Revoluția franceză a fost o serie de revolte sociale și politice radicale din Franța, în perioada anilor 1789-

1799, care a afectat profund istoria modernă a Franței, marcând declinul puternic al monarhiei și bisericii
și apariția democrației și naționalismului.

Resentimentul popular față de privilegiile de care se bucurau clerul și aristocrația a crescut în timpul unei
crize financiare în urma a trei războaie anglo-franceze costisitoare și a câtorva ani cu recolte proaste.
Cereri de schimbare și reforme au fost formulate după idealuri iluministe, ceea ce a provocat convocarea
Stărilor Generale în mai 1789.

Primul an al Revoluției a văzut membrii celei de-a treia stări preluând controlul, asaltul asupra Bastiliei în
iulie, aprobarea Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului în luna august și un marș al femeilor
către Versailles care a forțat curtea regală să plece la Paris, în octombrie. Un eveniment central al primei
etape a fost desființarea feudalismului, taxelor, instanțelor și privilegiilor feudale la 4 august 1789.
Următoarea etapă a fost dominată de lupte pentru aplicarea reformelor majore, între diverse grupări
liberale și sprijinitori de dreapta ai monarhiei. Insurecția de la 10 august 1792 a fost decisivă pentru
abolirea monarhiei, republica fiind proclamată la 21 septembrie 1792. Regele Ludovic al XVI-lea al Franței
a fost executat la 21 ianuarie 1793.

Amenințările externe s-au menținut îndeaproape pe parcursul Revoluției. Începând din 1792, Războaiele
revoluționare au adus victorii franceze care au facilitat cucerirea peninsulei italiene, a Țărilor de Jos și a
mai multor teritorii la vest de Rin. Pe plan intern, agitația populară a radicalizat Revoluția semnificativ,
culminând cu ascensiunea lui Maximilien de Robespierre și a iacobinilor. Dictatura impusă de Comitetul
Salvării Publice în timpul „Terorii”, din 1793 până în 1794, a provocat până la 40.000 de decese în
interiorul Franței, dar a abolit sclavia în colonii și a asigurat granițele noii republici. Domnia „Terorii” s-a
încheiat cu executarea lui Robespierre și înlăturarea de la conducere a iacobinilor.

Un consiliu executiv cunoscut sub numele de Directorat și-a asumat atunci controlul asupra statului
francez în 1795 și s-a menținut la putere până în 1799. Datorită acuzațiilor de corupție, regimul s-a
prăbușit printr-o lovitură de stat condusă de Napoleon Bonaparte în 1799, văzut ca ultimul an al
Revoluției. Napoleon a instituit apoi Consulatul și mai târziu Imperiul, stabilind scena pentru o gamă mai
largă de conflicte globale în cadrul războaielor napoleoniene.

Societatea franceză a suferit o serie de transformări profunde. Privilegiile feudale, aristocratice și

religioase au dispărut, iar principiile vechi despre tradiție și ierarhie au fost brusc răsturnate prin formula
sacră „Liberté, égalité, fraternité”. La nivel global, revoluția a accelerat ascensiunea republicilor și
instaurarea democrațiilor, răspândirea liberalismului, naționalismului, socialismului și secularismului,
dezvoltarea ideologiilor moderne și conceptul de război total. Unele dintre documentele sale importante,
cum ar fi [[Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului], au lărgit sfera drepturilor omului, incluzând
femeile și sclavii, și a continuat să inspire mișcări pentru aboliționism și votul universal în secolul următor.

Forma de guvernământ a Franței era monarhia absolută, în care puterile regilor nu erau limitate de
organisme reprezentative, ca parlamentul. Erau răspunzători numai în fața divinității. Regele putea să
condamne pe orice persoană la închisoare fără judecată, emițând scrisori sigilate -„lettre de cachet”.
Monarhia franceză nu era însă despotică. Regele era împiedicat de legile și cutumele regatului său și
existau multe organisme independente, ca Adunarea Clerului, care dețineau drepturi și privilegii asupra
cărora regele nu putea interveni, fiind garantate de lege. Regele emitea legi după ce își consulta consilierii
chiar dacă nu era obligat să le accepte opiniile. Miniștrii dețineau o putere considerabilă. Controlorul
general era cel mai important dintre ei pentru că se ocupa de finanțele regelui. Nu exista un cabinet în
care miniștrii să se întrunească pentru a lua decizii în comun. Nu exista un prim-ministru, pentru că regele
nu tolera un rival pentru puterea sa. În provincii, puterea regală era reprezentată de intendenții de
poliție, justiție și finanțe, fiind numiți de rege, care îi raportau direct regelui, cărora le acordă puteri
considerabile în cele 34 de généralités (circumscripții financiare) în care era împărțită Franța. Aceștia
supervizau perceperea impozitelor și practicarea cultului. Ei asigurau legea și ordinea și răspundeau de
lucrările publice, comunicații, comerț și industrie.

Principalul impozit era „la taille”, impozit pe pământ plătit de cei care nu erau nobili, a cărui povară cădea
în întregime asupra țăranilor, datorită scutirilor acordate orașelor și nobililor, plus „la capitation” (impozit
pe cap de locuitor) și „la vingtieme” (5% din toate veniturile). Nu există uniformitate în incidența acestor
taxe pentru că biserica nu le plătea deloc, iar nobilii nu plăteau „la taille”. Impozitele indirecte, aplicate
mai curând bunurilor pe care oamenii le cumpărau decât veniturilor lor, era o povară și mai crescută
decât impozitele directe și astfel, aduceau mai mulți bani coroanei, incluzând „la gabelle”(taxa pe sare),
care diferea de la o regiune la altă, „lex aides” (pe alimente și băutură), și „l'octrois” (pe bunurile care
intrau în orașe).

Monarhia franceză nu primea destui bani din impozite pentru a-și acoperi cheltuielile, de aceea, era
nevoită să facă împrumuturi ce erau deosebit de mari în timp de război. Plata dobânzilor la datorii în
secolul al XVIII-lea a devenit o componentă mai mare din cheltuielile statului. Modul haotic de colectare a
impozitelor a făcut că administrația să nu mai primească întreagă sumă obținută, astfel, fermierii generali
ridicau impozitele indirecte, plătind o sumă globală în avans guvernului și păstrau pentru ei tot ce puteau
aduna peste această sumă. Impozitele directe erau colectate de sute de slujbași, și de multe ori, foloseau
banii în scopuri personale, cumpărându-și locurile de muncă. Nu puteau fi demiși, slujbele fiind
considerate forme de proprietate privată. Pentru că lipsea o vistierie centrală, către care să fie plătite
toate veniturile statului, controlorul nu știa niciodată câți bani au fost cheltuiți într-un an.

Stările provinciale și parlamentele reprezentau obstacole în calea puterii regale. Stările provinciale
funcționau în zone de la periferia Franței, ca Bretania, ce au fost ultimele teritorii independente alipite de
monarhia franceză. Acopereau jumătate din regat și dețineau vechi drepturi și privilegii în materie de
justiție și finanțe. Erau scutite de plata unor impozite. Stările provinciale reprezentau în principal
nobilimea și se cramponau cu tenacitate de privilegiile lor. Parlamentele era organisme privilegiate care
limitau puterea regelui, fiind tribunale-curți de apel, instanțe ultime în zonele respective, fiind în număr
de 13, dintre care Parlamentul din Paris fiind cel mai important, întrucât sub jurisdicția sa intră o treime
din teritoriul Franței. Cei 2300 de magistrați ai acestor curți alcătuiau „noblesse de robe” (după roba pe
care o purtau funcționarii de stat), căci funcția lor le conferea titlu nobiliar. Pentru că magistrații își
cumpărau funcțiile, nu puteau fi demiși decât dacă regele le restituia suma cu care și-au plătit slujba.
Nobilimea de robă avea și un rol politic. Nici o lege nu putea fi aplicată până când nu era înregistrată de
toate parlamentele. Înainte de a înregistra un edict, ele îl puteau critică într-un „remontance” (protest)
trimis regelui. Dacă dorea, regele putea să ignore un protest și să insiste, prin „lit de justice”, ca
parlamentul să înregistreze edictul său. Parlamentele s-au opus multor edicte regale ca să schimbe
sistemul de impozitare și apărau legea și drepturile oamenilor împotriva monarhiei autoritare, fiind însă
privite în istorie ca un obstacol în calea reformării monarhiei. [1]

Stările provinciale și parlamentare contribuiau la confuzia administrativă care domnea în Franța sub
Vechiul Regim. Pe măsură ce regii creau structuri noi, nu puteau desființau pe cele vechi, ci doar le
adăugau acestora pe cele noi.

În 1789, în Franța erau 35 de provincii, 135 de dioceze, 38 de regiuni militare, 34 de généralités și 13

parlamente. Funcționau sisteme juridice diferite: dreptul roman în sud, diversele legi locale în nord,
Franța fiind împărțită în zone vamale interne, încât se plăteau taxe pentru transportul bunurilor dintr-o
parte în altă. Existau multe sisteme de măsuri și greutăți. Nu există un sistem administrativ uniform care
să cuprinde întreaga țară.

Regele Ludovic al XVI-lea era bine intenționat, evlavios și își lua în serios datoria, crezând că face ceea ce
era mai bine pentru Franța. Dar îi lipseau încrederea în sine și energia. Doar de el depindea aplicarea
reformelor. Având doar 20 de ani, l-a luat pe Maurepas ca principal sfetnic ce avea 73 de ani. L-a convins
pe Ludovic să se debaraseze de orice ministru care încerca să propună reforme sau să ridice obiecții.
După moartea lui Maurepas, Ludovic nu a mai avut nici un consilier principal, dar a rămas indecis. Își
cunoștea prea puțin țara și poporul. A părăsit zona Paris-Versailles o singură dată înainte de revoluție
pentru a inspecta noul port la Cherbourg. Era stângaci și stânjenit în public, nu inspira respect, dar era
privit cu afecțiune. Maria Antoaneta, fiica împărătesei Maria Tereza a Austriei, era simbolul alianței
nepopulare cu Austria, care a adus înfrângerea Franței în războiul de șapte ani. Deși era fermă era
considerată frivolă și arogantă, a acumulat datorii de o jumătate de milion de livre la jocuri de noroc într-
un an, iar cumnatul ei, contele de Provence, chiar a poreclit-o „Madame Deficit”, fiind detestată de toată
lumea.

Astfel, reformele erau mai degrabă împiedicate de pasivitatea regelui decât de opoziție.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, o mișcare a făcut că reformele să fie dezirabile și necesare: Iluminismul.
"Les philosophes", ca Voltaire, Montesquieu și Rousseau au scris despre problemele Franței și au atacat
prejudecățile și superstițiile din mediul lor. Au contribuit la cea mai mare opera iluministă: Encyclopédie,
al cărui prim volum a apărut în 1752, ultimul din cele 35 apărând în 1780.

Scopul lor era aplicarea analizei raționale în toate domeniile, nefiind dispuși să accepte tradiția sau
revelația ca rațiunea suficientă pentru a întreprinde ceva, pledând pentru libertatea presei, a cuvântului,
a comerțului, împotriva arestărilor arbitrare, decât pentru egalitate, deși doreau egalitatea în fața legii.
Principalele ținte ale atacurilor lor erau biserica și guvernarea despotică. Nu mai acceptau interpretarea
literară a Bibliei și respingeau tot ce nu puteau fi explicat de rațiune, ca miracolele și superstițiile,
condamnând biserica catolică pentru bogăția, corupția și intoleranța de care dădea dovadă. Voltaire, care
era deist, a exclamat: "Ecrasez l'infame!" [3]

Charles de Secondat, baron de Montesquieu a declanșat atacul împotriva despotismului. În 1748, a

apărut cartea sa, „Spiritul Legilor”. Susținea că monarhia însemna guvernare de către un singur om
conform legii, iar despotismul însemna guvernare de către un singur om, neîngrădit de o lege, fiind
arbitrar. Acesta a fost președintele parlamentului din Bordeaux și consideră că aceste instanțe, ca stările
provinciale, au un rol că intermediari între rege și supușii săi. Puterea lor îl împiedică pe rege să devină
despot. Parlamentele erau entuziasmate de ideile lui, în timp ce opinia publică le acceptă că apărătoare
ale drepturilor oamenilor împotriva despotismului ministerial. Filosofii criticau instituțiile vechiului regim,
dar nu se opuneau regimului pentru că nu erau revoluționari. Mulți dintre ei, ca Montesquieu, Voltaire și
Jean-Jacques Rousseau, erau nobili sau făceau parte din înalta societate, dar doctrina învățăturii lor a
produs efectul așteptat. Ideile lui Montesquieu se reflectau în protestele parlamentelor. Cahiers de
doleances (caiete de doleanțe) ale nobililor erau impregnate de ideile iluminismului. Autorii lor erau
profund ostili vechiului regim și dornici să creeze un stat liberal și reprezentativ. Starea a Treia era în
continuare conservatoare.

Voltaire era de orientare iluministă conservatoare. A avut o operă extrem de vastă. Scrierile sale sunt
îndreptate împotriva inechităților sociale, superstițiilor, intoleranței religioase. A criticat Vechiul Regim și
Biserica militând pentru libertatea cuvântului, a gândirii și egalitatea tuturor oamenilor în fața legii.
Consideră că relele societății pot fi îndreptate prin alianța între monarhi și filosofi. Voltaire este
teoreticianul despotismului luminat.

Montesquieu era de orientare iluministă moderată. A creat o opera importantă. În 1721 a publicat
„Scrisorile persane” în care prezintă călătoria a doi persani prin Europa și care critică realitățile
continentului nostru și anume: intoleranța religioasă, instituțiile culturale și de stat, inclusiv monarhia
absolută. În cartea „Spiritul legilor” teoretizează principiul separării puterilor în stat. Consideră monarhia
constituțională forma de guvernare cea mai eficientă, deoarece puterea executivă, legislativă și
judecătorească erau independente una față de cealaltă.

Jean-Jacques Rousseau era de orientare iluministă radicală. Lucrările sale, „Discurs asupra inegalității de
avere” și „Contractul social”, exprimă aspirațiile micii burghezii din care făcea parte. Consideră sursa
inegalității și a relelor în societate ca fiind proprietatea privată, de aceea ea trebuia limitată. De
asemenea, milita pentru participarea tuturor cetățenilor la viața politică, statul trebuia organizat pentru a
asigura suveranitatea poporului.

Denis Diderot și Jean le Rond d'Alembert au publicat „Enciclopedia” în 35 de volume, „Enciclopedia”

conține ideile revoluționare ale iluminismului: lupta pentru progres, libertate și toleranță, egalitatea între
oameni și între popoare. Forma ideologică a iluminismului, prin critica la adresa Vechiului Regim, a
pregătit, pe plan ideologic, marile răsturnări cauzate de Revoluția franceză.

Abia după izbucnirea revoluției și după căderea Vechiului Regim, ideile iluminismului au produs o
ideologie revoluționară, crescând interesul pentru Contractul Social.

Prima Stare[modificare | modificare sursă]

Catolicismul era religia de stat. Existau 130.000 de clerici, dintre care, 60.000 erau membri ai ordinelor
monahale, iar cei 70.000 de clerici seculari lucrau în parohii. Cei mai tineri fii ai marilor familii nobiliare
ocupau funcții înalte în biserică pentru a obține profit din imensa bogăție a bisericii. Arhiepiscopia de
Strasbourg valora 400.000 de livre pe an, iar preoții primeau 7.000-10.000 de livre pe an. Numeroși
episcopi dețineau mai mult decât o singură episcopie și nu erau văzuți niciodată în vreuna din ele. Averea
bisericii provenea din pământul pe care îl deținea și din dijme. Biserica deținea circa 10% din pământ. În
nord, biserica deținea până la o treime din pământ, în Auvegne numai 3%. Dijma era o parte din recolta
fiecărui an, plătită bisericii de către deținătorii de pământ, neexistând uniformitate. În anumite zone din
Dauphine, ea nu constituia o povara mare, ridicându-se numai până la a 50-a parte din recolta, dar în
Bretania, era de un sfert. Dijma asigura întreținerea preoților și localului bisericii, sprijinul săracilor, dar
cea mai mare parte din ea ajungea la episcopi și abați, stârnind nemulțumiri în rândul clerului inferior și
țăranilor. Clerul avea multe privilegii, fiind scutit de impozite. În locul impozitelor, Adunarea clerului,
dominată de episcopi, a convenit cu regele să plătească anual coroanei o sumă de „don gratuit” (dar
gratuit), situându-se sub 5% din venitul clericilor. Funcțiile bisericii se extindeau dincolo de practicarea
religiei, preoții având largi atribuții de cenzori, ocupându-se de săraci, de spitale și școli și țineau locul
oficiilor moderne de stare civilă, notând în registrele parohiale toate nașterile, căsătoriile și decesele,
astfel, biserica acționa ca un minister al informației. [5]

Starea a doua[modificare | modificare sursă]

Era cea mai puternică, și conform estimărilor asupra numărului nobililor și familiilor lor, erau între
100.000-300.000, adică între 0,5-1,5% . Cei 4.000 de nobili de la curte erau cei mai puternici, a căror
descendența nobiliară dată încă din secolele XIV-XV, permițându-și costul vieții la Versailles. Erau urmați
în ierarhie de nobilimea de robă, nobili care lucrau în administrație și justiție, ca magistrații din
parlamente. Restul nobilimii, care nu văzuse niciodată Versailles-ul, trăiau în mediul rural. Cum doar fiul
cel mai mare moștenea întreagă proprietate, ceilalți fii își căutau de lucru în biserică, armată sau
administrație. Dar funcțiile costau mult și 1/4 din nobili erau prea săraci ca să-și permită. Trebuiau să se
înroleze sau să-și muncească micile proprietăți. [6]

Principala sursă de venit era pământul. Nobilimea deținea un sfert și o treime din pământul Franței și îi
revenea între 15-25% din venitul bisericii. Marii nobili dețineau funcțiile înalte în stat. Erau miniștrii
regelui, înalții săi magistrați, intendenții din provincii și ocupau funcțiile superioare în armată. Abatele
Syeyes scria că această castă a monopolizat și uzurpat biserica, justiția și armata. Nobilii se bucurau de
numeroase privilegii, fiind judecați în tribunale speciale și fiind scutiți de serviciul militar, de „gabelle et
corvee” (muncă obligatorie pentru întreținerea drumurilor), fiind beneficiarii obligațiilor datorate de
țăranii seniorului, având drepturi exclusive la vânătoare și pescuit, și dreptul de „banalites” (monopol)
asupra morilor, brutăriilor și teascurilor, beneficiind de scutiri de impozite sau plăteau mai puțin decât
trebuia, fiind scutiți de plata la taille. Erau legați de aceste privilegii, pierderea drepturilor feudale putând
duce la scăderea veniturilor lor cu până la 60%, deși în unele zone, ca Bretania, scăderea putea fi până la
10%. Cei mai puțin bogați dintre nobili realizau că dacă și-ar pierde privilegiile fiscale și ar renunța la
drepturile senioriale deveneau ruinați. Se opuneau schimbărilor și se cramponau de privilegiile lor ca fiind
singurele care îi distingeau de oamenii de rând. În 1781, s-a dat ordonanța Segur, menită să sprijine
nobilimea săracă de provincie, pentru care armata era singura slujbă, împotriva bogaților „anoblis”
(recent înnobilați) care puteau să-și cumpere grade militare. [7][8]

La sfârșitul secolului XVIII, nobilimea nu era însă o castă închisă, oricine putând deveni nobil printr-o
favoare acordată direct de către rege, fie cumpărând anumite slujbe. Erau în serviciul civil regal 50.000 de
funcții venale, care puteau fi cumpărate, vândute și moștenite că orice altă proprietate, 12.000 dintre
acestea conferind titlu nobiliar. 2.200 de familii au fost înnobilate prin cumpărarea de funcții, iar 4.300
familii le-au fost acordate favoarea regelui. Se formau alianțe matrimoniale între familii de magistrați , de
financiari și cele de mari nobili, creând legături, copii acestora ridicându-se la înalte demnități
judecătorești, primind cele mai prestigioase funcții și ministere, averile acestora devenind resurse pentru
marile familii sărăcite și proliferând căsătoriile dintre cele mai ilustre familii. Fii de nobili se căsătoreau cu
fetele burghezilor bogați ca să sporească averea familiei. Deși își puteau pierde titlul dacă erau supuși
discreditării, ocupându-se de activități considerate apanajul oamenilor de rând, cum era comerțul sau
munca manuală, prelucrarea fierului și mineritul nu intrau în această interdicție. Nobilii se implicau serios
în industrii ca metalurgie și minerit, fiind investitori majori în companii comerciale și bănci. Au profitat de
pe urma creșterii arenzilor ca proprietari de pământ. În 1749, la Paris, tot cei care aveau un venit de peste
o jumătate de milion de livre erau nobili. În porturile ca Bordeaux, burghezia era mai bogată decât
nobilimea locală.

Starea a treia[modificare | modificare sursă]

Burghezii nu aveau titlu nobiliar și nici nu erau țărani sau muncitori urbani. Se implicau în industrie.
Negustorii se numărau printre burghezii bogați, comerțul exterior fiind în Franța cel mai dinamic sector
economic, cu o creștere a volumului schimburilor comerciale de 440% între 1715-1789. Alți burghezi erau
financiari, latifundiari, membri ai profesiilor liberale, medici, scriitori, juriști și funcționari publici, dintre
care mulți dețineau funcții ce puteau fi cumpărate. Burghezia ocupă 39 000 din cele 50 000 de slujbe
venale. Până în 1789 existau 2,3 milioane de burghezi: 8% din totalul populației. Burghezia se afla în
ascensiune ca număr și bogăție. Finanțele, industria și sistemul bancar asigurau 20% din averile personale
în Franța, cel mai mare procent aparținând burgheziei. Averile imense proveneau de asemenea din
comerțul colonial cu Indiile Occidentale, în porturile atlantice: Bordeaux, La Rochelle și Nantes. Restul de
80% din averi proveneau din rente și veniturile proprietăților funciare. Burghezia deținea un sfert din
pământ în Franța și poseda drepturi senioriale, fiind o formă de proprietate care putea fi cumpărată de
oricine. 15% dintre seniori erau burghezi. Burghezia nu se opunea nobilimii și nu contesta sistemul de
privilegii până în 1788. Acceptă valorile nobiliare și dorea să se bucure de sistemul de privilegii, prin
dobândirea unui titlu nobiliar pentru care tot se străduiau să le obțină. [9]

Majoritatea funcțiilor care confereau titlu nobiliar cereau 2-3 generații de deținători până la dobândirea
nobleței ereditare. Întârzierea putea fi evitată de cei foarte bogați. Negustorii de sclavi, cultivatorii și
financiarii își puteau permite să plătească prețul mare al unui post ca acela de secretar al regelui, care
conferea direct noblețea ereditară. Negustorii care făceau averi uriașe îi concurau pe nobili abandonând
comerțul cât mai curând posibil și investind banii în terenuri, funcții, rente, întrucât comerțul era
considerat nedemn sau dezonorant. Burghezia și nobilimea au devenit membre ale unei elite unice,
avute, existând prea puțină ostilitate burgheză față de nobilime.

Dacă burghezia era cea mai bogată componentă, țărănimea era cea mai numeroasă. Circa 85% din
populația Franței trăia în mediul rural și majoritatea o alcătuiau țăranii. Dețineau 25-45% din suprafețele
de teren. Era un mic strat de 600 000 de mari fermieri, care cultivau pentru a vinde, angajând alți țărani
cu ziua și ofereau bani cu împrumut. Cei mai numeroși erau „les laboureurs”, țărani care cultivau pentru
subzistență, iar în anii buni obțineau și un mic surplus. Ei și marii fermieri o duceau bune până în anii
1770. Dar majoritatea țăranilor nu puteau trăi de pe urma pământului. Pentru a supraviețui, lucrau cu
ziua și țeseau în casă. Jumătate dintre ei erau dijmași, care nu aveau capital și dădeau o jumătate din
recoltă proprietarilor pământului. Un sfert din totalul țăranilor erau lucrători fără pământ și nu dețineau
decât casele și grădinile.

Șerbia dispăruse din Franța, dar existau un milion de șerbi în est, mai ales în Franche-Comté. Copii lor nu
puteau moșteni bunurile personale, fără să plătească stăpânului drepturi considerabile. Țăranul săraci nu
avea speranța de mai bine și trăia într-o stare de nesiguranță cronică. Vremea rea sau epidemiile îl
puteau aduce în rândul vagabonzilor care trăiau din cerșit, furt și slujbe ocazionale. Toți țăranii erau
obligați să plătească dijma bisericii, impozite statului și drepturi feudale seniorului lor. Proprietarii de
pământ se bucurau de drepturi și privilegii, iar țăranii le datorau dări și obligații prin muncă, ca corvoada
— „la corvee”, „la champart”— părți din recoltă, „lods et ventes” — o taxă plătită seniorului când
bunurile își schimbau proprietarului. Țăranul putea fi judecat în tribunalul seniorial, unde stăpânul avea
rolul judecătorului, cât și pe cel al juraților. Țăranii din Midi nu plăteau deloc dări, în timp ce în Bretania și
Burgundia erau foarte mari. Plăteau impozite ca „la taille”, „la vingtieme”, „la capitation”, și „la gabelle”,
toate crescând enorm din 1749 până în 1780, pentru a acoperi costurile războaielor în care de implicase
Franța, impozitele reprezentând 5-10% din venitul țăranilor. [10] Cea mai grea povară pentru țărani o
constituiau dijmele către biserică și obligațiile feudale, dar și arenzile, care au crescut accentuat ca
urmare a creșterii demografice. În 1790, populația Franței număra 27,9 milioane de locuitori.

O altă componentă a Stării a Treia era alcătuită din muncitori urbani, ce trăiau la oraș în locuințe
aglomerate și insalubre. Erau necalificați și săraci. Meșteșugarii erau organizați în bresle. La Paris, în 1776,
numărau 100 000 de membri, o treime din populația masculină. Munceau 16 ore pe zi, 6 zile pe
săptămâna. Aveau interdicția de a se asocia pentru a obține salarii mai mari sau condiții mai bune de
muncă. Nivelul de trăi al salariaților a scăzut lent în secolul al XVIII-lea, iar prețurile au crescut în medie cu
65% între 1726-1789, iar salariile cu 22%.

Nu era producție pe scară mare, numărul mediu de oameni într-un atelier din Paris în 1789 fiind de 16.
Maiștrii și lucrătorii munceau și trăiau împreună și erau afectați de creșterea prețurilor pâinii după o
recoltă proastă, căci pâinea constituia trei sferturi din hrană celor mai mulți muncitori. Când prețurile
creșteau, ei încercau să obțină o scădere a costului pâinii decât o creștere a salariilor. Ca și țăranii, făceau
provizii în perioadele de lipsă și le vindeau la preț bun.

Cauzele revoluției[modificare | modificare sursă]

S-a produs mai întâi revoluția aristocratică. Aristocrații doreau să-și apere privilegiile și să li se lărgească.
Prin intermediul parlamentelor și Adunării notabililor, aristocrații se opuneau tentativelor coroanei de a-i
retrage o parte din privilegiile fiscale. Aristocrații au cerut convocarea Stărilor Generale, ceea ce a produs
revoluția burgheziei. Burghezii i-au sprijinit pe aristocrați în rezistență împotriva despotismului ministerial
până în septembrie 1788, când Parlamentul de la Paris a decis constituirea Stărilor Generale. Primele
două ordine privilegiate dispuneau de un număr mai mare de voturi decât starea a treia. Conducătorii
burgheziei ai stării a treia n-au acceptat și au luptat împotriva aristocraților, militând pentru egalitate și
desființarea privilegiilor nobilimii și clerului și instaurarea unui sistem în care se promovau în funcțiile
superioare după merit și nu după origine, în care toți să plătească impozite după aceleași norme și în care
toți să fie egali în fața legii. În lupta împotriva regelui și a originilor privilegiate, pentru că aceștia s-au aliat
ca să mențină rezistența în fața atacului burghez, burghezii au avut nevoie de sprijinul populației
Parisului. În iulie, regele a încercat să dizolve Adunarea Națională cu forța, dar a fost împiedicat de
insurecția populației sărace, meșteșugarii, muncitorii din Paris, insurecție care a culminat cu căderea
Bastiliei, ceea ce a salvat Adunarea Națională și a asigurat succesul revoluției. Revoluția populară a fost
cea de-a treia revoluție, generată de criza economică și de creșterea prețului pâinii. O a patra revoluție
produsă de criza economică și de recoltele proaste a fost cea a țăranilor, care a început în primăvară
1789, aceștia militând pentru abolirea obligațiilor feudale și a corvezilor. Adunarea Națională a încercat
să-i pună capăt prin decretele din august.
Criza financiară[modificare | modificare sursă]

La 20 august 1786, controlorul general al finanțelor, Calonne, i-a comunicat regelui că guvernul se află în
pragul falimentului. Veniturile pentru 1786 urmau să fie de 476 milioane de livre, cheltuielile de 587
milioane de livre, reprezentând un deficit de 112 milioane de livre, un sfert din venitul total. Între 1740-
1783, Franța s-a implicat în trei mari războaie globale cu Marea Britanie, întâi în Războiul pentru
succesiune austriacă, apoi în Războiul de șapte ani, și războiul american de independență. Toate
războaiele au fost costisitoare, datoria națională crescând prin împrumuturi masive. Spre deosebire de
Anglia care și ea avea datorii masive, Franța nu avea un corp reprezentativ care să inspire încredere celor
care acordau împrumuturi. O parte din banii percepuți ca impozite nu ajungeau la rege. Astfel, fără o
restabilire a controlului asupra finanțelor, nici o reforma fundamentală nu putea fi realizată. Chiar și dacă
clerul și nobilimea ce beneficiau de privilegii și scutiri ar fi plătit impozite, deficitul nu putea fi redus.

Jacques Necker, un bancher protestant din Geneva, a fost numit director general al finanțelor, pentru
cunoștințele sale în domeniul financiar și pentru abilitatea sa de a obține împrumuturi că să acopere
costurile războiului american de independență. A trebuit să plătească dobânzi mari pentru a-i convinge
pe oficialii financiari să împrumute. Datoriile coroanei au crescut, încât 50% din venituri erau utilizate
pentru plata dobânzilor. În 1781, a publicat „Compte rendu au roi” (Dare de seamă către rege), ce indica
un surplus, când în realitate exista un deficit. Controlorii generali nu au mai putut crește impozitele în
timp de pace, pentru că Necker a făcut față unui război costisitor. A vrut să-i înlocuiască pe financiarii
independenți, cu funcții cumpărate, prin funcționari dependenți, salariați, pe care controlorul general să-i
poată demite. A reușit să se debaraseze de cei mai puternici perceptori generali și a făcut demersuri
pentru constituirea unei trezorerii centrale, către care să fie plătite toate impozitele și care să facă toate
cheltuielile. A redactat „Darea de seamă” pentru a-i asigura pe creditori că dobânzile la împrumuturile lor
sunt garantate, fiind prima declarație publică a finanțelor regale, producând senzație. Se făcea o
diferență între cheltuielile obișnuite din timp de pace și costurile de război. Când a preluat controlul
asupra celor mai mari consumatori de fonduri, miniștrii de război și al marinei, au cerut un loc în consiliul
regal, ceilalți miniștri amenințând să-și dea demisia. Regele n-a reușit să-și susțină ministrul reformator și
Necker a fost demis.

Calonne și alți miniștri de finanțe au anulat toate realizările lui Necker, readucându-i pe nobilii financiari
venali în vechile lor funcții. Joly de Fleury și Calonne au făcut împrumuturi mai mari. Calonne a oferit 12-
16% dobânda, pentru a atrage împrumuturi. În 1786, sursele de împrumuturi s-au epuizat. Calonne a
trebuit să înceapă reforma sistemului fiscal. Calonne a propus înlocuirea capitației și vingtieme cu un
impozit funciar unic, plătibil de toată lumea, chiar și de nobili, cler, și stările periferice. Susținea că va
aduce 80 milioane de livre, mai puțin însă decât deficitul prevăzut pentru 1786. Știind că parlamentele se
vor opune planurilor sale, l-a convins pe rege să convoace pentru aprobarea reformei o Adunare a
notabililor în februarie 1787, dar cu membri aleși de rege, iar Calonne nu a prevăzut o opoziție serioasă.
Dar au fost aleși membri de frunte ai parlamentelor, prinți, nobili mari și episcopi, aceștia atacând
propunerile lui Calonne. Clerul avea cel mai mult de pierdut, întrucât trebuia să plătească impozitele pe
baze egale cu toți ceilalți. Notabilii au cerut o declarație a veniturilor și a cheltuielilor coroanei, ca să
poată aprecia ei înșiși situația financiară și s-au supărat când Calonne le-a refuzat cererea. Nu agreau
impozitul funciar pentru că era stabilit pe un număr indefinit pe ani. Notabilii nu s-au opus, dar susțineau
că era nevoie de acordul întregii națiuni. Astfel, s-au convocat Stările Generale. În aprilie 1787, regele l-a
demis pe Calonne datorită opoziției pe care o înfruntă, înlocuindu-l cu Lomenie de Brienne, arhiepiscop
de Tolouse, iar Lamoignon, președintele parlamentului de Paris, a devenit ministrul justiției. Adunarea
notabililor nu a fost mai cooperantă cu Brienne, astfel, sesiunea s-a închis la 25 mai. Brienne a fost aspru
criticat ca fiind slab, dar a menținut impozitul funciar, începând un amplu program de reforme prin care
aveau să dispară funcțiile financiare cumpărabile, să se înființeze o nouă vistierie centrale, să se codifice
legi, să fie reformat sistemul educațional, să fie instituită toleranța religioasă și armata să fie mai eficientă
și mai puțin costisitoare. Brienne a trebuit să supună reformelor sale Parlamentului din Paris pentru a fi
înregistrate. Acesta a refuzat și a declarat că numai Stările Generale puteau aproba noile impozite.
Popularitatea monarhiei a scăzut rapid. Pe 15 august, regele a exilat Parlamentul la Troyes. Opoziția
parlamentelor din Paris și din provincie a paralizat guvernul, împiedicând coroana să obțină banii
necesari. Regele a cedat, iar în septembrie, a permis Parlamentului să revină la Paris. Noul sistem de
impozitare a fost abandonat și Brienne a acceptat să fie convocate Stările Generale.

Criza economică izbucnită la sfârșitul anilor 1770 a afectat întreagă economie, exceptând comerțul
colonial. Prețul vinului a scăzut datorită supraproducției, constituind un dezastru pentru țărani. Recoltele
au fost slabe de-a lungul anilor, un dezastru de proporții declanșându-se în 1788, ajungându-se la un
șomaj masiv, crescând prețul alimentelor și determinând o scădere a cererii de produse manufacturiere.
Industria textilă a fost lovită de Tratatul de la Eden, pentru că se permitea importul de produse britanice,
textile, cu taxe de import reduse. Producția și locurile de muncă în industria textilă au scăzut cu 50% în
1789. În august 1788, prețul pâinii a crescut la Paris, și în februarie 1789, a crescut cu 50%. În primăvară
1789, un muncitor cheltuia până la 88% din salariu doar pe pâine. La 29 aprilie, casa și fabrica unui
manufacturier de tapet, au fost incendiate pentru că se zvonea că avea să reducă salariile. Răzmerița a
fost un protest violent împotriva lipsei de pâine și a prețului ei, mai degrabă un protest legat de salarii. 50
de persoane a fost ucise sau rănite de armată.

Revolta aristocrației[modificare | modificare sursă]

La 3 mai 1788, Parlamentul a susținut drepturile națiunii, proclamând legile fundamentale ale regatului,
susținând că numai Stările Generale au dreptul de vot asupra impozitelor, că francezii nu puteau fi trimiși
la închisoare fără judecată și că regele nu putea modifică privilegiile și cutumele provinciilor. Lamoignon a
decis să reducă drastic atribuțiile parlamentului. La 8 mai, parlamentele au fost deposedate de dreptul lor
de a înregistra decretele regale și de a protesta împotriva lor, rolul fiind îndeplinit de o curte plenară, ai
cărei membri erau numiți de rege. Atribuțiile judiciare ale parlamentului au fost reduse, mare parte
dintre acestea fiind transferate altor tribunale. A revenit despotismul ministerial.

Și astfel a izbucnit revolta aristocrației, cea mai violentă revoltă pe care a întâlnit-o guvernul. S-au produs
tulburări în multe capitale provinciale în care se întruneau parlamentele, că Rennes în Bretania și
Grenoble în Dauphine. Nobilii se întruneau în zone neautorizate, pentru a stabili sprijinirea
parlamentelor. S-au alăturat și o Adunare a clerului de partea parlamentelor, rupând îndelungată tradiție
de loialitate față de coroana, condamnând reformele. Au votat un don gratuit de mai puțin de un sfert din
cât ceruse coroana.

Financiarii nu mai voiau să împrumute bani guvernului, datorită crizei economice și edictelor lui
Lamoignon. În august 1788, vistieria regală era goală. Brienne a fost de acord că Stările Generale să se
întrunească la 1 mai 1789 și a suspendat plățile din vistieria regală. Coroana era în faliment. L-a convins
pe rege să-l recheme pe Necker și apoi a demisionat. Necker a reluat funcția. A abandonat reformele lui
Lamoignon și a rechemat parlamentul. Regele a fost silit de criza financiară și de opoziția parlamentelor
să abandoneze reformele miniștrilor săi și a acceptat convocarea Stărilor Generale, fiind sigur că acest
organism îi va diminua puterea.

Stările Generale[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Stările Generale.

Parlamentul din Paris a revenit în septembrie și a declarat că Stările Generale trebuiau să se întrunească.
Dar și-a pierdut popularitatea. Burghezia participase prea puțin la agitația politică condusă de nobili și cler
și Adunarea notabililor. Era rândul burghezilor ai stării a treia. Au început să bănuiască că ordinele
privilegiate s-au opus despotismului ministerial pentru că voiau puterea. Au cerut dublă reprezentare
pentru starea a treia și vot individual în locul celui pe stări. Știau că vor deține majoritatea, întrucât mulți
reprezentanți ai stării întâi, preoți săraci, vor sprijini starea a treia. Agitația a fost organizată de un club
politic, Societatea celor treizeci, deși erau 60 de membri, format din nobili liberali. Prin propagandă, au
 stârnit indignare față de privilegii. S-a produs astfel un conflict între starea a treia și celelalte două stări,
conflictul cu regele trecând pe plan secund. În decembrie 1788, Consiliul regal a aprobat dublarea
numărului de deputați ai stării a treia. Nu s-a pomenit de votul individual, creându-se confuzie la
întrunirea Stărilor Generale. Toți membri adulți de sex masculin a primelor două stări privilegiate aveau
un vot pentru alegerea deputaților lor. Deputații stării a treia urmau să fie aleși printr-un complicat
sistem de alegeri indirecte. Bărbații de peste 25 de ani au votat în adunarea de la nivelul parohiei sau
breslei lor dacă au plătit impozitele. Alegeau reprezentanți care alegeau deputați la rândul lor. Electorii
celor trei stări au redactat caietele de doleanțe și sugestii de reforma. Starea Întâi cerea ca episcopii să nu
aibă mai mult de o singură dioceză și să poată deveni episcopi și cei care nu aveau o origine nobilă, fiind
gata să renunțe la privilegiile fiscale, dar nu erau dispuși să renunțe la poziția dominantă a bisericii,
catolicismul trebuia astfel să rămână singura religie oficială pentru a se menține controlul asupra
educației, protestantismul nefiind tolerat. 89% dintre nobili erau dispuși să renunțe la privilegiile fiscale și
39% erau în favoarea votului individual. Manifestau o dorința de schimbare și declarau că erau gata să
admită meritul și nu originea, trebuia să decidă accesul la funcțiile înalte. Atacau guvernul pentru
despotismul său, pentru ineficiență și injustiția sa. În caietele parohiale ale stării a treia erau reflectate cu
acuratețe doleanțele țăranilor, care voiau egalitate fiscală, reglementarea comerțului cu cereale,
desființarea dijmei și a drepturilor feudale. Burghezia, când le-a întocmit, a preferat să nu includă și
cererile populare pe care nu le agrea. Caietele stării a treia cereau întruniri regulate ale Stărilor Generale,
pronunțându-se în favoarea libertăților civile și a stărilor provinciale, pentru eliminarea impozitelor fără
consimțământ și pentru echitate fiscală, solicitând și votul individual și promovarea după merit. Militau și
pentru o economie de piață. Toate erau însă împotriva unei puteri regale absolute și doreau un rege ale
cărui atribuții să fie limitate de o adunare reprezentativă, care să aibă dreptul de a vota impozitele și
legile. Există un dezacord major în privința votului individual. Guvernul nu a încercat să influențeze
alegerile și nu a avut nici un candidat. Clerul a ales parohi, 51 din 303 deputați fiind episcopi iar
majoritatea deputaților nobili proveneau din vechile familii provinciale, mulți fiind săraci și conservatori,
90 din 282 fiind liberali. Deputații aleși în număr de 610 de Starea a Treia erau instruiți, capabili să se
exprime și toți erau bogați, pentru că deputații erau obligați să-și acopere singuri cheltuielile. Nu a fost
ales nici un țăran sau un meșteșugar. Majoritatea erau cei care dețineau slujbe venale, avocații,
comercianți și industriași.

Guvernul nu a preluat controlul asupra situației, nu a propus nici un program și nu s-a pomenit de nicio
constituție. Starea a Treia a insistat că mandatele celor care se declarau aleși să fie verificate într-o
ședința comună. Nobilii au respins cererile stării a treia și s-au declarat un ordin distinct. După câteva
săptămâni de impas, la 10 iunie, starea a treia a votat o moțiune prin care verificările urmau să fie
începute. Pe 17 iunie, după ce s-au alăturat preoții stării a treia, 491 la 90 au votat să se întituleze
Adunarea Națională. Starea a treia pretindea că întrucât reprezenta majoritar națiunea, avea dreptul să-și
rezolve propriile probleme și s-a decis în privința impozitării. La 19 iunie, clerul a votat să se alăture stării
a treia.

Pe 23 iunie, regele a convocat o ședință regală la care au participat toate cele trei stări și la care el să
propună o serie de reforme. La 20 iunie însă, deputații stării a treia au constatat că sala în care aveau să
se întrunească a fost închisă pentru pregătirea ședinței regale, nefiind informați, și s-au înfuriat. S-au
întrunit într-o sală de Tenis din apropiere și au depus Jurământul din sala jocului cu mingea prin care se
angajau să nu se despartă până când nu vor crea o constituție. Inițial fiind 90 care au votat contra
moțiunii, numai un singur vot contra a mai rămas ulterior. Regele susținea că nici un impozit nu va mai fi
impus fără consimțământul reprezentanților națiunii, les lettres de cachet vor fi abolite și va fi inițiată
libertatea presei. Nu permitea că privilegiile nobilimii și clerului să fie discutate în comun și urmau să fie
desființate vămile interne, la gabelle et la corvee. Dar Starea a Treia nu era satisfăcută, astfel, regele a
ordonat deputaților să se disperseze și să se întrunească separat. 151 de clerici s-au alăturat stării a treia.
După o zi, 47 de nobili, printre care și ducele d' Orleans, s-au alăturat stării. La Paris s-au desfășurat
demonstrații populare în favoarea Adunării. La 27 iunie, regele a cedat și și-a revocat decizia din 23 iunie
și a ordonat nobililor și clerului să se alăture stării a treia și să voteze individual. Parisul a exultat, și părea
că toate cele trei stări sunt gata să lucreze armonios. Însă regele a dat între timp ordine pentru aducerea
de trupe la Paris și Versailles pe 22 iunie. Au fost aduși 4.000 de soldați, dintre care 2.800 erau soldați
străini, înconjurând Parisul. Capitala a fost alarmată, iar guvernul a declarat că soldații erau acolo pentru
a menține ordinea. La 26 iunie, încă 4.800 de soldați au fost mobilizați în regiunea Parisului, iar la 1 iulie
încă 11.500 de soldați au mai fost aduși. Efectivele militare au crescut de la 4.000 la 20.000. Regele și
sfătuitorii săi erau gata să dizolve Adunarea Națională cu forță. Dar Adunarea a fost salvată de revolta
populației orașului.

Revolta din Paris[modificare | modificare sursă]

La sfârșitul lunii iunie, gazetarii și adepții ducelui d'Orleans și-au stabilit un cartier general permanent la
Palais Royal, adunându-se în fiecare seară mii de oameni, pentru a-i asculta pe oratorii revoluționari, locul
de unde avea să fie dirijată mișcarea populară pariziană. La 11 iulie, Ludovic avea 30.000 de soldați în
jurul Parisului și Versailles-ului. L-a demis pe Necker. Alarmați, deputații au crezut că Ludovic avea să
dizolve Adunarea și să aresteze pe cei mai importanți membri ai săi. Vestea demiterii lui Necker a ajuns la
Paris, iar parizienii s-au adunat la Palatul Regal (Palais Royal), unde oratorii i-au îndemnat să se înarmeze
cu muschete și muniție. Parizienii săraci au atacat posturile vamale, distrugând 40 dintre acestea. Pentru
a preveni distrugeri și o înarmare fără discernământ a populației, electorii din Paris, reprezentanții a celor
60 de districte electorale care i-au ales pe deputații pentru Stările Generale, au format un comitet care să
acționeze ca un guvern al orașului. Au constituit Garda națională sau miliția cetățenească, din care
muncitorii erau excluși, având scopul de a proteja proprietățile de atacurile populației sărace și de a
apară Parisul de trupele regale. Electorii și suporterii ducelui d' Orleans au transformat revolta spontană
într-o insurecție generală.

Căderea Bastiliei[modificare | modificare sursă]

Parizienii s-au îndreptat către Hotel des Invalides, un vechi azil de soldați , pentru a caută arme. Au găsit
și au luat 28.000 de muschete și 20 de tunuri. Dar pentru că nu le ajungea praful de pușcă și cartușele, s-
au dus spre fortăreața Bastiliei. Guvernul a trimis trupe pentru a reprima răscoala, dar s-au dovedit
nesigure. Către sfârșitul lunii iunie, soldații din Garda Franceză, care își practicau diverse meserii în timpul
lor liber în Paris și se amestecau cu populația, au fost influențați de agitatorii de la Palais Royal. Disciplina
s-a deteriorat rapid. Din 24 iunie, două companii au refuzat să plece în misiune.

La 14 iulie, 5 din 6 batalioane ale gărzii au dezertat și o parte s-a alăturat parizienilor care asediau Bastilia.
Deși mai erau 5.000 de soldați din alte trupe în apropiere, ofițerii i-au spus comandantului că nu pot
conta pe oamenii lor. Armata s-a retras de pe străzile Parisului către Champ de Mars, în suburbii, și nu a
intervenit. Parizienii au asediat Bastilia fără intenția să o ia cu asalt, dar când au reușit să pătrundă în
curtea interioară, guvernatorul de Launay, care a refuzat să le ofere praful de pușcă, a ordonat trupelor
să tragă. 98 dintre asediatori au fost uciși, până când soldații din Garda Franceză au intervenit, cu tunurile
luate de dimineață de la Hôtel des Invalides. De Launay a fost forțat să se predea, fiind ucis și decapitat.
Cei care au participat la atacul asupra Bastiliei nu aparțineau clasei mijlocii bogate, ci erau sanculoți-
meșteșugari, muncitori și salahori din cartierele muncitorești. În momentul culminant al rebeliunii, un
sfert de milion de parizieni erau înarmați.[12]

Știrea căderii Bastilliei a ajuns la regele Ludovic al XVI-lea în noaptea zilei de 14 iulie 1789 după ce sosise
de la vânat. Spre dimineață, regele l-a întrebat pe Ducele de Rochefoucald, un reformator social francez:
"Este o Revoltă?" Ducele i-a răspuns: Nu majestate, este o Revoluție! Regele a pierdut controlul asupra
Parisului, unde electorii au instituit o Comună care să conducă orașul și l-au numit pe La Fayette drept
comandantul Gărzii Naționale. Adunarea ce și-a luat denumirea de Adunarea Națională Constituantă a
elaborat o constituție, fără a mai fi amenințată cu dizolvarea de către rege. Puterea efectivă trecuse din
mâinile regelui în cele ale reprezentanților aleși ai poporului. Ludovic nu-și mai permitea să dicteze
Adunării, pentru că nu mai putea conta pe armata. Când vestea căderii Bastiliei s-a răspândit în țară,
revolta țăranilor a început, s-a extins și s-a intensificat. Revolta din Paris i-a determinat pe mulți nobili să
emigreze, în frunte cu fratele regelui, contele d'Artois: 20 000 au fugit în afară Franței în decurs de două
luni.[13]

La 17 iulie, regele a venit la Paris, unde a fost primit cu ostilitate de către mulțime, Ludovic a recunoscut
noul consiliu revoluționar, Comuna și Garda Națională, și a purtat la pălărie cocarda roșu-alb-albastru a
revoluției. Ambasadorul britanic, ducele de Dorset și Guvernatorul Morris, ambasadorul american,
concluzionau că revoluția a luat sfârșit și că autoritatea regelui francez și a nobililor a fost neutralizată,
Franța fiind o țară liberală.

Revolta municipală[modificare | modificare sursă]

Autoritatea regelui s-a prăbușit în majoritatea orașelor franceze. Ordinele sale urmau să fie ascultate
numai dacă erau aprobate de Adunarea Constituantă. În Marsilia și alte orașe, au fost formate miliții
cetățenești, iar în alte orașe, revoluționarii au preluat puterea. Majoritatea orașelor provinciale au
așteptat să afle ce s-a întâmplat la Paris, înainte de a acționa, timp de două săptămâni. Revoluția
municipală s-a extins, burghezia jucând un rol major în izbucnirea acesteia. În unele orașe, vechile consilii
și-au lărgit doar componentă și au continuat să funcționeze ca înainte. La Bordeaux, electorii stării a treia
au preluat conducerea după exemplul Parisului. În orașele Lille, Rouen și Lyon, vechile corporații
municipale au fost înlăturate cu forță. În aproape fiecare oraș a fost formată o gardă națională ca și la
Paris, având menirea să mențină sub control violența populației și să împiedice contrarevoluția. Toți
intendenții și-au părăsit posturile. Regele a pierdut controlul asupra Parisului și orașelor provinciale,
pierzând și controlul asupra zonelor rurale.

Revolta țărănească[modificare | modificare sursă]

Profund afectați de creșterea prețului pâinii și suferind de pe urma șomajului în industria textilă, în
ianuarie 1789, țăranii au început să atace convoaiele cu cereale și proprietățile celor suspectați că dețin
stocuri. Convocarea Stărilor Generale a produs o agitație generală printre țărani, crezând că regele nu le-
ar fi cerut să-și formuleze doleanțele în caiete, dacă nu aveau intenția să facă ceva pentru rezolvarea lor.
După căderea Bastiliei, au izbucnit răscoale în Normandia și Franche Comte împotriva impozitelor, dijmei
și obligațiilor feudale. Legea și ordinea păreau să se prăbușească oriunde. Pe marile domenii ale bisericii
și ale altor proprietari de pământ se aflau depozite de cereale ce au fost adunate ca arenzi, drepturi
feudale și dijme. În primăvara și vara anului 1789, au fost sigurele locuri în care grâul a fost păstrat în
cantitate mare. Moșierii au fost considerați deținători de stocuri și castelele lor au fost atacate, pentru că
acolo țineau și les teriers. Sute de castele au fost prădate și multe incendiate, iar moșierii și oamenii lor
care au opus rezistență au fost uciși. Atacul asupra castelelor, inspirat de evenimentele de la Paris, a fost
inclus într-o serie de evenimente denumit Marea Spaimă, care s-a menținut de la 20 iulie până la 6
august 1789, plecând de la zvonul că bandele de tâlhari în slujba aristocrației vor distruge recolta. Țăranii
s-au înarmat pentru a-i aștepta pe bandiți și când aceștia n-au apărut, și-au întors furia asupra moșierilor.
Marea Spaimă s-a extins în toată Franța, exceptând zonele periferice ca Bretania, Alsacia și regiunea
bască.

Adunarea Națională nu știa dacă putea să ceară trupelor regelui să reprime răscoala țărăneasca, pentru
că s-ar putea întoarce împotriva ei. Dar nu puteau lăsa să se mențină anarhia în zonele rurale. La 3
august, liderii grupării patrioților au început un plan căruia nobilii liberali să propună demolarea
sistemului feudal. În noaptea de 4 august, vicontele de Noailles, urmat de ducele d'Aiguillon, unul dintre
cei mai bogați proprietari funciari din Franța, au propus ca obligațiile legate de servituțile personale să fie
abolite fără compensație, inclusiv șerbia și la corvee. Drepturile champart și lods et ventes, forme de
proprietate, trebuiau să fie răscumpărate, iar țăranii să plătească pentru ele. Dar obligațiile i-au afectat
foarte tare pe țărani, încât nu s-au bucurat de aceste reforme limitate. S-au emis decrete pe 5-11 august,
prin care Adunarea Națională desființa sistemul feudal pe deplin, drepturile feudale și obligațiile, precum
și servituțile personale, fiind abolite fără despăgubire, celelalte fiind declarate răscumpărabile, al cărui
preț va fi stabilit de această adunare. Toate tribunalele senioriale aveau să fie desființate fără nici o
despăgubire. Toate formele de dijmă au fost abolite condiționat pentru a se găsi alternative pentru
acoperirea cheltuielilor necesare serviciului preoțesc. Venalitatea funcțiilor juridice și municipale a fost
abolită, justiția fiind administrată gratuit. Privilegiile financiare în privința impozitării au fost abolite.
Privilegiile speciale ale provinciilor, principatelor, cantoanelor, orașelor și comunelor au fost abolite. Toți
cetățenii erau eligibili în toate funcțiile, indiferent de origine. La terminarea ședinței de la ora 2 dimineață
în ziua de 5 august, deputații au sărbătorit victoria. Decretele din august au marcat sfârșitul puterii
nobilimii și al privilegiului înnăscut, instaurând o societate bazată pe egalitatea civilă, toți francezii având
aceleași drepturi și îndatoriri, având acces la orice profesie (benefic mai ales pentru burghezia care era
mult mai bine instruită), în funcție de abilitățile acestora, și plăteau aceleași impozite. Instituțiile ca stările
provinciale au fost desființate, fiind instituit un sistem administrativ național, uniform, iar pentru mulți,
revoluția a marcat sfârșitul sistemului feudal.[14]

Desfășurarea Revoluției (1789-1799)[modificare | modificare sursă]

Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului

Decretele din august au favorizat crearea unei constituții. Deputații au decis să stabilească principiile pe
care să se bazeze aceasta. Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din august 1789 a condamnat
practicile Vechiului Regim a exprimat consensul caietelor celor trei ordine.

 oamenii se nasc liberi și egali în drepturi

 apărarea drepturilor naturale inalienabile ale omului: dreptul la libertate, la proprietate,
siguranță și rezistența la opresiune
 principiul suveranității
 libertatea constă în a putea face tot ce nu dăunează altuia
 nici un om nu poate fi acuzat, arestat sau reținut decât în cazuri determinate de lege
 nimeni nu trebuie sancționat pentru opiniile sale, convingerile sale religioase, dacă exprimarea
lor nu tulbura ordinea publica în conformitate cu legea
 libera exprimare a ideilor și opiniilor
 impozitarea generală indispensabilă pentru întreținerea armatei și cheltuielile administrative
trebuie suportate în mod egal de toți cetățenii, proporțional cu veniturile lor
 cetățenii au dreptul ca personal sau prin reprezentantul său să stabilească necesitatea unui
impozit, să consimtă liber la aceasta
 dreptul la proprietate inviolabilă este sacru [15].

Această declarație a devenit sursa de inspirație pentru liberalii din întreaga Europă în secolul al XIX-lea.
Regele nu a împărtășit entuziasmul general pentru schimbările care se desfășurau. La 5 august, i-a scris
arhiepiscopului din Arles că nu va consimți niciodată la spolierea clerului și nobilimii și că nu va ratifica
decretele prin care sunt jefuite. Nu putea utiliza forța împotriva Adunării pentru că nu mai putea conta pe
armată, astfel încât a adoptat o politică de ne-cooperare refuzând să promulge decretele din august,
Declarația drepturilor. A obligat Adunarea să discute problema drepturilor pe care trebuia să le aibă
regele. Deputații au decis că regele putea să aibă drept de vot suspensiv și va putea întârzia cu până la
patru ani legile votate de Adunare. [16].

Marșul femeilor la Versailles

S-a pus problema organizării Adunării, fie unicamerală, fie bicamerală. Se considera că o a doua cameră ar
fi un mijloc prin care aristocrația și-ar putea recâștiga o parte din puterea pierdută, astfel, în septembrie,
Adunarea a votat împotriva ei. S-a decis că puterea legislativă revine Adunării Naționale, că nici un
impozit sau un împrumut nu poate fi ridicat fără aprobarea sa, dar că puterea executivă supremă se află
exclusiv în mâinile regelui, acesta fiind inviolabil sacru. Regele a refuzat să aprobe decretele Adunării, dar
a fost forțat să o facă de o noua manifestare revoluționară, provocata de un banchet, prin care garda
regală sărbătorea la Versailles la 1 octombrie, sosirea regimentului din Flandra în timpul căruia s-au
desfășurat demonstrații antirevoluționare. Ofițerii au călcat cocarda tricoloră și au înlocuit-o cu o cocardă
albă a Bourbonilor. Vestea a ajuns la Paris, iar spiritele s-au inflamat. Au cerut ca regele să fie adus înapoi
în capitală. Cererea a coincis cu lipsa de alimente în Paris, iar la 5 octombrie, mulțimea de femei au
năvălit la Hotel de Ville, sediul Comunei, cerând pâine. Ele au fost convinse să se ducă la Versailles să se
plângă regelui și Adunării. 6.000-7.000 dintre ele au pornit la un drum de cinci ore, iar 20.000 de soldați
din Garda Națională, conduși de La Fayette, le-au urmat. Printre ele s-a aflat Theroigne de Mericourt,
cântăreața și oratoare, care se îmbracă ca un bărbat și purta o pălărie, cea care în ianuarie 1790 a
înființat, alături de Gilbert Romme, „Societatea Prietenilor Legii”, un club care a căutat să încurajeze și să
sprijine activitatea patriotică din provincie. Clubul a avut o durată scurtă de viață. Când femeile au ajuns
la Versailles, au pătruns în sala în care se desfășura Adunare și au trimis o delegație la rege, care a
consimțit să aprovizioneze capitala cu cereale și să aprobe decretele din august, Declarația drepturilor. La
6 octombrie, la cererea mulțimii, regele și regina au apărut într-un balcon și au fost întâmpinați cu
strigătul „La Paris”. Familia regală a plecat de la Versailles spre Tuileries. Un mit susține că Maria-
Antoaneta, pe când aceasta privea mulțimea de parizieni răsculați adunați sub ferestrele palatului de la
Versailles pe 5 octombrie 1789, a declarat „Dacă n-au pâine, să mănânce cozonac!” Singura referire
existentă se găsește în Cartea a VI-a din Partea I din Visările unui hoinar singuratic , opera autobiografică
a lui Rousseau, în care scrie : „Îmi adusei aminte de răspunsul unei prințese care, când i se spusese că
țăranii nu au pâine, a spus că pot să mănânce cozonac.” Nu există nici o rațiune documentară să se
considere că „prințesa” din textul rousseauist este Maria-Antoaneta. [17]

Ajuns la Paris, regele s-a considerat prizonier al gloatei pariziene și prin urmare dezlegat de tot ce fusese
silit să accepte. Când parizienii s-au răsculat în iulie, ei considerau Adunarea ca pe un aliat. În octombrie,
Adunarea a fost ignorată și umilită. Când deputații l-au urmat pe rege la Paris, unii dintre ei s-au simțit în
aceeași măsura prizonieri ca și regele, cei mai mulți dorind să ajungă la un compromis cu regele, fiind însă
dificil în contextul în care erau înconjurați de o populație care-și putea impune Adunării voința proprie
printr-o răscoală. Majoritatea moderată a deputaților nu mai avea încredere în populația Parisului și nici
în rege.

Reformele Adunării Constituante[modificare | modificare sursă]

După octombrie 1789, mulți francezi credeau că revoluția s-a terminat. În 1790, s-a reorganizat
administrația financiară, legile, finanțele și economia prin aplicarea principiilor Declarației drepturilor
pentru a se oferi Franței un sistem uniform, descentralizat, reprezentativ și umanitar. Deputații se
considerau descendenții iluminismului și intenționau să încheie ostilitățile, cruzimea și să pună capăt
superstiției și sărăciei. Erau puțini care regretau dispariția Vechiului Regim.

Administrația locală[modificare | modificare sursă]

Prin restructurarea administrației locale, deputații puteau să se asigure că puterea va fi descentralizată,
trecând de la guvernul central de la Paris la autoritățile locale, ceea ce a îngreunat regelui recâștigarea
puterii pe care o deținuse anterior. Voiau să se asigure că toți funcționarii publici vor fi aleși și vor
răspunde în față celor care i-au ales. Prin decretele emise în decembrie 1789-ianuarie 1790, Franța a fost
împărțită în 83 de departamente, subdivizate în 547 de districte și 43.360 de comune, grupate în
cantoane, care aveau ca scop să funcționeze ca zone în care se formau adunările electorale primare în
care își aveau tribunalele judecătorii de pace. Toate subdiviziunile administrative, exceptând cantoanele,
erau conduse de consilii alese prin vot. Toți cetățenii activi, care plăteau impozite, echivalând cu trei zile
de munca, îi votau pe funcționarii municipali. Cetățenii care nu plăteau impozitele nu aveau drept de vot
și erau numiți cetățeni pasivi. Cetățenii activi votau în adunările electorale primare când se desfășurau
alegerile generale, dar nu puteau deveni funcționari publici decât dacă plăteau impozite echivalent cu 10
zile de muncă. Al doilea strat de cetățeni activi alegea membrii adunărilor districtuale și departamentele
și puteau căpăta funcții la aceste niveluri. Alegeau și deputații în Adunarea Națională. Al treilea strat de
cetățeni activi care plăteau un impozit direct de un marc d'argent-echivalent a 50 de zile de munca,
pentru a deveni deputat în Adunarea Națională. De aceea, sistemul electoral era în favoarea celor bogați.
Dar 61% din francezi aveau dreptul să participe la alegeri. La nivel municipal, cei mai mulți țărani aveau
dreptul să voteze și îndeplineau condițiile pentru a candida la funcții, echivalând cu o revoluție
administrativă. Dacă anterior, administrația provincială era asigurată de funcționari guvernamentali,
neexistând nici un consiliu ales, în 1790, nu mai exista nici un funcționar guvernamental la nivel local,
consiliile alese înlocuindu-i pe toți. Consiliile din sud erau dominate de burghezie, consiliile din nord erau
predominate de burghezia urbană ce deținea funcții în orașe, lăsând comunele rurale sub controlul
țăranilor bogați, ale micilor negustori sau meșteșugarilor. Multe grupuri sociale care nu au deținut funcții
până atunci puteau să o facă. S-a estimat că în decursul unui deceniu, un milion de oameni au fost aleși în
consilii și au câștigat experiență administrativă. A fost impus un volum uriaș de muncă, mult mai mult
decât cereau caietele de doleanțe, stabilind și încasând impozitele directe, păstrând legalitatea și ordinea,
ocupându-se de executarea lucrărilor publice și supravegheau întreținerea bisericilor și verificau garda
națională. Trebuiau să asigure depunerea jurământului de loialitate pentru clerici, să înregistreze
nașterile, căsătoriile și decesele, să rechiziționeze cereale și să-i supravegheze pe cei suspectați ca
oponenți ai revoluției. În unele zone catolice, autoritățile nu agreau persecutarea preoților care refuzau
să depună jurământul de loialitate, iar comunele rurale nu-și îndeplineau pe deplin datoria, iar în unele
consilii, mulți membri erau analfabeți.

Domeniul financiar[modificare | modificare sursă]

Au fost încasate puține impozite după colapsul administrației regale în 1789. Adunarea avea nevoie de
bani, mai ales după ce a decis ca deținătorii de slujbe venale trebuiau să fie despăgubiți pentru pierderea
slujbelor lor. Un nou sistem de impozitare nu a fost stabilit imediat, s-a decis ca sistemul existent de
impozitare directă și indirectă să funcționeze în continuare până în 1791. Oamenii doreau ca cererile
formulate în caiete să fie aplicate, iar după izbucnirea unor violențe în Picardia, guvernul a cedat. 'La
gabelle' a fost abolită în martie 1790, fiind desființate toate impozitele indirecte nepopulare, exceptând
taxele vamale externe.

Pentru a procura banii necesari, noul sistem trebuia sa opereze efectiv, iar Adunarea a votat, în
noiembrie 1789, punerea proprietăților bisericii la dispoziția națiunii. Pământurile bisericii au fost
vândute în beneficiul statului, care asumau plata salariilor clerului, astfel, biserica își pierdea majoritatea
veniturilor sale, pierzând și dijma. Cei care își cumpărau pământuri bisericești aveau un interes legitim să
le apere. Guvernul a emis asignate (bonuri de tezaur) pe care publicul să le cumpere și să le folosească
pentru achiziționarea pământurilor bisericești. În aprilie 1790, Adunarea a transformat aceste bonuri în
bani de hârtie, care puteau fi folosiți în tranzacții financiare.

Burghezia a beneficiat din plin, având la dispoziție banii necesari, bunurile fiind vândute în loturi mari și a
cumpărat cea mai mare parte a terenurilor din preajma orașelor. Țăranilor le-a mers mai bine departe de
orașe. 25% din pământul existent a fost vândut ca biens nationaux, din care țăranii au cumpărat 52% iar
burghezia 48%. O treime din țărani posedau pentru prima oara pământ. Burghezia le-a revândut în loturi
mici țăranilor. Numărul țăranilor mici proprietari de pământ a crescut cu un milion până în 1810.

Noul sistem financiar a intrat în vigoare în ianuarie 1791. Impozitele indirecte au fost desființate,
principalul impozit fiind asupra pământului, înlocuind la taille și la vingtieme. Urma să acopere 75% din
totalul veniturilor. 20% urmau să provină dintr-un impozit pe avere, de care oamenii se plângeau că ar fi
fost vechea capitație într-o formă nouă, iar restul taxe vamale. Impozitele urmau să fie percepute de
consiliile municipale. Sistemul ar fi putut funcționa dacă ar fi existat o evaluare sistematică a terenurilor,
dar pentru asta era nevoie de un număr mare de funcționari publici. Adunarea nu a putut oferi datorită
costurilor, ca urmare, expertiza asupra valorii terenurilor a început după 1807. Noile registre fiscale se
bazau pe cele ale vechiului regim, iar marile variații regionale s-au menținut și ca exemplu, populația din
Seine et Marne plătea impozite de cinci ori mai mari decât cea din Arriege. Chiar așa, cei săraci au avut de
câștigat datorită desființării impozitelor indirecte, povara impozitelor cazând mai mult pe producători
decât pe consumatori.

Reformele economice[modificare | modificare sursă]

Comerțul și industria trebuiau să devină libere. În august 1789, s-a constituit comerțul liber cu cereale, iar
controlul prețurilor a fost suprimat. Măsurile s-au extins și asupra altor produse. Se dorea ca prețurile și
distribuirea tuturor alimentelor de bază să fie controlate, pentru a evita lipsa lor, prețurile mari și
foametea. În octombrie 1790, au fost desființate tarifele interne și s-a creat o piață națională, favorizată
și de creșterea unui sistem unic de măsuri și greutăți-sistemul zecimal, care a fost aplicat în întreaga
Franță.

Deputații s-au debarasat de orice corporație cu privilegii speciale. În 1791, breslele au fost desființate
pentru că limitau accesul la anumite meserii. În iunie 1791, o alianță de 80.000 de muncitori parizieni a
amenințat cu greva generală pentru a obține salarii mai mari, astfel, Adunarea a votat legea Le Chapelier,
după numele deputatului care a produs-o, fiind interzise sindicatele și organizațiile patronale. Negocierile
colective, pichetarea și grevele au fost declarate ilegale, fiind considerată o legislație de clasă pentru că a
fost votată la cererea fabricanților și prejudicia interesele muncitorilor. Cum nimeni din adunare nu a
obiectat, grevele au rămas ilegale până în 1864, iar primele sindicate aveau să apară abia în 1884.

Adunarea considera sprijinirea săracilor o îndatorire a statului. Biserica putea să ofere puțina asistență
anterior, dar acum nu mai avea surse de venit. Era necesară o organizație națională, finanțată din
impozite, care să preia misiunea. Adunarea a înființat un comitet care a demonstrat cât de gravă era
problema, concluzionând că 2 milioane de oameni se puteau întreține numai cerșind. Comitetul și-a dat
seama că e neputincios în ajutorarea săracilor, neexistând banii necesari. [18]

Justiția[modificare | modificare sursă]

Adunarea Constituantă a aplicat sistemului juridic același principiu de uniformitate pe care l-a aplicat
administrației locale. Legislațiile distincte în nord și sud și tipurile de tribunale au fost înlocuite de aceleași
legi și aceleași tribunale în întreaga Franța. Les lettes de cachet erau considerate ilegale prin Declarația
drepturilor. Toate vechile tribunale-parlamentele, tribunalele senioriale și ecleziastice au fost înlăturate și
înlocuite de un sistem nou, uniform, bazat pe subdiviziuni administrative și pe administrația locală
reorganizată. În fiecare canton era un judecător de pace, care se ocupa de cazuri ce anterior le reveneau
tribunalelor senioriale. Principala sa misiune era să convingă părțile să ajungă la o înțelegere, dar putea să
judece cauzele civile minore fără apel. Cauzele civile mai importante le reveneau tribunalului districtual.
Exista câte un tribunal penal în fiecare departament, unde procesele se desfășurau în public, iar un juriu
format din 12 cetățeni, aleși prin tragere la sorti, decideau în materie de vinovăție sau nevinovăție. Ideea
unui juriu și a judecătorilor de pace au fost preluate din dreptul britanic. În fruntea sistemului judiciar se
afla o Curte de apel, ai cărei judecători erau aleși de adunările departamentale. Toți judecătorii erau aleși
de cetățenii activi, dar numai cei care erau avocați de cinci ani erau eligibili. Era o garanție că toți
judecătorii erau calificați și responsabili. Codul penal a devenit tot mai uman: tortura și mutilarea au fost
abolite, iar cel arestat trebuia adus în fața unui tribunal în 24 de ore. Numărul crimelor pentru care era
prevăzută pedeapsa cu moartea a fost redus, din martie 1792, fiind folosită cea mai rapidă metoda de
execuție pentru toți condamnații la moarte-ghilotina. Noul sistem judiciar a fost durabil, justiția devenind
imparțială, accesibilă, necostisitoare și populară. După ce anterior justiția franceză era considerată a fi
cea mai înapoiată, barbară și coruptă din Europa, în doi ani, a devenit una dintre cele mai luminate.

Religia[modificare | modificare sursă]

Adunarea Constituantă a dorit să creeze o biserică în care să nu mai existe abuzuri, eliberată de sub
controlul papal, o biserică democratică și legată de noul sistem de administrație locală. Deputații nu erau
antireligioși sau anti-catolici, ci voiau să extindă asupra religiei principiile pe care le aplicau în celelalte
domenii. Voiau să lege biserica catolică din Franța de stat, mai strâns decât fusese în timpul vechiului
regim. În august 1789, Adunarea a desființat dijma, les annates (sume plătite de catolici papei) și
pluralismul (deținerea mai multor funcții clericale în cazul episcopilor). Vechile privilegii corporative ale
bisericii au fost desființate, ca dreptul de a decide cât impozit să plătească. Majoritatea clericilor au
sprijinit aceste măsuri. Au acceptat punerea în vânzare a pământurilor bisericești, pentru că urmau să fie
plătiți mai bine decât au fost plătiți sub vechiul regim. În februarie 1790, un decret făcea distincție dintre
ordinele monastice care nu activau în comunitatea din care făceau parte și cele care se ocupau de
educație și caritate. Primele au fost suprimate, încât nu aveau o contribuție directă la binele obștesc.
Celorlalte li s-au îngăduit să existe în continuare, deși a fost interzisă călugărirea. În decembrie 1789, s-a
emis decretul care acorda drepturi civile protestanților și s-au extins drepturi asupra evreilor în
septembrie 1791.

Organizarea bisericii era adaptată în cadrul administrativ al conducerii politice locale. Diocezele
coincideau cu departamentele, numărul episcopiilor scăzând de la 135 la 83. Clericii urmau să nu mai fie
numiți, ci aleși, astfel, episcopii erau aleși de electorii departamentali, preoții de către cei districtuali.
Papa nu mai putea confirma noii episcopi. Toți clericii erau obligați să locuiască în dioceza sau parohia lor.
Cei mai mulți clerici s-au opus principiului electiv, dar majoritatea episcopilor au fost în favoarea găsirii
unei căi de acceptare a Constituției civile. Au cerut ca reformele să fie supuse unui sinod național al
bisericii franceze. Ar fi fost un compromis posibil, dar Adunarea Constituantă nu l-a acceptat, considerând
că el ar fi făcut din nou din biserică o corporație privilegiată în stat și un ordin separat, ceea ce tocmai
fusese abolit. Cum o adunare bisericească nu a fost lăsată să dezbată situația, clerul a așteptat verdictul
papei. El a amânat să ia o decizie, fiind implicat în negocierile cu francezii, în privința statului Avignonului,
teritoriu papal din Franța. Adunarea nu a mai putut aștepta, în noiembrie 1790, a decretat că clerul
trebuia să depună jurământ pe constituție. Aceasta a dezbinat clerul. În Adunare, numai doi dintre cei 44
de episcopi și o treime din ceilalți clerici au depus jurământul. Șapte episcopi și 55% din cler au depus
jurământul. În martie-aprilie 1791, papa a condamnat Constituția civilă, iar mulți clerici care au depus
jurământul au retractat.

Constituția civilă a clerului a avut efecte, iar deputații din Adunare au fost șocați când a fost respinsă de
mulți clerici și de papă. În Franța, în acel moment, funcționau două biserici catolice. Una era biserica
constituțională, care accepta revoluția și era respinsă de Roma. Cealaltă, care refuzase să depună
jurământ, ai cărei clerici erau denumiți „nejurați” sau „refractari”, era aprobată de papă, fiind împotriva
revoluției. Pentru prima dată, contrarevoluția, mișcarea care urmărea să răstoarne revoluția, a primit
sprijin de masă, fiind anterior susținută doar de regaliști și emigranți. În zonele fervent catolice, puțini
clerici au depus jurământul. Mulți săteni s-au plâns că Adunarea încerca să schimbe religia, mai ales când
preoții refractari au fost destituiți. Ostilitatea față de revoluție se va transforma ulterior într-un război
civil. [19]

Cluburile revoluționare[modificare | modificare sursă]

Cluburile politice s-au format imediat după întrunirea Stărilor Generale în mai 1789. Clubul Iacobinilor a
luat naștere din contactele deputaților radicali bretoni și cei care împărtășeau perspective similare. După
evenimentele din octombrie, când Adunarea s-a mutat la Paris, clubul s-a întrunit într-o clădire închiriată
de la dominicani, supranumiți iacobini. Membrii săi dezbăteau acolo măsurile care urmau să fie supuse
Adunării. Întrucât taxa de înscriere era mare, membrii săi numărau 1.200 în iulie 1790 și proveneau din
straturile bogate. Până în vara 1791, în Clubul iacobinilor au dominat reprezentanții monarhismului
liberal constituțional. Maximilien Robespierre era liderul unui grup minoritar de deputați și iacobini
radicali. S-a format o rețea națională de cluburi iacobine. În primăvara 1791, existau 900 de cluburi.
Clubul cordelierilor a fost fondat în 1790 și era mai radical decât Clubul iacobinilor și accesul era liber. Nu
era de acord cu distincția dintre cetățeni activi și cei pasivi și sprijinea măsurile susținute de sanculoți:
democrația directă, rechemarea deputaților pentru a da socoteală de acțiunile lor și dreptul la insurecție.
Clubul avea aderență în rândul clasei muncitoare, deși liderii erau burghezi. Georges Jacques Danton și
Desmoulins erau juriști. Hebert era un scriitor fără succes devenit ziarist, după ce a fost acordată
libertatea presei, iar Brissot era și el ziarist, dar cel mai cunoscut era Marat, un doctor ratat ce îi ura pe
toți cei privilegiați sub Vechiul Regim îi ataca violent în ziarul său „L'Ami du Peuple”, devenind principalul
purtător de cuvânt al mișcării populare. În iarna 1790-1791, s-au format societăți populare sau fraterne
care se găseau în toate districtele Parisului și în numeroase orașe de provincie. În 1791, Clubul
Cordelierilor și societățile populare au alcătuit o federație și au ales un comitet central. Membrii societății
populare proveneau din profesiile liberale, dintre funcționari, meșteșugari și mici negustori. Muncitorii
intrau rareori pentru că nu aveau timp să facă politică. Cum nu existau partide politice, cluburile au jucat
un rol important în revoluție, ele informând publicul asupra principalelor probleme la zi, sprijinind
anumiți candidați în alegeri și acționând ca grupuri de presiune pentru a influenta deputații în Adunare și
pentru a promova acțiuni pe care deputații păreau că doreau să le întreprindă.

Țăranii și sanculoții n-au fost mulțumiți cu ce au obținut de pe urma revoluției. În primăvara 1790, când
țăranii au sesizat că dările nu au fost desființate cu totul, ci trebuiau răscumpărate, au fost deziluzionați.
A izbucnit o revoltă rurală în Bretania, în centrul și sud-estul Franței, care a durat doi ani. Țăranii au fixat
prețul cerealelor, cereau vânzarea proprietăților, considerate bunuri naționale, în loturi mici și atacau
castele. Răscoala din Midi din 1792 a dus la amploarea și extinderea distrugerilor. Sanculoții, cei care
purtau pantaloni lungi și nu bufanți până la genunchi, ca membrii claselor superioare, fiind muncitori din
orașe, nu formau o clasă, printre ei fiind meseriași și meșteșugari cu ateliere proprii, alături de muncitorii
salariați, li se datora atacul asupra Bastiliei și readucerea familiei regale la Paris în octombrie. Au fost
puțin răsplătiți și mulți dintre ei erau cetățeni pasivi care nu aveau drept de vot. Sufereau de pe urma
inflației, iar pentru a-și acoperi cheltuielile, guvernul a tipărit mai multe asignate, a căror valoare a scăzut.
La începutul anului 1791, s-au desfășurat greve, în care muncitorii protestau împotriva scăderii valorii
salariilor. Prețul cerealelor a crescut cu 50% după recolta slabă din 1791, provocând revolte, în care
mulțimea obliga negustorii să reducă prețurile. Nemulțumirile muncitorilor au fost folosite de societățile
populare, care legau protestele economice de necesitatea politică a unei republici democratice, de
grupurile din Adunare care doreau să acceadă la guvernare.

Căderea monarhiei și Comuna din Paris[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Insurecția de la 10 august 1792.

Fuga la Varenne[modificare | modificare sursă]

Mirabeau, orator și politician al Adunării Constituante, membru al Comitetului celor treizeci, nobil
monarhist, a reprezentat starea a treia în Stările Generale. Dorea schimbarea monarhiei pentru a
supraviețui, o monarhie limitată, cu un guvern care să răspundă în fața Adunării. Era singurul care putea
asigura o conducere eficientă, dar nu i s-a acordat încredere. Din mai 1790, el a avut legături strânse cu
cei de la curte, care i-au achitat datoriile și i-au plătit o pensie, iar el îl sfătuia pe rege prin corespondență
și îl apăra la Adunare. Mirabeau a murit în aprilie 1791, iar moderații câștigau influență în Adunare. Se
temeau că noile cluburi vor duce la apariția unei mișcări muncitorești organizate. Voiau să pună capăt
revoluției, fiind necesar un compromis cu regele, însă erau acuzați de trădare. Ludovic al XVI-lea a fugit
însă la Motmedy, în Lorena, la granița cu Luxemburg, punându-se sub protecția comandantului militar din
regiune, unde putea să negocieze de pe poziții de forță cu Adunarea Constituantă părțile neagreate din
Constituție. Se spera că o acțiune militară nu va fi necesară, însă regele era conștient că fuga sa putea
provoca un război civil. Ludovic a părăsit cu familia sa Parisul, la 20 iunie 1791, iar când a ajuns la
Varennes, la 48 de km, fiind recunoscut, a fost oprit. A fost adus înapoi la Paris, în timp ce fratele său mai
mic, contele de Provence, a fugit cu soția lui la 20 iunie, ajungând cu bine la Bruxelles.
Regele și-a pierdut popularitatea, iar numele de străzi și firme cu însemne regale au dispărut din tot
orașul. Fuga sa i-a convins pe mulți susținători că nu mai pot să-i acorde încredere și deja se vorbea
despre instaurarea unei republici, deși se temeau de izbucnirea unui război civil în Franța și la războaie cu
alți regi europeni. La 16 iulie, Adunarea a votat pentru suspendarea regelui, până când Constituția va fi
finisată. Acesta avea să fie repus în drepturi numai dacă va jura că o va respecta. [20]

Champ de Mars[modificare | modificare sursă]

Radicalii erau consternați că regele nu a fost detronat sau trimis în judecată, iar furia acestora s-a
îndreptat împotriva Adunării, susținând că nu mai reprezintă poporul. Cordelierii (poreclă a călugărilor
franciscani) i-au convins pe iacobini să li se alăture în susținerea unei petiții pentru detronarea regelui,
scindând Clubul iacobinilor. Cei care nu doreau detronarea regelui au părăsit clubul. Robespierre a rămas
să-i prezideze pe radicalii rămași. 72 dintre cluburile iacobinilor s-au dizolvat și cele mai multe s-au
întrunit în lunile următoare. Disidenții parizieni au format clubul feuillantii (nume familiar al unui grup
politic numit Prietenii Constituției -Amis de la Constitution), care domina Adunarea. La 14 iulie 1790,
50.000 de oameni s-au adunat pe Champ de Mars, un câmp uriaș, unde s-a celebrat Sărbătoarea
Federației și căderea Bastiliei. Au semnat o petiție republicană pe altarul patriei, fiind o demonstrație
politică a celor mai sărace straturi ale populației Parisului. Comuna, presată de Adunare, a declarat legea
marțială și l-au trimis pe La Fayette cu Garda Națională pe Champ de Mars, unde garda a tras în mulțimea
neînarmată, 50 de oameni fiind uciși in urma izbucnirii violentelor.

Legea marțială a rămas în vigoare timp de o lună, fiind arestați lideri populari, iar unii ca Hebert, Marat și
Danton au fugit ori s-au ascuns. Moderații au învins și au restabilit mișcarea populară, fiind gata să
negocieze cu regele. Feuillanti erau și ei implicați în stabilirea unui acord cu regele, deși nu-i mai acordau
încredere și și-au pierdut sprijinul popular. Controlau în acel moment Parisul și Adunarea, dar victoria lor
pe termen lung depindea de cooperarea cu Ludovic.

Constituția din 1791[modificare | modificare sursă]

Adunarea Constituantă a elaborat o Constituție pentru a înlocui monarhia absolută cu una limitată, iar
puterea reală urma să fie transferată unei adunări alese prin vot. O parte din Constituție s-a stabilit în
1789 în privința atribuțiilor limitate ale regelui, dreptul de veto suspensiv nefiind votat definitiv decât în
septembrie 1791. Regele putea să vorbească cu miniștrii care nu erau membri ai Adunării și cu
comandanții militari. Dreptul său de veto suspensiv nu a putut fi aplicat datorită chestiunilor financiare
sau constituționale, el depinzând de Adunare pentru politica externă, având nevoie de asentimentul ei
pentru a declara război. Regele, a cărui funcție era ereditară, era subordonat Adunării, pentru a vota legi
pe care regele trebuia să le respecte, iar în septembrie, a fost silit sa accepte Constituția. Maria
Antoaneta nu a acceptat-o.[21]

Adunarea Legislativă[modificare | modificare sursă]

După acceptarea constituției, Adunarea Constituantă a fost dizolvată. Pentru a-i împiedica pe opozanți să
domine următoarea Adunare, Robespierre a propus o ordonanță de auto-recuzare, fiind votată, conform
căreia nici un membru al Adunării Constituante nu va mai putea face parte din viitoarea Adunare
legislativă.

Au votat mai puțin de un sfert din cetățenii activi, alegând o Adunare în întregime burgheză, fiind câțiva
nobili, dintre care mulți s-au retras pe domeniilor lor. Numai 23 de clerici au fost aleși și nu existau țărani
sau meșteșugari și erau puțini oameni de afaceri. La început, 264 de deputați și erau membri ai Clubului
Feuillantilor, care considerau revoluția ca fiind încheiată,136 de deputați și erau membri ai Clubului
Iacobinilor. 350 de deputați nu aparțineau niciunei tabere.
Pe deputați îi îngrijorau clericii care au refuzat sa depună jurământul civic și emigranții, ai căror număr a
crescut. Toți episcopii Vechiului Regim și multe dintre familiile de la curte și parlamentare au emigrat.
Ofițerii au dezertat în masă din armată. La începutul anului 1791, 1.200 de ofițeri nobili s-au alăturat
emigranților. În septembrie 1791, au emigrat 6.000 de ofițeri. Adunarea a votat în noiembrie două legi,
una declarându-i suspecți pe toți preoții care nu au depus jurământul, iar cealaltă susținea că toți
emigranții care nu se întorc până în ianuarie 1792 își vor pierde proprietățile și vor fi considerați trădători.
Când regele și-a folosit dreptul de veto împotriva acestor legi, părea că subminează revoluția.

În aprilie 1792, a izbucnit războiul cu Austria.

Războiul[modificare | modificare sursă]

Masacrul din Septembrie

Inițial, marile puteri nu erau interesate să intervină, mai ales împăratul Leopold al II-lea de Habsburg care
aproba reformele liberale și nu dorea întoarcerea absolutismului în Franța, fiind mulțumit de prăbușirea
și slăbirea Franței ca potențial rival. Rusia, Austria și Prusia erau preocupate, primele două fiind în război
cu Imperiul Otoman. Leopold a abandonat lupta pentru a se concentra asupra posesiunilor austriece din
Țările de Jos unde s-a desfășurat o revoltă pe care a înăbușit-o în iarna 1790 și și-a îndreptat atenția spre
Polonia din care Rusia și Prusia voiau să obțină teritorii. După fuga la Varenne, austriecii au început să-l
sprijine pe Ludovic. În august 1791 au semnat împreună cu Prusia Declarația de la Pillnitz, fiind gata să-l
readucă pe rege pe poziție. Părea că o intervenție austriacă era improbabilă după ce Leopold a salutat
constituția. Maria Antoaneta i-a scris fratelui ei, Leopold, în septembrie să-l avertizeze că armata a distrus
tot, cerând ca Franța să fie învinsă într-un război cu Austria. Regele a fost de acord. Însă deputații au auzit
zvonurile cum că un comitet austriac era prezidat de regină și că erau trimiși agenți secreți la Koblenz și
Viena pentru a izbucni contrarevoluția.

Comandanții militari, ca La Fayette și Dumouriez, voiau războiul. La Fayette, primul comandant al Gărzii
Naționale, l-a adus pe rege de la Versailles la Paris. Era dezamăgit că revoluția nu a adus stabilitate
politică și dorea ca autoritatea regelui să fie consolidată. A cooperat și cu brissotini care doreau război,
aceștia fiind un grup de deputați și numiți după numele liderului lor, Jacques Brissot. S-au unit cu câțiva
deputați și din Gironde, departament din sud-vestul Franței, fiind cunoscuți sub numele de girondini.
Brissot era susținătorul unei republici și după fuga de la Varenne, dorea abolirea monarhie și judecarea
regelui, înțelegând că acesta nu a acceptat constituția și că se uneltea împotriva revoluției. Erau 130 de
girondini în Adunare, astfel, pentru a obține majoritate, aveau nevoie de sprijinul lui La Fayette și al
adepților săi. Brissot a obținut majoritatea exploatându-le speranțele și temerile printr-o campanie în
favoarea războiului. Anglia nu se putea amesteca, Rusia era ocupată cu Polonia, iar Prusia ar lupta pentru
Franța. Un război cu Austria ar spori durabilitatea noului regim. Exceptând câțiva politicieni, printre care
Robespierre, majoritatea deputaților au fost cuceriți de argumente. Robespierre s-a împotrivit la Clubul
Iacobinilor, considerând că cei care se opun fățiș revoluției sunt discreditați pentru a constitui un pericol,
adevărata amenințare venind din partea militarilor ca La Fayette. Războiul ar fi numai un mijloc de
înlăturare a Constituției și ultima fază de nimicire a libertății. Robesspierre a rămas izolat și nepopular, iar
relațiile sale cu Brissot s-au înrăutățit. Girondinii au insistat în favoarea războiului. La 7 februarie 1792,
Prusia și Austria s-au aliat, crezând că îi pot intimida pe francezi. Prusia ocupase Provinciile Unite în 1789
doar cu o mică armată, iar Austria ocupase Belgia în mai puțin de două săptămâni, ambele considerând
Franța slabită. Amenințările austriecilor și atacurile girondinilor la adresa comitetului austriac de la curte
l-au silit pe rege să demită miniștrii feuillanti în martie 1792 și să numeasca un guvern radical, inclusiv
cativa ministri girondini. Adunarea, guvernul și noul ministru de externe, Dumouriez, doreau războiul. Dar
la 1 martie, Leopold a murit și a fost înlocuit de Francisc al II-lea. Austria a decis izbucnirea războiului când
au apărut zvonuri că Maria Antoaneta va fi judecată.

În cele din urmă Franța a declarat război Austriei, cu un vot favorabil din partea Adunării pe 20 aprilie
1792, după o listă lungă de plângeri prezentată de ministrul de externe Dumouriez. Dumouriez a
organizat o invazie imediată a sudului Țărilor de Jos, unde a considerat că populația locală va dori
prăbușirea imperiului austriac. Cu toate acestea, o mare parte a armatei revoluționare era dezorganizată,
și forțele recrutate erau insuficiente pentru invazie. După declarația de război, soldații francezi au
dezertat în masă și, într-un singur caz, și-au asasinat propriul general, Dillon. În timp ce guvernul
revoluționar a recrutat de urgență trupe noi și a reorganizat armata sa, o mare parte a armatei prusiene,
sub conducerea lui Carol Wilhelm Ferdinand, s-a reunit la Koblenz lângă Rin. În iulie, invazia a început,
armata lui Braunschweig cucerind ușor cetățile din Longwy și Verdun. Apoi, ducele, a dat o proclamație
numită Manifestul lui Brunschweig, scrisă de vărul regelui Franței, Louis Joseph de Bourbon, liderul unui
corp de emigranți în cadrul armatei aliate, care declara intenția aliaților de a reda regelui toată puterea și
de a trata orice persoana sau oraș care li se va opune ca pe un rebel și să fie condamnați la moarte de
legea marțială. Proclamația, cu toate acestea, a avut ca urmare întărirea deciziei armatei revoluționare și
a guvernului de a li se opune, cu orice preț. Pe 10 august, o mulțime de oameni a atacat Palatul Tuileries,
unde locuiau Louis și familia sa. Invazia a continuat, însă pe 20 septembrie la Valmy, aceștia au fost învinși
de Dumouriez și Kellerman, o bătălie în care artileria franceză s-a întrecut pe sine însăși. Deși lupta a fost
una bine organizată, le-a dat o mare încredere de sine francezilor. Mai mult, prusienii, văzând că
încleștarea devine mai lungă și mai costisitoare decât au prevăzut, au decis că riscul de mărire a
cheltuielilor și de a se declanșa o luptă continuă era mult prea mare, și au decis să se retragă din Franța
pentru a-și proteja armata. A doua zi, monarhia a fost abolită, și a fost declarată Prima Republică.

În același timp, francezii au izbutit și pe alte fronturi, ocupând regiunea Savoia și Nisa în Italia, iar
Generalul Custine a invadat Germania, ocupând mai multe orașe pe cursul Rinului, ajungând chiar până la
Frankfurt. Dumouriez a atacat Belgia încă o dată, câștigând în fața austriecilor la Jemappes pe 9
noiembrie, și ocupând întreaga țară la începutul iernii.[22]

Abolirea monarhiei[modificare | modificare sursă]

Armata franceză era deplorabilă: mulți ofițeri emigraseră, voluntarii nu erau instruiți și echipați pentru
lupta. Înaintarea franceză în Țările de Jos a fost oprita la 29 aprilie. Trupele s-au retras panicate spre Lille,
unde și-au ucis comandantul. Unități întregi au dezertat, iar la sfârșitul lunii mai, toți cei trei comandanți
cereau încheierea războiului. Armatele aliate au invadat Franța. Maria Antoaneta a trimis austriecilor
detalii ale planurilor militare franceze.

Guvernul se înfrunta cu opoziția preoților refractari și a contrarevoluționarilor. Girondinii au acționat

împotriva trădătorilor în urma solicitărilor populare. La 27 mai, Adunarea a votat legea de deportare a
preoților refractari, iar o altă lege trimiterea la vatră a Gărzii regale și o a treia revedea constituirea unei
tabere a 20.000 de soldați ai gărzilor naționale din provincii (federați). Erau meniți să apere Parisul de
invazia străină și guvernul de o lovitură de stat din partea generalilor. Ludovic a refuzat aprobarea acestor
legi, iar Roland, ministrul girondin a protestat. Ludovic l-a demis cu alți miniștri girondini la 13 iunie.
Dumouriez a demisionat, iar la 19 iunie, Ludovic și-a folosit dreptul de veto împotriva legilor în privința
preoților refractari și taberei gărzilor provinciale. La 18 iunie a fost citită scrisoare lui La Fayette în
Adunare, în care scria că îi acuză pe iacobini că au instaurat un stat în stat și cerea Adunării să pună capăt
domniei cluburilor. Șefii ai celor 48 de secțiuni au reacționat organizând o demonstrație armată la 20
iunie, ai căror lideri proveneau din Clubul Cordelierilor. Iacobinii i-au respins. 8.000 de demonstranți,
membri ai Gărzii naționale, au năvălit la Tuileries. Regele nu și-a retras vetoul și nici nu i-a rechemat pe
miniștri girondini. Adunarea a luat măsuri pentru a fi recunoscută importanța crescânda a sanculoților. La
11 iulie, a declarat stare de urgență, emițând decretul „La patrie en danger”, care chema toți francezii la
luptă. Tensiunea din Paris a fost agravată de sosirea federaților din provincii și de manifestul lui
Braunschweig. Erau revoluționari și republicani militanți spre deosebire de Garda națională pariziană și a
cărei ofițeri erau regaliști. Își exprimau patriotismul în Cântecul de război pentru armata Rinului, compus
la Strasbourg de Rouget de Lisle, fiind denumita ulterior „La Marseillaise” pentru că a fost cântat de
federații din Marsilia în marșul lor spre capitală.
La 1 august, manifestul lui Braunschweig a fost publicat la Paris în care amenința că toți membrii Gărzii
Naționale care vor fi prinși luptând vor fi pedepsiți ca rebeli și amenințau Parisul cu invazia. Francezii s-au
înfuriat și mulți dintre cei care au sprijinit monarhia s-au întors împotriva ei. Radicalii și federații erau
pregătiți pentru o noua insurecție, iar girondinii l-au avertizat pe rege de răscoală, propunându-i să-i
recheme pe miniștrii demiși. Ludovic a refuzat. Liderul iacobin, Robespierre, a cooperat cu comitetul
central al federaților, la 29 iulie, într-un discurs la Clubul Iacobinilor, și-a anunțat propunerile, renunțând
la sprijinul acordat anterior constituției din 1791 și reclamând răsturnarea monarhiei. Dorea o Convenție
națională, aleasă prin sufragiu, care să înlocuiască Adunarea Legislativa, o epurare a conducerii
departamentale, ce includea mulți regaliști. În urma susținerii petițiilor federaților, cluburilor și
provincialilor, la 3 august, Petion, primarul Parisului, a venit la Adunarea Legislativă și a cerut în numele a
47 din 48 de secțiuni abolirea monarhiei. Adunarea a refuzat să-l detroneze pe rege și a respins moțiunea
de judecare a lui La Fayette. I-a convins că insurecția era necesară.

În noaptea de 9 august, sanculoții au preluat Primăria (Hôtel de Ville) și au înlăturat fosta municipalitate și
au instaurat Comuna revoluționară, condusa de Hebert. Mii de membri ai Gărzii Naționale, fiind deschisă
și cetățenilor pasivi, 2.000 de federați, conduși de cei din Marsilia, au mărșăluit spre Tuileries. Palatul era
apărat de 3.000 de soldați, dintre care 2.000 aparțineau Gărzii Naționale, ceilalți fiind mercenari elvețieni.

Regele a cerut adăpost Adunării, pentru a-și proteja familia. Garda națională care apăra palatul s-a
alăturat insurgenților și au început sa tragă. Marsiliezii au replicat cu mitralii. Regele a ordonat gărzilor
elvețiene să înceteze focul. Dar 600 de elvețieni au fost uciși, iar dintre insurgenți, 90 de federați și 300 de
parizieni au fost uciși sau răniți. Insurgenții au năvălit în Adunare și au obligat-o să recunoască noua
Comună revoluționară care a ordonat atacul asupra palatului. Deputații au trebuit să-l predea pe rege
Comunei, care l-a închis în Temple. Au fost siliți să accepte alegerea unei Convenții Naționale prin sufragiu
masculin care să elaboreze o nouă constituție democratică. Comuna stăpânea în acel moment Parisul,
chiar dacă restul Franței recunoștea numai autoritatea Adunării.

Monarhiștii constituționali au început să se ascundă, iar girondinii au rămas stăpâni, beneficiari ai unei
revoluții pe care au încercat să o evite. Cei 300 de deputați și rămași în Adunare au numit noi miniștrii,
inclusiv pe cei demiși anterior, fiind numit printre ei și Danton ca ministrul justiției, după ce s-a remarcat
în Clubul cordelierilor și în secțiunile pariziene. S-au votat măsuri radicale, printre care și deportarea
preoților refractari. Adunarea a decretat că obligațiile feudale răscumpărabile erau desființate fără
despăgubiri, dacă seniorul nu poseda titlul de proprietate. Regimul feudal s-a încheiat. Adunarea a dispus
ca proprietățile emigranților să fie vândute în loturi mici, iar regele a fost suspendat. Convenția s-a
întrunit la 20 septembrie 1792. Pe 21 septembrie, monarhia a fost abolită. [23]

Teroarea[modificare | modificare sursă]

Teroarea a început cu atacul de la Palatul Tuileries din 10 august 1792, care a provocat Masacrele din
Septembrie și s-a încheiat cu bătălia de la Valmy, invazia aliaților fiind respinsă. În timpul mișcărilor din 31
mai-2 iunie 1793, au fost arestați deputații girondini. Regimul terorii s-a încheiat cu execuția lui
Robespierre și a susținătorilor lui în iulie 1794. A început a doua Teroare când armatele franceze sufereau
înfrângeri și Franța era din nou amenințată cu invazia și s-a sfârșit cu victoria de la Fleurus, din iunie 1794
ce a asigurat frontierele Franței.

Lupta dintre girondini și iacobini[modificare | modificare sursă]

În august-septembrie 1792 s-au desfășurat alegerile pentru Convenție, rezultatele fiind însă denaturate
de teama și intimidare. La Paris, simpatizanții monarhiști și-au pierdut dreptul de vot. Toți cei 24 de
membri care reprezentau Parisul erau iacobini, republicani și susținători ai Comunei. Inițial erau 200 de
girondini și 100 de iacobini în Convenție. Majoritatea nu aparțineau nici unei tabere și pentru că ocupau
parterul din mijlocul sălii în care lucra Adunarea, au primit denumirea „mlaștina” sau „câmpia”. Până la 2
iunie 1792 s-a desfășurat lupta dintre girondini și iacobini. Iacobinii erau cunoscuți ca montagnarzi sau
munteni, pentru că ocupau locurile de sus ale Adunării, la stânga președintelui. Girondinii erau membri ai
Clubului iacobinilor. Ambele grupuri erau alcătuite din burghezi și erau de acord în majoritatea
chestiunilor politice, crezând în revoluție și republică, detestând privilegiile, fiind anticlericali și în
favoarea unei economii liberale, dorind o Franța mai luminată și mai umană. Însă se priveau reciproc cu
suspiciune. Girondinii aveau cea mai mare parte a presei pariziene de partea lor și erau sprijiniți de
provincie. Opoziția girondinilor față de mișcările de la 10 august i-au făcut să piardă sprijinul militanților
parizieni. Montagnarzii erau mai slabi pe poziții în provincii decât girondinii, dispunând de sprijinul solid al
cluburilor și secțiilor pariziene, apărând ca principalii campioni ai Parisului. Girondinii sprijineau
liberalismul, dreptul provinciilor de a se guverna singure, fără intervenția Parisului. Însă ambele grupuri
înțelegeau că pentru câștigarea războiului era necesar sprijinul populației. Girondinii credeau că
Robespierre dorea o dictatură sângeroasă, iar montagnarzii credeau că girondinii ar face compromisuri cu
conservatorii și regaliștii pentru a rămâne la putere, fiind acuzați de contrarevoluție. Nici una nu avea
majoritate în Adunare, fiecare având nevoie de sprijinul „câmpiei”. Inițial, i-au sprijinit pe pe girondini, de
unde proveneau mulți miniștri.

În august, armata franceză se afla într-o situație deplorabilă pentru că La Fayette a fugit la austrieci pe 17
august. Prusacii au traversat frontiera franceză și au cucerit Longway, iar Verdun era pe cale să se predea.
Comuna i-a chemat pe toți patrioții la arme, mii de voluntari oferindu-se să apere capitala. Însă odată
plecați, a apărut îngrijorarea în privința închisorilor supraaglomerate de preoți și nobili. Marat, ce
influența Comuna, a cerut să fie uciși toți cei erau suspecți contrarevoluționari. La 2 septembrie, a început
masacrul prizonierilor timp de cinci zile. 1.100-1.400 dintre cei 2.600 de prizonieri au fost uciși.

La 20 septembrie, la Valmy, armata franceză din 52.000 de soldați a învins armata de 34.000 de prusaci.
Braunschweig s-a retras spre frontieră și armata franceză a reluat ofensiva, ocupând într-o lună malul
stâng al Rinului. În noiembrie, Dumouriez i-a înfrânt pe austrieci la Jenmapes și a ocupat Belgia, iar în sud,
Nisa și Savoia au fost cucerite, în care s-a instalat o administrație revoluționară. Cum armatele trebuiau să
fie întreținute, pământurile bisericii și ale celor considerați inamici al noului regim au fost confiscate, fiind
desființate dijmele și obligațiile feudale.

Iacobinii au insistat ca regele să fie judecat. Girondinii doreau să evite procesul și propuneau organizarea
unui referendum pentru a decide soarta acestuia. Regele a fost găsit vinovat și condamnat la moarte, iar
aceștia au cerut amânarea execuției. Marat a propus ca decizia să fie luată prin apel nominal prin care
fiecare deputat să-și anunțe public decizia. Dintr-o adunare de 721 de deputați, nici unul nu a votat
pentru nevinovăția regelui de frică că ar putea fi considerați trădători. 693 au votat pentru vinovăția
acestuia, 23 s-au obținut, 361 dintre cei care au votat pentru vinovăție au votat pentru pedeapsa cu
moartea, 319 pentru pedeapsa cu închisoarea. Convenția a votat împotriva unei amânări a execuției cu
387 de voturi la 334. Regele era privit ca o amenințare la adresa republicii.

Luni, 21 ianuarie 1793, deposedat de toate titlurile și toate onorurile de către guvernul republican,
Citoyen Louis Capet a fost decapitat prin ghilotinare în ceea ce este astăzi Place de la Concorde. Călăul,
Charles Henri Sanson, a depus mărturie că fostul rege și-a înfruntat cu curaj soarta. Montagnarzii au
câștigat în Convenție un ascendent pe care rar după aceea l-au pierdut.

Convenția a votat un decret prin care Franța își pretindea frontierele naturale ale Rinului, Alpilor și
Pirineilor, decretând și asistența și fraternitate tuturor popoarelor care vor să-și câștige libertatea. Marile
puteri s-au alarmat la anexările teritoriale și extinderea Franței. În februarie, Convenția a declarat război
Angliei și Olandei, în martie, a declarat război Spaniei. Dumouriez a fost înfrânt de austrieci la
Neerwinden. A decis să se îndrepte spre Paris pentru a dizolva Convenția și să reinstaureze Constituția din
1791 și monarhia. Fiindcă armata a refuzat, el a dezertat la austrieci alături de ducele de Chartres, viitorul
rege Ludovic Filip. Franța a pierdut Belgia și malul stâng al Rinului.

Guvernul a ordonat înrolarea a 30.000 de soldați în februarie. S-a produs o mare răscoală în patru
departamente de la sud de Loara sau Vandeea. Țăranii plăteau acolo impozite funciare mai mari și nu
agreau guvernul revoluționar, iar impunerea constituției civile a clerului și vânzarea pământurilor
bisericești au fost privite ca măsuri nepopulare. Țăranii îi priveau pe nobili ca adevărați conducători, mulți
fiind monarhiști. Autoritățile locale, preoții constituționali și membrii Gărzii Naționale au fost uciși. În mai,
guvernul a retras de pe front 30.000 de soldați pentru a reprima răscoala.

Dar pentru a acoperi cheltuielile războiului, au fost tipărite mai multe asignate care au scăzut la jumătate
față de valoarea nominala, ducând la creșterea prețurilor, ceea ce a dus la răscoale extinse. Pentru a
obține sprijinul populației, trebuiau satisfăcute cererile acestora. Montagnarzii s-au apropiat de sanculoți
și de "câmpia", împărtășind ura girondinilor față de Robespierre și Marat, deși îi considerau vinovați de
înfrângerile din război datorită legăturii cu Dumouriez, de răscoala de la Vandeea și de criza economică.
Câmpia s-a alăturat montagnarzilor. Barre, liderul Câmpiei, a declarat Convenției că trebuie să recunoască
trei lucruri: că în caz de urgenta, nici un guvern nu putea conduce prin metode obișnuite, burghezia nu
trebuia să se izoleze de popor și că trebuia să păstreze controlul asupra alianței.

Măsurile au fost votate pe 10 martie-20 mai 1793, având trei obiective: supravegherea și sancționarea
suspecților, conferirea eficienței guvernului și satisfacerea cererilor sanculoților. La 10 martie, la Paris a
fost înființat Tribunal revoluționar care să-i judece pe suspecții contrarevoluționari și pentru a preveni noi
masacre. Dar Tribunalul avea să fie instrumentul terorii. Generalii au fost trimiși în provincii, având puteri
nelimitate asupra administrațiilor departamentale și asupra armatei, iar deputații Convenției trebuiau să
le supravegheze comportamentul. După răscoala de la Vandeea, au fost înființate comitetes de
surveillance în toate comunele și secțiunile din orașele mari pentru a-i ține sub observație pe străini și pe
cei suspecți de trădare. Decretul execuției sumare prevedea judecarea și executarea rebelilor înarmați în
24 de ore de la prinderea lor, procesele desfășurându-se fără jurați și fără recurs. Au fost votate legi
draconice împotriva emigranților, proprietățile fiind confiscate, iar cei care se întorceau în Franța erau
executați.

La 6 aprilie a fost înființat Comitetul salvării publice, care dirija și accelera activitățile miniștrilor,
preluându-le autoritatea. Comitetul depindea de sprijinul Convenției. Danton, susținut de câmpie, dorea
un comitet fără extremiști. Dintre cei nouă membri aleși în aprilie, șapte erau din Câmpie, inclusiv Barere,
doi montagnarzi, dintre care unul era Danton. Nu era nici un girondin. Danton și Robespierre au discutat
despre cum să obțină sprijinul poporului pentru republică. La 4 mai a fost fixat prețul maximal pentru
cereale, la care girondinii s-au opus, iar celor bogați a fost impus un împrumut obligatoriu.

Danton și montagnarzii au cerut girondinilor să nu-i mai atace pe sanculoți. La 26 martie, Robespierre a
trecut de partea sanculoților, chemând poporul la răscoală împotriva deputaților girondini corupți pe 31
mai. Iacobinii au fost înfrânți la Lyon. La 2 iunie, 80.000 de membri ai Gărzii Naționale au înconjurat
Convenția și și-au îndreptat tunurile spre ea, cerând expulzarea girondinilor din Adunare și fixarea unui
preț maximal la toate produsele de baza. Pentru a evita un masacru, Convenția a fost nevoita să consimtă
arestarea a 29 de deputați și a doi miniștri girondini.

După 2 iunie, mulți deputați și-au pierdut încrederea în monagnarzi. La formarea noului comitet al salvării
publice, în iulie-septembrie 1793, toți cei 12 membri erau montagnarzi sau deputați ai câmpiei, toți
aparținând clasei mijlocii, cu excepția nobilului Herault de Sechelles. Nu exista președinte și toți
răspundeau împreuna pentru acțiunile Comitetului, care avea să devina primul guvern puternic. Barere
era purtătorul de cuvânt al comitetului în Convenție, Carnot se ocupa de organizarea armatei. Din
comitet făceau parte și doi membri ai Clubului Cordelierilor: Collot d' Herbois și Billaud-Varenne. Aliații lui
Robespierre erau Couthon, paralizat și ținut într-un scaun cu rotile, Saint-Just, susținătorul de frunte a
Terorii. Toți au fost realeși periodic în perioada septembrie 1793-iulie 1794. Herault s-a retras în
decembrie 1793.

Maximilien Robespierre a intrat în comitet pe 27 iulie, având rol în menținerea legăturii dintre iacobinii
burghezi și sanculoți. Nu era privit cu ochi buni și nu se bucura de mult sprijin în Convenție. I se spunea
„Incoruptibilul” sau „fanatic al moralei”. Susținea că toți cei care nu puneau virtutea mai presus de orice,
trebuiau sacrificați. Era un politician abil, acționând cu prudență, așteptând momentul potrivit și dând
dovada de fler. S-a pronunțat împotriva manifestațiilor republicane, s-a implicat în insurecțiile din 10
august 1792-iunie 1793. Susținea că pentru a învinge, trebuia să obțină sprijinul poporului. S-a opus
împărțirii cetățenilor și legilor care-i lipseau de drepturi civile pe negrii din colonii și dezaproba bogăția
excesivă. Nu credea în distribuirea proprietății în mod egal, dar considera că datoria statului era
asigurarea supraviețuirii tuturor membrilor săi prin oferirea unor mijloace de munca. Dar era o figura
distantă, care trăia confortabil și nu participase niciodată la demonstrații.

A izbucnit revolta federalistă, multe departamente fiind nemulțumite de influenta Parisului și a Comunei
asupra Convenției. S-au desfășurat mișcări anti iacobine la Bordeaux, Lyon și Marsilia. 60 de
departamente au protestat împotriva expulzării girondinilor. Montagnarzii au considerat că aceste
revolte federale erau menite să distrugă unitatea republicii. La Toulon, revolta a escaladat,
aprovizionarea cu hrana fiind întreruptă, iar autoritățile orașului chiar au negociat cu englezii pentru
proclamarea monarhiei. Trupele britanice au sosit în oraș la 28 august. Marsilia, Lyon și Toulon au
dezavuat Convenția, urmate de alte orașe mici din valea Ronului și din Provența. Însă orașele n-au putut
strânge forțe considerabile, iar cooperarea între centrele revoltei era slabă.

Guvernul a putut ataca fiecare zonă rebelă. Austriecii au intrat în Franța, spaniolii au invadat Roussillon în
sud, aliații având 160.000 de soldați la granița Țărilor de Jos cu Franța, unde li s-a opus armata franceză
inferioară numeric. Aliații nu și-au putut coordona planurile, iar lipsa de unitate a aliaților a salvat Franța
după ce Pitt i-a ordonat ducelui de York să atace Dunkerque ca bază navală, acesta îndreptându-se spre
est, armata aliaților fiind divizată.

Prusia și Austria se războiau pentru Polonia. Austria și-a îndreptat atenția spre părțile habsburgice din
Țările de Jos, pe care voia să o cedeze în schimbul Bavariei. Prusia se temea de o consolidare a puterii
austriece.

Sanculoții[modificare | modificare sursă]

Sanculoții (în franceză sans-culottes) detestau aristocrația și erau devotați egalității, folosind apelativul de
„cetățene” „tu”. Purtau bonete roșii pentru a aminti de eliberarea sclavilor. Oricine era trufaș sau avea o
atitudine disprețuitoare era etichetat ca „aristocrat". Erau anticlericali. Pentru ei suveranitatea poporului
nu putea fi delegată unor reprezentanți. Viața politică trebuia să fie publică, iar patriotul nu trebuia să-și
ascundă opiniile. Întrunirile Adunării trebuiau să fie deschise accesului public, iar deputații să voteze cu
voce tare.

Majoritatea sanculoților erau salariați, dar nu dețineau puterea în cadrul secțiunilor, fiecare secțiune fiind
condusă de un număr mic de militanți, membrii înstăriți. Din cei 454 de membri ai comitetelor
revoluționare din Paris, 65% erau proprietari de prăvălii, patroni de mici ateliere și meșteșugari
independenți, 26% erau rentieri, funcționari publici și membri ai profesiilor liberale, 8% erau muncitori
salariați. Își exercitau puterea prin intermediul propriilor instituții, care nu depindeau de administrația
centrală. Comuna și secțiunile erau unitățile administrative locale ale Parisului, cu funcționari și comitete
alese. Aveau propria poliție, propria armată pentru că controlau Garda Națională. Dominau societățile
populare, fiind încurajate de guvern cât timp existau amenințări ale inamicilor interni și externi, pentru că
sprijineau efortul de război, supravegheau suspecții și îi ajutau pe reprezentanți să epureze amenințări
locale. Sanculoții au sprijinit guvernul în toate direcțiile importante, ura față de aristocrație și decizia de a
câștiga războiul.

Sanculoții i-au adus pe iacobini la putere. O nouă Constituție a fost trecută prin Adunare în iunie 1793,
precedată de o Declarație a drepturilor. A fost proclamat dreptul la insurecție. Toți bărbații aveau drept
de vot, iar alegerile erau directe. Au fost cerute recrutări, levée en masse desfășurându-se în august 1793,
sarcina revenind Comitetului salvării publice. Prima categorie de recruți erau bărbați necăsătoriți între 18-
25 de ani, numărând un milion de oameni, ce trebuiau să fie hrăniți, înarmați și instruiți. Fabricile de stat
au fost adaptate să producă arme și muniție, iar materiile prime erau preluate: clopotele bisericilor fiind
topite pentru tunuri și odoarele bisericii pentru monede. Guvernul a preluat controlul asupra comerțului
exterior și navigației.

Situația economică s-a deteriorat, asignatul fiind sub o treime din valoarea nominală, seceta reducând cu
trei sferturi intrările de cereale în Paris. Les enragés - turbații era o grupare ce cerea măsuri pentru
combaterea lipsei de alimente, iar purtătorul de cuvânt era Jacques Roux. Oamenii sufereau de foame în
mansardele aglomerate. Partizanii săi erau muncitori salariați, lucrători ocazionali, săraci și șomeri. Dorea
să determine Convenția să ia măsuri de combatere a foamei și sărăciei. Nu s-a întâmplat nimic și acesta a
acuzat-o public. Programul său era Teroarea economică, executarea celor care stocau cereale pentru a
ridica prețul și epurarea foștilor nobili din armată. Robespierre îl ura pentru că amenința Comuna și
Convenția prin acțiuni directe de stradă și astfel, Roux a fost arestat și a murit în închisoare în februarie
1794.

La 4 septembrie, mulțimea s-a adunat la primăria Parisului să ceară pâine și salarii mari, iar la 5
septembrie s-a îndreptat spre Convenție. S-ar fi putut termina cu o lovitură de stat. Convenția a evitat-o
acceptând o serie de măsuri radicale. Secțiunile au impus Convenției să proclame „Teroarea la ordinea
zilei”.

S-a autorizat crearea unei armate revoluționare pariziene. 56 de alte armate, neautorizate, au fost
înființate în provincie. Armatele de civili erau menite să asigure aprovizionarea Parisului și a marilor orașe
din provincie cu alimente și să ajute la prinderea dezertorilor, pe cei care stocau hrana și pe preoții
refractari, suspecții politici și regaliștii. Armatele trebuiau să mobilizeze resursele națiunii pentru efortul
de război, confiscând argintăria și clopotele bisericilor și urmau să instaureze justiția revoluționară în
regiunile sudice și vestice. Erau 6.000 de oameni în armata revoluționară pariziană, 1.200 de artileriști și
30.000 în armatele provinciale. Activitatea armatei se extindea la 25 de departamente, iar principalul
obiectiv era sa ocupe 2/3 din efective, să asigure aprovizionarea cu alimente a capitalei, prin rechiziționări
în zonele producătoare de cereale din nord, să ocupe o treime din oamenii săi, să participe la sălbatica
reprimare a revoltei federaliste din Lyon și să participe la descreștinare.

Comitetul salvării naționale nu a agreat armatele revoluționare pentru că erau anarhice și nu se supuneau
autorităților și pentru că generau opoziție față de revoluție prin metode brutale.

În iulie Convenția a cedat presiunii populare exercitate de Roux și de sanculoți, votând legea care
pedepsea cu moartea stocarea de alimente. Negustorii au refuzat sa mai transporte cantități mari ca să
nu fie acuzați că stochează, astfel criza de alimente s-a agravat. Convenția a acceptat controlul prețurilor,
votând pe 29 septembrie Legea maximului general. Noua lege fixa prețul pâinii și pe cele ale altor bunuri
și servicii de bază, la o treime peste prețurile în vigoare. Fixarea prețurilor nu avea rost dacă salariile nu
erau controlate, pentru că determinau nivelul prețurilor. Salariile au fost fixate la 50% peste nivelul din
1790. Când țăranii au refuzat să vândă cereale la prețul maximal, a fost permisa rechiziționarea ca singura
modalitate pentru a hrăni orașele și armata.

Prețul maximal i-a întors pe oameni unii împotriva celorlalți. Țăranii îl urau pentru că prețul maximal era
adesea sub costul producției, iar sanculoții aveau nevoie de el pentru a trăi. Când s-au dus la țară cu
armata revoluționară să impună prețul maximal, au avut loc ciocniri cu țăranii. Guvernul avea nevoie de
cooperarea țăranilor înstăriți care dețineau o mare parte din recoltă, fiind consilieri municipali și
perceptori de impozite ce supravegheau rechiziționarea. Prețul maximal trebuia aplicat. Pentru a-i
mulțumi, guvernul a revenit asupra prețurilor, majorându-le în februarie 1794. Orașele și armatele au fost
hrănite, iar asignatul, care valora 22% din valoarea nominală în august, a crescut la 48% în decembrie
1793.

Teroarea oficială a fost exercitată de comitetele salvării publice și ale siguranței generale, centrat în Paris
și ale cărei victime au fost aduse în fața Tribunalului revoluționar. Mai era Teroare în regiunile revoltelor
federale. A treia Teroare era în celelalte zone ale Franței, controlată de comitete de supraveghere, a
reprezentanților în misiune și ale armatelor revoluționare.

Comitetele răspundeau de aducerea cazurilor în fața Tribunalului revoluționar din Paris. Până în
septembrie 1793, Tribunalul a audiat 260 de cazuri și a pronunțat 66 de condamnări la moarte.
Robespierre și montagnarzii considerau că Teroarea trebuia să fie legală și supravegheată de guvern. Au
fost intentate procese unor personalități cunoscute, dând curs cererii populației, debarasându-se de
oamenii pe care îi considerau dușmani ai republicii. Tribunalul revoluționar a devenit scena unui șir
nesfârșit de procese și condamnări la moarte: Maria Antoaneta la 16 octombrie, 31 de deputați și
girondini la 31 octombrie, Philippe Egalite la 6 octombrie și doamna Roland pe 9 octombrie. Achitarea nu
era o opțiune.

Revolta federală a fost reprimată în toată țara de către armata regulată, iar în august-decembrie 1793,
Marsilia, Lyon și Toulon au fost ocupate, rebelii din Vandeea fiind înfrânți. Fiecare țăran întâlnit în zonă a
fost împușcat de trupe, gospodăriile și recoltele fiind incendiate. Femeile erau violate și mutilate.
Vandeea era un deșert depopulat după ce s-a încheiat pacificarea. Mii de oameni care s-au predat și
umpleau închisorile și au fost împușcați fără judecată, numai 2.000 în apropiere de Angers. La Vandeea,
7.000 de oameni au fost condamnați de curțile revoluționare, toți țărani, nici un burghez.

La Nantes, 1.800 de oameni, din care jumătate fiind femei, au fost urcați în șlepuri duse la gurile Loarei și
scufundate. La Toulon, 800 de oameni au fost împușcați fără judecată și 282 au fost ghilotinați de comisia
revoluționară. Mulți oameni au fost secerați de tunuri în fața unor gropi săpate dinainte, mulți alții au fost
ghilotinați la Lyon.

O jumătate de milion de oameni au fost arestați, circa 10.000 dintre ei murind în închisoare.
Administrația locală a fost epurată, moderații fiind înlocuiți cu militanți sanculoți. Conform studiilor, s-au
desfășurat 17.000 de execuții oficiale, 28% fiind țărani din Vandeea, 31% muncitori, în Lyon și Marsilia.
Numărul total al celor executați fără judecată s-a situat în jur de 50.000.

A urmat apoi un proces de descreștinare, biserici fiind închise, clopotele și argintăria fiind confiscate, fiind
distruse cruci și troițe, iar preoții obligați să se căsătorească. Au rămas foarte puțini preoți refractari(fr).
Clericii constituționali (în franceză „Jureurs”) au sprijinit răscoala de la Lyon. Deși Convenția nu a agreat
catolicismul, mai mult a încuviințat atacul asupra bisericii decât l-a încurajat.

În octombrie a fost introdus un nou calendar revoluționar pentru a-l înlocui pe cel creștin. Noul calendar
începea pe 22 septembrie 1792, când a fost proclamată republica. Perioada 22 septembrie 1792-21
septembrie 1793 a devenit anul I. Anul era împărțit în 12 luni de câte 30 de zile, cu cinci zile suplimentare:
sans-culottides.

Fiecare lună era împărțită în trei perioade de 10 zile, fiecare a zecea zi fiind zi de odihnă. Un alt decret a
dat fiecărei luni un nume, ca demiaire-luna culesului de vie (22 septembrie-21 octombrie), floreal-luna
florilor (20 aprilie-19 mai). Duminicile și sărbătorile bisericești erau ignorate. Se estimează că 6.000-
20.000 de preoți au fost siliți să renunțe la preoție.
Comuna din Paris a încetat plata salariilor clericilor din mai 1793, iar în noiembrie, toate bisericile din
Paris au fost închise. Notre-Dame a devenit Templul Rațiunii. În 1794 multe biserici din țară au fost
închise. Joseph Fouché, agent al descreștinării, a scris la intrările cimitirelor inscripții precum „Moartea
este un somn veșnic”.

Dictatura Comitetului salvării publice[modificare | modificare sursă]

La sfârșitul anului 1793 guvernul părea că a rezolvat problemele ce amenințau existența republicii.
Revoltele federaliste au fost reprimate, orașele erau aprovizionate cu alimente și valoarea asignatului
creștea. Armata franceză a alungat trupele spaniole din Roussillon și trupele piemonteze din Savoia.
Englezii au fost înfrânți la Hondschoote, iar austriecii la Wattignies în octombrie.

Un conflict cu sanculoții era inevitabil, iar în toamna 1793, anarhia domnea în departamente pentru că
comitetele revoluționare locale, armatele revoluționare și reprezentanții ca Fouche interpretau legea
după bunul plac sau o ignorau. Comitetul siguranței generale a încredințat administrarea Terorii
membrilor comitetelor locale de supraveghere.

Pe 4 decembrie, câmpia și muntele au acceptat o nouă lege. Cele două comitete căpătau puteri executive
depline. Comitetul siguranței generale răspundea de politie și de siguranța internă, iar Tribunalul
revoluționar și comitetele de supraveghere treceau sub controlul său. Comitetul Salvării publice avea
atribuții ample ca supervizarea miniștrilor și generalilor, trebuind să stabilească politica externă, să
epureze și să dirijeze administrația locală. Autoritățile din comune și departamente au fost trecute în
subordinea unor agenți naționali numiți de guvernul central și răspunzători în fața acestuia.
Reprezentanții în misiune, trimiși de Convenție în aprilie, au fost trecute sub autoritatea Comitetului
salvării publice, toate armatele revoluționare fiind dispersate.

Anarhia a luat sfârșit, iar autoritatea sanculoților a fost redusă. Multe elemente ale Vechiului Regim au
reapărut, Robespierre justificând că era necesară o dictatură până când inamicii interni și externi vor fi
înfrânți.

Principalul pericol pentru Robespierre provenea din partea lui Hebert și adepților săi. Ziarul sau, La Pere
Duchesne, milita pentru violență, fiind popular în rândul sanculoților. Hebert i-a sprijinit pe iacobini
împotriva girondinilor și dorea o funcție după lovitura de stat din 2 iunie 1793. Nu a fost numit ministru
de interne și s-a întors împotriva iacobinilor. A acuzat Comitetul salvării publice de tiranie și a încercat să
câștige puterea devenind susținător al nemulțumirii populare. Hebertiștii aveau puțini simpatizanți în
Convenție, dar mulți în Clubul Cordelierilor, Comuna, Armata revoluționară pariziană și în societățile
populare. Robespierre i-a antipatizat profund pentru că a ocupat un loc de frunte în campania de
descreștinare. Îi displăcea extremismul politic și pentru a-i izola pe hebertiști de mase, la 26 februarie
1794 Saint-Just a propus confiscarea proprietăților suspecților ce aveau să le revină săracilor.

În martie, Hebert a declarat la Clubul cordelierilor că era necesară insurecția. Robespierre a decis să-l
distrugă. Hebert și 18 adepți ai săi au fost arestați, dar pentru a preveni tulburări stradale guvernul a
acționat cu prudență. Nu i-a arestat pe liderii Comunei, iar hebertiștilor li s-au adus acuzația că sunt
agenți străini, care vor instaurarea unei dictaturi militare și pregătind terenul pentru restaurarea
monarhiei. Plebea s-a lăsat manipulată, iar hebertiștii au fost ghilotinați la 24 martie.

Comitetul a profitat pentru a-și instaura dictatura, armata revoluționară fiind dezmembrată, clubul
cordelierilor fiind închis, iar societățile populare fiind dizolvate, Comuna epurată și împânzită de
susținătorii lui Robespierre.

O grupare opusa lui Robespierre s-a închegat în jurul lui Danton care voia să restabilească independența
autorităților locale, punând capăt centralizării. Voia să aplaneze disensiunile din cadrul mișcării
revoluționare și să oprească Teroarea. Danton s-a îmbogățit considerabil, 400.000 de livre fiind cheltuite
cât a fost ministrul justiției. Danton era acuzat de corupție și pentru că ar fi fost cumpărat de puteri
străine. Camille Desmoulins, prietenul sau, l-a susținut în tentativa de a pune capăt Terorii. Desmoulins a
cerut în ziarul sau, Le Vieux Cordelier, eliberarea a 200.000 de cetățeni suspectați. Comitetul salvării
publice l-a considerat pe Danton drept o amenințare, având mulți adepți în Convenție și credea că va
restaura monarhia. Danton a fost adus în fața Tribunalului revoluționar la 5 aprilie 1794, el, Desmoulins și
ceilalți adepți ai săi fiind executați prin ghilotinare. Nevasta lui Desmoulins a încercat să organizeze o
demonstrație în sprijinul sau, dar a fost arestată și ghilotinată alături de nevasta lui Hebert.

Se instaurase o atmosfera de ură și suspiciune, în care deputații nu mai aveau curajul să declare nimic
împotriva regimului. Deputatul montagnard, Thibaudeau, scria în memoriile sale despre cât de
monstruoasă era dictatura Terorii.

Guvernul voia să obțină puteri depline în represiune, iar în mai 1794, a desființat toate tribunalele
revoluționare din provincie. Toți inamicii republicii erau aduși la Paris și judecați de Tribunalul
revoluționar.

După ce a scăpat de tentativele de asasinare, Robespierre și Couthon au conceput proiectul legii din
prairial, votata la 10 iunie prin care îi declarau dușmani ai poporului pe cei care încercau să pervertească
obiceiurile și să corupă conștiințele. Inculpații nu mai aveau dreptul la apărare asistată. Timp de nouă
săptămâni, au fost condamnați la moarte mai mulți oameni decât au fost condamnați anterior proiectului
de lege, mulți fiind din clase superioare.

Robespierre credea în Dumnezeu, pe care îl numea Providență, având credință în viața de după moarte,
în care doar cei virtuoși vor fi răsplătiți. A urât campania de descreștinare. Voia să-i unească pe toți
francezii sub cultul Ființei Supreme. Catolicii au fost suparăți pentru că ignora doctrina catolică și
papalitatea. Chiar și anticlericalii au fost împotrivă pentru că credeau că era un pas spre reintroducerea
religiei romano-catolice, crezând că Robespierre se autodeclară drept mare preot al noii religii.

Robespierre pierdea sprijinul mișcării populare. Sanculoții au fost dezamăgiți de executarea hebertiștilor,
de dizolvarea societăților populare și de sfârșitul democrației directe din secțiuni și de creșterea
maximului de prețuri în martie. Inflația a crescut, iar asignatul a scăzut la 36% din valoarea nominală.

La 23 iulie, Comuna, care predomina de adepții lui Robespierre, a decis să aplice maximul asupra
salariilor. Salariile au fost scăzute cu până la jumătate și a sporit nemulțumirea în rândul sanculoților, ce
erau muncitori salariați.

Populația era scârbită de Marea Teroare. Nu mai era necesară pe plan extern din moment ce Franța
preluase ofensiva în primăvara 1794, recucerind Belgia și traversând Rinul, Alpii și Pirineii.

Cele două comitete au început să intre în conflict. În aprilie, Comitetul salvării publice și-a înființat
propriul său departament de politie, condus de Robespierre, pentru a-i urmări pe funcționarii incorecți.
Comitetul siguranței generale a fost profund afectat de amestecul atribuțiilor sale privind siguranța
internă. Au izbucnit conflicte și în interiorul Comitetului salvării publice. Billaud și Collot erau legați de
Hebert, s-au simțit amenințați de Robespierre.

Robespierre a dispărut din viată publică mai bine de o lună. Nu mai ținea discurs în Convenție. Era epuizat
fizic și emoțional după ce membrii comitetului au muncit ore în sir timp de câteva luni. Când a revenit, se
adresă Convenției și nu Comitetului. La 26 iulie, și-a abandonat prudența și a ținut o cuvântare prin care
își agresa colegii prin care acuza de existenta unei conspirații în sânul Convenției, cerând pedepsirea
trădătorilor. A refuzat să dea nume. Moderații ca Carnot și teroriștii ca Fouche și Colot s-au simțit
amenințați și s-au unit pentru a complota împotriva sa.
La 27 iulie-9 thermidor, când Robespierre luă cuvântul, aceștia l-au împiedicat să vorbească. Convenția a
votat pentru arestarea sa, a fratelui sau, a lui Cottona lui Saint Just. Au fost închiși la subordinea Comunei,
dar au fost eliberați și s-au întrunit la primărie. Liderii Comunei voiau sa organizeze o insurecție în
sprijinul lui Robespierre. Au ordonat membrilor Gărzii Naționale din secțiuni să se mobilizeze sub
comanda lor. S-a creat o confuzie în seara acelei zile pentru că și Convenția a făcut apel la Garda
Națională ca să o sprijine împotriva Comunei. Inițial, secțiunile n-au acționat, numai 16 dintre ele fiind
trimise în ajutorul Comunei. Dar includeau și câteva dintre unitățile de artilerie, iar Convenția s-a aflat la
discreția comandantului Gărzii Naționale. Robespierre nu a avut curaj și Convenția a fost salvată.
Robespierre nu avea încredere într-o răscoală populară nepregătită dinainte și voia să se mențină în
cadrul legii. Așteptând, Convenția i-a scos în afara legii pe deputații a căror arestare a fost ordonată
anterior și pe liderii Comunei.

Decretul de scoatere în afara legii i-au convins pe mulți să sprijine Convenția. Când au ajuns la primărie,
au constatat că Robespierre nu era apărat de nimeni, și că încercă să se sinucidă. Dar soldații l-au oprit,
însă accidental, arma s-a descărcat împușcându-l lateral în față, mutilându-l. Robespierre a fost arestat și
la 28 iulie, el și cu alți 21, au fost ghilotinați.

Directoratul[modificare | modificare sursă]

Bonaparte la Consiliul celor 500 si lovitura de stat de la 18 Brumaire in Saint-Cloud.

Bonaparte pe podul de la Arcole

Directoratul se baza pe Constituția Anului III, fiind adoptată printr-un referendum. Parlamentul era
bicameral, Puterea executivă era reprezentată de Directorat (cinci directori), având responsabilități
extinse. Pe plan local, în fruntea departamentelor au fost numiți comisari ce vor prefigura realizările lui
Napoleon-instituția prefectorială.

Anual erau reînnoite o treime din cele două camere și Directorul era schimbat de cele două camere
reunite. Constituția Anului III a fost elaborată într-un mod rigid de respectare a separației puterilor în
stat. Nu existau însă mecanisme de dizolvare a camerelor sau de demitere a celor cinci directori.
Procedurile de elaborare a Constituției durau ani de zile și astfel, se deschideau porțile unei lovituri de
stat.

În 1795, chiar înaintea adoptării Constituției, Convenția s-a înfruntat cu două amenințări: cele două
insurecții comise la Paris de către iacobini și alte grupări radicale și organizarea unei insurecții regaliste
înfrântă. Directoratul s-a confruntat cu Conspitatia Egalilor, condusă de Babeuf, un militant politic radical.
În 1797, în urmă alegerilor parțiale, regaliștii și moderații obțin succese importante. Directoratul a
acționat prin invalidarea mandatelor.

În 1798, în urmă alegerilor parțiale, iacobinii au câștigat și au constituit un grup parlamentar important.
Principalul om politic al Directoratului a fost Paul Barras.

Războiul continuă cu Coaliția a Doua, mai ales cu Austria, fiind conceput un front secundar de diversiune,
reprezentat de o campanie în Italia, în fruntea acesteia fiind numit generalul Bonaparte. Acesta duce o
campanie strălucită împotriva austriecilor, Italia devenind teatrul principal de operațiuni. Napoleon, după
aceste victorii, a impus un armistițiu, acționând independent.

În octombrie 1797 este încheiată pacea de la Campoformio. Austria a cedat Belgia și a recunoscut
Lombardia ca Republică Cisalpină.
Pentru a lupta cu Marea Britanie, Bonaparte a conceput un plan de a ataca Egiptul pentru a bloca
comerțul Marii Britanii cu India și pentru ca Franța să obțină controlul asupra Mării Mediterane pe care
britanicii o controlaseră prin Gibraltar. Armata franceză a debarcat în Egipt, obținând victorii împotriva
mamelucilor. Însă în august 1798, amiralul britanic, Horatio Nelson, distruge flota franceză în portul
Aboukir. Francezii sunt alungați din Malta, devenind colonie britanică. Este creată a două coaliție,
formată din Marea Britanie, Imperiul Otoman și, datorită manevrelor diplomatice ale britanicilor, Pavel I
al Rusiei intră în coaliție, alături de Regatul Neapolelui.

Apare fenomenul de „La Grande Nation” – un nou model, sistem politic, social, economic, ce are o
extensiune teritorială ce atinge frontiere naturale. Prin aplicarea principiului autodeterminării popoarelor
– alipirea Enclavei Avignon, după care urmează pe baza consultării populației locale sau a unor
referendumuri (false), anexarea Savoiei și Nisei, și alipirea Genevei de Franța, teritoriul fiind denumit La
Grande Nation. În 1798 s-a înființat o a treia coaliție din care făceau parte Marea Britanie, Rusia, Austria
și Imperiul Otoman. Planurile orientale ale lui Napoleon eșuează. Între timp, situația internă și externă a
Franței s-a agravat, pierzând câteva poziții importante, Italia fiind transformată în republici-surori,
conduse de adepți ai iacobinilor. În sud s-a proclamat Republica Partenoneana, condusă de iacobini.
Napoli și Roma au fost pierdute, iar Papa a fost ridicat de trupele franceze, stabilindu-se în Franța.
Republica Romană este pierdută. Republica Batavă sau Republica Elvetă erau conduse de minorități, fără
sprijinul constant al trupelor franceze. Regaliștii doreau să izbucnească revolte în Franța, însă acestea
sunt înfrânte. La un moment dat, regaliștii și iacobinii obțin succese importante, iar Directoratul trebuia
să înlăture ambele tabere. În 1799 existau două alternative, Directoratul fiind un regim politic consumat:
continuarea regimului politic al anului II, dar condus după Constituția anului I sau un regim militar condus
de un general. Din vara 1799, o parte din directori, inclusiv Paul Barras, au susținut alternativă militară.
Napoleon se întoarce din Egipt și este considerat ca fiind un „salvator” în condițiile dramatice prin care
traversa Franța. Existau semne de însănătoșire a economiei franceze. Revoltele regaliste au fost înfrânte,
iar propaganda desfășurată de adepții lui Napoleon combină adevăruri cu mistificări, din care rezultă că
Napoleon era „Omul Providențial”.

Consulatul[modificare | modificare sursă]

Pe 8-10 noiembrie 1799 , Napoleon declanșează lovitura de stat cu ajutorul armatei împotriva celor două
camere care se opuneau adoptării unui regim care să-l aibă în frunte, fiind sprijinit de Paul Barras și
abatele Sieyes. Rivalii politici au fost marginalizați, ca generalul Jourdin, autorul legii serviciului militar
obligatoriu, generalul Moreau-regalist și generalul Bernadotte, ce a fost adoptat de regele Suediei. Se
constituie pe ruinele Directoratului un nou regim- Consulatul (condus de trei consuli, în care Napoleon
era prim-consul). Atribuțiile sale au fost prevăzute de Constituția Anului VIII adoptată prin referendum la
sfârșitul anului 1799, alcătuită și de Napoleon. Parlamentul era alcătuit din patru camere. Procesul
legislativ era divizat în Consiliul de Stat (50 de membri numiți și direct de primul consul și care elaborau
proiecte de legi), Consiliul Legislativ (care adopta și respingea proiecte de legi) și Senatul (care verifică
constituționalitatea legilor și modificarea constituției). Consultarea electorală s-a realizat printr-un sistem
cenzitar. Cetățenii care se bucurau de mai multe drepturi civice alegeau trei tipuri de liste-la nivel
comunal, la departament și la nivel național. Napoleon, prin reformele sale, a pus bazele Franței de azi.
Statul Francez avea nevoie însă de resurse financiare pentru a duce războaie, Franța rămânând cel mai
populat stat după Rusia și cel mai bogat. A fost necesară o reforma fiscală pentru asigurarea colectării
impozitelor, fiind lansat cadastrul. Apare figura perceptorului. În 1800 este înființată Banca Franței care
va avea monopolul asupra emiterii monedei, francul. Napoleon impune perfecți în fruntea
departamentelor, continuând politica de centralizare. Justiția a fost reformată, fiind create tribunale la
diverse niveluri, în frunte fiind Tribunalul Suprem care nu era independent, deci separația puterilor în stat
nu era respectată.
În 1804 a fost emis Codul Civil bazat pe respectarea libertăților individuale, fiind promovată familia și prin
care se stabilea vârstă majoratului la 25 de ani. Este suprimat dreptul la primogenitură, s-au creat Corpul
Notarilor și Corpul Avocaților, religia era folosită că un instrument politic și s-a lansat un program de
pacificare în Europa. Având în vedere schisma din interiorul bisericii catolice din Franța și având nevoie de
un stat unit, Napoleon a semnat Concordatul cu Sfântul Scaun. Astfel, Papa cerea demisia episcopilor
refractari, episcopii constituționali fiind demiși, fiind reintrodusă învestitură canonică. Napoleon a acordat
o mare atenție educației, punând accentul pe învățământul universitar care pregătea cadrele imperiale.
În 1802 a fost adoptată legea care privea învățământul secundar, iar în 1806 a fost adoptată o lege care
punea bazele unei Universități Imperiale, un sistem de conducere a învățământului secundar și
universitar prin care statul enunță monopolul educațional. În funcție de regiune, de zona, între 75 și 80 %
dintre comune dispunea de o școală primară. Statul se interesa de învățământul secundar și de cel
superior. Modelul acesta a proliferat în multe alte țări din Europa. Bacalaureatul era un examen a cărui
diplomă avea nivel universitar. Multe din reformele lui Napoleon se plasează în perioada 1800-1804, în
Perioada Consulară.

Incoronarea lui Napoleon ca imparat al Frantei

În 1802, Senatul a modificat Constituția, impunând Constituția Anului X, consulii devenind demnitari pe
viață. De aceea are loc un complot regalist împotriva lui Napoleon, regaliștii fiind nemulțumiți că
Napoleon nu a militat pentru readucerea monarhiei, având ca lideri pe Pichergru. Au avut loc
interogatorii în care se implicase și ducele d’Enghien, fiul șefului armatei exilaților.

Peste 3,5 milioane de francezi au votat pentru instaurarea imperiului și modificarea constituției.

Astfel, pe 2 decembrie 1804, Napoleon a fost încoronat ca împărat.