Aplicaţie: nivelele de expresivitate ale poeziei

Gri de George Bacovia

Plîns de cobe pe la geamuri se opri,

Şi pe lume plumb de iarnă s-a lăsat;
„I-auzi corbii", mi-am zis singur... şi-am oftat,
Iar în zarea grea de plumb
Ninge gri.
Ca şi zarea, gîndul meu se înnegri...
Şi de lume tot mai singur, mai
barbar, -Trist cu-o pană mătur vatra,
solitar... Iar în zarea grea de plumb
Ninge gri.

Să observăm mai întîi simetria compoziţională a poeziei, care e alcătuită din două strofe a cîte cinci
versuri, ultimele două versuri repetîndu-se asemeni unui refren (muzicalitatea e o caracteristică specifică
poeziei simboliste).
La nivel fonetic, se remarcă preponderenţa vocalelor închise u, i, î, ceea ce creează un efect
sumbru, o stare generală de depresie, de anxietate. Totodată, spre deosebire de poezia simbolistă genuină,
care cultivă eufonia, sonurile melodice, e de observat, dimpotrivă, recurenţa sunetelor stridente,
dizarmonice, care contribuie la accentuarea anxietăţii, de pildă, vibranta r în asociere cu vocala închisă i şi
cu siflantele s, z, în versul al treilea din prima strofă, dar şi în cuvintele ce încheie primul şi ultimul vers
din ambele strofe (opri, gri, înnegri). Cuvîntul-cheie al textului - gri -, care-i dă şi titlul, devine deci, chiar
de la nivel sonor, însuşi simbolul angoasei. Asocierea oclusivei p cu labiala 1, care se repetă în primele
două versuri ale poeziei, creează impresia de lentoare, torpoare, de timp încremenit, mortificat: ,flîns de
cobe pe la geamuri se opri"; „Şi pe lume plumb de iarnă s-a lăsat'.
La nivel lexical, se constată prezenţa în general a termenilor din fondul principal lexical, dar şi a
unor neologisme, ca barbar şi solitar, cu referire exclusiv la subiectul (eul) liric, acesta autoanalizîndu-se
cu detaşare şi, poate, cu amară ironie: „Şi de lume tot mai singur, mai barbar, - /Trist cu-o pană mătur
vatra, solitar..."
La nivel morfologic, observăm mai întîi folosirea în primele două versuri a formei nearticulate a
unor substantive în locul celei articulate: ,plîns de cobe... se opri"; ,plumb de iarnă s-a lăsat", ceea ce
sugerează ideea de destin implacabil, de fatalitate sumbră ce planează ameninţător peste toate. Totodată,
se remarcă schimbarea timpurilor verbale în versuri succesive: perfectul simplu din primul vers al fiecărei
strofe (se opri, se înnegri) denotă o acţiune săvîrşită la un moment dat; perfectul compus din versurile
următoare exprimă acţiuni încheiate („plumb de iarnă s-a lăsat', ,jni-am zis singur... şi-am oftat'), în
vreme ce prezentul exprimă acţiuni ce se pot prelungi la infinit (mătur, ninge). Maşinal, poetul mătură
vatra cu un gest golit de semnificaţie ce exprimă vidul lăuntric, aneantizarea, în vreme ce ninsoarea
continuă să se cearnă, mereu aceeaşi, acoperind fără speranţă totul ca un imens linţoliu.
La nivel sintactic, se constată în primul rînd, ca procedeu esenţial al poeziei simboliste în general,
repetiţia, de la simple sunete la versuri întregi (vezi refrenul), ceea ce creează un efect de închidere, o
impresie de monotonie, de lipsă totală a speranţei. Inversiunile scot în evidenţă termenii plasaţi la
începutul versurilor, accentuînd ideea pe care o exprimă, e.g. „plumb de iarnă s-a lăsat" pe întreaga lume;
„ninge grf' în zare, adică peste întreg pămîntul; poetul se simte iremediabil singur şi înstrăinat de lume:
„Şi de lume tot mai singur..." Unicul raport sintactic între propoziţii e coordonarea copulativă, ceea ce
sugerează pasivitatea subiectului liric, care se mulţumeşte să constate fără a-şi pune întrebări, fără a căuta
explicaţii. Punctele de suspensie, ca şi monologul interior marcat prin ghilimele, denotă intensa
participare afectivă a poetului.
La nivel semantic, metafora deţine rolul cel mai important. „Plîns de cobe", adică o prevestire
funestă, se opreşte „pe la geamuri", ceea ce indică neputinţa de a se elibera de povara necruţătorului
blestem: lumea întreagă e damnată astfel parcă la extincţie. Metafora „plumb de iarnă", care cade peste
lume, poate avea şi sensul de ger, dar şi sensul de frig al morţii care cuprinde totul, comună fiind ideea de
încremenire. Dublul epitet metaforic „zarea grea de plumb", în care al doilea termen, material, amplifică
ideea de greutate uriaşă care apasă parcă asupra orizontului, sugerează moartea oricărei speranţe; zarea e
parcă trasă în jos de o povară invizibilă, asemeni unei cortine grele ce cade implacabil anunţînd sfîrşitul.
Epitetul cromatic „ninge gri" are şi el valoare metaforică: culoarea gri este culoarea plumbului, cei doi
termeni intrînd prin recurenţă într-o relaţie simbolică; ninsoarea gri este în primul rînd o ninsoare grea,
opacă, dar şi o ninsoare maculată, a cărei culoare întunecată sugerează ideea de extincţie. Prin
contaminare, gîndul poetului se înnegreşte la fel ca zarea, metaforă inedită ce trimite la aceeaşi idee a
morţii speranţei, a aneantizării irevocabile. în fond, poetul nu comunică nişte impresii venite din exterior,
ci-şi proiectează starea interioară (de angoasă) asupra realităţii exterioare, ceea ce justifică apropierea lui
de expresionism.
In concluzie, poezia comunică o stare obsesivă a poetului (spleeri), o nelinişte amplificată pînă la
paroxism, tema ei fiind vidul lăuntric, absurdul existenţial. Motivele sale obsedante -plumbul, ninsoarea
-, recurente de-a lungul întregii opere bacoviene, constituie simboluri ale neantului ce ameninţă în fiece
clipă fiinţa, implacabil.