Perial Razan Andrei

Clasa X b

Revolutia franceza

Revoluția franceză a fost o serie de revolte sociale și politice radicale din Franța, în
perioada anilor 1789-1799, care a afectat profund istoria modernă a Franței, marcând declinul
puternic al monarhiei și bisericii și apariția democrației și naționalismului.
Resentimentul popular față de privilegiile de care se bucurau clerul și aristocrația a
crescut în timpul unei crize financiare în urma a trei războaie anglo-franceze costisitoare și a
câtorva ani cu recolte proaste. Cereri de schimbare și reforme au fost formulate după idealuri
iluministe, ceea ce a provocat convocarea Stărilor Generale în mai 1789.
Primul an al Revoluției a văzut membrii celei de-a treia stări preluând controlul, asaltul
asupra Bastiliei în iulie, aprobarea Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului în luna
august și un marș al femeilor către Versailles care a forțat curtea regală să plece la Paris, în
octombrie. Un eveniment central al primei etape a fost desființarea feudalismului, taxelor,
instanțelor și privilegiilor feudale la 4 august1789. Următoarea etapă a fost dominată de lupte
pentru aplicarea reformelor majore, între diverse grupări liberale și sprijinitori de dreapta ai
monarhiei. Insurecția de la 10 august 1792 a fost decisivă pentru abolirea monarhiei, republica
fiind proclamată la 21 septembrie 1792. Regele Ludovic al XVI-lea al Franței a fost executat
la 21 ianuarie 1793.
Amenințările externe s-au menținut îndeaproape pe parcursul Revoluției. Începând
din 1792, Războaiele revoluționare au adus victorii franceze care au facilitat cucerirea peninsulei
italiene, a Țărilor de Jos și a mai multor teritorii la vest de Rin. Pe plan intern, agitația populară a
radicalizat Revoluția semnificativ, culminând cu ascensiunea lui Maximilien de Robespierre și a
iacobinilor. Dictatura impusă de Comitetul Salvării Publice în timpul „Terorii”, din 1793 până
în 1794, a provocat până la 40.000 de decese în interiorul Franței, dar a abolit sclavia în colonii
și a asigurat granițele noii republici. Domnia „Terorii” s-a încheiat cu executarea lui Robespierre
și înlăturarea de la conducere a iacobinilor.
Un consiliu executiv cunoscut sub numele de Directorat și-a asumat atunci controlul asupra
statului francez în 1795 și s-a menținut la putere până în 1799. Datorită acuzațiilor de corupție,
regimul s-a prăbușit printr-o lovitură de stat condusă de Napoleon Bonaparte în 1799, văzut ca
ultimul an al Revoluției. Napoleon a instituit apoi Consulatul și mai târziu Imperiul, stabilind
scena pentru o gamă mai largă de conflicte globale în cadrul războaielor napoleoniene.
Societatea franceză a suferit o serie de transformări profunde. Privilegiile feudale,
aristocratice și religioase au dispărut, iar principiile vechi despre tradiție și ierarhie au fost brusc
răsturnate prin formula sacră „Liberté, égalité, fraternité”. La nivel global, revoluția a accelerat
ascensiunea republicilor și instaurarea democrațiilor, răspândirea liberalismului, naționalismului,
socialismului și secularismului, dezvoltarea ideologiilor moderne și conceptul de război total.
Unele dintre documentele sale importante, cum ar fi Declarația Drepturilor Omului și ale
Cetățeanului, au lărgit sfera drepturilor omului, incluzând femeile și sclavii, și a continuat să
inspire mișcări pentru aboliționism și votul universal în secolul următor.
Forma de guvernământ a Franței era monarhia absolută, în care puterile regilor nu erau
limitate de organisme reprezentative, ca parlamentul. Erau răspunzători numai în fața divinității.
Perial Razan Andrei
Clasa X b

Regele putea să condamne pe orice persoană la închisoare fără judecată, emițând scrisori sigilate
-„lettre de cachet”. Monarhia franceză nu era însă despotică. Regele era împiedicat de legile și
cutumele regatului său și existau multe organisme independente, ca Adunarea Clerului, care
dețineau drepturi și privilegii asupra cărora regele nu putea interveni, fiind garantate de lege.
Regele emitea legi după ce își consulta consilierii chiar dacă nu era obligat să le accepte opiniile.
Miniștrii dețineau o putere considerabilă. Controlorul general era cel mai important dintre ei
pentru că se ocupa de finanțele regelui. Nu exista un cabinet în care miniștrii să se întrunească
pentru a lua decizii în comun. Nu exista un prim-ministru, pentru că regele nu tolera un rival
pentru puterea sa. În provincii, puterea regală era reprezentată de intendenții de poliție, justiție și
finanțe, fiind numiți de rege, care îi raportau direct regelui, cărora le acordă puteri considerabile
în cele 34 de généralités (circumscripții financiare) în care era împărțită Franța. Aceștia
supervizau perceperea impozitelor și practicarea cultului. Ei asigurau legea și ordinea și
răspundeau de lucrările publice, comunicații, comerț și industrie.
Principalul impozit era „la taille”, impozit pe pământ plătit de cei care nu erau nobili, a
cărui povară cădea în întregime asupra țăranilor, datorită scutirilor acordate orașelor și nobililor,
plus „la capitation” (impozit pe cap de locuitor) și „la vingtieme” (5% din toate veniturile). Nu
există uniformitate în incidența acestor taxe pentru că biserica nu le plătea deloc, iar nobilii nu
plăteau „la taille”. Impozitele indirecte, aplicate mai curând bunurilor pe care oamenii le
cumpărau decât veniturilor lor, era o povară și mai crescută decât impozitele directe și astfel,
aduceau mai mulți bani coroanei, incluzând „la gabelle”(taxa pe sare), care diferea de la o
regiune la altă, „lex aides” (pe alimente și băutură), și „l'octrois” (pe bunurile care intrau în
orașe). Monarhia franceză nu primea destui bani din impozite pentru a-și acoperi cheltuielile, de
aceea, era nevoită să facă împrumuturi ce erau deosebit de mari în timp de război.
Cauzele revolutiei
S-a produs mai întâi revoluția aristocratică.Aristocrații doreau să-și apere privilegiile și să
li se lărgească. Prin intermediul parlamentelor și Adunării notabililor, aristocrații se opuneau
tentativelor coroanei de a-i retrage o parte din privilegiile fiscale. Aristocrații au cerut
convocarea Stărilor Generale, ceea ce a produs revoluția burgheziei. Burghezii i-au sprijinit pe
aristocrați în rezistență împotriva despotismului ministerial până în septembrie 1788, când
Parlamentul de la Paris a decis constituirea Stărilor Generale. Primele două ordine privilegiate
dispuneau de un număr mai mare de voturi decât starea a treia. Conducătorii burgheziei ai stării a
treia n-au acceptat și au luptat împotriva aristocraților, militând pentru egalitate și desființarea
privilegiilor nobilimii și clerului și instaurarea unui sistem în care se promovau în funcțiile
superioare după merit și nu după origine, în care toți să plătească impozite după aceleași norme
și în care toți să fie egali în fața legii. În lupta împotriva regelui și a orginelor privilegiate, pentru
că aceștia s-au aliat ca să mențină rezistența în fața atacului burghez, burghezii au avut nevoie de
sprijinul populației Parisului. În iulie, regele a încercat să dizolve Adunarea Națională cu forța,
dar a fost împiedicat de insurecția populației sărace, meșteșugarii, muncitorii din Paris, insurecție
care a culminat cu căderea Bastiliei, ceea ce a salvat Adunarea Națională și a asigurat succesul
revoluției. Revoluția populară a fost cea de-a treia revoluție, generată de criza econonomică și de
creșterea prețului pâinii. O a patra revoluție produsă de criza economică și de recoltele proaste a
fost cea a țăranilor, care a început în primăvară 1789, aceștia militând pentru abolirea obligațiilor
feudale și a corvezilor. Adunarea Națională a încercat să-i pună capăt prin decretele din august.
Perial Razan Andrei
Clasa X b

Desfasurarea revolutiei(1789-1799)
Decretele din august au favorizat crearea unei constituții. Deputații au decis să stabilească
principiile pe care să se bazeze aceasta. Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din
august 1789 a condamnat practicile Vechiului Regim a exprimat consensul caietelor celor trei
ordine.

 oamenii se nasc liberi și egali în drepturi

 apărarea drepturilor naturale inalienabile ale omului: dreptul la libertate, la proprietate,
siguranță și rezistența la opresiune
 principiul suveranității
 libertatea constă în a putea face tot ce nu dăunează altuia
 nici un om nu poate fi acuzat, arestat sau reținut decât în cazuri determinate de lege
 nimeni nu trebuie sancționat pentru opiniile sale, convingerile sale religioase, dacă
exprimarea lor nu tulbura ordinea publica în conformitate cu legea
 libera exprimare a ideilor și opiniilor
 impozitarea generală indispensabilă pentru întreținerea armatei și cheltuielile administrative
trebuie suportate în mod egal de toți cetățenii, proporțional cu veniturile lor
 cetățenii au dreptul ca personal sau prin reprezentantul său să stabilească necesitatea unui
impozit, să consimtă liber la aceasta
 dreptul la proprietate inviolabilă este sacru.
Această declarație a devenit sursa de inspirație pentru liberalii din întreaga Europă în secolul
al XIX-lea. Regele nu a împărtășit entuziasmul general pentru schimbările care se desfășurau. La
5 august, i-a scris arhiepiscopului din Arles că nu va consimți niciodată la spolierea clerului și
nobilimii și că nu va ratifica decretele prin care sunt jefuite. Nu putea utiliza forța împotriva
Adunării pentru că nu mai putea conta pe armată, astfel încât a adoptat o politică de ne-cooperare
refuzând să promulge decretele din august, Declarația drepturilor. A obligat Adunarea să discute
problema drepturilor pe care trebuia să le aibă regele. Deputații au decis că regele putea să aibă
drept de vot suspensiv și va putea întârzia cu până la patru ani legile votate de Adunare.
S-a pus problema organizării Adunării, fie unicamerală, fie bicamerală. Se considera că o a
doua cameră ar fi un mijloc prin care aristocrația și-ar putea recâștiga o parte din puterea
pierdută, astfel, în septembrie, Adunarea a votat împotriva ei. S-a decis că puterea legislativă
revine Adunării Naționale, că nici un impozit sau un împrumut nu poate fi ridicat fără aprobarea
sa, dar că puterea executivă supremă se află exclusiv în mâinile regelui, acesta fiind inviolabil
sacru. Regele a refuzat să aprobe decretele Adunării, dar a fost forțat să o facă de o noua
manifestare revoluționară, provocata de un banchet, prin care garda regală sărbătorea la
Versailles la 1 octombrie, sosirea regimentului din Flandrain timpul căruia s-au desfășurat
demonstrații antirevoluționare. Ofițerii au călcat cocarda tricoloră și au înlocuit-o cu o cocardă
albă a Bourbonilor. Vestea a ajuns la Paris, iar spiritele s-au inflamat. Au cerut ca regele să fie
adus înapoi în capitală. Cererea a coincis cu lipsa de alimente în Paris, iar la 5 octombrie,
mulțimea de femei au năvălit la Hotel de Ville, sediul Comunei, cerând pâine. Ele au fost
convinse să se ducă la Versailles să se plângă regelui și Adunării. 6.000-7.000 dintre ele au
pornit la un drum de cinci ore, iar 20.000 de soldați din Garda Națională, conduși de La Fayette,
le-au urmat. Printre ele s-a aflat Theroigne de Mericourt, cântăreața și oratoare, care se îmbracă
ca un bărbat și purta o pălărie, cea care în ianuarie 1790 a înființat, alături de Gilbert Romme,
Perial Razan Andrei
Clasa X b

„Societatea Prietenilor Legii”, un club care a căutat să încurajeze și să sprijine activitatea

patriotică din provincie. Clubul a avut o durată scurtă de viață. Când femeile au ajuns la
Versailles, au pătruns în sala în care se desfășura Adunare și au trimis o delegație la rege, care a
consimțit să aprovizioneze capitala cu cereale și să aprobe decretele din august, Declarația
drepturilor. La 6 octombrie, la cererea mulțimii, regele și regina au apărut într-un balcon și au
fost întâmpinați cu strigătul „La Paris”. Familia regală a plecat de la Versailles spre Tuileries. Un
mit susține că Maria-Antoaneta, pe când aceasta privea mulțimea de parizieni răsculați adunați
sub ferestrele palatului de la Versailles pe 5 octombrie 1789, a declarat „Dacă n-au pâine, să
mănânce cozonac!” Singura referire existentă se găsește în Cartea a VI-a din Partea I din Visările
unui hoinar singuratic , opera autobiografică a lui Rousseau, în care scrie : „Îmi adusei aminte
de răspunsul unei prințese care, când i se spusese că țăranii nu au pâine, a spus că pot să
mănânce cozonac.” Nu există nici o rațiune documentară să se considere că „prințesa” din textul
rousseauist este Maria-Antoaneta.
Ajuns la Paris, regele s-a considerat prizonier al gloatei pariziene și prin urmare dezlegat de
tot ce fusese silit să accepte. Când parizienii s-au răsculat în iulie, ei considerau Adunarea ca pe
un aliat. În octombrie, Adunarea a fost ignorată și umilită. Când deputații l-au urmat pe rege la
Paris, unii dintre ei s-au simțit în aceeași măsura prizonieri ca și regele, cei mai mulți dorind să
ajungă la un compromis cu regele, fiind însă dificil în contextul în care erau înconjurați de o
populație care-și putea impune Adunării voința proprie printr-o răscoală. Majoritatea moderată a
deputaților nu mai avea încredere în populația Parisului și nici în rege.
După octombrie 1789, mulți francezi credeau că revoluția s-a terminat. În 1790, s-a
reorganizat administrația financiară, legile, finanțele și economia prin aplicarea principiilor
Declarației drepturilor pentru a se oferi Franței un sistem uniform, descentralizat, reprezentativ și
umanitar. Deputații se considerau descendenții iluminismului și intenționau să încheie ostilitățile,
cruzimea și să pună capăt superstiției și sărăciei. Erau puțini care regretau dispariția Vechiului
Regim.

Sursa:www.wikipedia.ro