P. 1
Blaise Pascal- Conceptie

Blaise Pascal- Conceptie

|Views: 165|Likes:
Published by Alin Pascalau

More info:

Published by: Alin Pascalau on Oct 11, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOCX, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

12/27/2012

pdf

text

original

Blaise Pascal – filosoful ilot Articol aparut pe 09:06:2011, in sectiunea Cultura mozaic .

Zero comentarii

Autor: DAVID ILINA

Cuvinte cheie: Blaise Pascal, despre filosofia lui pascal

Exista carti de istorie a filosofiei în care numele „Blaise Pascal“ nici macar nu este pomenit, ceea ce vrea sa însemne ca acest autor nu conteaza ca filosof sau, într-o varianta mai putin radicala, ca el nu e de gasit printre „cei mari“. O analiza lucida si nepartinitoare a fragmentelor adunate postum sub numele de „Cugetari“, spun unii exegeti, arata ca Pascal e neîndoielnic un autor hiperinteligent si inspirat, dar care nu poate trece dincolo de o anumita retorica sapientiala. Sau ca el e mai aproape de literatura decât de filosofie. Stilul scriiturii si „uneltele“ folosite îl plaseaza mai curând în zona „lautarismului“ decât în arealul culturii rafinate – cultura „adâncita“, a celor învatati. Sa recunoastem ca aprecieri de acest soi ne induc o oarecare stare de perplexitate, mai ales când lipsesc criteriile evaluarii sau cele puse în joc sunt obscure ori triviale. Prin înzestrarile lui native exceptionale, ce au sustinut o precocitate devenita legendara, dar si prin izbânzile lui stiintifice si literare recunoscute peste veacuri, Pascal ilustreaza, în secolul al XVII-lea, personalitatea de tip renascentist, care a îmbinat, nu neaparat în mod armonios, „spiritul geometric“ si „spiritul de finete“, inteligenta si sensibilitatea, ratiunea si pasiunea, geniul teoretic si geniul tehnic. A trait doar 39 de ani, dar viata, framântarile si ideile lui ne fascineaza si astazi. Îsi pastreaza deplina actualitate o mai veche caracterizare a lui E. Faguet: „Ce caracter complex si greu de patruns a avut Pascal! Pe contemporani i-a uimit, iar posteritatea ezita sa se pronunte asupra lui… În vremurile noastre este când cel mai mare geniu filosofic al tuturor veacurilor clasice, când un suflet chinuit si o minte întunecata în pragul ratacirii“. De aici, poate, si dificultatea de a-l clasa. Tratatul asupra conicelor, dar si cercetarile consacrate „cvadraturii“ cicloidei pun în lumina geniul matematic al lui Pascal. Experimentele din domeniul hidrostaticii si cele legate de problema vidului i-au asigurat faima de fizician. Vestitele „Cugetari“ si „Scrisori provinciale“ ne dezvaluie verva si talentul viguros al unui scriitor de marca. Insistenta cu care, în aceleasi lucrari, a iscodit conditia umana (în lumina revolutiei copernicane din stiintele naturii, ce a consacrat imaginea unui Univers infinit) îl recomanda ca antropolog si filosof. Ardoarea cu care a aparat idealul hristic al mântuirii a facut din el un apologet al crestinismului, unul dintre „cei mai mari gânditori religiosi ai modernitatii“ (Hannah Arendt). Minimalizarea sau chiar contestarea calitatii de filosof a lui Pascal vine în primul rând din partea celor ce fac din „sistem“, respectiv din costructia „vizionara“, singura forma autentica de creatie filosofica. Acestia apreciaza ca eseul, epistola, dialogul, cugetarea, aforismul sunt mijloace inadecvate pentru

dar apreciaza ca aceste performante sunt extrem de rare. mai precis din partea celor care. decât în izolare. ea e terenul argumentarii. ar fi capabile „sa dea grai întregii viziuni“. concep si practica filosofia ca activitate de cercetare. ale caror aforisme. pe omul Pascal. Se ocupa de Heraclit. filosofia înfatisata aici nu e rodul unei gândiri impersonale desfasurata apodictic. Gândirea în sentinte. care n-a coborât „în Infernul culturii“. prin accentul prea apasat asupra subiectivitatii. prin caracterul lor eminamente confesiv. autorul simte totusi nevoia sa nuanteaze: „noi nu pledam neaparat si nici tocmai cu fanatism pentru gândirea sistematica. opusa nu numai speculatiei. în cazul lui. Din pacate. dar. Aceasta situatie. „În creatia metafizica noi vedem însasi încoronarea gândirii filosofice… Metafizicianul este autorul unei lumi. Ele pacatuiesc. luate separat. ci este o reflectie libera. Blaga e de parere ca.desfasurarea gândului filosofic. îi . ea se defineste prin unitate si originalitate si îsi afla ideala întruchipare în forma sistemului construit – cum altfel? – pe cale speculativa. conchide Blaga.“ Concluzia ar fi ca filosoful Pascal nu-si suspenda „vocatia“. personala. Novalis. Principala sarcina a cercetarii filosofice e sa aduca clarificari de natura conceptuala în marginea unor câmpuri problematice bine delimitate. situati în orizontul unei alte „culturi filosofice“. Pentru filosofii sedusi de grandoarea metafizicii. care reconstituie animalul demult disparut pornind de la câteva oase. în spatele scrierilor ramase de la Pascal îl regasim prea lesne pe autor. Ironia. în aforisme cu încarcatura accentuat subiectiva. Îi lauda întrucâtva pe primii doi. asupra unor experiente personale. metafora. piatra cu piatra. pasionata. a unei inteligente zburdalnice. Lao-Tse. crede C. Descartes este tipul filosofului speculativ care construieste un sistem. pentru a realcatui întregul (viziunea de ansamblu) pornind de la fragmente e nevoie de „oarecari ocoluri si speculatii subsidiare“. este un gen minor. Aceeasi contestare a statutului de filosof al lui Pascal vine si din alta directie. este „expresia tipica a talentului fara raspundere“. opusa probabil gândirii holistice!). chiar un genial gânditor câteodata. exortatia nu se regasesc în cutia cu unelte a filosofului de profesie. Marturisim tot atâta întelegere pentru gândirea aforistica sau de aspect. Or. Blaga recunoaste prin urmare ca „o viziune filosofica-metafizica poate sa fie rostita uneori si în simple aforisme“ si ca pot exista reusite notabile în acest sens. ni se spune. în timp ce Pascal ilustreaza tipul filosofului-scriitor.“ Iata tezele fundamentale. Asemenea operei artistice. un „palat al gândirii“. Filosofia nu e tot una cu filosofarea. gândurile acestuia „nu reflecta totul viziunii. Noica. alegând exprimarea aforistica.“ (Ingenioasa expresie: „gândirea de aspect“. Nietzsche. nu al slobozirii impresiilor sau framântarilor personale. cum un strop de roua reflecta universul“. Eseul. de o munca similara celei a paleontologului. În „Despre constiinta filosofica“. Traditia filosofica ce se origineaza în opera lui Platon si Aristotel nu utilizeaza mijloace de acet tip. ni se spune. Se remarca în general ca aceste gânduri au fost scrise pentru ca împreuna. filosofiei sistematice i se opune literaturizarea filosofiei. considerate de sine statator. el poate fi orice. Un filosof care nu tine sa devina autorul unei lumi îsi suspenda vocatia. de nivel metafilosofic. arata ca aforismele lui Pascal sunt „destinate sa exprime o viziune metafizica mai mult prin înlantuirea lor. sa cladeasca un întreg. Lucian Blaga afirma dintru început optiunea sa pentru filosofie ca „viziune metafizica“. autobiografic. La Rochefoucauld. De la unul la altul – constructiei i se opune digresiunea. butada. ce exprima sintetic conceptia lui Blaga despre filosofie. ci si reflectiei libere. Voind sa evite o atitudine prea radicala în chestiunea autenticitatii (excelentei) filosofice. Când vine rândul lui Pascal. care se risipeste în gânduri razlete. dar ramâne un adept al neîmplinirii. nu poate fi gândire filosofica.

E mai mult ca sigur ca. Tot ce nu era sistem era banda desenata. în ce îl priveste. care poate fi luat peste picior. nici predicator. ma voi folosi aici de fragmentul cuprins în cartea lui G. Bântuiti de un veritabil „demon al sistemului“. lipsit de valoare. E vorba de acest fragment: „Este bine ca despre un om sa nu se zica nici ca este matematician. vazând un om. de care te poti folosi dupa bunul plac. pe la 20 de ani. mai ales. lipsita de adâncime si armonie. Celor grupati în jurul revistei „Espace“ cartea lui Pascal le aparea ca o colectie de însemnari incoerente. degradata. mai haotic si mai volatil decât „trairile sufletesti“. Michel si prietenii lui împarteau productiile spiritului în doua categorii: sistemele filosofice si benzile desenate. acest fel de a judeca nu e nedrept si ofensator!? Desigur. E concluzia unui poet-filosof care în analiza sa nu se poate elibera de… metafore! Într-o lucrare mai veche. Altfel spus – o fiinta umila. În evocarea lui Tournier „ilot“ voia sa însemne autor marunt. e semn rau“. si opera sa: „filosoful nu-i decât deseul pe care sistemul ce se formeaza îl lasa sa cada în lumea empirica.“ Dar asta nu era totul: tânarul aspirant la un post de profesor de filosofie resimtea dezgust fata de tema subiectivitatii. ajuns într-un alt timp. Tournier si-a schimbat radical asteptarile fata de filosofie. Numai aceasta calitate universala îmi place. Pascal ar fi adaugat în . ci ca este honnête homme. îti vine în minte cartea pe care a scris-o. Daca. pe toti caldiceii „vietii interioare“. si la o alta vârsta. asemeni placentei care ramâne în patul lehuzei dupa nasterea unui copil. Un fel de Scaramouche al filosofiei! Dar vorbind în acesti termeni nu e oare prea mult? Si. În aceste conditii. Pe atunci. care merita dispretuit. si imaginii acestui bigot care cauta gemând îi opuneam pe aceea a metafizicianului care gaseste râzând“. adica o joaca. O carte dezlânata. digresiuni amuzante. Autorul „Cugetarilor“ beneficia de urmatorul portret: „Omul care cosea hârtiute în captuseala paltonului era ilotul nostru beat. cu caracter autobiografic (se numeste „Le vent Paraclet“. apartinând statului si putând fi împrumutata proprietarilor de pamânt. nu ezitau sa-i ia peste picior pe cei sedusi de metoda introspectiei. nici orator. pe poeti si eseisti. banalitati si „pariuri stupide“. de un „delir al absolutului“. Printre „caldicei“. mai precis în Sparta. Liiceanu – „Cearta cu filosofia“). cea a reconsiderarii critice a exceselor tineretii. ilotul era o persoana lipsita de drepturi cetatenesti. Michel Tournier povesteste cu umor si fina autoironie ca. îsi reaminteste Tournier. nimeni altul decât… Blaise Pascal. fata de ideea de viata interioara. cel al rememorarii pe care i-a prilejuit-o scrierea cartii sale. în calitate de autor. „depozitul nostru favorit de prostii se numea «Cugetari» de Pascal“. pe umanisti si moralisti. inclusiv atitudinea fata de Pascal… Îmi place sa cred ca între timp el a descoperit chiar în „Cugetari“ cheia unei raportari lucide si firesti la „ilotul“ de altadata. ceva derizoriu si demn de dispret. Nimic nu i se parea mai incoerent.îngreuneaza împlinirea sau o pericliteaza. pe seama caruia se poate glumi în voie. cu o situatie intermediara între omul liber si sclav. Fetisismul sistemului a condus inevitabil la rasturnarea raportului firesc dintre filosof. Tot ceea ce nu se putea cuagula în forma maiestuoasa a sistemului merita sa piara: „sistemul înzestrat cu o coerenta de nedapasit este cauza a toate si efectul a nimic“. În Grecia antica. el si alti câtiva prieteni de-ai lui au fost cuprinsi de o ciudata „febra mentala“: împartaseau – si înca la modul fanatic – credinta ca filosofia „adevarata“ nu poate straluci decât în armura impecabila a metafizicii de sistem. la loc de frunte.

prietenul si mentorul principal al lui Descartes. ci si cartile. Vanini. savanti si oameni de spirit ai vremii a jucat un rol imens în formarea intelectuala – filosofica. ci filosofia practica. stiintifica si teologica – a tânarului Pascal. În modesta chilie a lui Marin Mersenne. cel pe care Hobbes l-a numit „polul în jurul caruia se învârte fiecare stea din lumea stiintei“. pe care ar fi calificat-o drept „calitate de împrumut“. mai apoi de realizarea tehnica a primei masini de calculat si a altor dispozitive necesare experimentarii. Dar daca Pascal nu s-a pretins si nici n-a fost realmente filosof. ca filosofarea sa se transforme într-o fatalitate iar filosofia sa se tina de mintea noastra ca un scai. Gilles Roberval. adica aceea care putea oferi sau din care s-ar fi putut extrage o directiva pentru viata. dornic sa înteleaga argumentele formulate împotriva scepticilor. ci ca antropologie si morala. Contactul cu cei mai importanti carturari. nu filosofia ca ontologie sau „tablou“ general al lumii. teoretica. alaturi de Pierre de Fermat. drept urmare. daca ne raportam la aceasta insolita scriere mai degraba ca la un „santier“ decât ca la o lucrare încheiata. Dar Pascal era la curent cu ideile si controversele epocii lui. Gassendi. manifesta înclinatii mai curând aplicative decât contemplative. Si totusi. fara sa fi fost filosof în întelesul pe care l-au consacrat diferitele scoli filosofice si mai ales filosofia de tip scolastic. Pierre Gassendi. Pe lânga cele cu continut religios (Jansenius si Saint-Cyran) citeste „Tratatul despre pasiuni“ al lui Descartes. În acelasi timp. În termeni kantieni. al carei interes pentru cunoastere nu s-a stins decât odata cu viata. Cei ce s-au aplecat cu interes istoric asupra vietii lui Pascal evidentiaza faptul ca acesta nu a consacrat filosofiei o cercetare speciala. În mod cert „patriarhul de la Port-Royal des Champs“ (dupa expresia lui Voltaire) era un veritabil iubitor de întelepciune. „Manualul“ lui Epictet si „Eseurile“ lui Montaigne. ceea ce înseamna ca filosofezi chiar si atunci când sustii ca nu e de vreun folos sa filosofezi si ca. Gaspard Desargues. Rezervele lui erau de fapt rezervele secolului în care a trait. am putea încerca sa reconstituim pe baza acelor fragmente infrastructura metafilosofica a constiintei filosofice pascaliene. chiar daca s-a aratat în cele din urma dezamagit de rezultatele lor. Pâna pe la 20 de ani nu facuse o pasiune pentru speculatia filosofica. Mintea lui atât de iscoditoare. doctrinelor si scolilor filosofice. nu trebuie sa filosofezi? Pentru a gasi un raspuns nu ne ramâne decât sa luam în seama fragmentele din „Cugetari“ dedicate filosofilor. Nu doar oamenii de geniu i-au fost aproape. si ipostaza de filosof.a. pentru cuvenita excludere. aprofundata.însiruirea de mai înainte. Treptat se familiarizeaza si cu alte nume ilustre: Pomponazzi. secol aflat la vremea înnoirilor în mai toate planurile existentei . Trebuie spus însa ca l-a interesat filosofia numai în masura în care aceasta promitea sa ofere o cunoastere demna de încredere asupra omului. nu putea sa ignore stradaniile filosofilor. cum zicea Aristotel. Lucrarea lui Pierre Charron „Trei carti despre întelepciune“ i-a servit ca principal îndreptar pentru cunoasterea disputele purtate între „sectele“ filosofice. Pascal avea rezerve serioase în privinta capacitatii filosofiei (cel putin a celei care fusese practicata pâna la el) de a raspunde nevoilor de cunoastere si existentiale ale omului. Înca din anii adolescentei el a fost pasionat de geometrie si de fenomenele fizice. se afla si Blaise Pascal. în ce relatie s-a aflat el cu filosofia? Te poti servi de mijloacele filosofiei fara a te transforma în filosof? Cel ce îi asculta pe filosofi nu devine el însusi filosof? Nu se întâmpla. sistematica. Machiavelli. Charron s. am zice: nu filosofia în dimensiunea ei speculativa.

unui nou mod de viata. pretentiile la adevar. a inventa termeni noi. fortând cuvintele. „Cei ce alcatuiesc antiteze. Credea ca acolo unde filosofia îsi arata limitele ori da gres va reusi credinta religioasa. reprezenta o dogma infailibila aparata prin autoritatea lui Aristotel si Descartes. Dar la mijloc erau si chestiuni de continut. Era concluzia celui aflat în cautarea lui Dumnezeu. noua stiinta a naturii triumfa în lupta cu pseudostiinta scolastica a filosofilor aristotelicieni. stilul expunerii. ci de a face figuri bune. pas cu pas. A forta cuvintele. straina de grosolana luarea în derâdere. Erasmus în „Elogiul nebuniei“. Pascal respingea afectarea. înfumurarea. Cele dintâi aspecte vizate de „râsul“ pascalian tin de nivelul formal al activitatii filosofice: limbajul utilizat. În fine. aroganta pretentiilor fara acoperire. obscuri si ermetici. Pascal a dovedit falsitatea acestei ipoteze speculative. sub care supravietuia maxima scolastica potrivit careia „natura are oroare de vid“. nici mântuirea. cel al modernitatii. Ca si Montaigne în „Eseuri“ ori. nu poate sa resimta „oroare“ sau vreo alta pasiune. a impune un jargon neinteligibil i se parea o ofensa la adresa bunului gust si a ratiunii. Cum adesea oamenii se despart de trecutul lor râzând. ci cel care nu poate fi gasit si pastrat decât pe caile indicate de Evanghelie. În secolul al XVII-lea. Pascal era convins ca salvarea lui ultima e legata de harul divin. nu este animata. animat de dorinta de a depasi filosofia sectara mostenita de la predecesori. Pascal era adeptul simplitatii. dar de acum trebuia sa se accepte ca natura nu are „suflet“. Imaginii metafizicianului care rataceste într-o cautare fara sfârsit Pascal îi opune pe aceea a omului care îl cauta pe Acela pe care l-a si gasit. cultul formelor goale. exista în mintea si în sufletul lui Pascal o motivatie mult mai profunda a neîncrederii în filosofie: convingerea lui ca filosofia („sectele“ filosofice) nu-i pot oferi omului nici adevarul. dar nu Dumnezeul „filosofilor si al savantilor“. Prin cercetarile întreprinse în domeniul hidrostaticii. falsa întelepciune învaluita în cuvinte bizare. Nu numai ca în natura exista vid.“ Ca si predecesorii lui. Ca. Principiul lor nu este de a vorbi bine. teza inexistentei vidului în natura. Pascal si-a convertit scepticismul în acel soi de râs primenitor care avea cumva alura si functia unei „negari a negatiei“. ca metoda experimentala face de râs apriorismul filosofic. ritualul de legitimare a autoritatii. ceea ce presupunea o despartire curajoasa de trecut (fara ca aceasta sa însemne negarea brutala a înaintasilor) pentru a face loc unui alt suflu cultural. reducerea filosofiei la un simplu exercitiu de elocinta. Desi accepta ca maretia omului consta în ratiune. „Sa râzi de filosofie înseamna sa filosofezi cu adevarat“ era de parere Pascal. mai înainte. . iscusinta de tip sofistic. Rezulta cu claritate ca ipotezele speculative ale ratiunii trebuie sa cedeze în fata faptelor. sunt asemenea celor ce fac false ferestre pentru simetrie. al gândirii si vorbirii naturale: „Cel mai filosofic lucru este o viata simpla si linistita“.sociale.

Credea ca acolo unde filosofia îsi arata limitele ori da gres va reusi credinta religioasa. ci cel care nu poate fi gasit si pastrat decât pe caile indicate de Evanghelie. exista în mintea si în sufletul lui Pascal o motivatie mult mai profunda a neîncrederii în filosofie: convingerea lui ca filosofia („sectele“ filosofice) nu-i pot oferi omului nici adevarul. nu este animata.Dar la mijloc erau si chestiuni de continut. În secolul al XVII-lea. Pascal a dovedit falsitatea acestei ipoteze speculative. teza inexistentei vidului în natura. În fine. sub care supravietuia maxima scolastica potrivit careia „natura are oroare de vid“. Pascal era convins ca salvarea lui ultima e legata de harul divin. noua stiinta a naturii triumfa în lupta cu pseudostiinta scolastica a filosofilor aristotelicieni. Ca. Era concluzia celui aflat în cautarea lui Dumnezeu. dar de acum trebuia sa se accepte ca natura nu are „suflet“. nu poate sa resimta „oroare“ sau vreo alta pasiune. nici mântuirea. dar nu Dumnezeul „filosofilor si al savantilor“. Desi accepta ca maretia omului consta în ratiune. . Nu numai ca în natura exista vid. reprezenta o dogma infailibila aparata prin autoritatea lui Aristotel si Descartes. pas cu pas. Imaginii metafizicianului care rataceste într-o cautare fara sfârsit Pascal îi opune pe aceea a omului care îl cauta pe Acela pe care l-a si gasit. Prin cercetarile întreprinse în domeniul hidrostaticii. ca metoda experimentala face de râs apriorismul filosofic. Rezulta cu claritate ca ipotezele speculative ale ratiunii trebuie sa cedeze în fata faptelor.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->