Blaise Pascal – filosoful ilot Articol aparut pe 09:06:2011, in sectiunea Cultura mozaic .

Zero comentarii

Autor: DAVID ILINA

Cuvinte cheie: Blaise Pascal, despre filosofia lui pascal

Exista carti de istorie a filosofiei în care numele „Blaise Pascal“ nici macar nu este pomenit, ceea ce vrea sa însemne ca acest autor nu conteaza ca filosof sau, într-o varianta mai putin radicala, ca el nu e de gasit printre „cei mari“. O analiza lucida si nepartinitoare a fragmentelor adunate postum sub numele de „Cugetari“, spun unii exegeti, arata ca Pascal e neîndoielnic un autor hiperinteligent si inspirat, dar care nu poate trece dincolo de o anumita retorica sapientiala. Sau ca el e mai aproape de literatura decât de filosofie. Stilul scriiturii si „uneltele“ folosite îl plaseaza mai curând în zona „lautarismului“ decât în arealul culturii rafinate – cultura „adâncita“, a celor învatati. Sa recunoastem ca aprecieri de acest soi ne induc o oarecare stare de perplexitate, mai ales când lipsesc criteriile evaluarii sau cele puse în joc sunt obscure ori triviale. Prin înzestrarile lui native exceptionale, ce au sustinut o precocitate devenita legendara, dar si prin izbânzile lui stiintifice si literare recunoscute peste veacuri, Pascal ilustreaza, în secolul al XVII-lea, personalitatea de tip renascentist, care a îmbinat, nu neaparat în mod armonios, „spiritul geometric“ si „spiritul de finete“, inteligenta si sensibilitatea, ratiunea si pasiunea, geniul teoretic si geniul tehnic. A trait doar 39 de ani, dar viata, framântarile si ideile lui ne fascineaza si astazi. Îsi pastreaza deplina actualitate o mai veche caracterizare a lui E. Faguet: „Ce caracter complex si greu de patruns a avut Pascal! Pe contemporani i-a uimit, iar posteritatea ezita sa se pronunte asupra lui… În vremurile noastre este când cel mai mare geniu filosofic al tuturor veacurilor clasice, când un suflet chinuit si o minte întunecata în pragul ratacirii“. De aici, poate, si dificultatea de a-l clasa. Tratatul asupra conicelor, dar si cercetarile consacrate „cvadraturii“ cicloidei pun în lumina geniul matematic al lui Pascal. Experimentele din domeniul hidrostaticii si cele legate de problema vidului i-au asigurat faima de fizician. Vestitele „Cugetari“ si „Scrisori provinciale“ ne dezvaluie verva si talentul viguros al unui scriitor de marca. Insistenta cu care, în aceleasi lucrari, a iscodit conditia umana (în lumina revolutiei copernicane din stiintele naturii, ce a consacrat imaginea unui Univers infinit) îl recomanda ca antropolog si filosof. Ardoarea cu care a aparat idealul hristic al mântuirii a facut din el un apologet al crestinismului, unul dintre „cei mai mari gânditori religiosi ai modernitatii“ (Hannah Arendt). Minimalizarea sau chiar contestarea calitatii de filosof a lui Pascal vine în primul rând din partea celor ce fac din „sistem“, respectiv din costructia „vizionara“, singura forma autentica de creatie filosofica. Acestia apreciaza ca eseul, epistola, dialogul, cugetarea, aforismul sunt mijloace inadecvate pentru

în aforisme cu încarcatura accentuat subiectiva. Pentru filosofii sedusi de grandoarea metafizicii. care reconstituie animalul demult disparut pornind de la câteva oase. Se ocupa de Heraclit. dar. de o munca similara celei a paleontologului. Lao-Tse. prin accentul prea apasat asupra subiectivitatii. ea se defineste prin unitate si originalitate si îsi afla ideala întruchipare în forma sistemului construit – cum altfel? – pe cale speculativa.“ (Ingenioasa expresie: „gândirea de aspect“. opusa probabil gândirii holistice!). Filosofia nu e tot una cu filosofarea. metafora. ar fi capabile „sa dea grai întregii viziuni“. „În creatia metafizica noi vedem însasi încoronarea gândirii filosofice… Metafizicianul este autorul unei lumi. prin caracterul lor eminamente confesiv. ce exprima sintetic conceptia lui Blaga despre filosofie. Îi lauda întrucâtva pe primii doi. Blaga e de parere ca. Asemenea operei artistice. este „expresia tipica a talentului fara raspundere“. chiar un genial gânditor câteodata. Voind sa evite o atitudine prea radicala în chestiunea autenticitatii (excelentei) filosofice. Principala sarcina a cercetarii filosofice e sa aduca clarificari de natura conceptuala în marginea unor câmpuri problematice bine delimitate. Descartes este tipul filosofului speculativ care construieste un sistem. arata ca aforismele lui Pascal sunt „destinate sa exprime o viziune metafizica mai mult prin înlantuirea lor. La Rochefoucauld. decât în izolare. în timp ce Pascal ilustreaza tipul filosofului-scriitor. sa cladeasca un întreg. nu poate fi gândire filosofica. Gândirea în sentinte. asupra unor experiente personale.“ Iata tezele fundamentale. este un gen minor. el poate fi orice. Traditia filosofica ce se origineaza în opera lui Platon si Aristotel nu utilizeaza mijloace de acet tip. Eseul. filosofiei sistematice i se opune literaturizarea filosofiei. Ele pacatuiesc. care n-a coborât „în Infernul culturii“. pasionata. în cazul lui. De la unul la altul – constructiei i se opune digresiunea. ea e terenul argumentarii. personala. opusa nu numai speculatiei. filosofia înfatisata aici nu e rodul unei gândiri impersonale desfasurata apodictic. Lucian Blaga afirma dintru început optiunea sa pentru filosofie ca „viziune metafizica“. alegând exprimarea aforistica. dar apreciaza ca aceste performante sunt extrem de rare. Aceasta situatie. conchide Blaga. ale caror aforisme. În „Despre constiinta filosofica“. crede C. ci este o reflectie libera. ni se spune. mai precis din partea celor care. în spatele scrierilor ramase de la Pascal îl regasim prea lesne pe autor. pe omul Pascal. pentru a realcatui întregul (viziunea de ansamblu) pornind de la fragmente e nevoie de „oarecari ocoluri si speculatii subsidiare“. Noica. autorul simte totusi nevoia sa nuanteaze: „noi nu pledam neaparat si nici tocmai cu fanatism pentru gândirea sistematica. Ironia. Novalis. ni se spune. concep si practica filosofia ca activitate de cercetare. butada. nu al slobozirii impresiilor sau framântarilor personale. Blaga recunoaste prin urmare ca „o viziune filosofica-metafizica poate sa fie rostita uneori si în simple aforisme“ si ca pot exista reusite notabile în acest sens. Aceeasi contestare a statutului de filosof al lui Pascal vine si din alta directie. a unei inteligente zburdalnice. luate separat. dar ramâne un adept al neîmplinirii. exortatia nu se regasesc în cutia cu unelte a filosofului de profesie. gândurile acestuia „nu reflecta totul viziunii. piatra cu piatra. situati în orizontul unei alte „culturi filosofice“. considerate de sine statator.“ Concluzia ar fi ca filosoful Pascal nu-si suspenda „vocatia“. un „palat al gândirii“. Din pacate. care se risipeste în gânduri razlete. ci si reflectiei libere.desfasurarea gândului filosofic. Se remarca în general ca aceste gânduri au fost scrise pentru ca împreuna. Marturisim tot atâta întelegere pentru gândirea aforistica sau de aspect. cum un strop de roua reflecta universul“. Un filosof care nu tine sa devina autorul unei lumi îsi suspenda vocatia. autobiografic. Când vine rândul lui Pascal. Nietzsche. îi . de nivel metafilosofic. Or.

E mai mult ca sigur ca. cu o situatie intermediara între omul liber si sclav. îsi reaminteste Tournier. mai haotic si mai volatil decât „trairile sufletesti“. În evocarea lui Tournier „ilot“ voia sa însemne autor marunt. în calitate de autor. Liiceanu – „Cearta cu filosofia“). Celor grupati în jurul revistei „Espace“ cartea lui Pascal le aparea ca o colectie de însemnari incoerente. pe toti caldiceii „vietii interioare“. fata de ideea de viata interioara. îti vine în minte cartea pe care a scris-o. Tot ceea ce nu se putea cuagula în forma maiestuoasa a sistemului merita sa piara: „sistemul înzestrat cu o coerenta de nedapasit este cauza a toate si efectul a nimic“. si opera sa: „filosoful nu-i decât deseul pe care sistemul ce se formeaza îl lasa sa cada în lumea empirica.îngreuneaza împlinirea sau o pericliteaza. adica o joaca. Printre „caldicei“. digresiuni amuzante. ajuns într-un alt timp. Nimic nu i se parea mai incoerent. Pascal ar fi adaugat în . E concluzia unui poet-filosof care în analiza sa nu se poate elibera de… metafore! Într-o lucrare mai veche. si la o alta vârsta. ma voi folosi aici de fragmentul cuprins în cartea lui G. la loc de frunte. „depozitul nostru favorit de prostii se numea «Cugetari» de Pascal“. degradata. Michel si prietenii lui împarteau productiile spiritului în doua categorii: sistemele filosofice si benzile desenate. care merita dispretuit.“ Dar asta nu era totul: tânarul aspirant la un post de profesor de filosofie resimtea dezgust fata de tema subiectivitatii. nici predicator. e semn rau“. Daca. acest fel de a judeca nu e nedrept si ofensator!? Desigur. în ce îl priveste. nu ezitau sa-i ia peste picior pe cei sedusi de metoda introspectiei. de un „delir al absolutului“. Fetisismul sistemului a condus inevitabil la rasturnarea raportului firesc dintre filosof. apartinând statului si putând fi împrumutata proprietarilor de pamânt. nici orator. ceva derizoriu si demn de dispret. E vorba de acest fragment: „Este bine ca despre un om sa nu se zica nici ca este matematician. pe poeti si eseisti. lipsit de valoare. care poate fi luat peste picior. O carte dezlânata. cu caracter autobiografic (se numeste „Le vent Paraclet“. Bântuiti de un veritabil „demon al sistemului“. ilotul era o persoana lipsita de drepturi cetatenesti. mai precis în Sparta. vazând un om. cea a reconsiderarii critice a exceselor tineretii. Un fel de Scaramouche al filosofiei! Dar vorbind în acesti termeni nu e oare prea mult? Si. si imaginii acestui bigot care cauta gemând îi opuneam pe aceea a metafizicianului care gaseste râzând“. pe la 20 de ani. banalitati si „pariuri stupide“. asemeni placentei care ramâne în patul lehuzei dupa nasterea unui copil. inclusiv atitudinea fata de Pascal… Îmi place sa cred ca între timp el a descoperit chiar în „Cugetari“ cheia unei raportari lucide si firesti la „ilotul“ de altadata. În aceste conditii. de care te poti folosi dupa bunul plac. mai ales. Tot ce nu era sistem era banda desenata. pe seama caruia se poate glumi în voie. Autorul „Cugetarilor“ beneficia de urmatorul portret: „Omul care cosea hârtiute în captuseala paltonului era ilotul nostru beat. Tournier si-a schimbat radical asteptarile fata de filosofie. nimeni altul decât… Blaise Pascal. el si alti câtiva prieteni de-ai lui au fost cuprinsi de o ciudata „febra mentala“: împartaseau – si înca la modul fanatic – credinta ca filosofia „adevarata“ nu poate straluci decât în armura impecabila a metafizicii de sistem. Michel Tournier povesteste cu umor si fina autoironie ca. În Grecia antica. Numai aceasta calitate universala îmi place. Altfel spus – o fiinta umila. cel al rememorarii pe care i-a prilejuit-o scrierea cartii sale. Pe atunci. pe umanisti si moralisti. ci ca este honnête homme. lipsita de adâncime si armonie.

drept urmare. Nu doar oamenii de geniu i-au fost aproape. fara sa fi fost filosof în întelesul pe care l-au consacrat diferitele scoli filosofice si mai ales filosofia de tip scolastic. doctrinelor si scolilor filosofice. Mintea lui atât de iscoditoare. stiintifica si teologica – a tânarului Pascal. adica aceea care putea oferi sau din care s-ar fi putut extrage o directiva pentru viata. Charron s. Vanini. Cei ce s-au aplecat cu interes istoric asupra vietii lui Pascal evidentiaza faptul ca acesta nu a consacrat filosofiei o cercetare speciala. Treptat se familiarizeaza si cu alte nume ilustre: Pomponazzi. Gaspard Desargues. Pascal avea rezerve serioase în privinta capacitatii filosofiei (cel putin a celei care fusese practicata pâna la el) de a raspunde nevoilor de cunoastere si existentiale ale omului. pe care ar fi calificat-o drept „calitate de împrumut“. prietenul si mentorul principal al lui Descartes. si ipostaza de filosof. ci ca antropologie si morala. În acelasi timp. Lucrarea lui Pierre Charron „Trei carti despre întelepciune“ i-a servit ca principal îndreptar pentru cunoasterea disputele purtate între „sectele“ filosofice. alaturi de Pierre de Fermat. Dar Pascal era la curent cu ideile si controversele epocii lui. nu trebuie sa filosofezi? Pentru a gasi un raspuns nu ne ramâne decât sa luam în seama fragmentele din „Cugetari“ dedicate filosofilor. savanti si oameni de spirit ai vremii a jucat un rol imens în formarea intelectuala – filosofica. secol aflat la vremea înnoirilor în mai toate planurile existentei . daca ne raportam la aceasta insolita scriere mai degraba ca la un „santier“ decât ca la o lucrare încheiata. Gassendi. Înca din anii adolescentei el a fost pasionat de geometrie si de fenomenele fizice. ceea ce înseamna ca filosofezi chiar si atunci când sustii ca nu e de vreun folos sa filosofezi si ca. „Manualul“ lui Epictet si „Eseurile“ lui Montaigne. În modesta chilie a lui Marin Mersenne. teoretica. Pe lânga cele cu continut religios (Jansenius si Saint-Cyran) citeste „Tratatul despre pasiuni“ al lui Descartes. ci filosofia practica. Trebuie spus însa ca l-a interesat filosofia numai în masura în care aceasta promitea sa ofere o cunoastere demna de încredere asupra omului. Pierre Gassendi. Pâna pe la 20 de ani nu facuse o pasiune pentru speculatia filosofica. În mod cert „patriarhul de la Port-Royal des Champs“ (dupa expresia lui Voltaire) era un veritabil iubitor de întelepciune. cel pe care Hobbes l-a numit „polul în jurul caruia se învârte fiecare stea din lumea stiintei“. Dar daca Pascal nu s-a pretins si nici n-a fost realmente filosof. Si totusi. ca filosofarea sa se transforme într-o fatalitate iar filosofia sa se tina de mintea noastra ca un scai. Contactul cu cei mai importanti carturari. Gilles Roberval. chiar daca s-a aratat în cele din urma dezamagit de rezultatele lor. în ce relatie s-a aflat el cu filosofia? Te poti servi de mijloacele filosofiei fara a te transforma în filosof? Cel ce îi asculta pe filosofi nu devine el însusi filosof? Nu se întâmpla.însiruirea de mai înainte. aprofundata. se afla si Blaise Pascal. Rezervele lui erau de fapt rezervele secolului în care a trait. În termeni kantieni. pentru cuvenita excludere. ci si cartile. dornic sa înteleaga argumentele formulate împotriva scepticilor.a. Machiavelli. manifesta înclinatii mai curând aplicative decât contemplative. nu filosofia ca ontologie sau „tablou“ general al lumii. am putea încerca sa reconstituim pe baza acelor fragmente infrastructura metafilosofica a constiintei filosofice pascaliene. am zice: nu filosofia în dimensiunea ei speculativa. sistematica. mai apoi de realizarea tehnica a primei masini de calculat si a altor dispozitive necesare experimentarii. cum zicea Aristotel. nu putea sa ignore stradaniile filosofilor. al carei interes pentru cunoastere nu s-a stins decât odata cu viata.

ci cel care nu poate fi gasit si pastrat decât pe caile indicate de Evanghelie. cultul formelor goale. . „Sa râzi de filosofie înseamna sa filosofezi cu adevarat“ era de parere Pascal. Erasmus în „Elogiul nebuniei“. Pascal respingea afectarea. nici mântuirea. sub care supravietuia maxima scolastica potrivit careia „natura are oroare de vid“. În fine. falsa întelepciune învaluita în cuvinte bizare. ceea ce presupunea o despartire curajoasa de trecut (fara ca aceasta sa însemne negarea brutala a înaintasilor) pentru a face loc unui alt suflu cultural. Pascal a dovedit falsitatea acestei ipoteze speculative. noua stiinta a naturii triumfa în lupta cu pseudostiinta scolastica a filosofilor aristotelicieni. Dar la mijloc erau si chestiuni de continut. nu poate sa resimta „oroare“ sau vreo alta pasiune. „Cei ce alcatuiesc antiteze. aroganta pretentiilor fara acoperire. Imaginii metafizicianului care rataceste într-o cautare fara sfârsit Pascal îi opune pe aceea a omului care îl cauta pe Acela pe care l-a si gasit. reprezenta o dogma infailibila aparata prin autoritatea lui Aristotel si Descartes. Principiul lor nu este de a vorbi bine. dar nu Dumnezeul „filosofilor si al savantilor“. teza inexistentei vidului în natura. ca metoda experimentala face de râs apriorismul filosofic. Desi accepta ca maretia omului consta în ratiune. pas cu pas. înfumurarea. Credea ca acolo unde filosofia îsi arata limitele ori da gres va reusi credinta religioasa. obscuri si ermetici. exista în mintea si în sufletul lui Pascal o motivatie mult mai profunda a neîncrederii în filosofie: convingerea lui ca filosofia („sectele“ filosofice) nu-i pot oferi omului nici adevarul.sociale. Pascal era convins ca salvarea lui ultima e legata de harul divin. ci de a face figuri bune. sunt asemenea celor ce fac false ferestre pentru simetrie. Era concluzia celui aflat în cautarea lui Dumnezeu. În secolul al XVII-lea. Cum adesea oamenii se despart de trecutul lor râzând. Nu numai ca în natura exista vid. fortând cuvintele. Pascal si-a convertit scepticismul în acel soi de râs primenitor care avea cumva alura si functia unei „negari a negatiei“. A forta cuvintele. Pascal era adeptul simplitatii. animat de dorinta de a depasi filosofia sectara mostenita de la predecesori. a inventa termeni noi. pretentiile la adevar. iscusinta de tip sofistic. a impune un jargon neinteligibil i se parea o ofensa la adresa bunului gust si a ratiunii. Cele dintâi aspecte vizate de „râsul“ pascalian tin de nivelul formal al activitatii filosofice: limbajul utilizat. cel al modernitatii. reducerea filosofiei la un simplu exercitiu de elocinta. dar de acum trebuia sa se accepte ca natura nu are „suflet“.“ Ca si predecesorii lui. Prin cercetarile întreprinse în domeniul hidrostaticii. ritualul de legitimare a autoritatii. Rezulta cu claritate ca ipotezele speculative ale ratiunii trebuie sa cedeze în fata faptelor. nu este animata. straina de grosolana luarea în derâdere. Ca si Montaigne în „Eseuri“ ori. stilul expunerii. unui nou mod de viata. mai înainte. al gândirii si vorbirii naturale: „Cel mai filosofic lucru este o viata simpla si linistita“. Ca.

Prin cercetarile întreprinse în domeniul hidrostaticii. Pascal era convins ca salvarea lui ultima e legata de harul divin. Ca. Credea ca acolo unde filosofia îsi arata limitele ori da gres va reusi credinta religioasa.Dar la mijloc erau si chestiuni de continut. noua stiinta a naturii triumfa în lupta cu pseudostiinta scolastica a filosofilor aristotelicieni. nu este animata. Imaginii metafizicianului care rataceste într-o cautare fara sfârsit Pascal îi opune pe aceea a omului care îl cauta pe Acela pe care l-a si gasit. . reprezenta o dogma infailibila aparata prin autoritatea lui Aristotel si Descartes. Nu numai ca în natura exista vid. exista în mintea si în sufletul lui Pascal o motivatie mult mai profunda a neîncrederii în filosofie: convingerea lui ca filosofia („sectele“ filosofice) nu-i pot oferi omului nici adevarul. Desi accepta ca maretia omului consta în ratiune. dar nu Dumnezeul „filosofilor si al savantilor“. În fine. Era concluzia celui aflat în cautarea lui Dumnezeu. sub care supravietuia maxima scolastica potrivit careia „natura are oroare de vid“. pas cu pas. ci cel care nu poate fi gasit si pastrat decât pe caile indicate de Evanghelie. Rezulta cu claritate ca ipotezele speculative ale ratiunii trebuie sa cedeze în fata faptelor. nu poate sa resimta „oroare“ sau vreo alta pasiune. teza inexistentei vidului în natura. Pascal a dovedit falsitatea acestei ipoteze speculative. În secolul al XVII-lea. dar de acum trebuia sa se accepte ca natura nu are „suflet“. nici mântuirea. ca metoda experimentala face de râs apriorismul filosofic.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful