca l-a interesat filosofia numai în masura în care aceasta promitea sa ofere o cunoastere demna de încredere asupra omului. manifesta înclinatii mai curând aplicative decât contemplative. Pierre Gassendi. drept urmare. se afla si Blaise Pascal. chiar daca s-a aratat în cele din urma dezamagit de rezultatele lor. teoretica. Rezervele lui erau de fapt rezervele secolului în care a trait. Înca din anii adolescentei el a fost pasionat de geometrie si de fenomenele fizice. al carei interes pentru cunoastere nu s-a stins decât odata cu viata. Pe lânga cele cu continut religios (Jansenius si Saint-Cyran) citeste „Tratatul despre pasiuni“ al lui Descartes.

dar de acum trebuia sa se accepte ca natura nu are „suflet“. Ca si Montaigne în „Eseuri“ ori. Desi accepta ca maretia omului consta în ratiune. obscuri si ermetici. fortând cuvintele.sociale. ceea ce presupunea o despartire curajoasa de trecut (fara ca aceasta sa însemne negarea brutala a înaintasilor) pentru a face loc unui alt suflu cultural. nu poate sa resimta „oroare“ sau vreo alta pasiune. Prin cercetarile întreprinse în domeniul hidrostaticii. Pascal era adeptul simplitatii. ritualul de legitimare a autoritatii.“ Ca si predecesorii lui. straina de grosolana luarea în derâdere. A forta cuvintele. Pascal respingea afectarea. Rezulta cu claritate ca ipotezele speculative ale ratiunii trebuie sa cedeze în fata faptelor. nu este animata. . ci de a face figuri bune. mai înainte. „Cei ce alcatuiesc antiteze. a inventa termeni noi. reprezenta o dogma infailibila aparata prin autoritatea lui Aristotel si Descartes. Nu numai ca în natura exista vid. cel al modernitatii. ci cel care nu poate fi gasit si pastrat decât pe caile indicate de Evanghelie. nici mântuirea. noua stiinta a naturii triumfa în lupta cu pseudostiinta scolastica a filosofilor aristotelicieni. falsa întelepciune învaluita în cuvinte bizare. ca metoda experimentala face de râs apriorismul filosofic. pretentiile la adevar. Pascal si-a convertit scepticismul în acel soi de râs primenitor care avea cumva alura si functia unei „negari a negatiei“. Pascal era convins ca salvarea lui ultima e legata de harul divin. sub care supravietuia maxima scolastica potrivit careia „natura are oroare de vid“. animat de dorinta de a depasi filosofia sectara mostenita de la predecesori. Dar la mijloc erau si chestiuni de continut. dar nu Dumnezeul „filosofilor si al savantilor“. Imaginii metafizicianului care rataceste într-o cautare fara sfârsit Pascal îi opune pe aceea a omului care îl cauta pe Acela pe care l-a si gasit. Credea ca acolo unde filosofia îsi arata limitele ori da gres va reusi credinta religioasa. Era concluzia celui aflat în cautarea lui Dumnezeu. „Sa râzi de filosofie înseamna sa filosofezi cu adevarat“ era de parere Pascal. pas cu pas. Erasmus în „Elogiul nebuniei“. iscusinta de tip sofistic. În fine. Principiul lor nu este de a vorbi bine. reducerea filosofiei la un simplu exercitiu de elocinta. teza inexistentei vidului în natura. Pascal a dovedit falsitatea acestei ipoteze speculative. Ca. Cele dintâi aspecte vizate de „râsul“ pascalian tin de nivelul formal al activitatii filosofice: limbajul utilizat. a impune un jargon neinteligibil i se parea o ofensa la adresa bunului gust si a ratiunii. sunt asemenea celor ce fac false ferestre pentru simetrie. În secolul al XVII-lea. cultul formelor goale. stilul expunerii. Cum adesea oamenii se despart de trecutul lor râzând. unui nou mod de viata. al gândirii si vorbirii naturale: „Cel mai filosofic lucru este o viata simpla si linistita“. înfumurarea. exista în mintea si în sufletul lui Pascal o motivatie mult mai profunda a neîncrederii în filosofie: convingerea lui ca filosofia („sectele“ filosofice) nu-i pot oferi omului nici adevarul. aroganta pretentiilor fara acoperire.

nu poate sa resimta „oroare“ sau vreo alta pasiune.Dar la mijloc erau si chestiuni de continut. Ca. Imaginii metafizicianului care rataceste într-o cautare fara sfârsit Pascal îi opune pe aceea a omului care îl cauta pe Acela pe care l-a si gasit. Prin cercetarile întreprinse în domeniul hidrostaticii. În secolul al XVII-lea. Rezulta cu claritate ca ipotezele speculative ale ratiunii trebuie sa cedeze în fata faptelor. ci cel care nu poate fi gasit si pastrat decât pe caile indicate de Evanghelie. Pascal era convins ca salvarea lui ultima e legata de harul divin. Era concluzia celui aflat în cautarea lui Dumnezeu. reprezenta o dogma infailibila aparata prin autoritatea lui Aristotel si Descartes. ca metoda experimentala face de râs apriorismul filosofic. dar de acum trebuia sa se accepte ca natura nu are „suflet“. pas cu pas. teza inexistentei vidului în natura. noua stiinta a naturii triumfa în lupta cu pseudostiinta scolastica a filosofilor aristotelicieni. dar nu Dumnezeul „filosofilor si al savantilor“. Desi accepta ca maretia omului consta în ratiune. Pascal a dovedit falsitatea acestei ipoteze speculative. sub care supravietuia maxima scolastica potrivit careia „natura are oroare de vid“. Credea ca acolo unde filosofia îsi arata limitele ori da gres va reusi credinta religioasa. nici mântuirea. În fine. nu este animata. Nu numai ca în natura exista vid. exista în mintea si în sufletul lui Pascal o motivatie mult mai profunda a neîncrederii în filosofie: convingerea lui ca filosofia („sectele“ filosofice) nu-i pot oferi omului nici adevarul. .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful