Poetului necunoscut

de Tudor Arghezi

Când ți-ai pornit clădirea altarului visat,

Vezi că, furat de iazme*, să nu te fi-nșelat.
De vreme ce-ai să umbli prin suflete-n cuvinte,
Te legi de la-nceputuri, visând, cu jurăminte.
Dezgropi pe om din beznă, faci stelele să cânte.
Să n-ai deșertăciune, nici har să te-nspăimânte.
Cu tainele nu-ncape de-a gluma să te joci:
Câte cuvinte-n carte, atâtea-s și găoci**.
Așteaptă alte zmalțuri***, mai proaspete, și vor
O scânteiere nouă și dinlăuntrul lor.

Un bléstem te-mpresoară din veac în veac, dar tu

Îi ești dator clădirii s-asculți de el, sau nu.
Altarul ca să fie și pietrele să ție
Cer inima și viața zidite-n temelie.

Note lexicale:
* iazme – năluci, vedenii
** găoace – coaja tare a oului, aici – ascunzișul, taina (misterele din spatele cuvintelor)
*** zmalț / smalț – material sticlos

Poetului necunoscut
de Tudor Arghezi

= Poeme noi (1963);

= creație modernă:
- versuri inegale;
- valorificarea unor cuvinte variate (populare – „iazme”, „găoci”, regionale – „să ție”,
liturgice – „altar”, „har”);
Titlul = o adresare către un creator de imagini (poetului);
Tema = creația ideală (comparată, metaforic, cu un edificiu spiritual)
Motive = clădirea (loc sacru), altarul, blestemul (pericolul „degradării” în timp a clădirii, deci
a poeziei), inima (dăruirea artistului)
Eul poetic = experimentat în poezie; poate fi privit ca un „poeta faber” (poet meșteșugar),
capabil să transmită mai departe, posterității, moduri de a crea poezie (prin utilizarea
conjunctivului).

Prima strofă
= poezia este comparată cu o clădire impresionantă (metafora centrală);
= pactul cu poezia este, în fond, unul complicat;
= arta este capabilă să umanizeze („dezgropi pe om din beznă”), să ridice făptura umană pe o
altă treaptă, mai înaltă;
= de asemenea, poetul poate face „stelele să cânte”, prin forța imaginației sale, fiind, în fond,
un demiurg al „edificiului” său poetic;
= raportul fond (tainele – „găocile”) – formă („zmalțuri”): poezia operează cu ambiguitățile,
derutându-și, de regulă, cititorii; tainele operei lirice sunt metaforele, abstracțiunile care
încifrează textul; „zmalțurile”, în schimb, reprezintă partea formală (limbajul artistic
expresiv); acestea au nevoie de o „scânteiere nouă” (limba fiind o sursă a inovațiilor).

A doua strofă
= datoria poetului – de a crea o operă („clădire”) trainică, nepieritoare, care să supraviețuiască
timpului;
= astfel, artistul trebuie să fie conștient de „blestemul” care urmărește clădirea (ce ar putea-o
degrada / distruge);
= singurul martor obiectiv, timpul, poate stabili în ce măsură o operă de artă este valoroasă
sau, dimpotrivă, „blestemată” să piară;
= dincolo de muncă și talent, e nevoie, pentru o creație durabilă, de dăruire („inima și viața
zidite-n temelie”).

În concluzie, textul arghezian, Poetului necunoscut, dezvăluie idealul poeziei adevărate,

trainice, care implică, alături de talent, meșteșug și dedicare.